Luceafărul, iulie-decembrie 1963 (Anul 6, nr. 14-26)

1963-07-06 / nr. 14

După întîile informaţii de care dispunem, „Codin“ s-ar înscrie în prima perioadă a scrisului lui Panait Istrati. Romain Rolland se referă la această povestire într-una din scrisorile sale din anul 1923. Dar tipărirea în volum a avut loc abia în 1929. Iată pentru ce , adăugîndu-se, după cum se va ve­dea, şi particularităţi de fond şi formă — povestirea „Codin“ o încadrăm unei faze noi, mai tîrzii, din crea­ţia scriitorului. Romain Rolland în scrisoarea pomenită (purtînd data : 22 februarie 1923) califica figura lui Codin ca balza­ciană. Aprecierea, la prima impresie, surprinde. Căci dacă vrem să găsim un termen de comparaţie mai ime­diat pentru povestirile lui Istrati în literatura franceză, acesta e, desigur, Victor Hugo. Totuşi, afirmaţia sesi­zează cu ascuţime o stare de fapt. Această povestire are un aer mai familiar nouă, e mai modernă, Codin trăind într-o perioadă anexată civiliza­ţiei. Rolland, comparînd-o cu alte scrieri de atunci ale lui Istrati, observa : „Kira este absolut nouă pentru noi occidentalii“. Şi avea dreptate: în „Codin“ au dispărut corăbiile cu pînze, ori curtezanii care cîntau languroase­le manele şi alte melodii orientale vechi. Trebuie să a­­dăugăm că s-au îndepărtat şi condiţiile patriarhale care favorizau actele slobode, haiduceşti. în Brăila există acum o poliţie care întreprinde anchete în legătură cu fiecare scandal. Funcţionează tribunale care-l vor con­damna pe Codin la 10 ani închisoare pentru că l-a spintecat pe individul găsit în patul iubitei sale. Locul corăbiilor cu pînze l-au luat vapoarele, în port salabo­­rind mase de muncitori, speculate de vătafi — acei vă­tafi pe care Istrati îi va denunța în presa vremii, numin­­du-i „lipitori“. Intîlnim numeroase semne ale rolului de divinitate pe care-1 are banul în noua societate. Codin isi bate me­reu mama — o zgîrcită din familia lui Pliușkin, pe ju­mătate tembelă, — ca s-o facă să vîndă din pămînturile pe care le are. După ultima sa crimă, Codin se hotă­răște să utilizeze metode mai eficace de bătaie ca să-i smulgă banii cu care să aducă avocaţi de la Bucureşti şi să-i­ mituiască pe judecători, sigur fiind că astfel va scăpa uşor. (Cei care au bani pot să ucidă nepedepsiţi). Sunt moravuri ale unei lumi pe care a descris-o şi pana lui Balzac. Dar­, în condiţiile descrise în povestire, ne grăbim să precizăm, capitalismul nu înaintase într-atît, incit să-şi instaureze pe deplin şi peste tot domnia legilor lui de fier. Poliţiştilor le este teamă să pătrundă noaptea în cartierul Comorofcăi. Anchetele au loc îndeobşte la mult timp după comiterea actelor. Bătăuşii mahalalei n-au de­venit, ca în periferia oraşelor civilizate, nişte simpli apaşi. Unii dintre ei, şefii lor, au comportări demne care amintesc de „nobleţea“ (sic) haiducească. Codin este respectat pentru simţul său de dreptate. In mahala se spune ca nimeni nu spintecă pe cineva „pe mai bună dreptate decit Codin“, ori „Codin nu e de temut, nu e un tîrîie- brîu“. Să nu uităm apoi că lingă Brăila se întindeau locurile pustii din bălţile Dunării, unde n-aveau valabilitate le­gile civilizaţiei. Aici se ascunde Codin după ce ucide, fără să fie cumva stingherit de poliţişti, ci numai de a­­propierea iernii. In sălbăticia bălţilor trăiesc şi singurii prieteni dezinteresaţi ai eroului, o familie de oameni simpli care, fapt semnificativ, după o nenorocire care li s-a întîmplat în oraş, şi-au aflat aici refugiu şi loc de alinare. (La fel ca a­ Cei eroi zugrăviţi de Mihail Sado­­veanu în „Privelişti dobrogene“ — altă dovadă a comu­niunii spirituale a acestor doi scriitori). Patosul umanist al povestirii „Codin“ izvorăşte toc­mai din zugrăvirea