Luceafărul, ianuarie-mai 1965 (Anul 8, nr. 2-11)

1965-01-16 / nr. 2

L­IT­E­R­A­R­Ă­ Aplicarea nuanţată, fermă şi consecventă a învăţăturii marxist-leniniste în cercetarea istoriei literare a dus la realizări fructuoase, concretizate în ediţii ştiin­ţifice, în monografii şi studii de sinteză de o deosebită importanţă. După o perioadă în care cercetătorii noştri au defrişat mai mult terenul plin de hăţişuri al istoriei literare decit l-au interpretat, după o fază de­ documentare atentă, la surse, s-au alcătuit ediţii ştiinţifice, uneori monumentale, cu un bogat aparat critic, s-au reali­zat studii despre scriitorii cu o personalitate contradictorie, s-au întreprins dezba­teri teoretice privitoare la diversele mişcări literare, la revistele principale, la cu­rentele literare de la noi. Acest proces larg şi complicat de valorificare a moştenirii literare s-a putut desfăşura în bune condiţiuni numai atunci cînd cercetarea s-a călăuzit ferm, neabătut, după principiile filozofiei marxist-leniniste. Altfel ea a plătit tribut fie sociologismului vulgar, fie factologismului, fie subiectivismului, ajungînd la rezultate ineficace, care n-au putut înfrânta exigenţa timpului şi a cerinţelor ştiinţifice. Sub îndrumarea atentă a partidului au continuat o vie acti­vitate de cercetare personalităţi marcante ale culturii noastre, precum Tudor Vianu, G. Călinescu, Perpessicius, Al. Dima, Şerban Cioculescu, C. Ciopraga, G. Ivaşcu, G. C. Nicolescu, C. Chiţimia, O. Papadima, I. Pervain, Al. Piru, Silvian Iosifescu, şi s-a format, în ultimii douăzeci de ani, un contigent de cercetători pasionaţi şi price­puţi care au dat culturii noastre noi lucrări fundamentale : Mircea Zaciu, Ov. S. Crohmălniceanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Val. Râpeanu, Al. Oprea, D. Păcurariu, A. Martin, Matei Călinescu, T. Vîrgolici, E. Simion, M. Gafiţa, Dan Hăulică, Paul Cornea, Paul Georgescu, George Munteanu, M. Bucur, Al. Săndulescu, Ion Roman, P. Mareea. între aceştia şi încă alţii se numără, la loc de frunte, Dumitru Micu, autor a numeroase studii ample şi prefeţe bine orientate, temeinic documentate, scrise cu talent. Nu de mult el a făcut să apară un curs universitar şi o lucrare pentru pu­blicul larg, de o remarcabilă valoare, ambele consacrate Literaturii române la în­ceputul secolului XX. De fapt, lucrarea apărută la E.P.L. e o versiune dezvoltată a unei părţi din cursul publicat recent la Editura didactică şi pedagogică. Cărţile acestea ale lui D. Micu, mai cu seamă cursul de Istoria literaturii române vol. I. (1900—1918) îm­plinesc, alături de solida cercetare a lui Ov. S. Crohmălniceanu, dedicată ani­lor 1920—1944, o imagine ştiinţifică a unei epoci literare dintre cele mai interesante şi dificile prin multitudinea orientărilor ideologico-estetice, prin numărul mare de scriitori reprezentativi, cu o activitate profund contradictorie, în cartea sa, Litera­tura română la începutul secolului al XX-lea, D. Micu foloseşte un procedeu inge­nios, foarte adecvat obiectului cercetat, în sensul că ţine seama de caracterul con­cret istoric al dezvoltării literaturii, pornind de la studierea publicaţiilor în paginile cărora s-a fundat doctrina estetică a diverselor curente şi mişcări literare, s-au afirmat personalităţile artistice reprezentative pentru orientarea respectivă. Dacă felul acesta de a studia istoria literară nu e cu exclusivitate nou, e nouă şi profund originală viziunea de ansamblu asupra perioadei cercetate, sunt noi concluziile la care ajunge D. Micu. Cercetarea pe reviste a istoriei literare, mai ales din această perioadă, prezintă numeroase avanitagii. Ea izbutește să ne transmită sentimentul viu al literaturii, oarecum din interiorul momentului istoric respectiv ; în funcţie de intimele ei determinări sociale reuşeşte să refacă atmosfera vremii, să sugereze mobilul simpatiilor şi antipatiilor literare, să