Luceafărul, iulie-decembrie 1964 (Anul 7, nr. 14-26)

1964-07-04 / nr. 14

i I■ el ,w é\'í i] S ^i­­ PAGINI DE LIMBĂ §1 LITERATURĂ ROMÂNĂ VECHE (Texte alese, prefaţă şi note ele Boris Cazacu. Editura tineretului, colecţia „Biblioteca şcolarului“.) înainte de poeziile Văcăreştilor sau ale lui C. Conachi, înainte de încercările dramatice ale lui Iordache Golescu sau ale lui C. Facca, au existat aproape trei secole de efort pentru şlefuirea formelor beletristicii şi a principa­lului lor mijloc de materializare, limba lite­rară. Pagini de limbă și literatură romina veche introduce pe cititori în studiul literatu­rii vechi și al începuturilor limbii române li­terare. Autorul culegerii, al prefeţei şi al notelor, a îmbinat în acest sc­op exigenţa ştiinţifică cu accesibilitatea. Se simte permanent preocupa­rea de a se face înţeles exact de publicul căruia i se adresează, fără ca aceasta să de­termine simplificarea sau schematizarea fapte­lor şi a explicaţiilor. Prefaţa familiarizează pe cititori cu noţiu­nea de limbă literară, prezentînd apoi succint discuţiile în legătură cu apariţia limbii române literare şi contribuţia celo­r mai de seamă re­prezentanţi ai culturii noastre vechi la dez­voltarea literaturii şi a limbii literare. Ar fi fost poate necesar să se explice mai precis con­ţinutul unor noţiuni ca : normă supradialec­­tală unică, tendinţe normative (în nota au­toru­lui), dialect, subdialect, divergenţe dialecta­le (contemporane), în selectarea textelor, criteriul valorii artis­tice a fost îmbinat cu cel al evoluţiei lingvis­tice şi al diferenţierii teritoriale şi stilistice Referitor la aplicarea primului criteriu, remar­căm includerea unor pagini de veritabilă li­teratură mai puţin cunoscute, cum ar fi cele din Anonimul brîncovenesc, alături de altele inserate în orice antologie (ca portretul lui Ştefan cel Mare din cronica lui G. Ureche sau legenda cu privire la N. Milescu din O samă de cuvinte). Prin folosirea celui de al doilea criteriu este clarificată imaginea di­ferenţierilor dialectale sincronice şi a evolu­ţiei limbii literale, creîndu-se posibilitatea comparării unor pasaje identice din texte tra­duse în acelaşi secol în regiuni diferite sau în secole succesive (pot fi comparate astfel pasaje din Codicele Voroneţean, Apostolul lui Coresi, Noul Testament de la Bălgrad, Bi­blia de la Bucureşti). Includerea unor acte şi documente din sec. al XVI-lea, a unor fragmente din textele ju­ridice ale sec. al XVII-lea sau din literatură de ceremonial a sec. al XVIII-lea urmăreşte să întregească imaginea cititorului cu privire la constituirea stilurilor limbii şi a formelor exprimării literare. Au fost alese de asemenea fragmente în care se încearcă teoretizarea unor probleme ale dezvoltării limbii literare (pre­faţa la Evangheliarul lui Coresi şi la Psalti­rea slavo-romină, cunoscuta Predoslovie a lui Simion Ştefan la Noul Testament de la Băl­­grad). Foarte utile sunt prezentările concise ale autorilor şi ale textelor, prin care se realizea­ză o bună definire şi încadrare a lor în is­toria literaturii şi a limbii noastre literare. în acelaşi sens acţionează şi aprecierile critice selectate la sfîrşitul volumului, interesante şi pentru că informează pe cititori asupra unor lucrări fundamentale consacrate culturii vechi romîneşti. Notele sînt menite să înlăture anumite di­ficultăţi lingvistice care îngreunează contactul cu literatura veche, dar, în acelaşi timp, cu­m urmăresc să schiţeze evoluţia limbii literare în liniile ei cele mai generale. Redactate clar şi exact, ele