Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)

1964-01-18 / nr. 2

■ Geo Bogza întîmpină Eliberarea patriei cu o conştiinţă de mult solidară cu procesul de înnoi­­re ce se vesteşte. Transformările pe care calen­darul le-a adus sau le va aduce foarte curînd, sc­riitorul le-a presimţit şi le-a invocat cu o energie nedesminţită, cu o pasiune nedezarmată.­­ Incepînd din 1934, Bogza face cronica epocii, avînd sentimentul­ forţei pe care o reprezintă clasa muncitoare, încredinţat că aici se află sursele unei puteri care va da naştere într-o zi apropiată unei lumi superioare, în tragicii ani de lichidare a ultimelor drepturi democra­tice, de ascensiune a fascismului şi pregătire a războiului, literatura dobîndeşte sub pana lui Geo Bogza înţelesul unui fapt de luptă inspi­rat de un ţel luminat de speranţă. Această trăsă­tură fundamentală a artei sale a apărut şi mai pregnant în momentul în care scrierile lui Geo Bogza ,­ risipite în cea mai mare parte prin diverse publicaţii, au fost re­unite, după 23 August, în cîteva volume. Poezii, povestiri, pamflete, reportaje, în­­teaga sa creaţie constituie o tenace şi ferecventă baricadă împotriva exploatării ca­pitaliste şi a asalturilor fascismului. Geo Bogza a descris cumplita mizerie a muncitorilor pe­ S­tropişti („Lumea petrolului“), a pătruns adine în inima unei ţări în care minerii supţi de foame sfredeleau cu mijloacele tehnice de acum două mii de ani galeriile munţilor („Ţara de piatră“), a vorbit despre grava primejdie a bar­bariei fasciste în ceasul dramatic al masacre­lor franchiste, „aproape de cenuşa încă fier­binte“ a oraşelor spaniole („Tragedia poporului basc“) şi a făcut să se audă distinct zgomotul sinistru al lanţurilor care împiedicau tot mai mult condeiele să spună adevărul („Condeie în lanţuri“). El reprezintă una din cele mai vii prezenţe literare în acţiunea de limpezire şi mobilizare a conştiinţelor. Meditaţia asupra omu­lui, judecata morală şi acţiunea militantă repre­zintă elementele declanşatoare ale ideii şi ale emoţiei sale artistice. Mai mult decît atît, sursa cea mai bogată a operei lui Geo Bogza nu este viaţa şi experienţa personală, ci colectivitatea. Talentul său găseşte forţa de expresie sub im­pulsul şi sub semnul problemelor mulţimii. Aceste probleme el le priveşte însă ca şi cum ar fi ale sale şi anume cele mai grave şi mai intime. Conştiinţa scriitorului atrage ca un magnet, în vîrtejul preocupărilor ei, dra­mele generale ale umanităţii, le absoarbe şi se confundă cu­­ ele. Tocmai această, iden­titate cu soarta colectivităţii a făcut ca scrierile lui Geo Bogza de după Eliberare să nu constituie un capitol neaşteptat, ci numai o altă treaptă, superioară, a unei evoluţii pe deplin pre­­vizibile, întreaga gamă a ideilor şi­ sentimente­lor unui scriitor care confruntă existenţa cu înaltele valori omeneşti,­ care consideră­­ munca socialistă printre marile funcţiuni, transforma­toare ale vieţii, care elogiază capacitatea uma­­­­nităţii de a se perfecţiona, vor înflori în cărţile lui . Geo Bogza scrise după 1944.­­ Dacă prima şi cea mai importantă, caracteris­tic operei­ lui, Geo. Bogza* este aceea de a­­fi opera , unui scriitor înzestrat cu o conştiinţă etică militantă, trebuie să observăm în" acelaşi tin­p, că materialul cercetat face parte din sfera cea mai comună a realităţii înconjurătoare, iîrîcă­ de' la primele sale scrieri, Geo Bogza m­anifestă­­ tendinţa’de a descrie lumea, de a scruta epoca şi de a înţelege omul, străbătînd itin­erariul,­ „banalităţii“ cotidiene. In acest, uni­­■vvers­ al banalului, alcătuit din împrejurările care­ se­ aseamănă , şi din zile care se repetă, Geo .Bogza ştie să descopere dintr-o dată înţe­lesuri grave, pe lîngă care nimeni nu poate trece­ nepăsător. Căci ,faptele relatate aduc tot­deauna şi cu­ necesitate în discuţie — şi anume în ,cea mai largă, mai generoasă şi dinamică perspectivă­ — problema raporturilor dintre om şi societate, dintre om şi natură. Această vi­ziune cuprinzătoare şi sintetică a vieţii, în care excepţionalul, senzaţionalul sunt culese dintr-o lume aparent perfect cunoscută, va fi dezvol­tată în noile sale lucrări. Spre exemplu, chiar ceea­ ce a devenit pagină obişnuită în manualele de geografie, va fi reexaminat şi redescoperit. Iată, de pildă, „Cartea Olţului“ — lucrare apă­rută în 1945 — în care scriitorul reface „biogra­fia“ rîului, notînd etapele unei existenţe deose­bit de dramatice. Cum poate