explice mai judicios lupta de opinii, orientările estetice diferite, contradicţiile ideologice, gustul publicului, raportul din­tre tradiţie şi inovaţie, căci acum se pune cel mai acut această problemă, coexistînd semănătorismul conservator cu simbolismul inovator. Apariţia la 1 februarie 1905 a revistei bilunare Viaţa nouă înscrie o reacţie antisemănătoristă puternică. Primul ei număr se deschide cu un articol care desem­nează sub numele de Rătăciri literare exigenţele cele mai importante ale semănă­­torismului. Ovid Densuşianu, intelectual de o mare cultură, înţelegea să denunţe ca pe „o aberaţiune“, condamnarea sistematică, în bloc, a oricărei influenţe străine. El a­ luat atitudine în repetate rînduri faţă de naţionalismul şovin preconizat de Sămănătorul, semnalînd lipsa de consistenţă a ideii potrivit căreia singurul mediu de puritate etnică ar fi satul. Salutară, ma­rcînd o poziţie înaintată, este şi atitu­dinea lui Ovid Densuşianu şi a revistei sale cînd se împotrivesc tendinţei de în­toarcere la un stil arhaic, naiv, cronicăresc, cînd protestează împotriva semănăto­­riştilor care încercau să restrîngă arbitrar inspiraţia artistică numai la lumea sa­tului. Densuşianu cerea insistent să fie reflectat în literatură şi oraşul cu oamenii şi atmosfera lui, încercînd el însuşi să înfăptuiască o asemenea literatură, din ne­fericire fără rezultate strălucitoare, în reacţia lui legitimă faţă de greşelile semă­­nătoriste, Ovid Densuşianu greşea însă şi el văzînd în interesul scriitorilor pentru specificul naţional o pricină de nerealizare artistică, într-un anume fel poziţia sa ştirbea însăşi noţiunea de realism. Dumitru Micu a ştiut să refacă în acest context istoric exact spiritul spocii, înlănţuind firesc şi cu deosebită pricepere pasiunile şi aversiunile, urmărind pole­miaic pe toate fronturile, căci Vieţii noi îi va răspunde Viaţa românească, susţi­­nătoarea specificului naţional în literatură şi artă. în felul acesta, cititorul are senti­mentul participării nemijlocite la viaţa culturală a epocii dintre 1900—1916. Folosindu-se de o documentare bogată, investigînd în diferite sectoare cultura epocii studiate, Dumitru Micu reuşeşte să refacă atmosfera cultu­rală a vremii, nu atît printr-o prelucrare literară a datelor obiective (şi-a refuzat credem deliberat această plăcere la care îl îndreptăţea incontestabilul său talent), ci­ printr-o riguroasă interpretare ştiinţifică. Speriat de prea multa literaturizare forţată, întîlnită în diferite încercări de aşa-zisă istorie literară, D. Micu renunţă la un dar înnăscut al său şi-şi privează cititorii de lectura unor pagini evocatoare pe care le bănuim a fi fost — sub pana unui poet care se tăinuieşte — remarca­bile. Poate că ambianţa autentică a epocii ar fi fost şi mai fericit sugerată dacă prezentarea grafică ar fi făcut loc în volum unor facsimile şi materiale iconografice care au caracterizat fiecare revistă în parte, dacă ar fi reprodus fotografii înfăţi­­şînd anume grupări literare, lucrări valoroase ale plasticii din epocă, legate de viaţa culturală. Toate acestea, dacă se consideră justificate, se pot îndeplini la o ediţie viitoare a lucrării, pe care, în felul acesta, o vedem desigur îmbunătăţită. Mai ales dacă autorul va înţelege să înlăture pe alocuri caracterul prea descriptivist al unor capitole. Un alt merit al lucrării lui D. Micu, pe care i-l asigură tot cercetarea de pe poziţiile materialismului istoric, constă în faptul că autorul, deşi şi-a propus să stu­dieze epoca 1900—1916, nu se lasă terorizat de o cronologie rigidă, fiind preocupat de urmărirea fenomenelor literare în cauzalitatea şi devenirea lor dialectică. Cadrul cronologic n-a fost considerat în chip exclusivist. De aceea întîlnim bogate comentarii privitoare la publicaţii aparţinînd deceniilor de la sfîrşitul vea­cului al XIX-lea, ca Evenimentul literar (1893—1894) sau