îşi dovedesc deplina utilitate. Unele fenomene lingvistice nu sunt însă ex­plicate la prima lor apariţie. Astfel, opoziţia acordată este semnalată la părintelui meu Mo­­gâldci vornicoloi (p. 29), dar nu şi la m­n­ch­i mele Costandeei (p. 28). De asemenea, for­ma veche de perfect simplu fumu (p. 33) nu este semnalată, în timp ce forma vinremu (p. 33) este explicată de două ori pe aceeaşi pagină. Prin excelenta selecţie de texte pe care o oferă, ca şi prin rigurozitatea comentariilor, antologia alcătuită de prof. B. Cazacu este bine venită atît pentru iniţierea cititorilor ti­neri în problemele limbii şi ale culturii noas­tre vechi, cît şi pentru studenţii filologi, că­rora le sugerează o metodă adecvată de in­terpretare a textelor. LILIANA RUXANDOIU Dumitru (Corbea: PINTEA Deşi numele ni-l evocă pe poet, D. Corbea nu este cu Puntea la primul volum de proză. Cele cinci nuvele grupate sub acest titlu — ultima apropiată ca factură şi dimensiuni de roman — amintesc prin mediu şi atmos­feră volumul sau mai vechi. Aşa am învăţat carte. Este proprie acestor pagini viziunea monografică a vieţii unui sat moldovenesc, în nuvele e cuprinsă perioada dintre primul război mondial şi înfiinţarea primelor gospo­dării colective fiind prezentate ar fi categorii dintre cele mai diverse : ţărani săraci, ţărani care păstrează încă tradiţia stării lor răzeşeşti: chiaburi, preoţi de ţară, agenţi fiscali, mo­şieri etc. Structura epică a unor nuvele şi psihologia multor eroi ne îndreptăţeşte să-l încadram pe Corbea printre descendenţii lui L. Rebreanu Cea mai caracteristică în acest sens este nu­vela Decembrie, amintind de Răscoala, dar transpusă cu aproape 40 de ani mai tîrziu, în condiţiile schimbării conştiinţei de clasă a ţărănimii. Laura Negru este o Nadină mai crudă decât înaintaşa ei. Atmosfera satului vechi este înfăţişată în culorile sumbre cu care ne-au deprins alţi autori. Bărbaţii se îmbăta şi îşi bat sîngeros nevestele (Puntea), căsă­toriile devin adevărate tranzacţii comerciale (Rudele), războiul şi boala seceră fără milă pe oameni (Aşteptare, Puntea). Sărăcia îi face pe unii aspri, duşmănoşi, pe alţii — dornici să se îmbogăţească prin orice mijloace ; alţii îşi doresc moartea, în speranţa ca lumea de dincolo le va oferi bunurile de care nu s-au putut bucura pe pămînt. Cîteva dintre tipurile create se reţin (Na­­talîţii, Hariga, Anica şi Paraschiv Topor). Există însă un mare număr de figuri naive ca psihologie şi reacţii. Aşa este Mina, eroina nuvelei Pintea, a cărei comportare în tine­reţe este prezentată desuet, în maniera unor autori minori ai secolului trecut, iar compor­tarea ei, după moartea soţului, este neconsis­tentă. Acţiunea nu este condusă astfel încît aderarea Minei la noile forme ale vieţii să­teşti să ne apară ca explicabilă şi justificată Regionalismele presărate arbitrar pentru a lo­caliza acţiunea supără printr-o plasare adesea complet neadecvată şi prin inadvertenţa spa­ţială (multe sunt muntenisme), încărcând de prisos expresia Uneori modul de exprimare nu corespunde deloc vîrstei şi situaţiei per­sonajelor, care vorbesc „ca din carte“. Auten­ticitatea şi verosimilul trebuie să-l preocupe mai mult pe prozatorul Corbea L. G. IONESCU Anghel Durabraveanui: PAMINTUL §I FRUCTELE Unul din motivele lirice preferate de An­gh­el Dumbrăveanu este universul astral. Poe­tul se mişcă în cosmos precum în propria-i ca­meră, gospodărindu-se nestingherit, în confor­mitate cu drepturile nescrise ale visătorilor: Am buzunarele pline de stele ! Şi-n plete pulberea luminoasă a Căii lactee (Am buzu­narele pline de stele). Deci Cînd ziua cosmică de muncă asfinţeşte, / Adorm pe-un vraf de stele, visînd păsări /.../ Trezit cînd braţul mi-l întind, / Şi-ntr-o parte dau luceferii ce-mi ies în cale... (Cîntec). Re, lingă aceste proprietăţi poetul — ca orice creator — are şi puteri miraculoase, de magi­cian : Mă uit la crengi şi crengile-nfloresc (Vîrstă), Şi de lovesc cu tîmpla un ram, în­mugureşte / Sau se preface-n fluier în care chită mierle (Chemare). Sau, prin asociaţie cu activităţile din livada copilăriei : Fetei de pe drum / La ora şase şi-au­ sfert I li scutur la fereastră stelele cerului (Cel ce soseşte îmbră­cat în lumină). Cînd nu alunecă în gratuitate, cînd nu apare pantomima ieftină (Cerul s-apleacă în­­tr-o parte cînd trec / Lăsind în urmă dire de lumină — Planetară), poeziile încep să fie populate mai mult cu idei şi mai puţin cu exclamaţii (de felul : Ce frumos sînt cînd gîn­­desc...). Electricienii sînt văzuţi hiperbolic, proiectaţi pe un imens ecran cinematic, de­păşind reportajul altor poeme : Pieptul lor atletic, bronzat, / Pluteşte peste prăpăstii, urcă piscul cu pinii, / Uneori se-nvelesc în conste­laţii ca-ntr-un macat / Şi răsar înaintea zo­rilor — / Vestitori temerari ai luminii. // Cu voi beau aerul tare, / Cu voi îmi împart ţi­gara şi­ visu-ndrăzneţ, / Aici, între vulturi şi aşteptări... / Mine-n amurg vom coborî din Carul Mare / Şi vom crăpa pepeni verzi în satul Dimineţi, (Poem tinăr). Sau Ochii mei privesc în elemente / Ca-ntr-o oglindă veşnic mişcătoare (Frumuseţe). Sau iată o strofă mai sugestivă dintr-un prea facil discurs despre tinereţe : O, dacă m-aş opri, aş auzi galaxiile / Şi apele, şi vînturile şi pădurile — / Toate răsturnate şi construite din nou / Pe osia de flăcări a inimii lor (Lingă aceste violoncele de scara). După cum se poate uşor constata,­ predo­mină, cu mici excepţii, un soi de familiarism cu cosmosul, cît şi narcisismul. Aceste doua ipostaze devin pînă la urmă obositoare atît prin imagistica goală cît şi prin gesturile inutile. Atributele acordate de A. Dumbră­veanu stelelor, sorilor, lunii, sînt exterioare, văduvite de substanţa emoţională. Meditaţiile „în­ zori“ ale poetului reproduc truisme agrea­bile şi discursive , câteodată în maniera cuge­tărilor de album : Cel ce amină pururi să se rupă / De orizontul cucerit cîndva, / Nu va sorbi a fericirii cupă, / Şi-o moarte-nceată viaţa îi va fi / Sub cerul lui îngust de mu­cava (Cor de bărbaţi). Poezia filozofică pe care o încearcă în acest volum nu-i deocamdată pe măsura poetului. A. Dumbrăveanu e, se pare, poetul stărilor senzuale şi senzoriale, al poeziei de dragoste. Ca nişte lacrimi stelele căzură / Şi se facu-n­­tuneric împrejur, / Ci eu slujeam sălbatica ta gură / Şi sinii tăi cu dulce alb contur (Co­pacii tineri). El este, atunci cînd îl încarcă de semnificaţii, şi poetul gestului : Am dansat o vară cu luna fin ale nopţii păduri străvezii. / O, şi vîntul galben aiura într-una, / Şi plopii ardeau spre cer tremurătoare făclii (Creion). Aş putea spune că Pămîntul şi fructele — al doilea volum al poetului — prelungeşte în­­trucîtva debutul din colecţia „Luceafărul“. Fixarea la acelaşi univers liric şi la aceleaşi­ mijloace stilistice, un anumit gen de repre­zentare descriptivă a ideilor vorbesc despre insuficiente preocupări de adîncire a gîndirii poetice. Repetarea motivelor lirice pînă la clişeu, a metaforelor, sau a modului de a se construi ansamblul (vezi Frumuseţe, Plane­tară, Cîntec de tinăr şi altele) nu reprezintă, poate, decît semnele unei automulţumiri. [In­dicativul eu aud... este întrebuinţat ca bază metaforică în nu mai puţin de 12 poezii : „Şi-aud cum se rotesc energiile“ (Frumuseţe), „Şi-aud cum peşti albaştri trec“ (Ceas de seară) etc. etc..