Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)

1964-01-18 / nr. 2

ANUL VII — Nr. 2 (135) — 18 IANUARIE 1964 Proletari­­din toate țările, unitbvă ! LUCEAFĂRUL REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare simbăta, la două saptamini — 12 PAGINI — 1,50 lei t­u­ l Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii... Prin firea sa Eminescu e un băştinaş al acestei lumi de care vorbeşte în versurile din Venere şi Madonă, şi el gîndeşte în basme, adică gîndeşte poetic. Ce înseamnă a gîndi poetic ? Gîndirea poetică nu este creaţie de imagini. Imaginea poate să ilustreze o ,gîn­­dire poetică, nu se confundă însă cu aceasta. Gîndirea­ poetică s-ar putea defini drept acea mişcare a minţii care, trecînd peste orînduiala obişnuită a fenomenelor, găseşte în lume apropieri şi afinităţi sau deosebiri şi contraste care ne uimesc şi ne dau sentimentul fru­museţii. Acest fel de gîndire ne întimpină mereu în opera poetică a lui Eminescu. Temele pe care le tratează nu sînt, în general, deosebite de acelea care circulaseră în epoca de frămîntare care precedase Ulnirea şi­ mai ejaculau încă şi în epoca de ridicare a ţării noastre, pă Unire, Alecsandri, Bolintineanu, Helinde îşi con­­craseră o bună parte din opera lor poetică proslăvi­­, unui trecut eroic în care ei căutau un exemplu :­ o îndrumare pentru prezentul plin de nădejdi dar de şovăieli. Eminescu ia şi el această temă şi o tra­­ează cu mijloace de expresie noi, ca în Scrisoarea treia. înclinarea către legendă şi basm, către mitologie şi reistorie, il îndeamnă pe Eminescu să treacă dincolo de trecutul atestat în documente şi să ajungă în trecutul fabulos. Aici închipuirea lui se mişcă în voie şi îşi creează o lume a ei, urieşească şi fantastică, cu zei şi eroi, ca în epopeile lui Homer. Din poeziile pu­blicate, Strigoii ilustrează acest domeniu al creaţiei lui Eminescu. Nici nu poate fi vorba să căutăm în­ acest poem vreo realitate istorică precisă. Totul este construit de închi­puirea poetului şi rezultatul este o poveste splendidă, care se petrece undeva, într-o Dacie legendară, într-o epocă foarte aproximativ fixată în perioada migra­­ţiunii popoarelor, în primul mileniu al erei noastre. Printre poeziile postume se află cîteva bucăţi, unele terminate, altele fragmentare, şi în care este evocată Dacia preistorică. Evocată, dealtfel, este prea mult spus. Preistoria este o ştiinţă bazată pe un material­ exis­tent, studiat în realitatea lui. Evocarea lui Eminescu este cu totul poetică, exercitîndu-se asupra unei lumi de legendă şi basm. Aşa sînt, printre postume, poeme ca Sarmis şi Gemenii. In Gemenii, la nuntă regelui get Brigbelu, sînt poftiţi zeii dacici cu Zamolxe în frunte : Brigbelu, rege tînăr din vremea cea căruntă. Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă. Frumos au ars în flăcări prinosul de pe vatră, Pe cînd intrară oaspii sub bolţile de piatră, In capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic, în dreapta lui sub vălul de ceaţă, mîndrul soare, In stînga-i şade luna sfioasă, zîmbitoare... Din sale depărtate pătrunde zvon de armă, Prin re­cimpoiul shytic porneşte dulcea-i larmă Trf.