Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)
1964-01-18 / nr. 2
■ Geo Bogza întîmpină Eliberarea patriei cu o conştiinţă de mult solidară cu procesul de înnoire ce se vesteşte. Transformările pe care calendarul le-a adus sau le va aduce foarte curînd, scriitorul le-a presimţit şi le-a invocat cu o energie nedesminţită, cu o pasiune nedezarmată. Incepînd din 1934, Bogza face cronica epocii, avînd sentimentul forţei pe care o reprezintă clasa muncitoare, încredinţat că aici se află sursele unei puteri care va da naştere într-o zi apropiată unei lumi superioare, în tragicii ani de lichidare a ultimelor drepturi democratice, de ascensiune a fascismului şi pregătire a războiului, literatura dobîndeşte sub pana lui Geo Bogza înţelesul unui fapt de luptă inspirat de un ţel luminat de speranţă. Această trăsătură fundamentală a artei sale a apărut şi mai pregnant în momentul în care scrierile lui Geo Bogza , risipite în cea mai mare parte prin diverse publicaţii, au fost reunite, după 23 August, în cîteva volume. Poezii, povestiri, pamflete, reportaje, înteaga sa creaţie constituie o tenace şi ferecventă baricadă împotriva exploatării capitaliste şi a asalturilor fascismului. Geo Bogza a descris cumplita mizerie a muncitorilor pe Stropişti („Lumea petrolului“), a pătruns adine în inima unei ţări în care minerii supţi de foame sfredeleau cu mijloacele tehnice de acum două mii de ani galeriile munţilor („Ţara de piatră“), a vorbit despre grava primejdie a barbariei fasciste în ceasul dramatic al masacrelor franchiste, „aproape de cenuşa încă fierbinte“ a oraşelor spaniole („Tragedia poporului basc“) şi a făcut să se audă distinct zgomotul sinistru al lanţurilor care împiedicau tot mai mult condeiele să spună adevărul („Condeie în lanţuri“). El reprezintă una din cele mai vii prezenţe literare în acţiunea de limpezire şi mobilizare a conştiinţelor. Meditaţia asupra omului, judecata morală şi acţiunea militantă reprezintă elementele declanşatoare ale ideii şi ale emoţiei sale artistice. Mai mult decît atît, sursa cea mai bogată a operei lui Geo Bogza nu este viaţa şi experienţa personală, ci colectivitatea. Talentul său găseşte forţa de expresie sub impulsul şi sub semnul problemelor mulţimii. Aceste probleme el le priveşte însă ca şi cum ar fi ale sale şi anume cele mai grave şi mai intime. Conştiinţa scriitorului atrage ca un magnet, în vîrtejul preocupărilor ei, dramele generale ale umanităţii, le absoarbe şi se confundă cu ele. Tocmai această, identitate cu soarta colectivităţii a făcut ca scrierile lui Geo Bogza de după Eliberare să nu constituie un capitol neaşteptat, ci numai o altă treaptă, superioară, a unei evoluţii pe deplin previzibile, întreaga gamă a ideilor şi sentimentelor unui scriitor care confruntă existenţa cu înaltele valori omeneşti, care consideră munca socialistă printre marile funcţiuni, transformatoare ale vieţii, care elogiază capacitatea umanităţii de a se perfecţiona, vor înflori în cărţile lui . Geo Bogza scrise după 1944. Dacă prima şi cea mai importantă, caracteristic operei lui, Geo. Bogza* este aceea de afi opera , unui scriitor înzestrat cu o conştiinţă etică militantă, trebuie să observăm în" acelaşi tinp, că materialul cercetat face parte din sfera cea mai comună a realităţii înconjurătoare, iîrîcă de' la primele sale scrieri, Geo Bogza manifestă tendinţa’de a descrie lumea, de a scruta epoca şi de a înţelege omul, străbătînd itinerariul, „banalităţii“ cotidiene. In acest, uni■vvers al banalului, alcătuit din împrejurările care se aseamănă , şi din zile care se repetă, Geo .Bogza ştie să descopere dintr-o dată înţelesuri grave, pe lîngă care nimeni nu poate trece nepăsător. Căci ,faptele relatate aduc totdeauna şi cu necesitate în discuţie — şi anume în ,cea mai largă, mai generoasă şi dinamică perspectivă — problema raporturilor dintre om şi societate, dintre om şi natură. Această viziune cuprinzătoare şi sintetică a vieţii, în care excepţionalul, senzaţionalul sunt culese dintr-o lume aparent perfect cunoscută, va fi dezvoltată în noile sale lucrări. Spre exemplu, chiar ceea ce a devenit pagină obişnuită în manualele de geografie, va fi reexaminat şi redescoperit. Iată, de pildă, „Cartea Olţului“ — lucrare apărută în 1945 — în care scriitorul reface „biografia“ rîului, notînd etapele unei existenţe deosebit de dramatice. Cum poate fi însă cursul unui rîu obiectul unei