„ Dumbrăveanu nu caută în­deajuns ţărmuri noi, ori chiar ţărmurile pro­prii, dovadă că în unele poezii îi simţi sensi­bilitatea cum se zbate între marginile unei experienţe artistice cam sărace R. N. MIRCEA DE O FRUMOASĂ ŢINUTA ni se pare numărul dublu al re­vistei Steaua din Cluj, dedicat lui Eminescu. Textele valoroase şi bine documentate, purtînd semnatur­i cunoscute (Arghezi, V. Voiculescu, Şerban Ciocu­­lescu, Pompiliu­ Constăntinescu, Perpessicius, Adrian Maniu, Aurel Rău, G. C. Nicolescu, Mircea Zaciu, Leon Baconsk, Petre Comarnescu, Sică Alexan­­drescu, Augustin Z. N. Pop, Mircea Ivănescu, Constantin Ciopraga, Eugeniu Speranţiu, Călin Popovici, Virgil Ardelea­­nu, V. Felea, Al. Piru, Gh. Bul­găr etc), sunt însoţite de o pre­zentare grafică excepţională. Coperta lui Brâncuşi, ilustrînd un catren eminescian, ni se pare de un gust ce stîrneşte e­­logiile cele mai meritate. NUMĂRUL 5 al lunarului IAŞUL LITERAR este dedicat de asemenea lui Eminescu şi trebuie remarcat. Semnalam un fragment inedit de poem al lui Nicolae Labiş, de o emoţionantă forţă a­ versului. Omagiul dedicat celui mai mare poet român este susţinut de George Lesnea, Al. Dima, Nicolae Tatomir, N. I. Popa, Andi Andreieş, Aurel Leon, Flo­rin Mihai Petrescu, Mihai Dră­­gan, Al Claudian, N. Barbu, Lucian Dumbravă, Mircea Radu Iacoban şi alţii. Planşele şi fotografiile, pagi­­naţia aleasă şi grija de a răs­punde sărbătoreşte celui mai mare eveniment literar al anu­lui, ne îndreptăţesc să felicităm pe membrii redacţiei harnicei reviste ieşene. S-A SUPĂRAT TOV. ZINCĂ! Aşadar s-a supărat tovarășul Zincă ! De ce s-o fi supărat se întreabă cititorul articolului ,,însemnări despre pseudo-com­­baticitate* publicat de Gazeta literară într-unul din numerele sale recente, articol care începe cu o întrebare tulburătoare. ..Poate, oare, subiectivismul sa înlocuiască, în critica literară judecata de valoare ?" (virgu­lele nu ne aparţin) „lată că da“, răspu­nde Iop Zincă. Cum ? prin mijlocirea revistei „Lucea­fărul“ care, oroare!, îl lasă pe M. N. Rusu­, cităm • „Mi se specializeze in rufte si V**, r**-i'Ai recenzii de „capă şi spadă“. Pînă aici totul pare promiţător. S-ar putea ca în coloanele noas­tre să se fi născut un nou gen literar, intitulat sui generis şi noi habar să nu fi avut, se în­­­tîmplă! Să fim însă răbdători şi să mai cităm o frază a tov. Zincă. D-sa zice: „Articole de analiză scrise cu obiectivitate ştiinţifică sunt nu numai bine­venite, ci şi necesare (mersi !), ele slujind (sic !) în mod creator (evident) la ridicarea nivelului ideologic şi artistic al publica­ţiilor voastre“. După o asemenea dorinţă exprimată într-un mod cu totul original te-ai aştepta să urmeze o demonstraţie de vir­tuozitate obiectivă, un text de o înaltă ţinută polemică, în stare să demonstreze că bietul M. N. R., cum este minimali­zat cu atîta gentilețe colabora­torul nostru, a comis cine ştie ce crimă. Dar ce citim ? Că muştruluitul nostru coleg, în afară de a se specializa ?» cele ce-am citat mai sus (vezi filmele cu Jean Marais), e au­torul unor note tendenţioase, nu e bine documentat, nu se orien­tează ca lumnea, e superficial şi subiectiv : de ce ? pentru că între numele scriitorilor, cităm­­„promovaţi în Revue roumaine“ (eu aş fi zis de Revue rou­maine,) a întîlnit şi pe cele ale lui H. Zincă, I. Soare şi D. Vi­co!. Mai departe