acestor zone ale vechii umanităţi şi din împotrivirea lor oarbă în faţa moravurilor şi a eticii societăţii capitaliste. Codin este, ca să folosim o expresie a lui Istrati, „un schilodit sufleteşte“, datorită urîţeniei sale fizice. Se apropie în acest sens de Ioachim, din „Prezentarea hai­ducilor“, numai că acela putea să trimită la toţi dracii biserica unde slujea ca diacon şi să se facă haiduc. Co­din este însă obligat să trăiască — muncind ca o vită de povară la terasarea şoselelor şi apoi hamal în port — într-o lume în care indiferenţa, cruzimea, dispreţul faţă de om şi batjocorirea acestuia constituie moravuri in­trate în imperiul obişnuinţei. Părinţii săi fuseseră avuţi, dar de o zgîrcenie meschină, care-i trimiteau să fure lu­cruri de nimic şi-i strigau mereu că e atît de urît îneît dacă l-ar vedea o femeie însărcinată ar lepăda. Cei din mahala nu se lăsau prejos, poreclindu-i „bot de mai­muţă“. „Atunci sîngele mi se otrăvi cu veninul tuturor şerpilor de pe pămînt“ m­ărturiseşte eroul. Ori : „Aveam şaptesprezece ani, ieşeam dintr-o copilărie de cîine huiduit“. Cînd a putut să se servească de forţa sa de colos, ori­cine îndrăznea să-i amintească urîțenia era pe loc schi­lodit. „Cred că tata — va spune tot Codin — a murit de mina mea“. Pangit Istrati nu-și idealizează întru nimic eroul. Mai muriseră de mîna lui Codin doi oameni: în afară de cel gărcit în patul iubitei, un fost prieten care-i urmărise noaptea pentru a-1 înjunghia, gelos pe întîietatea sa în forţa fizică. După cum am spus, îşi bate cu regularitate mama, pen­tru a-i smulge averea tăinuită de aceasta cu o îndărăt­nicie animalică. Ar fi însă o greşală dacă, pe baza aces­tor date, am vedea în Codin pur şi simplu o brută, o fire de lup, un ins opac la vibraţia simţămintelor umane etc. Undeva, în adîncul său, ca toţi eroii lui Istrati, Codin, cu toate gesturile sale elementare, este o fiinţă slabă, care ascunde stări sufleteşti ingenue, în faţa frumuseţii unui răsărit de soare, cînd „răsăritul îşi pierdea culoarea purpurie şi scălda pămîntul într-o lumină dulce şi mîn­­gîietoare" şi cînd sunetele metalice, vibrante ale goar­nei de la cazarmă păreau un imn eroic înălţat frumuse­ţii părrintului, fostul puşcăriaş izbucneşte în plîns. Şi îngînă către Adrian : — Fratello... fratello... Vezi ? nu-ţi spuneam... ieri... că şi eu... şi eu sunt slab ! Fratello, nu-mi întoarce spa­tele...“ In discuţia pe care o are cu Adrian la vînătoarea din stufişul bălţilor, Codin ne destăinuie informaţii preţioa­­­­se asupra caracterului său. El afirmă că dacă în mahala este înconjurat de un anumit respect, dacă unii îi caută prietenia, aceasta se datoreşte forţei fizice pe care o are. „Dacă mîine n-aş mai fi, hei! m-ar scuipa în obraz“, înseşi fetele îi primesc dragostea pentru a se putea mîn­­dri că sînt iubitele celui mai mare bătăuş din port. Co­din îşi dă seama că dacă vrea să nu fie scuipat în obraz pentru urîţenia lui, dacă vrea să nu fie ocolit cu dispreţ de fete, atunci el trebuie să scoată mereu în evidenţă brutalitatea şi puterea sa fizică. Fără să ştie, Codin des­coperise astfel legea de bază a societăţii în care trăia şi în care forţa prima asupra dreptului. Dar am semnalat mai sus că eroul lui­ Istrati nu este înzestrat cu acele însu­şiri care să facă din el un erou cu adevărat balzacian, un cuceritor al vieţii, capabil să-şi atingă ţelul trecînd peste orice scrupule. (Caracterizarea lui Romain Rolland este din acest punct de vedere insuficientă). In forul său intim, Codin ţine la mare respect norme­le unui cod moral (îndrăznim să repetăm) de o nobleţe haiducească. „Fraţii de cruce“ trebuie să sară unul în ajutorul celuilalt, punîndu-şi chiar în pericol viaţa. (A se vedea scena bătăii cu cei