Literatorul, care, dacă a apărut în 1880 îşi continuă activitatea şi după 1900, înrîurind asupra altor reviste de orientare simbolistă. Urmînd unei cercetări care s-a mai întreprins în 1957 de Dan Hăulică şi de autorul acestor rînduri, D. Micu a căutat în revistele de dinainte de 1900 începutul unor filiaţii interesante pentru istoria literară a veacului nostru. Poporanismul Vieţii româneşti nu poate fi înţeles în toate nuanţele şi tendinţele sale fără a-l pune într-o relaţie strînsă cu articolele lui C. Stere şi G. Ibrăileanu din Evenimentul literar (semnate, respectiv, C. Şercăleanu şi C. Vraja). Anumite idei simboliste din Viaţa nouă a lui Ovid Densuşianu capătă alte înţelesuri cînd le analizăm din perspectiva ideilor estetice şi politice de la Literatorul lui Alexandru Macedonski. In unele cazuri vom întîlni o continuitate organică între ideologia lite­rară a diverselor reviste, în altele numai aparentă, fenomenul promovat de revis­tele emule fiind, în fond, altceva decit predecesoarele. De pildă, Densuşianu apăra în revista sa un simbolism pe care nu l-a în­ţeles, definindu-l, aşa cum a arătat Eugen Lovinescu, într-un mod inexact, mult deosebit de cel de la Literatorul. A văzut intr­insul o specie de energetism şi acti­vism dinamic, un semn de „intelectualizare“ literară, ceea ce a văzut şi Mace­donski, dar îi ignoră latura socială pe care precursorul simbolismului românesc o preţuia în chip deosebit. înţelegem, astfel, de ce poeţii noştri cu adevărat repre­zentativi pentru spiritul simbolismului n-au căpătat adeziunea lui Ovid Densuşianu. Totuşi Viaţa nouă (subsistînd pînă în 1925) a fost într-un fel prielnică dezvoltării simbolismului românesc într-o altă etapă a existenţei sale, căci ea a propagat, mai ales într-un anume mediu universitar, admiraţia pentru poezia franceză contem­porană, al cărei exemplu îl propunea scriitorilor noştri. De asemenea, n-am putea exprima o opinie completă, judicioasă, despre revista Sămănătorul şi mişcarea din jurul ei, dacă n-am vedea ce moştenire a primit de la revistele Vatra (1894) lui Slavici, Caragiale, Coşbuc, sau Viaţa (1896) lui Vlahuţă şi-a doctorului Urechea, n-am înţelege mobilurile care au convertit moştenirea aceasta în general pozitivă în ceva nociv, mai ales cînd la conducerea Sămănătorului, prin 1908, vine Aurel C. Popovici, un intelectual conservator, ultra-reacţionar. Oferind atîtea avan­taje, cercetarea pe reviste a istoriei literare prezintă şi unele neajunsuri la care Dumitru Micu pare a nu se fi gîndit prea atent, de vreme ce nu manifestă stră­dania de a le evita. Unul ar fi acela că există scriitori reprezentativi pe care cu greu i-am putea anexa cu precădere numai la una sau alta dintre reviste : Victor Eftimiu, M. Sorbu ș.a. Așa de pildă, un D. Angliei, prin atîtea laturi simbolist, a făcut parte din conducerea Sămănătorului, Ion Minulescu care se pretindea mentorul simbolismu­lui românesc a cunoscut adevăratul debut în Viaţa literară şi artistică a semănăto­­ristului Ilarie Chendi, ba chiar îl întîlnim odată cu o poezie anticlericală în revista socialistă Viitorul social. Unii, Bacovia, spre exemplu, au scris în publicaţii prea mărunte care nu au alt merit în istoria culturii noastre decit acela de a fi găzduit, evident în chip inconştient de valoarea lor, poeziile unui creator excepţional ca autorul lui „Plumb“ şi „Scîntei galbene“, alături de numeroase banalităţi plicti­coase. Pe de altă parte, unele reviste, precum Flacăra — care a adunat nume presti­gioase în paginile ei, — n-au impus poziţii estetice distincte, complăcîndu-se în eclectism. Exemplele pentru excepţii s-ar putea înmulţi, dar n-ar putea infirma justeţea metodei folosită de autorul acestei lucrări valoroase. Cartea lui D. Micu şi-a făcut un merit de seamă pornind în cercetare de la discutarea poziţiilor ideo­logice ale fiecărei reviste în parte, ale mişcării literare dintr-o