tov. Zincă (a­­celaşi care cerea interlocutoru­lui său o fiinţă obiectivă şi ştiinţifică) îi dă zor cu lipsă de onestitate profesională, cu mili­tarea pentru spiritul de grup etc., etc., atrăgîndu-ne atenţia pe un ton militar că am permis publicarea unor afirmaţii care depăşesc orice limite. Din cele expuse pînă aici, ci­titorul s-a cam lămurit cum stau lucrurile. E vorba de o iritare a tov. Zincă, pur şi simplu, îm­brăcată în haine de o stringentă principialitate. Stînd strîmb şi judecind drept, ce scria Rusu în articolul său ? Că revista Revue roumaine a publicat cifrea scrii­tori cam nereprezentativi (jude­cata îi aparţine şi are dreptul la ea pentru că nu văd de ce i s-ar impune colegului nostru să-i placă mai mult „Sfîrşitul spionului fantomă“ decit „Risi­­nitorii“), uitînd că fiind o pu­blicaţie destinată mai ales străi­nătăţii se cere un mai mare dis­­cernămînt în alegerea celor tra­duşi Ce mai scria Rusu în artico­lul său ? Că au fost ignorate unele cărţi Interesante ale anu­lui 1­163 şi că au fost recenzate broşurile ce nu interesează nici măcar pe piaţa internă (volu­maşe pentru copii etc., etc.) Ei şi ce-i rău în asta ? Ce e rău în faptul că tînăr­ul critic sem­nalează superficialitatea unor cronichete (traduse direct după coloanele periferice ale revistelor numai pentru ca sa mai ia nu ştiu cine 210 lei în plus !), că se pune la îndoială rîvna şi dra­gostea unor şefi de rubrică de la revista Revue roumaine în privinţa promovării celor mai reuşite opere literare ale noas­tre . Nu, e adevărat oare că nu­mărul colaboratorilor susnumitei publicaţii este foarte­ îngust şi că, la urma urmelor,­ s-ar putea vorbi de o familiaţă ? Şi-atunci de ce s-o luăm cu visul Maicii Domnului, c-o fi, i-o păţi, că M. N. R. face liste, că nu e onest, c-aşa şi pe din­colo cînd de fapt autorul inter­venţiei din Gazeta literară deloc obiective, cum s-ar dori, îşi trage spuza pe turla lui, numai pen­tru că cineva a semnalat că Revue roumaine are, și unele lipsuri! Vorba tov. Zincă,: „Poate, oare, subiectivismul să înlocu­­iască, in critica literară, jude­cata de valoare !“ „Iată că da . Eugen BARBU VC Ultimul volum de poezii al lui Tudor Ar­ghezi ne apare ca şi fluviul după ce şi-a strîns apele din reliefuri felurite, curgînd maiestos şi triumfal spre necuprins. Cadenţe imprimă ritmul unei vîrste tinereşti dobîndită prin acumulări succesive de gînduri şi de sentimente, şi printr-o înflăcărare de pururea amiază a vieţii, proprie artistului genial. „Abundenţa calităţii“ se revarsă inepuizabil, în forme neînchipuite. Cîmpul acestei mari arte nu secătuieşte niciodată. Clavecinului bine temperat, Bach îi adaugă Arta fugii în 1749. Vîrsta aritmetică e un postament al spiritului, nu un bolovan cît un munte care-l trage la fund. Ca şi bătrînii noştri plecaţi, în cultul sacru al muncii, pe cîmp, fără oboseală, poetul nu simte geana grea a timpului şi întunericul de circum­stanţă cum îi acoperă colţurile rîndurilor scrise. Cîntecul arghezian nu adoarme niciodată în as­finţit. Fluviul său liric izvorăşte neepuizat de sub tîmpla Carpaţilor. întoarcere la brazdă e pere­chea Testamentului, statornicirea unui crez şi a unui legămînt: Pămînt al ţării mele şi al meu, / Nu m-ai uitat ? E pasul meu. Sînt eu, / Cea vi­­mai nevrednică odraslă de plugar. / Primeşte-mă, prea bunule, in braţe, la hotar. .. (întoarcere la brazdă). cronica literara îngreuiate de pămîntul din răzoare, / Petalele au năzuit să zboare, / Cum nu fuseseră sortite la-nceputuri, / Desprinse de fărină şi desfăcute f­luturi. / Dar înşelate-n