fi însă cursul unui rîu obiectul unei grave şi palpitante evocări, în care neprevăzutul te întîmpină la fiecare capi­tol ? Efectul acesta vine din faptul că scriito­rul integrează fiecare strop ce se varsă în Olt, fiecare piatră­­pe care o tîrăşte rîul, fiecare plantă căreia el îi dă viaţă, procesului de miş­care ce se săvîrşeşte în univers. în adevăr, Oltul traversează în cartea lui Geo Bogza toate trep­tele de dezvoltare a materiei, de la formele in­ferioare pînă la conştiinţă. Munţii pe care îi străbate, cîmpiile pe care le fertilizează, cerul sub care curge, nimic nu e decor neînsufleţit, ci personaj al unei povestiri fantastice şi reale, evoluînd tot atît de implacabil ca şi timpul în­­tr-un ciclu fără sfîrşit. Eroul acesta care „soar­be tot ce se găseşte, oferă imensităţii nopţii lu­mina stelelor, dimensiunile reci ale eternităţii liberîndu-se în acelaşi timp în lungi şi grele respiraţii de veacurile moarte care stau înlăun­­trul lui“ are, aşadar, una din cele mai captivan­te existenţe, mai ales dacă ne gîndim că de fie­care dată alte ape trec prin aceleaşi aventuri fără să le poată ocoli şi fără ca cineva să poată spune cum se vor încheia ele. Nimic din ceea ce se petrece în lume — spune scriitorul în „Cartea Oltului“ — nu alcătuieşte o istorie moartă. Trebuie numai să deschidem larg ochii în faţa lucrurilor care par orbitor de banale, orbitor de cunoscute, raportîndu-le la ceea ce e suferinţă, luptă şi creaţie în destinul uma­nităţii. In penumbra banalului se află întâmplările cele mai dramatice, îşi continuă scriitorul ideea în povestirea „Sfîrşitul lui Iacob Onisia“ (1946). Minerul Iacob Onisia a fost sancţionat de cîţiva funcţionari birocraţi ai patronilor să lucreze în­tr-o mină situată la o depărtare de şase kilo­metri de casa sa, iar el e nevoit să facă acest drum pe jos, înainte şi după orele de muncă. Cîteodată, cînd reuşeşte să înşele vigilenţa paz­nicilor, se suie în funicular şi astfel ajunge mai iute. în noaptea Crăciunului, la terminarea lu­crului, Iacob Onisia, zorit şi istovit, se urcă în funicular. Dar undeva, deasupra unei prăpăstii, curentul se opreşte şi vagonetul rămîne sus­pendat deasupra golului. înfiorat de frumuse­ţea unei lumi pe care pentru întîia oară o pă­trunde şi terorizat de nedreptatea sfîrşitului său, Iacob Onisia simte că în suflet i se prăbuşeşte ceva în mod iremediabil. Eroul moare încredin­ţat de injusteţea destinului său, de marea vină a celor ce întunecă fericirea omenească. „Sfîrşi­tul lui Iacob Onisia“ este relatat din perspectiva schimbărilor radicale ce vor trebui efectuate în raporturile dintre oameni. Pentru a-l înţelege pe Geo Bogza nu-i sufi­cient să spunem însă că el are temperamentul unui justiţiar şi că cercetează zona banalităţii din unghiul de vedere al marilor drame şi vic­torii ale umanităţii. Trebuie să adăugăm că el este un scriitor care trăieşte într-un fel foarte intens şi foarte personal epoca revoluţiei so­cialiste şi a cuceririi cosmosului, ca şi cum ar lua parte la o nouă geneză. Sentimentul că asistă la un început de istorie e cum nu se poate mai prezent în scrierile lui Bogza care are con­vingerea că totul e acum inedit, proaspăt. El explorează acest univers virgin cu oameni noi, ca şi cum ar fi primul lui rapsod. Reporterul, poetul, prozatorul descriu o lume apropiată şi, în acelaşi timp, imensă, cu o or­dine socială care face din om — pe linia pro­gresului istoric şi social — organizatorul şi be­neficiarul ei. Scrisul lui Bogza cînd irupe cu vio­­lenţa unei explozii, cînd se desfăşoară cu am­ploarea cititurilor solemne. Obiectul interesului rămîne realitatea curentă, fenomenul uman con­cret. Dar scriitorul este sensibil mai ales la ela­nul unei epoci în care creaţiile omului iau pro­porţii monumentale, în care geografia se include în cosmografie, în care ultimele cuceriri ale ştiinţei devin un indispensabil instrument de acţiune, iar problema păcii şi războiului se pune în termenii lui Hamlet: „a fi sau a nu fi“, încă în suita de reportaje „Pe urmele războiu­lui în Moldova“ (1945) Bogza descrie satele pus­tiite de luptă, asaltate de cortegiul bolilor pe care mizeria le trage totdeauna după sine, ora­şele devastate de foame, încredinţat însă că se deschid porţile unui timp nou. Trepidaţiile unui tractor care străbate o correpie abia dominată şi sugerează palpitaţiile unei vieţi noi, cu alte legi, care va creea oamenilor perspective nemăr­ginite.