­într greoiul ropot de danţ, căci la un joc Toţi oaspeţii mai tineri loveau baltage-n joc, Iar tinerele fete cu ei jucînd de-a-valma, Se-nvîrt şi se mlădie uşor sunînd cu palma. Eminescu aduce în tratarea unor teme vechi mijloa­ce de expresie cu totul noi, transfigurează şi înnoieşte tema însăşi. Originalitatea, cît nu e vorba de poezie, stă mai cu seamă în expresie. Temele — vorbesc de marile teme fundamentale — nu sunt multe. Expresia însă este nelimitată, mereu alta cu fiecare poet și cu atît mai noua, cu cît­ personalitatea stilistică a poetului este mai bogată. Puterea de înnoire a expresiei este la Emi­­nescu nemărginită. Această putere este^la el concomi­tentă cu­ o nemaipomenit de dezvoltată însușire de a gîndi poetic. Eminescu, preschimbă în poezie, transfi­gurează poetic orice lucru, pe care îl exprimă. Şi tre­buie imediat spus că a transfigura poetic nu înseamnă a înfrumuseţa în chip artificial, a denatura esenţa lu­crurilor, ci înseamnă a descoperi poezia lucrurilor. Acest fapt se observă chiar de la primele poezii pu­blicate, Egipetul, de exemplu : Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de Maur, Peste el cerul d’Egipet desfăcut în foc şi aur ; Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adine, Fiori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jăratec, alte­ albastre, ochi ce plîng. Ritmul încă nu e curgător, limba încă nu e destul de strunită, condensarea versului obligă pe poet să între­buinţeze pe alocuri o construcţie eliptică, chiar uşor incorectă. Dar cu toate acestea ne aflăm în faţa unei expresii originale,­ viguroase, care sparge orice conven­ţionalism, împerechează în chip nou substantive şi epitete şi dacă n-ar fi decit numai acel „cer desfăcut în foc şi aur“, şi ar fi destul ca să ne dăm seama că avem de a face cu o personalitate stilistică puternică. Tonul general al strofei, accentul personal imprimat versului, totul în sfîrşit ne duce dintr-o dată departe de stilul nu rareori forţat şi convenţional al lui Bolintineanu, pre­cum şi de fluenţa, minunată e drept, dar cam uşoară şi uneori superficială, a legendelor lui Alecsandri. Egipetul e numai un fragment dintr-un mare poem postum de o mie trei sute de versuri intitulat Memento Mori. Poemul acesta, chiar aşa cum a rămas, fără ca­­poetul să-i fi dat forma definitivă, este una din cele mai înalte culmi ale creaţiei lui Eminescu. El cuprin­de o călătorie de-a lungul vremurilor, din zorile isto­riei, pînă în epoca modernă, și evocă, într-o viziune poetică, cîteva etape din drumul culturii umane. Aceste ȘI GÎNDIREA POETICĂ etape formează tot atitea episoade ale poemului, Egipe­tul, Ninive, Iudeea, Grecia antică, Roma, apoi o Dacie legendară cu Doch­ia ca personaj principal, o evocare a zeilor scandinavi şi a Valhalei şi în sfîrşit Căderea Bastiliei şi Napoleon­. Eminescu, potrivit firii lui, gîndeşte poetic istoria, închipuirea lui zboară din eră în eră şi se opreşte în timpuri şi în­ locuri unde găseşte prilej de emoţii poe­tice şi de meditaţie. Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Cînd al nopţii întuneric — înstelatul rege maur — La.. . norii lui molateci înfoiaţi m’pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid dulce soare. Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri, Pînă unde-n ape sfinte se ridică mindre maluri, Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină, Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină, Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Cînd posomoritul basmu — vechea secolilor strajă — îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă Poarta naltă de la templul unde secolii se torc — Eu sub arcurile negre, cu stilpi nalţi suiţi în stele, Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriaşa roat-a vremii înapoi eu o întorc Şi privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare, Se întorc cu repejune ca gîndirile ce zboară Şi icoanele-s în luptă — eu privesc şi tot privesc La v’o piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară — Acolo îmi place roata cîte-o clipă s-o opresc. Că această plimbare prin secole şi aceste popasuri la ruinele elocvente ale trecutului reprezintă o atitu­dine