rîvna cit mai sus. / Să se -nvîrtească -n jurul lămpilor s-au pus /. Zace pe cărţi un fluture întins, / După ce candela şi mie mi s-a stins. / Nu se-aştepta că, rupt de pe tulpină, I îl va ucide visul fanatic de lumină (Rîvnă). Drumul trebuie luat în pieptiş şi urcat pe brînci. De sus, din vîrful anilor aşe­zaţi ca o piramidă, omul priveşte nu sleit şi îngenunchiat, ci ca un învingător. Lirica etică a lui Arghezi îmbracă sufletul nostru cu o armură a curajului şi a demnităţii, a eroismului de fiecare clipă : „Bagă de seamă, omule de carne, I Că umblă orice zi să te răstoarne, / Că orice oră umblă să te frîngă. I Dar lacrima durată nu ţi-o lăsa să plîngă. / Ia seama bine, somn să nu te fure, M Nu te opri, înnalţă-te vulture. I Ajunge o secundă să şovăi. Chiar de azi / Ai şi-nceput să şchioapeţi şi să cazi. / Neadormit şi teafăr se cuvine / S-arunci şi trîndăvia ispitei de la tine.­­ / Primejdia s-o cauţi de-a dreptul, într-adins. / Nu te lăsa de semeni şi timp rănit şi-nvins. / Cu traista în spi­nare, cu dinele tău, leul, / Dă luptă ne-ntreruptă cu ceasul rău şi greu. / Călătorind de-a pururi prin zări şi peste zare, / Să nu te afle viaţa culcat, dar în picioare. (Sus). E un cîntec al perseverenţii eroice, al nobleţei căutării şi neliniştii sfredeli­toare a omului, al afirmării prin luptă şi sforţare, udînd treptele nu numai cu lacri­mile bucuriei, ci şi cu acelea ale durerii înfrîngerilor de moment. îndoielile, chinurile dilemele au dispărut. „Aşteptarea“ are un cadru eroic şi solemn ca şi drumul parcurs pînă aici. „Vremea“ lui Arghezi e perenă ca şi bradul. Fiinţa sa intră şi aparţine fenomenelor ca la Eminescu (Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost, aşa rămînem ! / Marea şi cu­rturile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoa­rele). „Vremea“ e întoarsă ca un ceasornic după pulsul — Cadenţa — inimii noastre, ca un schit închis. / Racla moaştelor aşteaptă un pomelnic tot nescris.­­/ Ia-l şi du-l să zboare-n zarea scăpărată, dintre sorţi, / Rătăcit peste beteala scinteiată-n mii de bolţi (Peste lumi). Cîntecul arghezian e ca pasărea codrului. Luat „din lumea­ largă­ şi slobodă-n robie“, el îşi usucă corzile. Hrana şi cuibul privighetorii din colivie, nu-i schimbă trilurile în arpegii angelice. Artificiul, cuşca n-au trai bun cu adevărata artă. Cîn­tecul sublim al prizonierei din colivie e plînsul ostatecului. învăţătura de didahii a poeziei lui Arghezi, fabula ei, mărturiseşte pe o linie veche şi constantă a artei sale poetice, păcatul de a confunda actul creaţiei cu somnul în hamac. Poetul înnobilează noţiunea de poezie, determinîndu-i condiţia ei de afirmare în libertate. Privighetoarea are un înţeles polemic, pamfletar, îndreptat contra unei lumi vechi, căreia ii plăcea să audă cîntecul, pentru a nu fi periculos, printre gratii . Prinsă din zbor şi cîntec, în cring, privighetoarea, / I s-a cernit deodată toată zarea. I Dusă din lumea largă şi slobodă-n robie / Se zbate, zi­ şi noapte, de moarte,-n colivie / ... / Zadarnică, o rază mingi­­e prin zăbrele / .Amara nostalgie a tristei filomele. / Se-avîntă, se răneşte şi se stringe. I El împăcat că-i avită, privighetoarea plinge. (Privighetoarea). Monotonie pe vioară are acorduri elegiace in strună. Valurile de tristeţe curg din suflet, alături de cele ale bucuriei, ca şi pietrele o dată cu flăcările vulcanului. întris­tarea vine cînd şi cînd, subţiază strunele, le înfioară cu tonuri joase, ca o manifes­tare a contemplaţiei artistului. Alternările şi legănările de sonuri cad în ritmica