­ De altfel, în volumul „Oameni şi cărbuni în Valea Jiului“ există acelaşi punct de vedere care, fără să neglijeze aspectele cotidiene ale vieţii, le raportează la perspectiva mai vastă a schimbărilor pe care le aducem noua epocă: „Dacă pe mari planuri fantastice sfîrşitul războiu­lui a adus perspectiva unei ere fantastice, ves­tind perimarea cărbunilor şi dispariţia mineri­lor, în cuprinsul imediat al vieţii, el a însemnat un moment în care într-o lume dezolată de gări cu geamurile sparte şi de locomotive îngheţate, totul depindea de miner şi de cărbunii scoşi de el, în lumina aceasta... arătînd foarte bine re­lieful figurii umane în momentele de suferinţă şi de efort îi vom cunoaşte deci pe cei zece mii de mineri din Valea Jiului“, în „Porţile măreţiei“ (1951) şi în „Meridiane so­vietice" (1953) apare şi mai pregnant sentimentul lui Bogza că asistă la o nouă creaţie a lumii, în care momentul suferinţei e depăşit prin luptă şi se converteşte în bucurie, iar necunoscutului îi sunt smulse mari teritorii virgine. De pildă, în „Pen­tru electrificarea satelor", el desfăşoară tabloul sa­telor ce se vor elibera din tenebre şi al sorilor noi ce se vor aprinde, ca şi cum ar descrie cel dintîi naşterea unor planete din haos şi a unui univers necunoscut: „Cîndva pe întreaga întin­dere a ţării, deasupra cîmpiilor şi în munţi, lîngă tăcerea adîncă a pădurilor, aceasta va fi estetica nopţilor şi acesta mesajul lor. Atunci întunericul va fi fost de mult învins, uitată lunga rătăcire în beznă, uitate răcnetele care întorceau omenirea pe fundul sinistru al cavernelor... în vremea ce vine a electricităţii şi a comunismului, pentru fiecare stea ivită pe cer se vor aprinde mii de lu­mini. Incît, nou peste noapte, pămîntul va fi sub privirile oamenilor mai frumos decît cerul". Elogiul civilizaţiei socialiste şi al constructori­lor ei reprezintă în scrierile lui Geo Bogza o temă predilectă. Scriitorul are o reprezentare grandi­oasă, monumentală a eforturilor şi realizărilor prezente, văzute ca un moment de culme în ca­drul unor aspiraţii şi al unor bătălii care s-au conturat din timpuri mai vechi, înfăptuirile actu­ale concentrează „geniul şi munca unui lung şir de generaţii“. Oriunde am deschide cărţile lui Geo Bogza, vom întîlni mereu aceeaşi subliniere a sensului istoric al cuceririlor prezentului şi aceeaşi pers­pectivă dinamică a efortului uman. Ridicarea omului din animalitate, cunoaşterea treptată a naturii, orientarea în spaţiu şi timp, totul se lea­gă în concepţia scriitorului de procesul muncii, iar uneltele sunt documentele acestei evoluţii. (Vezi, de pildă, „Poemul arheologic"). Bogza este un poet al tehnicii moderne, socia­liste, care apropie tot mai mult munca de ştiinţă şi prilejuieşte formarea unui om superior sub ra­portul culturii şi al inteligenţei. în scrierile sale, reporterul celebrează frecvent tehnica modernă, purtîndu-ne în acelaşi timp cu gîndul spre cele dintîi unelte şi evocînd viaţa acelor vremi. „Viitorul şi trecutul sînt a lumei două feţe“ — spunea Eminescu — şi, vorbind despre progres, imaginile lui Geo Bogza sunt alcătuite mai tot­deauna din aceşti doi termeni dintre care e sufi­cient să cunoşti unul pentru a-l descifra pe celă­lalt. Moara mecanică aminteşte rîşniţa de piatră, secera primitivă de combină, iar aşchiile unui to­por de silex sunt sîmburii din care a izbucnit vio­lent puterea tractoarelor. Trecut, prezent şi viitor se asociază mereu în scrisul lui Bogza, pentru a sublinia continuitatea şi rodnicia strădaniilor de care astăzi, în socialism, ne bucurăm cu ade­vărat. Vitalitatea artei lui Bogza e ameninţată, une­ori, de tendinţa spre abstractizare. Exaltînd di­mensiunea infinită a spiritului omenesc într-un spaţiu care cuprinde cosmosul, într-un timp care înglobează şi trecutul şi viitorul, urmărind rapor­turile variate ale omului cu natura şi istoria, scriitorul e mereu călăuzit de sete de cunoaştere, de curiozitate intelectuală, de sinceritate în faţa vieţii, dar sentimentul măreţiei capătă pe alocuri tonuri grandilocvente, mai evidente cînd inter­vine repetarea unor motive caracteristice. Aceste scăderi ale maestrului devin­­ la unii reporteri tineri care se revendică discipoli ai acestui mare scriitor — manieră: în judecata de ansamblu a scriitorului şi a contribuţiei sale la literatura noastră nouă nu trebuie să omitem o serie dintre poeziile, repor­tajele şi articolele neadunate încă în volum. Aici Geo Bogza face dovada fericită