romantică -- des întîlnită la poeţii din prima ju­mătate a secolului al XIX-lea — este un lucru bine cu­noscut. Cine cunoaşte cit de cit romantismul german desluşeşte repede o asemănare de substanţă şi de ton între unele idei ale Sărmanului Dionis şi anumite idei din Fragmentele lui Novalis ; tot aşa nu poate să nu observe o apropiere între visurile lui Dionis şi visurile din Heinrich von Ofterdingen, romanul fantastic neter­minat al lui Novalis ; la fel de frapantă este desigur şi asemănarea dintre ţesătura povestirii lui Eminescu şi ţesătura unor povestiri ale lui Hoffmann. Cred însă că aici este vorba mai mult de­ o înrudire decit o in-Acad. AL. A. PHILIPPIDE (Continuare în pag. 4-a). ...Dar cind inima frâmintă Doruri vii şi patimi multe, Ş-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gîndirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veştmintele vorbirii... 3— 3 Gheorghe Tomozei O STATUIE PENTRU CEAFĂR— lui Eminescu 1. Cercetaţi memoria poeţilor şi veţi regăsi virstele pămintului străbătîndu-l, ca nişte caravane compacte, veţi zări dire lăsate de fluvii agonice, veţi reconstitui dezastre stelare, peisaje pierdute şi vuietul unor vechi anotimpuri. Veţi regăsi orhideea primei­ zăpezi, munţi devoraţi de flăcări teribile, intîiul, omenesc strigăt şi Intîia emoţie. Străbateţi memoria poeţilor, sîngerată de sunete şi de culori­­, cu linii şovăitoare ca hărţile navigatorilor, cu împietrite cercuri, zbătîndu-se în oglinda unui arbore retezat, hrăniţi-vă cu aerul respirat de ei, purtaţi-le, ca pe haine, cîntecele, robiţi­i, înlănţuiţi-i de galerele visurilor voastre, puneţi-i să vă vegheze somnul, să vă ilumineze, transparente clepsidre,­amintirile, şi folosiţi-vă de blinda lor viclenie ca de şoimii de vînătoare, drapaţi-vă cu chipurile şi gesturile lor. Escaladaţi cu mîinile lor cerul... 2. ...Şi mai ales, duceţi-vă la marginea mării, acolo unde poetul îşi visa sfîrşitul, marea sălbatică, marea­ fecioară, împodobită cu plante uscate şi au­ cu nisipul tăvălit de lună şi dragoste... Venea de departe,­­dintr-un miazănoapte cu cerdacuri şi le, şi în urma paşilor lui, nimic nu mai era ca-nainte. Se schimba­ ceva în fiinţa, secretă,a lucrurilor care se despărţeau de o parte a lor — un ciob, o petală, , un murmur — şi-l urmăreau mai apoi credincioase, supuse...­Luna curgea pe chipul lui, ca pe o pisanie a ţării, ceara, pluteau spre el voci­ omeneşti, freamăt de ‘codru, fum de ape, , şi-l căuta cu paşii desculţi „o femeie’ bătrină cuibrîul de lună...“ in vreme ce el aştepta marea, împovărat de-al amintirilor- dureros argint. Cînd s-a stins şi s-au desenat trei picături de sînge pe lună am prins pe ţărmul mării niciodată atins ; şi-n valurile de cenuşă au tresărit osemintele unor moarte corăbii... 3. Planetele ştiute, gigantici tei iară soţ, vibrează la ferestrele iernii şi cind e tăcere şi e tîrziu auzim cum ne caută cu aurul sporit, culorile care i s-au dăruit cindva miresmele, frunzele, tot ce a fost al lui. I se restituie lumii propria icoană, afumată de fulgere. Poetul vine spre noi învingător şi noi îl întindem ca pe o mătase fremătătoare marea... Ne-a îmbogăţit, risipindu-se-n noi şi din inima lui devastată cresc codrii. El ne,apropie de înălţimi adăugîndu-se el însuşi — luceafăr — planetelor asupra căruia îşi ■■ năruie cîntecele, ■ Statuia lui, cehrănit­ de o solitudine, acum, cînd totul —armonios, — se­ dublează, se ■ .. ’ '■!- ■■■ amplifică nu trebuie să fie ■ nici ea, singură. Statuia Luceafărului nu poate avea, decit conturul a două trupuri ’ tinere îmbrățișîndu-se­­, la marginea mării... 3 3 3 3 i E p-E► E ► ' ... . EMINESCU ÎN 1880 (fotografie neretușată) 3­ 3­ 3­1

Next