emi­nesciană, şi în cea a doinei : De cînd nu mi-ai mai cintat / Sînt, vioară, întristat. / N-ai putea şti ce mă doare / De tot cad intr-o -ntristare ? I întristat de ce să fiu ? / Că-i devreme, că-i tîrziu ? / Şi n-am cine să mă-nveţe, / De mi-e dor sau mi-e tristeţe, / Ca să ştiu, la întrebat, / Că ceva s-ar fi-ntîmplat. (Monotonie pe vioară). „Duhul“, „îngerul“, „fumul“ şi „harul“ sînt metafore. Umbra poetului e vecinul şi omul gliei. Pretutindeni pe acesta îl caută pentru că înfrăţirea lor e inseparabilă. Virginu său îl călăuzeşte pe poet în zeghe şi în opinci: Nu te-am văzut la faţă, dar, vecine, / Te simt mereu alături, lîngă mine. / Nu te-aud cînd intri, ci, desluşit in şoapte, / Te-ntrezăresc de cum se face noapte. / Mă caută de-o viaţă-ntreagă, / Oriunde — ajung, fiinţa ta pribeagă, / De ceaţă şi de umbră sau de gînd, / Şi-aştept să se-nsereze mai curînd. (Ghiersul înginat). E un elogiu adus poetului popular căruia poetul, ca un diac modest şi smerit, îi arată admiraţia cu mişcări de evlavie şi de dragoste fraternă . Iar dacă pana psaltului dă spic, / Eu n-aduc la-ncolţirea lui nimic, / Că mina mina la mi-o mină, / Şi ghiersul meu e-al tău ; doar ţi-l îngînă, / Obişnuit cu pasul, ţi-l aştept / Cu mîinile unite-a smerenie, la piept. / Un jilţ în dreptul rafturilor pline, / Stă pregătit, nălucă, pentru tine. / Vreau să-ţi sărut o dată opinca de lumină, / Dar, ca şi mine, nu ştii ce-i tihnă şi hodină. .ne 81­ ­ TUDOR ARGHEZI: Artistul care „a pus altoaie-n spin şi mărăcine“, dînd verbului romînesc cea de a doua cunună de laur, rămîne însă ucenic la meşterul de porţi şi la cioplitorul în piatră. Mioriţa e un ideal al perfecţiunii, la care artistul aspiră, dar nu-l întrece. Arghezi mărturiseşte, încă o dată nevoia şi datoria unei veşnice ucenicii lîngă maestrul anonim. Cîntecele sale, coborîmd către sufletul omului simplu, urcă spre înălţimi nebănuite, mesajul poetic. Există în poezia lui Arghezi de acuma, o dorinţă neîntre­ruptă de a culege şi de a înflori mereu, de a nu stinge acest foc al perpetuării ideii de împlinire. E mărul rîvnit din grădina de aur, e acel ceva tainic, care aşteaptă să fie încă o dată spus, svîcnirea şi neliniştea de a nu se lăsa înăbuşit ca firul de iarbă de lut. De fiecare dată „Doamna Fire“ îi lasă în pomul cules pînă ieri de fructe, roada cea mai frumoasă, simbol al acelui inepuizabil model al naturii. De fiecare dată, mai rămîne artistului încă un pod greu de trecut, ca şi feciorilor de împărat din basme : A mai rămas în ramuri, neculeasă, / O vişină-n grădina de acasă, / Mărgări­tarul roşu al pomului stufos. / De ce-i fa­ci, Doamnă Fire, atîta de frumos. Alături şi caişii, -ncărcaţi cu portocale, / Arată-mbelşugarea risipei Dumitale, / Şi-n mijlocul atitor iviri, ar fi-n zadar ! Să nu simt că zvîcneşte şi-n noi acelaş har (O vişină). E fiorul ingenuităţii marelui artist, emoţia tăierii primei figuri în blocul de marmoră, ideea unui permanent debut. Marea artă nu cunoaşte profesionalizarea. Nădejdea învie şi moare într-o alternativă dialectică a devenirii. Vîrsta anilor îl găseşte pe artist în aceeaşi veghe lungă a timpului, alături cu stelele. Poetul e astru şi combustia fără stingere. Timpul trece peste el ca peste un element al naturii. Ero­ziunea vremii se simte ca un simplu proces exterior. Adevărata vrem­e „curge -n jghiabul veciei mai sonor“ şi ea este de ordinul istoricului. Vecia sa e aceea a pămîntului, înălţimea stelară îngroapă în glie o lungime egală. Distanţa pînă la lumină nu este aceea pînă la primul bec de deasupra capului. Poezia