grave şi palpitante evocări, în care neprevăzutul te întîmpină la fiecare capitol ? Efectul acesta vine din faptul că scriitorul integrează fiecare strop ce se varsă în Olt, fiecare piatrăpe care o tîrăşte rîul, fiecare plantă căreia el îi dă viaţă, procesului de mişcare ce se săvîrşeşte în univers. în adevăr, Oltul traversează în cartea lui Geo Bogza toate treptele de dezvoltare a materiei, de la formele inferioare pînă la conştiinţă. Munţii pe care îi străbate, cîmpiile pe care le fertilizează, cerul sub care curge, nimic nu e decor neînsufleţit, ci personaj al unei povestiri fantastice şi reale, evoluînd tot atît de implacabil ca şi timpul într-un ciclu fără sfîrşit. Eroul acesta care „soarbe tot ce se găseşte, oferă imensităţii nopţii lumina stelelor, dimensiunile reci ale eternităţii liberîndu-se în acelaşi timp în lungi şi grele respiraţii de veacurile moarte care stau înlăuntrul lui“ are, aşadar, una din cele mai captivante existenţe, mai ales dacă ne gîndim că de fiecare dată alte ape trec prin aceleaşi aventuri fără să le poată ocoli şi fără ca cineva să poată spune cum se vor încheia ele. Nimic din ceea ce se petrece în lume — spune scriitorul în „Cartea Oltului“ — nu alcătuieşte o istorie moartă. Trebuie numai să deschidem larg ochii în faţa lucrurilor care par orbitor de banale, orbitor de cunoscute, raportîndu-le la ceea ce e suferinţă, luptă şi creaţie în destinul umanităţii. In penumbra banalului se află întâmplările cele mai dramatice, îşi continuă scriitorul ideea în povestirea „Sfîrşitul lui Iacob Onisia“ (1946). Minerul Iacob Onisia a fost sancţionat de cîţiva funcţionari birocraţi ai patronilor să lucreze într-o mină situată la o depărtare de şase kilometri de casa sa, iar el e nevoit să facă acest drum pe jos, înainte şi după orele de muncă. Cîteodată, cînd reuşeşte să înşele vigilenţa paznicilor, se suie în funicular şi astfel ajunge mai iute. în noaptea Crăciunului, la terminarea lucrului, Iacob Onisia, zorit şi istovit, se urcă în funicular. Dar undeva, deasupra unei prăpăstii, curentul se opreşte şi vagonetul rămîne suspendat deasupra golului. înfiorat de frumuseţea unei lumi pe care pentru întîia oară o pătrunde şi terorizat de nedreptatea sfîrşitului său, Iacob Onisia simte că în suflet i se prăbuşeşte ceva în mod iremediabil. Eroul moare încredinţat de injusteţea destinului său, de marea vină a celor ce întunecă fericirea omenească. „Sfîrşitul lui Iacob Onisia“ este relatat din perspectiva schimbărilor radicale ce vor trebui efectuate în raporturile dintre oameni. Pentru a-l înţelege pe Geo Bogza nu-i suficient să spunem însă că el are temperamentul unui justiţiar şi că cercetează zona banalităţii din unghiul de vedere al marilor drame şi victorii ale umanităţii. Trebuie să adăugăm că el este un scriitor care trăieşte într-un fel foarte intens şi foarte personal epoca revoluţiei socialiste şi a cuceririi cosmosului, ca şi cum ar lua parte la o nouă geneză. Sentimentul că asistă la un început de istorie e cum nu se poate mai prezent în scrierile lui Bogza care are convingerea că totul e acum inedit, proaspăt. El explorează acest univers virgin cu oameni noi, ca şi cum ar fi primul lui rapsod. Reporterul, poetul, prozatorul descriu o lume apropiată şi, în acelaşi timp, imensă, cu o ordine socială care face din om — pe linia progresului istoric şi social — organizatorul şi beneficiarul ei. Scrisul lui Bogza cînd irupe cu violenţa unei explozii, cînd se desfăşoară cu amploarea cititurilor solemne. Obiectul interesului rămîne realitatea curentă, fenomenul uman concret. Dar scriitorul este sensibil mai ales la elanul unei epoci în care creaţiile omului iau proporţii monumentale, în care geografia se include în cosmografie, în care ultimele cuceriri ale ştiinţei devin un indispensabil instrument de acţiune, iar problema păcii şi războiului se pune în termenii lui Hamlet: „a fi sau a nu fi“, încă în suita de reportaje „Pe urmele războiului în Moldova“ (1945) Bogza descrie satele pustiite de luptă, asaltate de cortegiul bolilor pe care mizeria le trage totdeauna după sine, oraşele devastate de foame, încredinţat însă că se deschid porţile unui timp nou. Trepidaţiile unui tractor care străbate o correpie abia dominată şi sugerează palpitaţiile unei vieţi noi, cu alte legi, care va creea oamenilor perspective nemărginite. De altfel, în volumul „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului“ există acelaşi punct de vedere care, fără să neglijeze aspectele cotidiene ale vieţii, le raportează la perspectiva mai vastă a schimbărilor pe care le aducem noua epocă: „Dacă pe mari planuri fantastice sfîrşitul războiului a adus perspectiva unei ere fantastice, vestind perimarea cărbunilor şi dispariţia minerilor, în cuprinsul imediat al vieţii, el a însemnat un moment în care într-o lume dezolată de gări cu geamurile sparte şi de locomotive îngheţate, totul depindea de miner şi de cărbunii scoşi de el, în lumina aceasta... arătînd foarte bine relieful figurii umane în momentele de suferinţă şi de efort îi vom cunoaşte deci pe cei zece mii de mineri din Valea Jiului“, în „Porţile măreţiei“ (1951) şi în „Meridiane sovietice" (1953) apare şi mai pregnant sentimentul lui Bogza că asistă la o nouă creaţie a lumii, în care momentul suferinţei e depăşit prin luptă şi se converteşte în bucurie, iar necunoscutului îi sunt smulse mari teritorii virgine. De pildă, în „Pentru electrificarea satelor", el desfăşoară tabloul satelor ce se vor elibera din tenebre şi al sorilor noi ce se vor aprinde, ca şi cum ar descrie cel dintîi naşterea unor planete din haos şi a unui univers necunoscut: „Cîndva pe întreaga întindere a ţării, deasupra cîmpiilor şi în munţi, lîngă tăcerea adîncă a pădurilor, aceasta va fi estetica nopţilor şi acesta mesajul lor. Atunci întunericul va fi fost de mult învins, uitată lunga rătăcire în beznă, uitate răcnetele care întorceau omenirea pe fundul sinistru al cavernelor... în vremea ce vine a electricităţii şi a comunismului, pentru fiecare stea ivită pe cer se vor aprinde mii de lumini. Incît, nou peste noapte, pămîntul va fi sub privirile oamenilor mai frumos decît cerul". Elogiul civilizaţiei socialiste şi al constructorilor ei reprezintă în scrierile lui Geo Bogza o temă predilectă. Scriitorul are o reprezentare grandioasă, monumentală a eforturilor şi realizărilor prezente, văzute ca un moment de culme în cadrul unor aspiraţii şi al unor bătălii care s-au conturat din timpuri mai vechi, înfăptuirile actuale concentrează „geniul şi munca unui lung şir de generaţii“. Oriunde am deschide cărţile lui Geo Bogza, vom întîlni mereu aceeaşi subliniere a sensului istoric al cuceririlor prezentului şi aceeaşi perspectivă dinamică a efortului uman. Ridicarea omului din animalitate, cunoaşterea treptată a naturii, orientarea în spaţiu şi timp, totul se leagă în concepţia scriitorului de procesul muncii, iar uneltele sunt documentele acestei evoluţii. (Vezi, de pildă, „Poemul arheologic"). Bogza este un poet al tehnicii moderne, socialiste, care apropie tot mai mult munca de ştiinţă şi prilejuieşte formarea unui om superior sub raportul culturii şi al inteligenţei. în scrierile sale, reporterul celebrează frecvent tehnica modernă, purtîndu-ne în acelaşi timp cu gîndul spre cele dintîi unelte şi evocînd viaţa acelor vremi. „Viitorul şi trecutul sînt a lumei două feţe“ — spunea Eminescu — şi, vorbind despre progres, imaginile lui Geo Bogza sunt alcătuite mai totdeauna din aceşti doi termeni dintre care e suficient să cunoşti unul pentru a-l descifra pe celălalt. Moara mecanică aminteşte rîşniţa de piatră, secera primitivă de combină, iar aşchiile unui topor de silex sunt sîmburii din care a izbucnit violent puterea tractoarelor. Trecut, prezent şi viitor se asociază mereu în scrisul lui Bogza, pentru a sublinia continuitatea şi rodnicia strădaniilor de care astăzi, în socialism, ne bucurăm cu adevărat. Vitalitatea artei lui Bogza e ameninţată, uneori, de tendinţa spre abstractizare. Exaltînd dimensiunea infinită a spiritului omenesc într-un spaţiu care cuprinde cosmosul, într-un timp care înglobează şi trecutul şi viitorul, urmărind raporturile variate ale omului cu natura şi istoria, scriitorul e mereu călăuzit de sete de cunoaştere, de curiozitate intelectuală, de sinceritate în faţa vieţii, dar sentimentul măreţiei capătă pe alocuri tonuri grandilocvente, mai evidente cînd intervine repetarea unor motive caracteristice. Aceste scăderi ale maestrului devin la unii reporteri tineri care se revendică discipoli ai acestui mare scriitor — manieră: în judecata de ansamblu a scriitorului şi a contribuţiei sale la literatura noastră nouă nu trebuie să omitem o serie dintre poeziile, reportajele şi articolele neadunate încă în volum. Aici Geo Bogza face dovada fericită a unui echilibru între