a unui echilibru între fapt, lirism şi idee, surprinzînd, prin vigoa­rea­ cu care notează, transformările ţării în anii socialismului (spre exemplu, reportajele dedicate Sucevei) şi raportîndu-le la un plan de grandoare şi armonie ce se integrează într-un fel de epopee a cuceririi lumii de către oameni. După cum nu trebuie să uităm că el a scris primele capitole dintr-un „Dicţionar al păcii şi al războiului“, în care răzbate din nou statornica lui pasiune pen­tru creaţie, statornica lui ostilitate faţă de mon­struozitatea măcelului şi mai ales statornica lui încredere în lumina raţiunii umane. B. Elvin BIBLIOGRAFIE SCRIERI : Pe urmele războiului în Moldova, 1945; Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte, 1945; Cartea Oltu­­lui, 1945 ; Ţara de piatră, 1946; Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, 1947 ; Sfîrşitul lui Iacob Onisia 1946 ; Vestitoarea furtunii, Editura tineret., 1951; Porţile măre­­ţiei, 1951 ; Trei călătorii în inima ţării, reportaje,­ Edi­tura tineret., 1951 ; Anii împotrivirii — reportaje, pamflete, articole (1934—1939), Editura tineretului, 1953 ; Meridiane sovietice, E.S.P.L.A., 1953 ; Tablou geografic, Editura tineretului, 1954 ; Ciu Yuan, Fiel­ding, Whitman, JE.S.P.L.A., 1955 ; Tăbăcării și lumea petrolului, Editura tineretului, 1957 ; Pagini contem­porane, 1957 ; Scrieri în proză, E.S.P.L.A., voi. I si II, 1956, vol. III şi IV, 1959, vol. V, 1960 ; Cele treizeci şi două de secunde care au zguduit lumea, Editura tineretului, 1961. SCRIERI DESPRE : Const. ciopraga : „Porţile măreţiei", Iaşul nou, nr. 3—4, 1951 ; M. Petroveanu : Viaţa romînească nr. 6, 1951 ; Tom­a George Maiorescu : „Meridiane sovietice”, Scinteia nr. 2818 din 1953; S. Damian : „Meridiane so­vietice“, Contemporanul, 20.XI.1954 ; M. Gafița : „Me­ridiane sovietice", veac Nou, 21.XI.1954 ; D. Micu­l „Anii împotrivirii", Tînărul scriitor, int. 4, 195­ 4.Eu­gen Luca : „Anii împotrivirii“, viata romînească, nr. 6, 1954 ; Const. Ciopraga : Tablou geografic, Iașul li­terar, nr. 2, 1954; B. Ervin: Geo Bogza — Studiu critic, E.S.P.L.A., 1955; Perpessicius: Scrieri în proză, vol.­IV Luceafărul, nr. 22,1959; I. Vlad: Geo Bogza — Steaua, 1955 ; Paul Georgescu : Aventurile cotidianului, Ga­zeta literară; George Munteanu; Scrieri alese în pro­ză, Scînteia tineretului, nr. 3581/19. XI.1960; C. Reg­m­an , Geo Bogza, Viaţa romînească nr. 3/1960 ; G. Di­­misianu , Patosul marilor afirmaţii, Gazeta literară, nr. 41/1960 ; Cornelia ştefănescu , Note despre crea­ţia lui Geo Bogza, Studii şi cercetări de istorie lite­rară şi folclor, 2/1960 ; Cornelia Ştefănescu : Tablou geografic, Luceafărul nr. 15, din 1.VIII.1960 ; Radu Popescu : Scrieri in proză (IV), Contemporanul nr. 3 din 15.I.1960 ; Boris Buzilă : Scrieri în proză (IV), Luceafărul, nr. 19 din 1.X.1959. A fi f i f i uo a co - if-f- ilt0SU1 D^înoste,.îe Botez s-a născut în anuu 1893, a urmat cursurile Fa­cultăţii drept din Iaşi. Debutează in anul 1910 în publicaţiile literare ieşene. Timp de mai multe decenii a fost statornic colaborator al revistei „Viaţa Romînească«, între cele două războaie mondiale a colaborat, de asemenea, la revistele cu orientare democrată, cum ar fi „Cuvintul liber". La cumpăna^ dintre două ere — în primăvara anului 1944 — Demostene Botez tipărea un volum de proză intitulat „Lumea cea mică". Erau în paginile acestei cărţi, rămasă atît de puţin cunoscută publicului şi criticii din pricina unui accident nefericit (tirajul a ars în flăcările bombardamentului de la 4 aprilie), instantanee culese din existenţa oamenilor necăjiţi, din dra­mele consumate în tăcere, reconstituite indirect prin cîteva detalii de atmosferă. Demostene Botez se reîntorcea mai ales în „lumea mică" a satului copilăriei, adăugind cîteva pagini de o delicată melancolie la capitolul deschis cu cîteva decenii în urmă de Ion Creangă. Autorul exprima un real sentiment de tristețe pentru lumea copilăriei, singura care îi dăduse iluzia adevăratei fericiri, a unei depline linişti sufleteşti. Literatura lui Demostene Botez era atunci străbătută de întrebări, care îl mai încercaseră şi altădată pe scriitor. Numai că în momentul la care ne referim, deruta era accentuată de un sentiment chinuitor de singurătate. Amintirile începeau să aibă o atracţie irezistibilă, să-l urmărească cu o putere de-a dreptul tiranică. Poezia „Singurătate , datată 1943, este poate un revers al volumului „Lumea cea mică". Aici