lui Arghezi devine parabolă a înţeleptului. Aspiraţia reală a omului trebuie să tindă spre absolut, spre desăvîrşire, urcînd pe o traiectorie care leagă pămîntul de cer. CADENŢE In meditaţia lirică argheziană, ea este prelungirea, peste incident, a vieţii. Absolutul e firul întins de nădejdea şi aspiraţia umană pînă la stea, legat de eternitate nu numai prin vis, ci şi prin împlinire. Vîrsta biologică se varsă în această vreme. Fiinţa sufletească a poetului trăieşte în contemporaneitatea noastră pe vîrful înalt al cu­getării şi înţelepciunii umane. Credinţa sa în „dumnezeirea“ omenească îl înalţă deasupra negurilor. Seninătatea olimpiană a lui Tudor Arghezi nu înseamnă deta­şare şi pasivitate în mijlocul clocotului ; ea e expresia unei trăiri în planul de sus al existenţei. „Psalmistul“ invocă numele semenului său şi crede în vecia faptei şi cugetului omenesc. „Asceza“ are un sens polemic. Sufletul poetului e ca un stup plin de miere, împovărat de greutatea belşugului şi de agoniseala şi truda anilor. E ca acel interior de casă muntenească căptuşit cu velinţe şi aşternuturi, cu pereţii împo­văraţi de frumuseţe. Herbart afirma că o capodoperă e ca un templu, frumuseţea ei nu e în funcţie de aşteptarea mobilelor care se vor aşeza înăuntru. Poezia argheziană e un templu prin perfecţiunea matematică şi muzicală a volumelor, dar nu un templu gol pe dinăuntru. Spiritul mişună de gînduri, zările se întind în faţa poetului pentru a-i deschide o panoramă grandioasă. Irodid care ameninţă viaţa nu mai e simbolic Uranul şi despotul implacabil şi ineluctabil. Gestul lui Arghezi este ca acela al Sfîntului Gheorghe, de pe icoanele pe plajă, strivind cu suliţa balaurul. E o ţinută bărbătească, fermă, virtutea şi demnitatea care nu îngenunche. Poetul este un sutaş care apără în faţa spiritului negru al lui Irod, omul : Măreţ ca mine şi temut ca mine, / Viteaz în patru vinturi, nu-i pe / întinsul meu păzit amar şi bine, / Robul în vîrstă, suliţa să-mi scuipe (Irodul). Aripa bate nerăbdătoare de zbor. Şederea o doare. Odihna ei, ca să folosim o metaforă folclorică, e aceea a vîntului şi a valului. Ţărmul este nu numai pentru în­toarcere, ci, în primul rînd, pentru plecarea gîndurilor spre toate zările . Dezlegată iar, aripa vrea să fie călătoare. I Stea de sus, te-am luat cu mine dintr-un vis într-o viitoare. / Odihnit în peşteri, vîntul pleacă iarăşi în prigoană. / Ia-mă, du-mă, zmuls zăbranic de la sfinta din icoană. I Împrejurul meu uritul zace MARIN BUCUR „Ghiersul ingînat“ al poetului e acela al ţării. Este o primăvară calendaristică şi una pe care poetul o simte peste anotimpuri, a istoriei contemporane a ţării: A! Bună dimineaţa, Primăvară!­­ Iar proaspătă te-ntorci în ţară, T Tu fra- i gedă, şi ea întinerită,­­ în ţara din răspintii verzi, fii binevenită. / Te-aştepta cu cofa­­ plină / De rouă nouă şi lumină. / Te-ntimpină -n cămaşa de in şi borangic, / Tivită cu chenare de iederă şi spic, / Pe poale cu garoafe şi cu văpăi de mac, / De boance şi crăiţe şi-albastre flori de ac, / împodobită toată, de marea sărbătoare,­­ în aştep­ta­re-n luncă a scumpei surioare (Bună dimineaţa, Primăvară !). Primăvara astronomică trece insă. Cea a ţării, care ţine de vremurile noastre şi de vrerile oamenilor acestui pămînt, e veşnică. Poetul spune bună dimineaţa acestei primăveri cu care el formează „două­ înfloriri de muguri“. Cu acest suris tineresc şi în această cadenţă a spiritului său creator, marele nostru Arghezi îşi în­­tîmpină cei 85 de ani, propria şi eterna primăvară a operei sale.

Next