anumită direcţie şi a unui curent în general. Acest fapt s-a putut realiza numai prin folosirea consec­ventă, nuanţată şi judicioasă a filozofiei marxist leniniste, singura în stare să ex­plice pînă la ultimele consecinţe artistice aspectele contradictorii complicate din structura epocii şi a societăţii respective. Numai pe baza acestei filozofii a putut autorul să se orienteze într-o epocă atît de confuză în care se ciocneau tendinţe şi curente ideologice atît de diverse, numai astfel a putut autorul să depisteze convingător caracterul reacţionar al unor teze naţionaliste, tradiţionalist obscurantiste, cuprinse în programul diversionist al mişcării semănătoriste sau caracterul nociv al altor teze din cadrul poporanis­mului şi al simbolismului. Realizînd cu o deosebită autenticitate cadrul social istoric în care s-a dezvoltat cultura românească din primele decenii ale veacului al XX-lea, Dumitru Micu izbuteşte să definească exact şi nuanţat funcţiile şi rolul estetic al fiecărei mişcări în parte, să schiţeze profiluri de scriitori, să sublinieze ceea ce cultura noastră socialistă poate moşteni din zestrea spirituală a acestei epoci atît de contradictorii. E indiscutabil că prin această lucrare Dumitru Micu aduce o contri­buţie apreciabilă la dezvoltarea ştiinţei literare marxist-leniniste din patria noastră, la cercetarea unei perioade însemnate a culturii româneşti, punînd la îndemîna publicului larg o adevărată istorie literară referitoare la anii 1900—1916, cum, de altfel, singur apreciază, intitulîndu-și recentul curs apărut la Editura didactică și pedagogică, Istoria literaturii române. I. D. BĂLAN­ U * 3 O O o DC O LITERATURA ROMANA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX O Eusebiu Camilar: Poezii Prozator delicat înclinat spre evocarea lirică sau valorificarea eposului folcloric, Eusebiu Camilar publică cel de-al doilea volum de poezii din cariera sa scriitori­cească. Primul (Chemarea europenelor, 1937) era cartea plină de promisiuni a unui tînăr care aducea în peisajul literar al timpului mărturia poetică a unei copilării traversate de dezastru şi mizerii. Volumul actual înmănunchiază poezii publicate în ultimii ani. E poezia unei vîr­­ste şi cînd afirmăm aceasta nu ne gîndim doar la definirea posturei autorului faţă de creaţiile sale, ci însăşi la esenţa poeziilor conţinute în volum. Semnul timpului se gravează peste fie­care poemă. Poetul meditează în repetate rînduri la urmaşii care vor duce mai departe începuturile sale sau la luptele generaţiilor trecute, pe care le continuă. Nu o dată poe­ma e melancolizată de proiecţia fantastă a eroului liric între infinituri. Şi pentru că a­­cestei proiecţii îi este necesar (poetic vor­bind) un sistem precis de referinţă, scriitorul îl găseşte în domeniul amintirilor. Topogra­fia locurilor copilăriei se reconstituie uşor, dar amintirile trăiesc umbrite în ceaţa vre­mii : „La mine-n sat, în Balta Cioranului, şi-acum Mă mai aşteaptă caii în adîncimi de fum". „Blazonul" e un „curriculm vitae" remar­cabil prin concisivul: „Mărturisesc, să afle ai mei nepoţi măcar / Mi-au fost blazon opinca şi bîta de măgar..." Motivul amintirilor trece prin poezii înru­dite cu cele din tinerețe, poetul imprimîn­­du-le aci un spor de reflexivitate (Mama, Iedera). Imprumutînd uneori acorduri emi­nesciene, poeziile refuză evocarea peisa­gistică. Existent, detaliul (foarte sumar) de paste­ se anexează aci reflecţiei asupra des­tinelor omului în timp. Arsenalul alegoriilor sau al metaforelor e cel romantic şi, uneori, din cauza suprali­citării unor simboluri sau metafore mult fo­losite odată, poeziile au un aer desuet. Le salvează vibraţia lăuntrică a căutătorului de spaţii mari, a efortului de jalonări a luptei dintre biologicul uman perisabil şi viaţa eternă a omului încadrat în lupta pentru viitor. Analiza acestei lupte dramatice (care — regretăm — rămîne uneori