fapt, lirism şi idee, surprinzînd, prin vigoarea cu care notează, transformările ţării în anii socialismului (spre exemplu, reportajele dedicate Sucevei) şi raportîndu-le la un plan de grandoare şi armonie ce se integrează într-un fel de epopee a cuceririi lumii de către oameni. După cum nu trebuie să uităm că el a scris primele capitole dintr-un „Dicţionar al păcii şi al războiului“, în care răzbate din nou statornica lui pasiune pentru creaţie, statornica lui ostilitate faţă de monstruozitatea măcelului şi mai ales statornica lui încredere în lumina raţiunii umane. B. Elvin BIBLIOGRAFIE SCRIERI : Pe urmele războiului în Moldova, 1945; Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte, 1945; Cartea Oltului, 1945 ; Ţara de piatră, 1946; Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, 1947 ; Sfîrşitul lui Iacob Onisia 1946 ; Vestitoarea furtunii, Editura tineret., 1951; Porţile măreţiei, 1951 ; Trei călătorii în inima ţării, reportaje, Editura tineret., 1951 ; Anii împotrivirii — reportaje, pamflete, articole (1934—1939), Editura tineretului, 1953 ; Meridiane sovietice, E.S.P.L.A., 1953 ; Tablou geografic, Editura tineretului, 1954 ; Ciu Yuan, Fielding, Whitman, JE.S.P.L.A., 1955 ; Tăbăcării și lumea petrolului, Editura tineretului, 1957 ; Pagini contemporane, 1957 ; Scrieri în proză, E.S.P.L.A., voi. I si II, 1956, vol. III şi IV, 1959, vol. V, 1960 ; Cele treizeci şi două de secunde care au zguduit lumea, Editura tineretului, 1961. SCRIERI DESPRE : Const. ciopraga : „Porţile măreţiei", Iaşul nou, nr. 3—4, 1951 ; M. Petroveanu : Viaţa romînească nr. 6, 1951 ; Toma George Maiorescu : „Meridiane sovietice”, Scinteia nr. 2818 din 1953; S. Damian : „Meridiane sovietice“, Contemporanul, 20.XI.1954 ; M. Gafița : „Meridiane sovietice", veac Nou, 21.XI.1954 ; D. Micul „Anii împotrivirii", Tînărul scriitor, int. 4, 195 4.Eugen Luca : „Anii împotrivirii“, viata romînească, nr. 6, 1954 ; Const. Ciopraga : Tablou geografic, Iașul literar, nr. 2, 1954; B. Ervin: Geo Bogza — Studiu critic, E.S.P.L.A., 1955; Perpessicius: Scrieri în proză, vol.IV Luceafărul, nr. 22,1959; I. Vlad: Geo Bogza — Steaua, 1955 ; Paul Georgescu : Aventurile cotidianului, Gazeta literară; George Munteanu; Scrieri alese în proză, Scînteia tineretului, nr. 3581/19. XI.1960; C. Regman , Geo Bogza, Viaţa romînească nr. 3/1960 ; G. Dimisianu , Patosul marilor afirmaţii, Gazeta literară, nr. 41/1960 ; Cornelia ştefănescu , Note despre creaţia lui Geo Bogza, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 2/1960 ; Cornelia Ştefănescu : Tablou geografic, Luceafărul nr. 15, din 1.VIII.1960 ; Radu Popescu : Scrieri in proză (IV), Contemporanul nr. 3 din 15.I.1960 ; Boris Buzilă : Scrieri în proză (IV), Luceafărul, nr. 19 din 1.X.1959. A fi f i f i uo a co - if-f- ilt0SU1 D^înoste,.îe Botez s-a născut în anuu 1893, a urmat cursurile Facultăţii drept din Iaşi. Debutează in anul 1910 în publicaţiile literare ieşene. Timp de mai multe decenii a fost statornic colaborator al revistei „Viaţa Romînească«, între cele două războaie mondiale a colaborat, de asemenea, la revistele cu orientare democrată, cum ar fi „Cuvintul liber". La cumpăna^ dintre două ere — în primăvara anului 1944 — Demostene Botez tipărea un volum de proză intitulat „Lumea cea mică". Erau în paginile acestei cărţi, rămasă atît de puţin cunoscută publicului şi criticii din pricina unui accident nefericit (tirajul a ars în flăcările bombardamentului de la 4 aprilie), instantanee culese din existenţa oamenilor necăjiţi, din dramele consumate în tăcere, reconstituite indirect prin cîteva detalii de atmosferă. Demostene Botez se reîntorcea mai ales în „lumea mică" a satului copilăriei, adăugind cîteva pagini de o delicată melancolie la capitolul deschis cu cîteva decenii în urmă de Ion Creangă. Autorul exprima un real sentiment de tristețe pentru lumea copilăriei, singura care îi dăduse iluzia adevăratei fericiri, a unei depline linişti sufleteşti. Literatura lui Demostene Botez era atunci străbătută de întrebări, care îl mai încercaseră şi altădată pe scriitor. Numai că în momentul la care ne referim, deruta era accentuată de un sentiment chinuitor de singurătate. Amintirile începeau să aibă o atracţie irezistibilă, să-l urmărească cu o putere de-a dreptul tiranică. Poezia „Singurătate , datată 1943, este poate un revers al volumului „Lumea cea mică". Aici aducerile aminte nu mai dau