Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)

1965-07-03 / nr. 14

Teodor Balş: POARTA SOARELUI Poezia­ lui Teodor Balş e o visare blîndă, încropită din doruri şi nostalgii, nici prea adinei dar nici prea uşoare, cum îi şade mai bine unui sentimental. In sufletul său vibra­til, continuu se dislocă ceva, însă fără mari erupţii, care să pericliteze liniştea solară a fiinţei sale lirice. Poetul dă de înţeles că se desparte mereu de sine, din ce motive nu ştie­ nici el prea bine şi nu ne îngăduie nici nouă să le bănuim, că ar dori să poposească pe tărîmurile pure ale visului, pe un ţărm cu lumina rărită. Revin deci şi în poezia sa motivele îndrăgite ale simboliştilor, cum ar fi marea, portul, corabia, valul, vîntul etc. dar obosite de atîta umblet şi supunîndu-se cu greu unei struniri ce nu le dăruie decît arar o nouă prospeţime : „Deschideţi marea către vînt / şi-ntoarceţi vîntul depărtării, / acolo-n scoica zării sînt / frumoase cîntecele mării / căci sună-n strune de eter / opt note din aceeaşi gamă / de vechi planete stinse-n cer, / cu lumi ce nu mai sínt şi cheamă" („Cîntecele mării").. Cele mai izbutite poezii sínt nişte peisaje calme, schiţate în cîteva linii stilizate, cu sonorităţii exotice, voluptuoase şi învăluitoa­re : „Arbori goi la ţărm de mare / Trec prin ramurile lor, / lunecînd în zări, vapoare, / ceruri galbene de zbor / / O, şi frunzele de soare / ale valurilor mor / în albastra în­­tomnare / dintre vînturi şi zlcor" („Creion nostalgic"). Deşi nu se încheagă dintr-o com­bustie afectivă profundă, versurile cuceresc prin melodia lor suavă, fiind fluente şi can­tabile. Numai cînd evocă teroarea franchistă, cu atîţia morţi fără de vină, cu atîta vaier şi încleştare, în poemele sale se strecoară neliniştea, producînd­ accente patetice, de ceruri vînzolite, caracteristice de altfel poe­ziei iberice : „O cazma i-au dat în mînă / să-şi deschidă stînci mormînt. / Fugi, tu, lună, lună, lună, / arcuieşte-te pe vînt / peste zare şi te-ascunde, / că te-mpuşcă pî­­nă-n zori ! / — Unde să te duc eu, unde, / Federico, să nu mori?" („Moartea poetului"). Lîngă asemenea poeme, de reală vibraţie, lîncezesc altele, construite pare-se pe o idee anterioară emoţiei, vădit didactice, în care se fac opoziţii cu subtext moralizator între prezent şi trecut, abundent poleite pentru a nu se observa sudura între părţile contras­tante, dar cu atît mai artificioase: „Toamnă bucureşteană", „Pămînturi noi, în mai". Prin aspectele sale realizate, volumul o­­feră o lectură plăcută, cuprinzînd mărturia unei sensibilităţi delicate, deşi fără o anume adîncime, care se exprimă mai izbutit în peisajele fugare, de notații fragile, topite în plasma unei visări tihnite. Corneliu Omescu: ÎNTRE două trenuri şi volumul de început, atenţia prozatoru­lui Corneliu Omescu se îndreaptă cu precă­dere spre oamenii care, datorită poziţiei so­ciale, a ocupaţiei sau incidentelor perso­nale, se găsesc într-un moment de ezitare între mai multe porniri, de cele mai multe ori instinctuale, ce, prin clocotul lor vio­lent, ameninţă zăgazurile, şi aşa destul de şubrezite, ale întregului lor echilibru moral. Personajele sale au deci structuri sufleteşti primare, adesea rudimentare, fiind minate de patimi şi orgolii accidentale, robite sus­piciunilor mărunte, nefiltrate prea m­ult prin reflecţie, ci ţîşnite spontan, din insatisfacţia fiinţei lor organice. De genul acesta este nemulţumirea lui Duşan (eroul din povestirea ,,Sămînţă, pă­ mînt şi vin“), care bea, înjură, doarme prin grajduri, se lamentează, melancolizeazâ, şi toate astea din pricina Magdei, o femeie cu singe rece, cochetă şi interesată „care îşi pierde timpul în cofetăria de trist renume «Violeta», unde bea cafea şi face paradă de rochiile ei scumpe la ora­ cînd el tropăie cu cizme de cauciuc sparte prin