din Atîrnaţi). Codin nu re­cunoaşte decit valabilitatea­ dreptului natural şi o neagă pe cea a dreptului civil burghez.. (Nu înţelege astfel, de ce fusese condamnat la închisoare pentru că-l ucisese pe insul găsit la ibovnica sa — act care i se pare pe deplin justificat în numele „vendetei“ practicate de oa­menii „de altă dată“. Eroul conchide nedumerit: „oame­nii nu ştiu să facă dreptate“­. . Separat de ceilalţi din pricina urîţeniei, Codin jin­­duieşte cu ardoare către o prietenie adevărată, înteme­iată de o sinceritate absolută: „Oamenii nu pot să iu­bească“ se plînge el. Şi-i explică micului Adrian ce înţe­lege el prin prietenie. „Un frate de cruce este cineva prin el însuşi, nu prin altul, şi atunci dragostea e mare, dezinteresată, scumpă inimii noastre“. Dar îşi dă seama instinctiv că asemenea aspiraţii sunt inactuale, de aceea completează : „ceva care poate nici nu există . Din nou Codin se loveşte de acele forme de înstrăina­re umană la care s-au referit pe larg Marx şi Engels: în noua societate relaţiile dintre indivizi nu sunt deter­minate de calităţile reale ale fiecăruia, ci de forţa econo­mică sau de alt ordin de care dispune în cadrul colecti­vităţii Umanitatea adevărată, dezinteresată, castă, ne­contrafăcută o va descoperi Codin numai în lumea co- ■ pilăriei — de aici frăţia sa de cruce cu Adrian. Semni­ficaţia acestei prietenii este însă mai largă. Adrian re­­prezintă fiinţa pură care n-a fost contaminată de moli­mele societăţii. Cînd, cu ocazia primei lor cunoştinţe, refuză banii oferiţi pentru serviciul făcut, Codin rămî­­ne perplex : — „I-auzi d-ta ! Asta e ceva nou pentru mine !“ şi-l copleşeşte cu întrebări : „Ia spune-mi mi­cule, nu te-ai rătăcit cumva prin Comorefea ? Cine e mama ta ? Unde staţi ? Cum te cheamă ?“ „îmi veni să rid, spune povestitorul, de mutra lui nedumerită şi de potopul de întrebări cu care mă asalta“. Eroul e sincer uimit că, poate întîlni şi asemenea fiinţe, într-o lume a bru­talităţii făţişe şi a arivis­mului declarat. Codin va­­ lega acea frăţie determinat, nu numai de ingenuitatea sufletească pe care o are acest colos cu înfăţişare a­­nimalică, dar şi din pri­cina dorinţii inconştiente ca, în faţa capcanelor ne­omeniei, către­ care se simte atras şi împins din cauze oculte, să găsească un sprijin de rezistenţă în curăţenia morală a copilu­­ lui PANAIT lui. Aceste cuvinte pe care i le spune lui Adrian ascund un adevăr mai dramatic decit s-ar părea : „tu eşti slab acolo unde eu sînt tare şi eşti tare acolo unde eu sînt slab“. Prietenia cu acest copil (care trebuie să îndeplinească rolul unei amulete apărătoare de ceasul tău) nu folo­seşte la nimic din moment ce eroului îi lipseşte­­ un punct de reazim interior. Concepţiile lui Codin asupra cinstei şi sincerităţii dintre oameni sînt din nou ultra­giate, iubita înşelîndu-l cu cel mai apropiat prieten, acel prieten pentru apărarea căruia într-o încăierare îşi pri­mejduise viaţa. Cu o resemnare fatalistă cunoscută, ca şi cum ar îndeplini ce i-a fost prescris, înainte de a-l uci­de pe Alexe, se roagă să fie dezlegat de frăţia cu Adrian, motivînd : „Mă voi duce în curînd să tră­iesc cu lupii“. (în această voinţă de a nu accepta nici un compromis, de a merge cu orice preţ pipă la capăt, intîlnim absolutismul etic specific tuturor eroilor lui Panait Istrati). întoreîndu-se după mai multe luni din bălţile Du­nării unde se ascunsese, Codin vrea ca, înainte de a se preda autorităţilor, să stringă „mîna unui copil, unui frate“. Picătura de singe — spune Codin — pe care am băut-o în noaptea cînd am vînat în baltă — ţi-a­­duci aminte ? — N-a slujit la nimic... Ea n-a putut ni­mici veninul pe care l-am primit în vinele mele...