poetului o stareeuforică, nu-i mai înseninează privirile. Poetul Demostene Botez, care la începuturile carierei sale literare scrisese o elegie la moartea lui Panait Cerna, s-a definit ca un temperament prin excelenţă romantic, ca şi contemporanul a carei memorie o elogiase cu atîta îndurerare. I-au displăcut gesticulaţia retorică şi grandilocvenţa. Era încă de la început şi a rămas în anii dintre cele două războaie o conştiinţă poetică neliniştită şi în continuă căutare. „Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă / Să-mi desfăşor tot sufletul în vînt spunea în poezia „Destin" din volumul „Floarea pămîntului". Se întîlnea din acest punct de vedere cu Alexandru Philippide care în aceeaşi perioadă afirma un crez asemănător: „Mi-am plăsmuit un suflet din ţăndări de bolid, ferian şi aspru, cu nostalgii de vid“. De aici porneşte drama exprimată în poezia sa, din înfruntarea fără posibilitate de împăcare între îngustimea spirituală a lumii burgheze şi visul înaripat de esenţă romantică. De aceea poezia tîrgului de provincie cenuşiu nu-i la Demostene Botez, cum nu e nici la Philippides sau Perpessicius, o simplă poezie de notaţie. Ea rezultă —■ aşa cum arătam — dintr-o dramă sufletească autentică, din contradicţia între orizontul meschin, înceţoşat de plictisul şi egoismul vieţii burgheze şi aspiraţia unui suflet generos. De aceea, Demostene Botez a căutat, în trecut, mereu un alt spaţiu pentru împlinirea visului său. A avut şi el, ca Şt. O. Iosif sau Goga, sentimentuldezrădăcinării : „De ce nu m-aţi lăsat la mine-n sat / Printre livezile cu meri şi nuci bătrîni . Dar, spre deosebire de cei doi înaintaşi, Demostene Botez nu privea cu spaimă oraşul, orizontul său era acela al poetului modern. Revenea spre viaţa de la ţară a copilăriei cu sentimentul că aici va putea să-şi reîmprospăteze forţele, să afle îndemnuri noi. Această atitudine individualizează prezenţa lui Demostene Botez în peisajul liric al vremii „Floarea pămîntului", volumul său din 1920, nu mărturisea nostalgia pentru o viață rurală văzută sub aspectele ei pur decorative, descrisă din perspectiva peisagistului, cum se întîmplă de pildă în lirica lui Adrian Maniu. ,,Mă-ntorc acasă încărcat — spune Demostene Botez — Ca o albină, / De soare mult ce-am adunat — Pe dealuri de lumină“. „Pământul" nu este în poezia lui un element mitic, nu se prezintă ca o entitate abstractă. El devine o realitate socială şi sufletească. Preocuparea statornică a lui Demostene Botez a fost de-a lungul a cinei decenii, aşa cum spunea Şerban Cioculescu, încercarea de a „descifra sensul existenţei omeneşti". Intr-adevăr, ca şi Bacovia, Demostene Botez nu şi-a trăit nostalgiile în cochilia propriilor amărăciuni. Mai mult poate decît contemporanul său, Demostene Botez a căutat să afle în fiecare manifestare a vieţii exterioare, o prezenţă omenească, să descopere ecoul unei „dureri înăbuşite", să ridice fiecare motiv al liricii lui la o valoare simbolică. Chiar şi cîntecul unei banale catirinei, îi evoca „iubiri străbune şi parcă-mbălsămate", în el auzea „inimi ce-au tremurat nebune". înduioşat de ideea suferinţei, el ajunge în acea vreme la conştiinţa mai largă a solidarităţii cu cei ce sufereau . ..Omule, ce urci pe schele mereu / Cărămizi, de dimineaţa pînă seara, / Cum aş vrea să-ţi port şi eu povara, / S-o-mpărţim — să fiu-ţi mai fie greu /...". De aceea poezia lui îşi definise încă din trecut nu numai nota duioasă, nostalgică, sentimentală („sentimental ca Demostene" spunea prietenul său Topîrceanu), ci şi atitudinea cetăţenească, evidentă mai ales în poeziile scrise în preajma anilor 1933—1935, între care cele mai cunoscute sunt „Moartea şomerului", „In mină" etc. Iată-1 deci pe Demostene Botez, poetul întrebărilor chinuitoare, al neliniştilor, al căutării unui liman, poetul solidarităţii cu oamenii ce sufereau nedreptatea, aflat în pragul unei alte perspective de viaţă, întors cu privirile spre lumea copilăriei, către care se îndreptase la începuturile carierei sale, el îşi căuta şi motivele de inspiraţie în existenţele cele mai umile, torturat pînă la paroxism de triste aduceri aminte. II vedem însă şi chinuit de alte întrebări : acelea privind sensul si rostul artei sale. In 1944 avea din ce în ce mai clar certitudinea că „în ritmul meu e nesfîrşitul tronat / Al veacului ce merge înainte". Şi acestui veac, scriitorul, aşa cum a mărturisit într-una din cele mai