băltoacele unui şantierUn conflict asemănător generează substanţă artistică pentru cea mai izbutită bucată a volumului, ampla nuvelă „Intre două trenuri"1. Folosind cu supleţe tehnica retrospectivă, autorul analizează frămîntările geologului Vasile Stoica, despărţit de soţia sa Corina, cu care se căsătorise în grabă, nebăgînd de seamă că ea urmărea numai asigurarea prosperităţii materiale. Eroul este mult mai mobil decît antecesorul său, tre­ci el uşor de la o dispoziţie afectivă la alta, aşa încît se consolează în braţele unei grecoaice, cu care trăieşte un episod de dragoste sălbatică, o adevărată „luptă Emilia Căldăraru. RIDEA MESTEACĂNUL După placheta de versuri cu titlul anghe­­lian „In grădină" (1960), Emilia Căldăraru oferă acum micilor cititori o suită de schiţe în volumul „Rîdea mesteacănul", apărut la Editura tineretului. Ceea ce trebuie remar­cat în primul rînd este faptul că, în cele aproape cincisprezece bucăţi, autoarea izbu­teşte să surprindă o varietate de nuanţe şi aspecte ale universului specific vîrstei copi­lăriei, proiectată pe viaţa de şcoală şi de activitate pionierească, pe ambianţa fami­lială şi pe relaţiile intime dintre micii pro­ DE LECTURĂ pentru sleirea celuilalt‘. .,un viscol de foc în viscol“. După nenumărate tribulaţii, ne­­fiind posibilă împăcarea cu soţia, eroul se va decide pentru o ruptură definitivă şi se va alina cu gîndul că lucrează într-un colec­tiv generos, care-i va ajuta să-şi refacă viaţa. Interesul pentru oamenii aflaţi într-un mo­ment echivoc, de şovăire şi descumpănire, se conjugă cu atracţia spre cazurile pito­reşti şi destinele precare, întîlnite în forme dintre cele mai originale. Intenţia autorului e salutară, vrînd să zmulgă din degradarea inconştientă sufletele mutilate şi să le călăuzească spre o viaţă demnă („Visul cu bătaie lungă"). Mai multă căldură e înmagazinată în in­stantaneele cu înţeles simbolic, care pornesc de la întîmplări cît se poate de banale: „Eroul necunoscut", „Acasă". E destulă autenticitate în povestirile lui Corneliu Omescu, dar şi destulă nesiguranţă în structurarea imaginii şi în mînuirea ex­presiei. El clădeşte pe un material de viaţă trăit direct, inhalat în grabă, cu lăcomie sen­zorială şi nu mai are astfel vreme să do­zeze amănuntele observaţiei în aşa fel încît, punînd la contribuţie puţine mijloace, să obţină semnificaţia dorită. El uită adesea că asta nu este realitatea însăşi, ci numai re­flexul ei ideal. Aşa încît ne întîmpină în scrierile sale numeroase scene, dialoguri care sunt aidoma celor din viaţa curentă şi uimesc prin naturaleţea replicilor, dar care, cerce­tate mai atent, lasă impresia unui efort za­darnic de transcriere, dat fiind că nu sunt investite cu nici un sens, în loc să se ordo­neze estetic şi să creeze un relief armonic, detaliile se amalgamează, se contopesc şi dăunează elevaţiei trebuitoare oricărei opere de artă. Modul acesta de a concepe imagi­nea se prelungeşte în stilul nervos, abrupt şi gîfîit, adecvat unor situaţii, însă aplicat abuziv şi celor care cer o desfăşurare calmă a frazei. Nu mai vorbim de nonsensurile şi exprimările improprii, care frizează vulgari­tatea : „Sim e rău cu mine cînd vrea dra­goste, dar dragostea lui scutură totul în Bimba, şi Bimba ştie atunci că Sim e omul cel mai bun ; musafirul călcase în smîntîna risipită pe ciment, lunecase şi se aşezase în cioburi", — asupra cărora ar fi bine ca auto­rul să mai mediteze. VASILE SANDU tagonişti. Evitînd repetiţiile şi similitudinile de situaţii, Emilia Căldăraru face dovada unei bune cunoaşteri a realităţilor despre care scrie, sezisînd elementele ce le sînt particulare şi semnificaţiile pe care le conţin. Adresîndu-se unor cititori aflaţi la începu­tul unui larg şi sensibil proces de formare spiritual-morală, schiţele trebuie privite, după părerea mea, din