aducerile aminte nu mai dau poetului o stare­­euforică, nu-i mai înseninează privirile. Poetul Demostene Botez, care la începuturile carierei sale literare scrisese o elegie la moartea lui Panait Cerna, s-a definit ca un temperament prin excelenţă romantic, ca şi contem­poranul a car­ei mem­orie o elogiase cu atîta îndurerare. I-au displăcut gesticulaţia retorică şi grandilocvenţa. Era încă de la început şi a rămas în anii dintre cele două războaie o conştiinţă poetică neliniştită şi în continuă căutare. „Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă / Să-mi desfăşor tot sufletul în vînt spunea în poezia „Destin" din volumul „Floarea pămîntului". Se întîlnea din acest punct de vedere cu Alexandru Philippide care în aceeaşi perioadă afirma un crez asemănător: „Mi-am plăsmuit un suflet din ţăndări de bolid, f­erian şi aspru, cu nostalgii de vid“. De aici porneşte drama exprimată în poezia sa, din înfruntarea fără posibili­tate de împăcare între îngustimea spirituală a lumii burgheze şi visul înaripat de esenţă roman­­tică. De aceea poezia tîrgului de provincie cenuşiu nu-i la Demostene Botez, cum nu e nici la Philippides sau Perpessicius, o simplă poezie de notaţie. Ea rezultă —■ aşa cum arătam — dintr-o dramă sufletească autentică, din contradicţia între orizontul meschin, înceţoşat de plic­tisul­ şi egoismul vieţii burgheze şi aspiraţia unui suflet generos. De aceea, Demostene Botez a căutat, în trecut, mereu un alt spaţiu pentru împlinirea visului său. A avut şi el, ca Şt. O. Iosif sau Goga, sentimentul­­dezrădăcinării : „De ce nu m-aţi lăsat la mine-n sat / Printre livezile cu meri şi nuci bătrîni . Dar, spre deosebire de cei doi înaintaşi, Demostene Botez nu privea cu spaimă oraşul, orizontul său era acela al poetului modern. Revenea spre viaţa de la ţară a copilăriei cu sentimentul că aici va putea să-şi reîmprospăteze forţele, să afle îndemnuri noi. Această atitudine individualizează prezenţa lui Demostene Botez în peisajul liric­ al vremii „Floarea pămîntului", volumul său din 1920, nu mărturisea nostalgia pentru o viață rurală văzută sub aspectele ei pur decorative, descrisă din perspectiva peisagistului, cum se întîmplă de pildă în lirica lui Adrian Maniu. ,,Mă-ntorc acasă încărcat — spune Demostene Botez — Ca o albină, / De soare mult ce-am adunat — Pe dealuri de lumină“. „Pământul" nu este în poezia lui un element mitic, nu se prezintă ca o entitate abstractă. El devine o realitate socială şi sufletească. Preocuparea statornică a lui Demostene Botez a fost de-a lungul a cinei decenii, aşa cum spunea Şerban Cioculescu, încercarea de a „descifra sensul existenţei omeneşti". Intr-adevăr, ca şi Bacovia, Demostene Botez nu şi-a trăit nostalgiile în cochilia propriilor amărăciuni. Mai mult poate decît contemporanul său, Demostene Botez a căutat să afle în fiecare manifestare a vieţii exte­rioare, o prezenţă omenească, să descopere ecoul unei „dureri înăbuşite", să ridice fiecare motiv al liricii lui la o valoare simbolică. Chiar şi cîntecul unei banale catirinei, îi evoca „iubiri străbune şi parcă-mbălsămate", în el auzea „inimi ce-au tremurat nebune". înduioşat de ideea suferinţei, el ajunge în acea vreme la conştiinţa mai largă a solidarităţii cu cei ce sufereau . ..Omule, ce urci pe schele mereu / Cărămizi, de dimineaţa pînă seara, / Cum a­ş vrea să-ţi port şi eu povara, / S-o-mpărţim — să fiu-ţi mai fie greu /...". De aceea poezia lui îşi definise încă din trecut nu numai nota duioasă, nostalgică, sentimentală („sentimental ca Demostene" spunea­ prietenul său Topîrceanu), ci şi atitudinea cetăţenească, evidentă mai ales în poeziile scrise în preajma anilor 1933—1935, între care cele mai cunoscute sunt „Moartea şomerului", „In mină" etc. Iată-1 deci pe Demostene Botez, poetul întrebărilor chinuitoare, al neliniştilor, al căutării unui liman, poetul solidarităţii cu oamenii ce sufereau nedreptatea, aflat în pragul unei alte perspective de viaţă, întors cu privirile spre lumea copilăriei, către care se îndreptase la începuturile carierei sale, el îşi căuta şi motivele de inspiraţie în existenţele cele mai umile, torturat pînă la paroxism de triste aduceri aminte. II vedem însă şi chinuit de alte întrebări : acelea privind sensul si rostul artei sale. In 1944 avea din ce în ce mai clar certitudinea că „în ritmul meu e nesfîrşitul tronat / Al veacului ce merge înainte". Şi acestui veac, scriitorul, aşa cum a mărturisit într-una