mişcătoare poezii ale sale, „Floarea soarelui", i-a auzit „povaţa" şi a căutat să-i cînte strălucirea şi frumuseţea. S-a vorbit de înseninarea poeziei lui Demostene Botez, de optimismul pe care îl degajă ea în anii noştri. Dar a spune numai atît înseamnă să îngustăm într-un fel semnificaţiile liricii sale de după Eliberare. Ca şi Cezar Petrescu, prietenul a cărui amintire o evocă într-o mişcătoare poezie din ultimul volum „Oglinzi", Demostene Botez simte în aceşti ani, înainte, de toate, o acută nevoie a confruntării istorice. Poezia lui Demostene Botez s-a caracterizat printr-un pronunţat simţ al concretului, ceea ce l-a apropiat de Topîrceanu. Numai că, spre deosebire de Topîrceanu, Demostene Botez nu privea cu umor, ci cu gravitate elementele vieţii de fiecare zi. Poetul foloseşte adesea antiteza, cititorul avînd înaintea ochilor, exprimate ca într-un desen cu contururile distincte, imagini din viaţă contrastante. O poezie cum ar fi „In cartierul meu", este grăitoare în acest sens. Citim însă uneori şi versuri care se opresc asupra unor fapte puţin semnificative, în care nu este evitat anecdoticul, banalul. Ceea ce realizează poetul structural romantic este acum concordanţa între orizontul vieţii şi aspiraţiile sale. O mărturiseşte în poezia „Floarea soarelui" : „Ca peste şesuri aurii de grîne ! Văd zarea largă a zilelor de mine. / Şi peisajul lumii viitoare". Intr-o „scrisoare" către un tînăr confrate ieşean spune: „Tu mergi acum cu soarele-n faţă, / Şi ochii tăi văd azi tot mai departe“. Viaţa nouă îi dă un sentiment de vastitate. De data aceasta s-a stabilit echilibrul între aspiraţia lui şi orizontul nemărginit ce nu-i mai îngrădeşte gîndul şi năzuinţele : „Ce vastă este primăvara asta! / Mai vastă şi mai plină decît toate. / Ce largă zare şi-a deschis fereastraSînt versuri scrise în 1962. Dar acum, cînd are certitudinea împlinirii, cînd furtunile lăuntrice s-au convertit în depline certitudini, în siguranţa izbînzii, a armonioasei desăvîrşiri, poetul caută să precizeze locul şi rostul său în societate, îşi înmulţeşte profesiile de credinţă. Chiar atunci, în februarie 1944, în versurile din care am citat („Turnul de fildeş"), poetul ce nu-şi aflase încă drumul, arată că nu se simte nicidecum izolat de oameni : „Dar las în urma mea cărări şi punţi, / Pe care oamenii pot să n-ajungă“. Reia această idee în poezia „Ctitoria", cu care se deschide ultimul său volum. Intre poet şi oamenii din jur, niciodată n-a stat un zid ridicat de imaginea întortochiată, absconsă, cu sensuri acoperite de jerbe stilistice inutile : „Ca să ajungi la mine, nu-i nevoie / Paşii tăi de om trudit să-nfrunte / Nici adîncuri, nici pripor de munte ; / / Pîn-la mine te aduc de mină, / Ori de unde vii, din care zări, / Drumuri mult umblate şi cărări“. Cum se făureşte oare acest vers ? Cu trudă şi cu dăruire deplină : „Dar nu cioplit în piatră de granit, / Nici în pereţii cenuşii de stînci, / Ci-n carnea mea, în rănile adinei / Şi-n cremenea cuvîntului, cioplit. / / Vreau să te sap ca-n coaja unui pom I Şi să te simt cum creşti cu anii mei“. De aceea versurile lui Demostene Botez exprimă în imaginile lor limpezi, nu numai simple constatări euforice, ci gînduri profunde privind rostul omului în societate, datoriile lui civice. Un leit-motiv al versurilor sale de astăzi îl constituie dezbaterea problemei responsabilităţii omului în faţa istoriei. „Tu ce-ai făcut ?“, este titlul uneia dintre cele mai patetice poezii ale lui Demostene Botez, în strofele căreia poetul militant se adresează fiecăruia din jurul său, cu dragoste şi frăţească prietenie, arătînd cît de mult apasă pe umerii tuturor sentimentul răspunderii în clipe de grea cumpănă pentru întreaga istorie. Este o nouă dimensiune pe care poezia lui Demostene Botez a căpătat-o în anii din urmă. Dec,la compasiune la deplină integrare în lupta tuturor, lirica lui a mers în pas cu vremea sa. Dezvoltînd cele mai bune însuşiri din trecut, ea ni se prezintă astăzi aşa cum a dorit chiar poetul : „Iar versul meu să-mi fie un altoi / In trupul meu cu rădăcini bătrîne, / Să simt cum creşte seca lui de mîine, / Din ceea ce a fost mai bun în noi“. Poezia de astăzi a lui Demostene Botez parcurge un drum consecvent pe direcţia preluării şi îmbogăţirii tradiţiilor literaturii romîneşti din trecut, tradiţii cărora în anii din urmă scriitorul nu o dată le-a adus omagiul său sincer. Pentru că, în