Luceafărul, iulie-decembrie 1964 (Anul 7, nr. 14-26)

1964-07-04 / nr. 14

ANUL VII Nr. 14 (147) 4 IULIE 1964 REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare simbăta, la două săptămini — 12 PAGINI — 1,50 Iei Violeta ZAMFIRESCU Umblăm pe şantiere trăgînd copacii pe sub lună, ca Dunărea năvodul apelor de sub Carpaţi. Mutămi rostogolite stînci, prin gest apropiaţi, şi fiecare­ ascultă frunza celuilalt cum sună. Pe nume ne strigăm, cu glas homeric, ce pătrunde pe la răscruci, unde şoselele din zări se lasă spre inimi. Şi aerul întreg e flacără de unde. O luntre­ a bucuriei trage la om în casă. Sînt dimineţi cînd respiraţia o simţi tăiată de suflet mult vărsat în griu, în fier, ca într-o piuă, întors în tine să răsări cu soarele deodată... Tot lucrul migălit pe lună s-a umplut cu ziuă. Sculptezi la început de anotimp , o nouă scară. Dar singur nu ai auzi cum cugetul se-ascute de gestul tău prinzînd puteri necunoscute, dezlănţuit în seve şi-n hotărîri pe ţară. Treci parcă-n altă zodie, romantic alchimist modern baţi pe monede munca ta. Şi clopotul de bronz al soarelui prelung vibrează cînd aerul de-amiază bea rezonanţa muncii, aurul etern. Din braţul necuminte cu­ ram a prins pămîntul ? Voci grave-n lucruri se aud, în cuget e culoare, mişcări ireversibile... Te-nvăluie cuvîntul partinic, Şi te simţi purtat de poduri plutitoare. 26 iunie 1964. «­o­­ * * * Poezia celor 20 de ani aduce în scenă un erou tânăr, mesager al unor trăiri noi, posesor al unor trăsături specifice. El apare generat de condiţii revoluţionare, este exponentul marilor prefaceri istorice din ţara noastră. Relaţiile lui cu lumea înconjurătoare proiectează o filozofie şi o etică precise. Intr-o societate în care a dispărut exploatarea omului de către om, , în care toate energiile concurează la edificarea socialismului, distingind dialectic vechiul de nou, tinereţea nu mai este o simplă vîrstă bio­logică. Este firească deci prezenţa lui in lirica de după 23 August, de la cel mai în virstă poet pînă la poetul cel mai tinăr. „Sânt, poate, desfăcut, sânt, poate, ostenit / Călcând pe aripi şi pe punţi de iască ? / Nu­­. Insul meu se cere însutit. / Daţi-i răgazul să re­nască", spune Arghezi. Tinereţea poetului nu se măsoară cu metrul anilor: „Zadarnic unde sec bătrîna ţarcă — / Eu am să-i cint şi lui Charon în barcă" (M. Beniuc), sau ripostînd la interogatoriul morţii: Aşteaptă şi-ţi voi da porunci / Cînd voi putea, şi-avea-voi vre­me".­­ ■ Exemplele se pot multiplica, citind din poeţii aparţinînd diferitelor generaţii, de la Eugen­ Je­­beleanu la A. E. Baconsky, de la Alexandru An­­driţoiu la Constanţa Buzea şi pină la cei mai tineri apăruţi în paginile Luceafărului. Această adeziune la tinereţe se înscrie nu pe linia unor atribute fizice, biologice ale virstei tinere, ea nu exprimă o tinereţe în general, ci defineşte un erou tinăr, militant, inarmat cu o ideologie cla­ră, constructor al unei societăţi noi, avid de cu­noaştere. Ea exprimă participarea eroului liric la ade­le revoluţionare, la construcţia socialistă, la lupta pentru pace, la descoperirea universului în folosul umanităţii, la impunerea