din cele mai mişcătoare poezii ale sale, „Floarea soarelui", i-a auzit „povaţa" şi a căutat să-i cînte strălucirea şi frumuseţea. S-a vorbit de înseninarea poeziei lui Demostene Botez, de optimismul pe care îl degajă ea în anii noştri. Dar a spune numai atît înseamnă să îngustăm într-un fel semnificaţiile liricii sale de după Eliberare. Ca şi Cezar Petrescu, prietenul a cărui amintire o evocă într-o mişcătoare poezie din ultimul volum „Oglinzi", Demostene Botez simte în aceşti ani, înainte, de toate, o acută nevoie a confruntării istorice. Poezia lui Demostene Botez s-a caracterizat printr-un pronunţat simţ al concretului, ceea ce l-a apropiat de Topîrceanu. Numai că, spre deosebire de Topîrceanu, Demostene Botez nu privea cu umor, ci cu gravitate elementele vieţii de fiecare zi. Poetul foloseşte adesea antiteza, cititorul avînd înaintea ochilor, exprimate ca într-un desen cu contururile distincte, imagini din viaţă contrastante. O poezie cum ar fi „In cartierul meu", este grăitoare în acest sens. Citim însă uneori şi versuri care se opresc asupra unor fapte puţin semnificative, în care nu este evitat anecdoticul, banalul. Ceea ce realizează poetul structural romantic este acum concordanţa între orizontul vieţii şi aspiraţiile sale. O mărturiseşte în poezia „Floarea soarelui" : „Ca peste şesuri aurii de grîne ! Văd zarea largă­ a zilelor de mine. / Şi peisajul lumii viitoare". Intr-o „scrisoare" către un tînăr confrate ieşean spune: „Tu mergi acum cu soarele-n faţă, / Şi ochii tăi văd azi tot mai departe“. Viaţa nouă îi dă un sentiment de vastitate. De data aceasta s-a stabilit echilibrul între aspiraţia lui şi orizontul nemărginit ce nu-i mai îngrădeşte gîndul şi năzuinţele : „Ce vastă este primăvara asta! / Mai vastă şi mai plină decît toate. / Ce largă zare şi-a deschis fereastraSînt versuri scrise în 1962. Dar acum, cînd are certitudinea împlinirii, cînd furtunile lăuntrice s-au convertit în depline certitudini, în siguranţa izbînzii, a armonioasei desăvîrşiri, poetul caută să precizeze locul şi rostul său în societate, îşi înmulţeşte profesiile de credinţă. Chiar atunci, în februarie 1944, în versurile din care am citat („Turnul de fildeş"), poetul ce nu-şi aflase încă drumul, arată că nu se simte nicidecum izolat de oameni : „Dar las în urma mea cărări şi punţi, / Pe care oamenii pot să n-ajungă“. Reia această idee în poezia „Ctitoria", cu care se deschide ultimul său volum. Intre poet şi oamenii din jur, niciodată n-a stat un zid ridicat de imaginea întortochiată, absconsă, cu sensuri acoperite de jerbe stilistice inutile : „Ca să ajungi la mine, nu-i nevoie / Paşii tăi de om trudit să-nfrunte / Nici adîncuri, nici pripor de munte ; / / Pîn-la mine te aduc de mină, / Ori de unde vii, din care zări, / Drumuri mult umblate şi cărări“. Cum se făureşte oare acest vers ? Cu trudă şi cu dăruire deplină : „Dar nu cioplit în piatră de granit, / Nici în pereţii cenuşii de stînci, / Ci-n carnea mea, în rănile adinei / Şi-n cremenea cuvîntului, cioplit. / / Vreau să te sap ca-n coaja unui pom I Şi să te simt cum creşti cu anii mei“. De aceea versurile lui Demostene Botez exprimă în imaginile lor limpezi, nu numai simple constatări euforice, ci gînduri profunde privind rostul omului în societate, datoriile lui civice. Un leit-motiv al versurilor sale de astăzi îl constituie dezbaterea problemei respon­sabilităţii omului în faţa istoriei. „Tu ce-ai făcut ?“, este titlul uneia dintre cele mai patetice poezii ale lui Demostene Botez, în strofele căreia poetul militant se adresează fiecăruia din jurul său, cu dragoste şi frăţească prietenie, arătînd cît de mult apasă pe umerii tuturor sentimentul răspunderii în clipe de grea cumpănă pentru întreaga istorie. Este o nouă dimen­siune pe care poezia lui Demostene Botez a căpătat-o în anii din urmă. De­c,la compasiune la deplină integrare în lupta tuturor, lirica lui a mers în pas cu vremea sa. Dezvoltînd cele mai bune însuşiri din trecut, ea ni se prezintă astăzi aşa cum a dorit chiar poetul : „Iar versul meu să-mi fie un altoi / In trupul meu cu rădăcini bătrîne, / Să simt cum creşte seca lui de mîine, / Din ceea ce a fost mai bun în noi“. Poezia de astăzi a lui Demostene Botez parcurge un drum consecvent pe direcţia preluării şi îmbogăţirii tradiţiilor literaturii romîneşti din trecut, tradiţii cărora în anii din urmă scriitorul nu o dată le-a adus omagiul său sincer. Pentru că, în această