la nivelul ex­clamaţiei) aduce volumului nu numai o uni­tate interioară, ci şi o perspectivă dinami­­zantă, optimistă Mai rar, poetul e cerebral, un cerebral cu o poezie fecundată de gesturi lirice de vers oriental. Există în unele din poeziile lui Eusebiu Camilar ecouri de ev parnasian, cu sonuri perfecte şi denumiri care dau un fast glacial, luminat doar în răstimpuri de apa­riţia activă a eroului liric­­ „Trecu o noapte lungă de mii şi mii de ani Şi am uitat, o ceruri, că noi am fost titani, Dar iar, pornind asaltul cumplit, am ridicat Pădurile de turnuri la apa Eufrat Şi am durat din marmurt monumental amvon Spre voi, albastre ceruri, sublimul Parthenon. (Trofeul) La jugul timpului trag „centauri cu capete de fier" (Sărutul). Poetul are viziuni cu cavalcade de sciţi gonind într-o formidabilă vînătoare — ta­bloul e de reţinut — (Arheologie) sau se în­chipuie cu iubita ca Deucalion şi Pyrrha în­tr-o dragoste fără sfîrşit (Deucalon şi Pyrrha), o altă poveste de dragoste e gra­vată pe epos indic (Sakuntala). Fireşte, un rol deosebit în marcarea evoluţiei timpului subiectiv îl are dragostea, cîntată în poezii numeroase care se cer amintite (Iedera, Lu­ceafărul de seară, Energia etc). Nu o dată stilul de limpezime clasică reu­şeşte străluciri de efigie. In genere, încheie­rile de poemă oferă distihuri cu concentrări de maximă, plasîndu-se concluziv sau, mai adesea, tonifiant şi optimist ca un „memen­to vivere" : „Şi nimeni n-o sa ştie că un minut o stea A strălucit mai tare din energia mea". C. UNGUREANU Cronica literară în imagini . Gr­I­ : O valoroasă antologie: „Reflector peste timp“, de G. Ivaşcu Fr. Munteanu: „La patru paşi de... film“ Băiatul şi marea -i­ sau „Povestiri“ de AL Ivan Ghik­a Eugen Teodoru­: Port dunărean Am impresia că Eugen Teodoru este prin­tre puţinii scriitori care dedică integral o carte oraşului natal, în cazul de faţă, Ga­laţii. Acest lucru face ca autorul să cîştige dintr-o dată, raportat la alţi reporteri mono­­grafişti, avantajul antitezei organice (şi nu de fotomontaj), el nemaifiind obligat să ape­leze, pentru reconstituirea unor evenimente, la arhive. Autorul posedă, ca să zicem aşa, o „arhivă interioară", desigur mai bogată şi mai capabilă să transmită emoţii estetice, decit oricare obişnuită transfigurare a //vres­­cului. De altfel o spune şi singur : „Oricît aş vrea ca ochilor de azi să nu le asociez pri­virile de demult, nu pot, m-aş împotrivi za­darnic ; imaginile timpurilor de atunci şi a geografiei cartierului răsar fără voie". Toc­mai în această confruntare a fondului aper­ceptiv cu cel perceptiv, tocmai din abilitatea cu care se împletesc vechile impresii sedi­mentate cu cele noi deosebit de opulente, rezultă interesul pentru unele capitole ale cărţii. Exemplul cel mai reuşit pe această linie a evocărilor îl constituie schiţa O pri­mire, a cărei acţiune, deşi se petrece în co­pilăria scriitorului, lasă totuşi o impresie de autenticitate acută. Aşadar, meritul principal al lui Teodoru constă în faptul că a văzut în acest „con­flict" subiectiv, personal, în această trecere de la un nivel emotiv recent, la unul mai vechi, şi invers — o idee reportericească, un unghi inedit de transcriere. Şi, în consecinţă, a construit cartea ca pe o amplă (dar ine­gală în intensitate) antiteză afectivă. Nu a reuşit însă să dea o substanţă egală tuturor capitolelor. Formula preferată fiind aceea a reportajului­ poematic, autorul a alunecat uneori în poetizări factice, prin care voalea­ză conţinutul paginilor (Teiul, Liliacul, Zbur­dă lumina, Portul meu, Oraşul iubit, lasă o imagine de album sentimental). Este aici un cusur mai vechi al lui Teodoru, de a înlocui sau de a părăsi cu uşurinţă observaţia rea­listă, detaliul semnificativ, de dragul unei fraze frumoase („Numai în pomi dau mu­gurii? Sevele cunoaşterii hrănesc oamenii etc."). Sînt, în schimb, trainice şi palpitante