unei etici noi. S-a scris, cu aprecieri pejorative, despre frecvenţa temei timpului în poezia tinerilor. Avînd rezerve faţă de şablonizarea tratării ei, faţă de pretenţia filozofardă nesusţinută de o cunoaştere adîncă a categoriei respective şi a implicaţiilor acesteia, este de recunoscut că preocuparea poate fi caracteristică unui erou tinăr, doritor să-şi stabilească raporturile sale cu timpul. Tema existenţei şi a morţii este temă comună liricii tuturor vremurilor. Desigur, răs­punsul poeziei actuale la aceste probleme nu poate fi decit un răspuns marxist. Este legitimă emoţia poetului cînd spune : „Nici după fiecare pas / In golul dinapoia mea rămas, / Să urce moartea-n sus, asemeni / Unei coloane de mercur, / Bolţi de intern proptind ,de-asupra-mi /..Dar curcubeul negru-al ei, de alge, / De-ar bate-ni tinereţea mea, s-ar sparge". (Nichita Stănescu). Interesul stîrnit de această temă nu este, de altfel, desprins de realitatea contemporană. Poeţii ai­ exprimat în forme variate protestul lor faţă de primejdia nucleară şi au înfierat aventurismul războinic. Recentele „Cîntece îm­potriva morţii" ale lui Eugen Jebereanu, conti­­nuînd şi lărgind sfera protestului din „Surâsul Hiroşimei", oferă acestei teme exemplul înca­drării ei în timpul istoric şi al atitudinii mili­tante a poetului faţă de ea. De aici insă, şi pînă la tratarea timpului ca o categorie metafizică, este o adevărată prăpastie. Astfel Negoiţă Irimie, in poezia „Ritmuri'', a cărei intenţie militantă e clară şi lăudabilă, disecă in acest mod categoriile fi­lozofice : „Şi ORA o multiplic în SECUNDE / Să sune ,viu în nou ANOTIMP. / Şi ,RITMUL ei, îl văd, îl simt, există ! 1 Se împleteşte-n SPAŢIU şi în TIMP / Pulsînd in ERA noastră comunistă! , (s. n). Veleităţile de profunzime nu­­ salvează poezia de superficialitate. Eroul tinăr, stabilindu-şi relaţiile sale cu existenţa şi moartea, sigur de nemurire, pur­cede la descoperirea universului. De la cînta­­rea spaţiului cosmic şi a cuceririi lui, pină la elogiul microcosmului, el revelă cu prospeţime, cu originalitate, mişcarea dialectică, în recen­tul volum apărut. Cezar Baltag îşi descoperă universul vegetal in încăperea unei frunze : „Te arată şi pulsează, / lingă vadul sevelor, / unde o nimfă vegetală, / îşi afundă un picior./ Cită trudă minerală, / - Şi ce cosmic apogeu­ / în acest tărîm de-o vară ? Ce-i străbate pasul meu“ ! Macrocosmul se repetă în microcosm, d­ar structurînd in forme variate, un conţinut gene­ral. Poeţii admiră truda materiei spre desăvâr­şire şi în subtextul acestei cinturi se percepe lauda omului care, nu numai că intuieşte ges­­taţiile nevăzute, dar şi participă la geneze. Doritor să contribuie la triumful frumuseţii pe pămînt, eroul este Pygmalion neobosit : „Şi ca , EROUL TINĂR ŞI POEZIA Pygmalion, de mult, / te recreez cu-ndemînare / şi respiraţia-ţi ascult /.. în vînturi, în viori ,şi-n mare !