“ El îşi rezumă astfel destinul: „Căci deşi viaţa mi-a fost ticăloasă, să ştii că totdeauna am căutat să fac binele... Dar n-am întilnit decit răutate !“ (Desigur această cău­tare a binelui nu depăşeşte semnificaţia unui protest singular, invidualist sau, cum se exprimă scriitorul în „Trecut şi viitor“ referindu-se între alţii, şi la Codin, „sentimentele personajelor se împiedică de organizaţia economică de azi şi se răzvrătesc. Se răzvrătesc în fe­lul lor şi cum vreau eu“­. Se cunoaşte sfîrşitul lui Codin. Aflînd de hotărîrea de a-i scoate cu orice preţ banii pentru mituirea jude­cătorilor, mamă-sa îl omoară pe cînd dormea beat, şi în­ în creaţia ISTRATIn­ tr-un mod groaznic, cu o căldare de untdelemn cloco­tit. Zugrăvind o realitate care prezintă o seamă de carac­teristici ale vieţii moderne, factura povestirii „Codin“ va fi desigur alta decit a „Chilei Chiralina“ sau a lui „Moş Anghel“. O dată cu îndepărtarea tot mai precis­ă a trecutului patriarhal, se destramă şi atmosfera aceea irea­li, de vis, urzită din fire de beteală ale basmului şi ba­ladei populare. Planul epic, care amplificase în primele povestiri ,di­mensiunile eroilor, coboară în „Codin“ pînă la descrie­rea aspectelor cotidiene din ce în ce mai aride şi mai anti-poetice. Suntem­ astfel introduşi într-o mahala obişnuită, cu mirosurile pestilenţiale ale gunoaielor az­­vîrlite în mijlocul străzilor, cu zarva şi foiala din crîş­­ma Anghelinei, unde hamalii plini de praf, abrutizaţi de muncă, îşi beau puţinul lor cîştig, apoi turmentaţi de alcool, aducîndu-şi aminte de duşmănii vechi sau pur şi simplu pentru a face mai cu haz cheful, se spin­tecă între ei cu cuţitele, stîrnind ţipetele femeilor care participă activ la bătăi în ajutorul soţilor sau fiilor etc. etc. Că Istrati, prin aceste descrieri, era pe deplin fidel realităţii istorice ne-o dovedesc articolele sale din ,,Ro­­mînia Muncitoare“. Din amintirile provocate de moar­tea lui Ştefan Grigoriu (7 Aprilie 1913) ne apare astfel mahalaua în care „a crescut“, „oamenii la care beţia era ridicată la rangul unui cult, iar purtarea cuţitului o tovărăşie fără ele care nu se numea om“, inşi care „cu uşurinţă îşi spintecau comeseanul pe care cu o clipă mai înainte îl sărutase pe mustăţile boţite de alcool“ etc. Cit priveşte munca animalică din port şi jecmănirea de către vătafi, pot fi invocate mai multe foiletoane din oficiosul mişcării socialiste. Dacă ne reamintim şi figura mamei lui Codin şi mo­dul înfiorător în care-şi omoară fiul,­­ aflăm măsura a­­celei zone prozaice sau crîncene, deci nepoetice, care pă­trunde, prin „Codin“, în lumina reflectorului poetic al lui Panait Istrati. Aceste împrejurări nu puteau să nu aibă repercusiuni şi asupra specificului metodei artistice a scriitorului. Am acumulat, în momentul de faţă, suficient material pentru a clarifica problema ridicată intr-un capitol an­terior privind caracterul clasic al povestirilor lui Istrati. Adevărul e că structura povestitorului rămînînd ro­mantică, acest caracter clasic nu poate fi redus numai la aspectul stilistic, afectînd și particularitatea constru­irii personajelor. Anghel, —­ am arătat la locul cuvenit, — „transcede" cadrul obişnuit, căpătînd proporţii ample. Este mai puţin un individ decit un tip, un simbol care sintetizează destinul unei întregi categorii de oameni. Nimeni n-a observat această valoare rezumativă a acestui erou al lui Panait Istrati mai bine decit Camil Petrescu care identifica „figura biblică a lui Moș Anghel" cu „tristele zbuciumări ale romînismului in veacul trecut“. In „Codin“, ca și în celelalte povestiri publicate în această perioadă, se observă însă cum accentul începe să se deplaseze de la general către particular, de la tip la individ. Caracterul lui Codin cuprinde o