această perioadă, profilul scriitorului Demostene Botez s-a definit ca fiind al unui scriitor pasionat, care a înţeles imperativele sociale şi estetice ale timpului său. Profesiunile de credinţă pe care le-am amintit nu s-au răsfrînt numai în versurile lui, ci au fost urmate de o febrilă activitate pe toate planurile literaturii noastre. Prezenţa lui în celelalte ramuri ale literaturii vine să completeze şi să întregească profilul poetului , prozatorul descoperă noile realităţi socialiste şi le consemnează în pagini ce mărturisesc admiraţia sa pentru oamenii simpli cărora le-a dedicat întreaga lui operă. Scrie literatură pentru copii, cu o fină intuiţie a cerinţelor vîrstei, într-un stil ales, ale cărui trăsături sunt limpezimea şi accesibilitatea imaginii artistice, însemnările sale de călătorie, caracterizate prin concreteţea notaţiei, îl ajută pe cititor să cunoască şi să înţeleagă aspecte din viaţa unor ţări prietene. Publicist harnic, Demostene Botez a scris în anii din urmă nenumărate articole. Comentariul său, cu note cînd patetice, cînd duioase, a tălmăcit cititorului evenimentele mari pe care cu toţii le-am trăit, din perspectiva largă a omului de cultură, care în scrisul lui aduce temeinicia şi siguranţa mărturiilor izvorîte dintr-o intensă participare la viaţa ţării şi poporului său. Sînt trăsături care întregesc personalitatea unui artist ce şi-a cîştigat printr-o continuă şi neistovită dăruire, printr-un răspuns direct şi mereu entuziast la viaţa epocii, preţuirea sinceră a cititorilor. Valeriu Rîpeanu SCRIERI : BIBLIOGRAFIE Poezii : Floarea soarelui , E.S.P.L.A., 1953; Versuri alese, E.S.P.L.A., 1955 ; Oameni în lumină, Editura tineretului, 1956 ; Prin ani, E.S.P.L.A., 1957 ; Cele mai frumoase poezii, Editura tineretului, 1961 ; Carnet, E.L., 1961 ; Oglinzi, E.L., 1963. Literatură pentru copii : Sfredeluş, Editura tineretului, 1953, ed. II, 1962 ; Povestirea meşterului Petrache despre sărbătoarea colectivizării, Editura tineretului, 1962 ; Şantier, 1932. Proză : Bucuria tinereţii, roman, Editura tineretului, 1957 ; Noaptea luminată, nuvele şi povestiri, E.L., 1962; însemnări de călătorie : Curcubeu peste Dunăre, E.S.P.L.A., 1956 ; Prin U.R.S.S., Editura tineretului, colecţia „în jurul lumii". SCRIERI DESPRE : Priviri generale I. D. Bălan , Evoluţia poeziei lui Demostene Botez, Viaţa romînească, nr. 3/1955; M. Petroveanu în „Profiluri lirice contemporane" E.L. 1963 ; Eugen Luca, Flacăra nr. 3 1954 ; I. Oarcăsu, Steaua nr. 3/1956; Camil Baltazar, Luceafărul nr. 11/1931 ; I. Apetroaie, Iaşul literar nr. 1/1962 ; L. Valea, Scrisul bănățean nr. 4/1957 ; Paul Georgescu, Romînia liberă nr. 5955 din 8 dec. 1963 ; E. Tudor, Viaţa romînească nr. 2/1957 ; Marin Sorescu, Scînteia nr. 5812 din 23 11/1963 ; Camil Baltazar, Viaţa romînească, nr. 3/1963 ; Tudor Vianu, Gazeta literară, din 27 iunie 1963 ; Şerban Cioculescu, Gazeta literară, nr. 51, 19 decembrie 1963, Geo Bogza s-a născut în 1908 la Ploiești. Debutează in 1927 la o serie de publicații provinciale (printre altele „Cimpina"), apoi colaborează la „Bilete de papagal”. Curînd, la ziarele „Cuvintul liber“, „Reporter”, „Vremea”, „Tempo", „Lumea romînească“, se impune ca un strălucit reporter și pamfletar. Paralel cu activitatea de ziarist scrie poezie și proză. UNDE ESTE CRITICA? în „Contempor anul" din 10 ianuarie a apărut un lung articol intitulat „Anul literar 1963 Critica", semnat de George Munteanu şi destinat să dea cititorilor un tablou succint al activităţii criticii noastre literare pe anul care a trecut. Asemenea articole de bilanţ nu sunt, desigur, uşoare şi cer îmbinarea unui spirit de perspectivă cu o documentare aproape completă şi cu o obiectivitate, sau o dispoziţie de obiectivitate, ireproşabilă. Fireşte, cititorul trebuie să păstreze totdeauna în rezervă o anumită doză de îngăduinţă, căci spaţiul de desfăşurare al acestor priviri recapitulative rămîne fatalmente îngust şi insuficient pentru, o temă atît de largă. Am citit articolul lui George Munteanu cu tot interesul şi, natural, cu acea firească doză de îngăduinţă despre care vorbeam mai sus. Trebuie să mărturisim însă din capul locului că această lectură ne-a lăsat nedumeriţi. Ne-am aflat în faţa unui fel de panou al studiilor de istorie literară apărute în cursul anului 1963 — numeroase cum ne-am putut da seama cu satisfacţie — dar am constatat câ autorul a lăsat complect