perioadă, profilul scriitorului Demostene Botez s-a definit ca fiind al unui scriitor pasionat, care a înţeles imperativele sociale şi estetice ale timpului său. Profesiunile de credinţă pe care le-am­ amintit nu s-au răsfrînt numai în versurile lui, ci au fost urmate de o febrilă activitate pe toate planurile literaturii noastre. Prezenţa lui în celelalte ramuri ale literaturii vine să comple­teze şi să întregească profilul poetului , prozatorul descoperă noile realităţi socialiste şi le con­semnează în pagini ce mărturisesc admiraţia sa pentru oamenii simpli cărora le-a dedicat întreaga lui operă. Scrie literatură pentru copii, cu o fină intuiţie a cerinţelor vîrstei, într-un stil ales, ale cărui trăsături sunt limpezimea şi accesibilitatea imaginii artistice, însemnările sale de călătorie, caracterizate prin concreteţea notaţiei, îl ajută pe cititor să cunoască şi să înţeleagă aspecte din viaţa unor ţări prietene. Publicist harnic, Demostene Botez a scris în anii din urmă nenumărate articole. Comentariul său, cu note cînd patetice, cînd duioase, a tălmăcit citi­torului evenimentele mari pe care cu toţii le-am trăit, din perspectiva largă a omului de cultură, care în scrisul lui aduce temeinicia şi siguranţa mărturiilor izvorîte dintr-o intensă participare la viaţa ţării şi poporului său. Sînt trăsături care întregesc personalitatea unui artist ce şi-a cîştigat printr-o continuă şi neistovită dăruire, printr-un răspuns direct şi mereu entuziast la viaţa epocii, preţuirea sinceră a cititorilor. Valeriu Rîpeanu SCRIERI : BIBLIOGRAFIE Poezii : Floarea soarelui , E.S.P.L.A., 1953; Versuri alese, E.S.P.L.A., 1955 ; Oameni în lumină, Editura tineretului, 1956 ; Prin ani, E.S.P.L.A., 1957 ; Cele mai frumoase poezii, Editura tineretului, 1961 ; Carnet, E.L., 1961 ; Oglinzi, E.L., 1963. Literatură pentru copii : Sfredeluş, Editura tineretului, 1953, ed. II, 1962 ; Povestirea meş­­terului Petrache despre sărbătoarea colectivizării, Editura tineretului, 1962 ; Şantier, 1932. Proză : Bucuria tinereţii, roman, Editura tineretului, 1957 ; Noaptea luminată, nuvele şi povestiri, E.L., 1962; însemnări de călătorie : Curcubeu peste Dunăre, E.S.P.L.A., 1956 ; Prin U.R.S.S., Editura tineretului, colecţia „în jurul lumii". SCRIERI DESPRE : Priviri generale I. D. Bălan , Evoluţia poeziei lui Demostene Botez, Viaţa romînească, nr. 3/1955; M. Petroveanu în „Profiluri lirice contemporane" E.L. 1963 ; Eugen Luca, Flacăra nr. 3 1954 ; I. Oarcăsu, Steaua nr. 3/1956; Camil Baltazar, Luceafărul nr. 11/1931 ; I. Apetroaie, Iaşul literar nr. 1/1962 ; L. Valea, Scrisul bănățean nr. 4/1957 ; Paul Georgescu, Romînia liberă nr. 5955 din 8 dec. 1963 ; E. Tudor, Viaţa romînească nr. 2/1957 ; Marin Sorescu, Scînteia nr. 5812 din 23 11/1963 ;­­ Camil Baltazar, Viaţa romînească, nr. 3/1963 ; Tudor Vianu, Gazeta literară, din 27 iunie 1963 ; Şerban Cioculescu, Gazeta literară, nr. 51, 19 decembrie 1963, Geo Bogza s-a născut în 1908 la Ploiești. Debutează in 1927 la o serie de publicații provinciale (printre altele „Cimpina"), apoi colaborează la „Bilete de pa­pagal”. Curînd, la ziarele „Cuvintul liber“, „Repor­ter”, „Vremea”, „Tempo", „Lumea romînească“, se impune ca un strălucit reporter și pamfletar. Paralel cu activitatea de ziarist scrie poezie și proză. UNDE ESTE CRITICA? în „Contem­p­­or anul" din 10 ianuarie a a­­părut un lung articol intitulat „Anul lite­rar 1963 Critica", semnat de George Mun­teanu şi destinat să dea cititorilor un tablou succint al activităţii criticii noastre literare pe anul care a trecut. Asemenea articole de bilanţ nu sunt, desigur, uşoare şi cer îmbinarea unui spirit de perspectivă cu o documentare aproape completă şi cu o o­­biectivitate, sau o dispoziţie de obiectivita­te, ireproşabilă. Fireşte, cititorul trebuie să păstreze totdeauna în rezervă o anumită doză de îngăduinţă, căci spaţiul de desfă­şurare al acestor priviri recapitulative ră­mîne fatalmente îngust şi insuficient pentru, o temă atît de largă. Am citit articolul lui George Munteanu cu tot interesul şi, natural, cu acea firească doză de îngăduinţă despre care vorbeam mai sus. Trebuie să mărturisim însă din capul locului că această lectură ne-a lăsat nedumeriţi. Ne-am aflat în faţa unui fel de panou al studiilor de istorie literară a­părute în cursul anului 1963 — numeroase cum ne-am putut da seama cu satisfacţie — dar am constatat c­â autorul a lăsat com­plect neatinsă, netratată, cel