portretele unor muncitori surprinşi atît pe fundalul Galaţiului levantin, cît şi pe a celui modern, socialist. (Pescarul, Nostalgie, La Galaţi printre navigatori, Iernatici şi apoi ghiocei, Şantierul naval, Navele Ţiglinei etc.). De asemenea este de reţinut şi „orchestra­rea" volumului. Doua capitole de la început sînt scrise obiectiv, sinoptic, configurîndu-se ca un prolog-uvertură. Din acestea recunoşti ulterior o serie de motive ce se dezvoltă în capitole aparte, de sine stătătoare, cu un spor considerabil de informaţie. Finalul cărţii lansează un apel : „Să nu-mi fie judecată cu asprime dezlănţuita declara­ţie de dragoste făcută oraşului natal" — care desigur nu-i menit să influențeze cri­tica literară. M. N. RUSU Cuvîntul c­ititorilor Multe dintre problemele tratate în _ reporta­­tul-anchetă ..Rămîn părinţii repetenţi ?« sînt comune preocupărilor noastre de tm®“rel,„Lvl1..? viitori studenţi. De aceea este .şi “St^îrf mod portaiul acesta anchetă ne-a interesat în mod deosebit. Foarte bine. este faptul c­a m artir a deschis părerea elevilor în legătura cu diferite probleme ce afectează în mod direct activitatea lor de toate zilele. Credem ca articolul acesta va atrage atenția forurilor respective, pentru a se lua măsurile corespunzătoare. S-a bucurat de un deosebit interes în râdul elevilor şi propunerea făcută în articol de a se sprijini predarea teoriei respective cu filme, în­registrări, etc., cu alte cuvinte cu mijloacele moderne audio-vizuale, pe care le avem acum la dispoziţie. Acest lucru a început să se faca mai intens în şcoala noastră şi credem că în cele mai multe şcoli din ţară. Totuşi, interesul ar fi şi mai mare din partea celor cărora li se adresează reportajul-anchetă, dacă ar fi fost dezbătute şi mai multe probleme din viaţa extra­­şcolară a elevilor, din problemele pe care le pune viaţa multora dintre ei , să se dea in re­vista „Luceafărul“ părerile altor tineri despre problemele respective, văzîndu-se astfel opinia tineretului nostru, maturitatea lui în gindire, puterea lui de discernămînt. De asemenea, pen­tru ca aceste reportaje-anchetă să găsească ră­sunet în rîndurile tuturor celor care sînt de vîrsta noastră, din întreaga ţară, ar trebui ca viitoarele materiale de acest fel să fie făcute şi în rîndul tinerilor din alte oraşe şi de la sate, deoarece astfel se vor găsi un şi mai mare nu­măr de probleme de viaţă, foarte interesante, care aduse în discuţie ar atrage un număr şi mai mare de tineri. Pentru acelaşi efect, sondajul trebuie făcut la un şi mai mare număr de elevi“.­­ CRISTIAN PIRVAN şi EUGEN STRAJESCU elevi în clasa a IX-a Şcoala Medie „I. L.Caragiale"—Bucureşti „Sunt cititor al „Luceafărului“. Sunt părinte. De aceea m-a interesat felul în care abordaţi, în reportajul-anchetă „Rămîn părinţii repe­tenţi“, probleme de stringentă actualitate şi im­portanţă, şi emiteţi puncte de vedere judicioasei în legătură cu unele aspecte din munca de edu­care a tineretului". SERGIU BRATESCU str. Pictor Iscovescu nr. 30 Bucureşti .....Chestionînd şi eu o sută de elevi ai şcolii medii unde îmi exercit funcţiunea, am­ consta­tat, spre surprinderea mea, şi cred că şi a dv. , 25 la sută din elevii şcolii noastre sunt în posesia unor noţiuni empirice privitoare la opera ma­relui Brâncuşi... Să ne oprim asupra problemei dezbătute de dv. în capitolul „Metamorfoze“: în Braşov s-au ţinut numai 2 (două !) concerte-lecţii. Ultima oară, numărul instrumentiştilor a întrecut mărul melomanilor. Alt punct : „Ghepardul“ (sau după Romulu Vulpescu — vezi „Luceafărul" — „Garopardul“ Peste 80 la sută dintre cei solicitaţi să dea un răspuns la romanul respectiv sau la scenarii­ filmului, au alăturat titlului calificativul , TE nor“... Dacă Lampedusa nu poate fi înţeles, Bach sau Beethoven ? Sunt de aceeaşi părere^ dv. în capitolul „Marylin Monroe contra Dyck“... MIHAI ROLEA str. Mihai Viteazu 114 — Bras 1

Next