sferă mai îngustă de generalizare, subliniindu-se, în schimb, în mod mai apăsat, trăsăturile individuale. Dar, în mod paradoxal, în ciuda observaţiilor pe care le-am formulat, şi la lectura povestirii „Codin“ ne ur­măreşte această impresie de amploare, de sufletul larg al imaginilor. Unul din „secrete“ rezidă evident în avantajele pe plan artistic pe care le oferă zugrăvirea acelor insule din viaţa şi moravurile patriarhale supravieţuitoare în Brăila acelor ani. (Am consemnat, între altele, gesturile de nobleţe haiducească, ori frăţia între voinici — legate într-un cadru solemn şi după anume ritual ş.a.). De ase­menea pustietăţile din jurul Brăilei unde se refugiază deseori eroii (ca, bunăoară, cu ocazia venirii holerei) favorizau descrierea unor tablouri vii. Şi, nu trebuie, în sfîrşit, să uităm că întreg decorul este însufleţit de drama vieţii lui Codin care luptă să-şi salveze sîmbu­­rele de umanism împotriva unei lumi care-i dezvoltă şi-i solicită tocmai instinctele de brută. Totuşi pentru a înţelege pe deplin acea lumină care umple spaţiul povestirii şi care întreţine impresia de vastitate, trebuie să reţinem unghiul artistic fericit ales de povestitor ** toate întîmplările fiind văzute prin re­tina sensibilă a unui băieţandru. Povestirea se desfăşoară, astfel, ca un spectacol co­lorat, cu surprize neaşteptate, cu taine care se dezvă­luie treptat. Faptele sînt potenţate prin ecourile pe care le au în conştiinţa băieţandrului, dilatîndu-şi uneori contururile pînă aproape de fantastic. Aflîndu-se îm­preună într-o barcă pe Dunăre, bunăoară, Adrian este cuprins la un moment dat de spaimă, trăsăturile de brută ale lui Codin şi ochii pironiţi ciudat asupra sa făcîndu-l să se creadă pradă unui căpcăun din basmele bunicii. Or, la vînătoarea din bălţi, cînd Adrian trăieşte această stare halucinantă : „Marea întindere de apă, vi­­brînd ca argintul viu în lumina lunii şi înconjurată de maluri tainice, mă făcea să cred că un nou potop îne­case lumea şi că noi eram singurele fiinţe rămase în viaţă“ etc.. Trebuie însă admirat tactul artistic al autorului care nu admite exagerarea, alunecările în ireal avînd valoa­rea unor simple sugestii, fără a se pierde un moment legătura cu solul realist. Scenele memorabile din povestire se detaşează cu limpezime, impresionînd prin precizie și prin acea so­brietate admirată de Romain Rolland. Faptele sunt po­tenţate în laturile lor reale fără a fi „mitizate" fără a li se modifica în vreun fel substanţa. „Codin“ rămine o povestire serră cu mijloace artistice preponderent realiste, astfel incit, deşi mai păstrează vagi urme din prima perioadă a operei lui Panait Istra­ti, prin ea se inaugurează o altă fază, cu o altă tonali­tate a atmosferei poetice. * Romain Rolland în scrisoarea citată notează : „Moar­tea lui Codin a îngrozit-o pe sora mea. Eu am găsit-o foarte bine realizată. Și exact cu sobrietatea necesară pe care n-o ai totdeauna“. ** Spun unghi artistic fericit ales, ţinind seama că fi­gura lui Codin îl interesase pe Istrati şi în povestirea eşuată literar : „Nicolae Tziganon“ (1921). Şi, de asemenea, pentru că punctul de pornire este un caz autentic, recla­­mînd deci un proces de prelucrare. Intr-un articol din „Adevărul literar şi artistic“ Istrati aminteşte de : „Codin, başbuzuc cu inima de aur ce s-a chemat Călin şi a mu­rit opărit cu untdelemn“. Al. Oprea • Pragment dintr-o monografie in pregătire. Panait Istrati la masa de lucru din subsolul casei lui Ionescu. In dedicaţia către N. Constantinescu, **« grafia de mai sus, scriitorul notează amar : / ^­­&■ .Uf**"' . ' Y ~ , J# f Ms re am* ţ" ä 0/-9S1 e/udx n * /ic, o* - ^ . n U r , & 'J !