puţin jumăta­­te din tema­ anunţată a articolului său, adică critica literară propiu zisă. Istoria şi critica literară sunt, fireşte, surori, chiar surori gemene, dar e vorba de două activi­tăţi separate totuşi. După ce duce la ca­păt montajul său de cărţi şi publicaţii de istorie literară (dintre care unele ni s-au părut superflue într-un tablou cu necesi­tate esenţial), George Munteanu expediază partea a doua şi cea mai importantă a ar­ticolului, cea referitoare la critica literară curentă a anului, prin următoarele rînduri : „Nu mai puţin evident rămîne faptul că o sferă principală de afirmare a criticii a constituit-o în 1963 cronica şi articolul consacrate devenirii imediate a fenomenu­lui literar“. Aceasta este oare tot ce se putea spune despre critica literară pe anul care s-a în­cheiat de curînd? Chiar nimic altceva nu mai era de adăugat ? Poate că într-un articol în care trebuiau discutate şi problemele criticii erau nece­sare şi unele luări de atitudine, lucru mai riscant, în orice caz a ignora pur şi simplu un sector atît de larg, într-un bilanţ consacrat tocmai criticii, ni se pare cel puţin ciudat. Recunoaştem că în acest caz era dificil să se recurgă la o enumerare de titluri de cronici şi articolele, dat fiind numărul lor mare, şi că era nevoie de un spirit de sin­teză şi de perspectivă bazat pe un efort special de documentare şi reflecţie, lucru de la sine înţeles pentru oricine şi-ar fi propus să facă bilanţul activităţii criticii noastre pe 1963. Dar această constatare nu poate figura ca o scuză. In modul cel mai obiectiv cu putinţă, putem afirma că ar­ticolul lui George Munteanu, în afară de lipsa de consecvenţă pe care o manifestă faţă de propria temă anunţată în titlu, do­vedeşte o lipsă de preocupare cu privire la ideile care au frămîntat în ultimul an via­ţa noastră literară. Volumele de critică literară consemnate de autor nu reflectă nici ele, în fond, o activitate a anului, pentru că ele cuprind în general dezbateri şi lucrări scrise în anii precedenţi. Semnalarea lor trebuia în­soţită măcar, în acest caz, de ecourile pe care le-au trezit în comentariile critice cu­rente, pentru ca aceste volume să apară înse­rate astfel în fenomenul viu al criticii pe intervalul contemplat de articolul sus nu­mit. Un alt aspect care surprinde şi nemulţu­meşte în bilanţul lui George Munteanu este, am zice, nu numai o notă de subiec­tivism, ci o ostentaţie a acestei note. Căci nu ne putem închipui ca, afirmînd de e­­xemplu, că revista „Gazeta literară" a avut o pagină de istorie literară „susţinută a­­proape periodic", criticul n-a ignorat în mod voit faptul că revista „Luceafărul“ pu­blică cu regularitate şi nu „aproape peri­odic", în fiecare număr al său, o asemenea pagină de istorie literară. Dacă revistele li­terare în genere duc adesea polemici între ele, cum s-a întîmplat uneori între „Lucea­fărul** și „Contemporanul41, aceasta nu ni se pare de loc un motiv întemeiat pentru a se abdica de la precizia critică și infor­mativă elementară. Subiectivismul trebuie fără îndoială respins cu toată fermitatea, ori unde s-ar produce. Aceasta cu atît mai mult cu cît se manifestă pe fondul unui climat critic sănătos. I. MUREŞANU AUTENTICITATE ŞI FARMEC După excelentul fragment de roman al lui Fănuş Neagu „Drum la Dobrogea" — Gazeta literară de joi 9 ianuarie ne face o altă surpriză plăcută, publicînd nuvela „Mistreţii erau blînzi de Ştefan Bănuc­lescu. "Autorul, cunoscut în presa noastră mai mult ca reporter, se înfăţişează cititorului cu o proză matură, bine alcătuită, de o rară şi aspră poezie. Lumea pescarilor din trecut este surprinsă într-un moment de mare tensiune. Dunărea se revarsă şi năvala apelor şi-a gheţurilor ameninţă să înece tot ce întîlneşte în cale. Pe acest fundal haluci­nant, sub o tensiune psihologică amintind de bunele pagini ale literaturii noastre — are loc înmormîntarea copilului lui Con­­drad, eroul povestirii. Pictura migăloasă (făcută cu voluptate de autor) a caracte­relor celor trei oameni aflaţi într-o barcă şi apariţia lăutarilor în prăpădul general sunt de un neaşteptat efect. Dacă adăugăm la toate acestea şi pre­zenţa Vicăi, „fata lui Andrei Mortu" (un erou mai vechi al autorului) avem imagi­nea completă a acestei lumi descrise de multe ori, dar niciodată cu atîta pregnanță, autenticitate şi farmec. EUGEN BARBU 1111 m1 mm i n 111 îi 'I i'i'i i')TTTrmrrrrmiirrrrrrmmmrmrrrrrmnrrrim tf mmrrroTTrmrrr

Next