neatinsă, netratată, cel puţin jumătate din tema anunţată a articolului său, adică critica literară propiu zisă. Istoria şi critica literară sunt, fireşte, surori, chiar surori gemene, dar e vorba de două activităţi separate totuşi. După ce duce la capăt montajul său de cărţi şi publicaţii de istorie literară (dintre care unele ni s-au părut superflue într-un tablou cu necesitate esenţial), George Munteanu expediază partea a doua şi cea mai importantă a articolului, cea referitoare la critica literară curentă a anului, prin următoarele rînduri : „Nu mai puţin evident rămîne faptul că o sferă principală de afirmare a criticii a constituit-o în 1963 cronica şi articolul consacrate devenirii imediate a fenomenului literar“. Aceasta este oare tot ce se putea spune despre critica literară pe anul care s-a încheiat de curînd? Chiar nimic altceva nu mai era de adăugat ? Poate că într-un articol în care trebuiau discutate şi problemele criticii erau necesare şi unele luări de atitudine, lucru mai riscant, în orice caz a ignora pur şi simplu un sector atît de larg, într-un bilanţ consacrat tocmai criticii, ni se pare cel puţin ciudat. Recunoaştem că în acest caz era dificil să se recurgă la o enumerare de titluri de cronici şi articolele, dat fiind numărul lor mare, şi că era nevoie de un spirit de sinteză şi de perspectivă bazat pe un efort special de documentare şi reflecţie, lucru de la sine înţeles pentru oricine şi-ar fi propus să facă bilanţul activităţii criticii noastre pe 1963. Dar această constatare nu poate figura ca o scuză. In modul cel mai obiectiv cu putinţă, putem afirma că articolul lui George Munteanu, în afară de lipsa de consecvenţă pe care o manifestă faţă de propria temă anunţată în titlu, dovedeşte o lipsă de preocupare cu privire la ideile care au frămîntat în ultimul an viaţa noastră literară. Volumele de critică literară consemnate de autor nu reflectă nici ele, în fond, o activitate a anului, pentru că ele cuprind în general dezbateri şi lucrări scrise în anii precedenţi. Semnalarea lor trebuia însoţită măcar, în acest caz, de ecourile pe care le-au trezit în comentariile critice curente, pentru ca aceste volume să apară înserate astfel în fenomenul viu al criticii pe intervalul contemplat de articolul sus numit. Un alt aspect care surprinde şi nemulţumeşte în bilanţul lui George Munteanu este, am zice, nu numai o notă de subiectivism, ci o ostentaţie a acestei note. Căci nu ne putem închipui ca, afirmînd de exemplu, că revista „Gazeta literară" a avut o pagină de istorie literară „susţinută aproape periodic", criticul n-a ignorat în mod voit faptul că revista „Luceafărul“ publică cu regularitate şi nu „aproape periodic", în fiecare număr al său, o asemenea pagină de istorie literară. Dacă revistele literare în genere duc adesea polemici între ele, cum s-a întîmplat uneori între „Luceafărul** și „Contemporanul41, aceasta nu ni se pare de loc un motiv întemeiat pentru a se abdica de la precizia critică și informativă elementară. Subiectivismul trebuie fără îndoială respins cu toată fermitatea, ori unde s-ar produce. Aceasta cu atît mai mult cu cît se manifestă pe fondul unui climat critic sănătos. I. MUREŞANU AUTENTICITATE ŞI FARMEC După excelentul fragment de roman al lui Fănuş Neagu „Drum la Dobrogea" — Gazeta literară de joi 9 ianuarie ne face o altă surpriză plăcută, publicînd nuvela „Mistreţii erau blînzi de Ştefan Bănuclescu. "Autorul, cunoscut în presa noastră mai mult ca reporter, se înfăţişează cititorului cu o proză matură, bine alcătuită, de o rară şi aspră poezie. Lumea pescarilor din trecut este surprinsă într-un moment de mare tensiune. Dunărea se revarsă şi năvala apelor şi-a gheţurilor ameninţă să înece tot ce întîlneşte în cale. Pe acest fundal halucinant, sub o tensiune psihologică amintind de bunele pagini ale literaturii noastre — are loc înmormîntarea copilului lui Condrad, eroul povestirii. Pictura migăloasă (făcută cu voluptate de autor) a caracterelor celor trei oameni aflaţi într-o barcă şi apariţia lăutarilor în prăpădul general sunt de un neaşteptat efect. Dacă adăugăm la toate acestea şi prezenţa Vicăi, „fata lui Andrei Mortu" (un erou mai vechi al autorului) avem imaginea completă a acestei lumi descrise de multe ori, dar niciodată cu atîta pregnanță, autenticitate şi farmec. EUGEN BARBU 1111 m1 mm i n 111 îi 'I i'i'i i')TTTrmrrrrmiirrrrrrmmmrmrrrrrmnrrrim tf mmrrroTTrmrrr