/)#***• 4 Fotografie inedită, comunicată de Muzeul Literaturii Române. Pulicut­l emisiei critice Activitatea criticilor noştri literari, mai vîrstnici ori mai tineri ne apare deosebit de susţinută în efortul ei de a urmări cît mai deauroave producţia literară curentă. Studii, articole, cronici, recenzii îşi potrivesc pasul cu munca de creaţie şi cu problemele ei, căutînd astfel să menţinem la un nivel de galvanizare conti­nuă sectorul critic al mişcării literare actuale şi, prin aceasta, atmosfera literară în general. Indicele mediu de circulaţie, ca să spunem aşa, al ideilor cri­tice sporeşte într-una (o dată cu patrimoniul însuşi de idei al criticii literare), prin participarea crescândă a tineretului intelec­tual şi a publicului cititor, a oamenilor muncii, la dezbaterea operei literare Circuitul scriitor-critică-public are o frecvenţă foarte înaltă, funcţionează cu o deosebită intensitate şi acest fapt constituie o trăsătură extrem de îmbucurătoare a vieţii noastre culturale. Literatura realismului socialist este în principiu o literatură de mase. Oprindu-ne asupra acestui aspect important al mişcării noastre literare ni se par nimerite cîteva observaţiuni care privesc ve­riga de mijloc, spre a spune astfel, a ceea ce am numit circuitul vieţii literare, şi anume activitatea criticii. Există la unii din criticii noştri tineri sau chiar mai vîrstnici, un pericol real de îndepărtare de masele cititoare, ca o conse­cinţă a unui anumit fel de autosegregaţie profesională, care se arată atît prin modul cum ei se apropie de opera de creaţie, cît şi prin exprimarea pe care o dau observaţiilor lor. Faptul se concretizează, după părerea noastră, cu precădere în tendinţa excesivă pe care o au aceşti critici de a folosi un aşa zis limbaj critic tehnic. Nu voim să contestăm cu nici un chip latura legitimă a lim­bajului critic tehnic. Critica literară are o funcţie de interpre­tare, care presupune în chip natural un nivel deosebit de cul­tură estetică şi de cultură în general. Acest fapt se traduce in­tr-o atitudine de spirit și o terminologie specifică. Nu trebuie să uităm însă deloc că activitatea criticului literar apare în pri­mul rînd ca o activitate explicativă, dacă voim didactică, în sensul mai elevat al cuvîntului. Rămînînd un „specialist”, cri­ticul literar năzuieşte, ca spre cea mai fericită postură a sa, către un fel de „sfătoşenie“, am putea spune, de bună­ calitate intelec­tuală, în cîmpul competenţei sale. Spre cinstea lui, criticul lite­rar ştiinţific, îşi bizuie (sau trebuie să-şi bizuie), prin necesi­tate, competenţa pe un grup întreg de discipline umaniste (isto­rie, ştiinţe sociale etc.), depăşind cu m­ult estetica propriu zisă. Pe deasupra, acest critic, ori este un observator,atent, ,documen­tat şi judicios al vieţii, al vieţii uiei în multiplele ei­ aspecte,­­ori ei nu există sau repetă figura anacronică a diletantului de bi­bliotecă, a „sibaritului intelectual“, care se­ îndeletniceşte­ cu de­gustarea operei de artă pentru­ plăcerile lui subiective, pe care, la urma urmei din egoism, ţine să le comunice şi altora. Din funcţiile multiple ale criticii ştiinţifice, acelea de cunoaş­tere a realităţii, de confruntare a operei de artă cu realitatea, —, pentru a ajunge la o judecată de valoare temeinică —, de îndrumător al maselor cititoare, derivă şi principiul accesibili­tăţii ei largi. ■ 1 ' '* A Limbajul critic tehnic este fireşte justificat, dar „cu un gră­unte de sare”, cum spune adagiul latin, cu acea cumpănire ne­cesară dintre cerinţa definirii ştiinţifice exacte a valorilor ar­tistice şi cea a înţelegerii de către masa ciitoare. Dealtminteri, exprimarea prea tehnică în critica literară poate­, ascunde şi o comoditate. Este uşor să înlocuieşti efortul interpretării­ critice, fie şi pe dimensiunile ei