“ (Alexandru Andriţoiu), sau nemulţumit de maeştrii trecutului, vine „...pu daltă / după mituri şi milenii / să beau vin Cotnar din altă­­ formă­ a sinului Elenii“. Prezenţa generală a unui erou tînăr militant în poezia noastră se manifestă prin personali­tăţi lirice distincte. De altfel în aceasta con­stă şi valoarea avîntului poetic al celor 20 de ani. Eroul tînăr nu se multiplică în monotonie. Frontul nostru poetic are drept trăsătură esen­țială diversitatea de tonuri. Este suficient să trecem în revistă personalitățile aparținînd pri- Rodica IULIAN (Continuare în pagina a 11-a) Pagina 5 Omagiu lui Quirtitutu. Fotográfia: V. MOLDOVAN Nicolae LABIŞ­TUI Tuiul proaspătului vis Înaintea ta închinu-l. O aromă mi-a trimis Cimbrul verde ori pelinul. Lemn sculptat pe vremuri vechi In profiluri dulci de faţă Şi cu tălpile perechi Din esenţa-n timp crăpată . Melancolic şi mascat Rîsul gurii subţirel Cum căzut în lut roşcat Fulg de aur ori cercel . Globii ochilor fierbinţi S-au compus să te-ntărite Irizîndu-şi spre dorinţi Raze de­ ocolişuri, cite ! Pe cînd sufletul tîrit Noaptea vine să ţi-l calce înecat în nu ştiu cit Fum de arbori — şi în alge. 4 septembrie 1956 Poezie inedită din ciclul „Contemplaţii“ Paul DRUMARU MECANICUL DIN TREN Trăiesc un maraton modern, Un maraton modern pe roţi de tren, Cîmpiile şi munţii se dilată Şi tremură în ample reveniri, Aceşti plămîni cu care niciodată Nu mă mai satur drumul să-l respir. Din frigul iernii urşii bruni privesc Locomotiva ca pe-un frate de-altădată Şi capetele lor rotunde se rotesc Cu graţie greoaie şi mirată. Aruncă roţile în depărtări apeluri Şi amorţesc apoi ca într-un vis, Cînd parcă dau cu pietre în tuneluri, Sărind mereu cite un mic abis... M-am alungit la cotituri, m-am subţiat, Ferestre sunt acum toţi ochii mei, Nenumăraţii ochi cu care-am învăţat Nu numai să privesc, să văd cu ei. Trec peste poduri răcoroase Pe roţi de tren, cu inima de om, Voi, anii mei cu glasuri luminoase, Voi, pasagerii mei cei fără somn, Să fluturaţi la geamuri adevărul De bun-venit şi bun-rămas într-una, Ca-n toate gările prin care vom mai trece. Să fie soare pentru totdeauna. De oboseala mea se face zi Şi mîinile adornă în buzunare Şi merg pe stradă parcă aş vîsli Cu ghetele proptite-n trotuare. S-a-mpiedicat în tîmplă un ciocan Şi, încăpăţînat, nu are pace, Ieşim din schimbul trei ca dintr-un an De arşiţă ce pînă-n miez te coace. O, curg printre obloane dungi de somn Şi ticăie nervos deşteptătoare, îşi mîngîie femeia cîte-un om In liniştea odăii de culcare. S-ar fi putut să-mi pară că-i nedrept. S-ar fi putut să-mi pară vinovată Tăcerea desfăcîndu-li-se-n piept, Abia ghicită, muzicală pată. Aş fi greşit şi, poate, aş fi plîns... Mi-i trupul ascuţit ca o secure, Eu cred că de m-ai prinde-n palme, strîns, Poţi reteza cu mine o pădure. Doar am vegheat în foc o noapte grea Şi hainele mi-s aspre ca o sită Şi e firesc sa par urît aşa, In zori, cu barba veşted răsărită. Dar ne cunoaştem între noi intim, Nu numai după nume, după faţă, Nu sîntem doar cu casele vecini, Ci şi vecini de nopţi şi, dimineaţă. Eu poate voi apune acuma pentru somn, Ori, poate, pentru tandre săruturi şi tăcere, Vecinii mei de viaţă îmi vor păzi, ci­ dorm, Această muzicală şi limpede avere. De oboseala mea s­e­ face zi Şi mîinile visează-n buzunare. Merg fluierînd și parcă aș vîsli Cu ghetele proptite-n trotuare.

Next