elementare, dar complete — cu formula aşa zis riguroasă, de specialitate, limitîndu-te a vorbi, de exem­plu, dite ..momentul compoziţional prin excelenţă”, de „combustia dramatismului", de „căderea tonusului vital în partea finală a cărţii”, de „secvenţe" „carenţe”, de „conflictul suspendat” etc., chiar dacă aceste­­exprimări pun un accent de observaţie just în cadrul comentariului critic respecid. Nu este suficient nici ca observaţia sau definiţia exprimată excesiv tehnic, să fie sim­plu însoţită de un citat, care exemplifică sensul ei. Citatele nu­meroase sunt utile şi binevenite, fiindcă ele alcătuiesc, în fond, „pulpa” articolului critic. Dar la mulţi din criticii noştri, între observaţia exprimată tehnic şi citatul care vrea să o exemplifice, intervine un salt de subînţelesuri, o sinteză de raţionam­ente im­plicite, pe care numai o parte din cititori le pot reface pe cont propriu şi le pot înţelege.In acest mod, însuşi citatul devine ex­­­­cesiv „tehnic” şi neconcludent. Criticul nu va putea epuiza, pe bază numai de formulări de specialitate şi de exemplificări echi­valente, prezentarea eficace a substanţei unei lucrări literare, chiar dacă am admite că observaţiile lui sunt toate exacte. Cri­tica ştiinţifică este, cum se ştie, o critică de coordonate social istorice numeroase, care intră în însăşi structura judecăţii de valoare şi care nu pot fi evitate chiar şi în exprimarea cea mai sumară şi concentrată a acestei judecăţi. Articolul de critică li­terară ştiinţifică, la orice proporţii, este în mod necesar o ex­punere cu implicaţii evidente de cultură generală şi de reflecţii directe şi personale ale criticului asupra vieţii, asupra omului, asupra societăţii şi asupra actualităţii istorice în desfăşurare. Cu aceasta, sfera „tehnică“ a articolului se reduce de la sine, în timp ce sfera lui „tehnicistă“ este înlăturată cu totul. Ne-am referit pînă acum la comentariul de critică literară caracterizat prin alunecarea către un exagerat limbaj tehnic, dar am avut în vedere, în principiu, cazurile în care acest fel de exprimare, cu limitele şi pericolele lui, este folosit, în sine, în mod meritoriu şi se desfăşoară pe un plan intelectual ridicat, aşa cum se întîmplă la mulţi din criticii noştri, începînd cu cei mai de frunte. Dar există, fireşte, şi o „defectuologie" propriu-zisă a acestui fel de atitudine a criticii­­profesioniste, care se întîlneşte mai ales la­­unii tineri, şi adesea încă la unii critici mai cunoscuţi. Astfel de deficienţe calificate sunt în genere bine cunoscute. Printre ele reţinem, la o primă semnalare : frecvenţa conceptu­­lui-şablon, beţia de concepte, lacunele în ajustarea conceptului critic în raport cu sensul lui exact şi, ca urmare, o hiperbolizare a raţionamentului critic, o insuficientă organizare logică a ideii critice în ansamblul ei, şi altele. In ce priveşte primul aspect, cine nu este adesea neplăcut impresionat, citind numeroase articole şi recenzii, de revenirea neîncetată­ a cuvintelor-şablon, ca „pregnant“, „stringent“, „ex­haustiv”, „vetust”, „reale posibilităţi“­, „major“, „potenţial scă­zut” etc., ori­cît de indispensabile s-ar face la un moment dat astfel de „cuvinte-cheie“ ? Ele pot fi evitate, totuşi, printr-un efort de adincire a reflecţiei şi de ridicare a nivelului stilistic, în ce priveşte atît precizia cît şi euforia lui. Stilul critic suferă în acest caz de monotonie, de mecanicism, de lîncezeală pe­dantă. In ce priveşte „beţia de concepte“, ea trădează o euforie prematură a culturii la unii critici tineri, arată o insuficientă asimilare a metodei ştiinţifice de gîndire, tocmai atunci cînd se încearcă a se dovedi, chipurile, contrariul, adică bogată intelec­tualitate şi dezinvoltură speculativă. Criticul vorbeşte în acest caz de „asociaţii inedite şi digresiuni surprinzătoare, micro­­studiul care fără să inventarieze exhaustiv conţinutul cărţii” etc., sau de „normele schematice legiferate sentenţios şi imua­bil“. (Tribuna, Nr. 24, 1963, articolul „Falsă cronică literară“) unde toate conceptele sunt întrebuinţate pe baza unei afinităţi care le năclăieşte şi pot provoca eventual­a plăcută ameţeală a intelectualităţii. Alt critic mai vorbeşte de „intenţia etiche­tării absolutizante“ care „derutează“ şi care „se constituie obstinat pe ideea că autorul etc“. (Tribuna, Nr. 20, 1963, Cronica literară „Poezia lui Al. Phillippide“). Un alt tînăr critic vor­beşte de ,,alternarea unghiurilor de investigaţie lirică, pe dis­tanţa dintre concret şi abstract, dintre particular şi general, mereu parcursă în ambele sensuri, cu scopul de a stabili corespondenţele ce se impun, respectiv — prin varietatea şi mobilitatea atitudinii lor lirice“ (Contemporanul, Nr. 24, 1963, Cronica literară „Ochii Danielei“) etc. Se vorbeşte de „curba evoluţiei valorice a unui autor“ etc. Cuvinte ca „alambicare“, ,,interferenţă“, „cimentul logicei“, „condiţii liminare“ etc. se acumulează cu elan în momentele de creştere aparentă a spiri­tului de pătrundere critică- Lăsăm la o parte unele rarităţi, probabil mai bune la gust, ca „a fantaza", „extramundan" şi altele. Fiind vorba de semnalarea unui tip de exprimare aproape comun mai multor tineri critici, socotim că nu mai este necesar, chiar pentru unele citate mai lungi, să indicăm numele autori­lor. Ne mărginim a observa deci că e vorba de articole apărute recent în „Tribuna“, „Contemporanul„Gazeta literară“, „Luceafărul". Cazurile de incompletă ajustare a conceptului critic pe trupul observaţiei concrete sînt şi ele lesne detectabile. Pentru a sem­nala o simplă armonie de cuvinte în versul unui poet, criticul vorbeşte de un „echilibru al inspiraţiei şi expresiei”, reducînd la o exprimare cu totul generală o notaţie de amănunt. Apre­cierile hiperbolice devin o cale de ieșire lesnicioasă din dificul­tatea de a sesiza cît mai exact o trăsătură mai generală a unei lucrări literare. Astfel, un pasaj narativ mai izbutit devine o „desfășurare epică ridicată la diapazonul cel mai înalt”. Tot în această categorie trebuie să introducem abuzurile de teoreti­zare, în care calităţile virtuale ale unei lucrări literare, sunt enumerate după procedeul întrebuinţat de statutele instituţiilor, atunci cînd definesc, de exemplu, sarcinile contabilului şef, di­­rectorului-adjunct care : „se îngrijeşte de buna funcţionare a sectoarelor de producţie, a serviciilor de întreţinere, de aprovi­zionare curentă” etc. — recurgîndu-se prin aceasta la un pro­cedeu administrativ-abstract de încadrare a unei probleme critice. In ce priveşte organizarea insuficientă a ideei critice, aceasta se manifestă îndeobşte prin lipsa unei gradaţii în argumentarea expunerii. Faptul că o cronică literară, de exemplu, îşi ia punc­tul de plecare de la o observaţie oarecum marginală asupra unei cărţi, nu însemnează că expunerea trebuie să urmeze o desfăşurare cazuală sau chiar haotică, din care cititorul reţine mai cu greu lucrurile esenţiale. Observaţiile criticului asupra cărţii nu sînt totdeauna grupate în nici un mod clar vizibil, aceleaşi idei revenind pe parcurs la întîmplare. Problemele exprimării la unii din tinerii noştri critici şi pro­blema stilului criticii literare ştiinţifice ar merita, după părerea noastră, o discuţie mai amănunţită, în jurul dezvoltării tuturor acelor modalităţi ale comentariului critic, care slujesc în chipul cel mai eficace caracterul larg accesibil, popular şi combativ al criticii literare marxist-leniniste. Dragoş Vrînceanu 9

Next