două puncte de vede­re : primul, al rolului educativ-instructiv pe care sunt chemate să-l îndeplinească ; secun­dul, al gradului în care acest rol se reali­zează cu cele mai adecvate mijloace artis­tice. Cititorul matur constată cu satisfacţie că, într-adevăr, schiţele Emiliei Căldăraru con­tribuie efecient la formarea spiritual-mora­lă a copiilor, evocîndu-le momente din lupta ilegală a partidului clasei noastre muncitoa­re („Petruţa mamei"), din istoria contempo­rană („Cutia albastră"), vorbindu-le despre frumuseţea prieteniei şi nobleţea solidari­tăţii umane („Pînza de păianjen"), despre cinste şi demnitate („Mapa cu desene", „Rî­­dea mesteacănul"), satirizînd cu subtilitate delăsarea la învăţătură („Metamorfoza”, „Pîinişoara albă") etc. Dacă temele aborda­te au darul să exercite o înrîurire pozitivă asupra cititorului tînăr, să-l emoţioneze, să afle o vie rezonanţă în sensibilitatea lui, a­­ceasta se datoreşte faptului că răspund şi celui de-al doilea punct de vedere, formu­lat mai sus, în sensul ca sînt transpuse ar­tistic cu mijloace de expresie sugestive, în imagini construite cu concizie, într-un stil accesibil nu prin simplism, ci prin autenti­citatea lui, caracteristică vîrstei copilăriei, prin limpezimea şi fluiditatea lui. Cu excep­ţia cîtorva schiţe („Pînza de păianjen", „Ne-am mutat pe şantier", „Florile"), în care autoarea se menţine la suprafaţa fapte­lor zugrăvite, celelalte cuceresc şi emoţio­nează. Trebuie revelat, cu deosebire, proce­deul subtil şi eficace prin care Emilia Căl­dăraru transmite mesajul schiţelor sale, şi anume, prin intermediul nemijlocit al unui copil, care devine eroul principal. Autoarea pune mai puţin accentul pe reacţiile şi com­portările celor maturi, insistînd asupra mo­dului specific în care eroul, un copil, e ca­pabil să se autoanalizeze, sa ia hotărîri Numele lui Marin Sorescu a apărut nu de mult, mai întîi pe coperta unui volumaş de parodii. Cîţiva poeţi contemporani, pînă şi foarte tineri, din genera­ţia chiar a parodistului, primeau de la bunul, deşi muşcătorul confrate, recu­noaşterea unui mod propriu de expresie. El făcea astfel dovada unei inteligenţe critice, care putea izola dintr-un act poetic atitudinea, iar dintr-un cuprins de viaţă repetiţia mecanică. Se înţelege că, surprinzînd goluri de sensibilitate, pa­rodia însăşi este în subsidiar act, sensibil. Poezia aşadar nu lipsea, cum nu lipseşte din nici o caricatură expresivă. Dar Marin Sorescu era în sine poet nu în subsidiar, ci în primul rînd. Şi, ca să răstoarne raportul de la inteligenţa critică la sensibilitate, prin care se afirmase, vine azi cu un volum tot atît de exiguu ca primul, dar acesta volum de Poeme. (Aşa se spune azi în loc de Poezii, cum în loc de „poetic“, care no­ţional s-a cam depravat, se zice „poematic“. In fine, respectînd iluzia filologică, a cărei sinonimie nu-i atacă puterea de a lumina mai profitabil vechili­ sens, Marin Sorescu ni se înfăţişează acum ca autor de ,,poeme“). Experienţa trecerii de la parodie la liric e un pas, nu zicem gigantic, dar orişicum neobişnuit şi, ca să ne referim numai la literatura noastră, pasul acesta, făcut de un G. Topîrcea­­nu, pe mulţi cititori i-a lăsat neconvinşi, alta fiind situaţia unui D. Anghel. Dar să cercetăm puţin cazul noului poet. El s-a născut ca om într-o cioară, fiindcă a „zărit lumină pe pămînt“ , dînd peste semeni de-ai săi, îi întreabă mai întîi de sănătate : „M-am născut şi eu / Să văd ce mai faceţi. Sănătoşi ? Voi­nici ?“ şi apoi, deodată, „Cum o mai duceţi cu fericirea ?“ , tulburat de acel mai subliniat de noi şi în deosebi de întrebarea gravă a existenţei oamenilor, despre fericire, cititorul află din chiar versul următor că poetul n-a întrebat, ca să i se dea răspunsul, pe care îl cunoaşte prea bine de mai nainte, nu se ştie de unde : „Mulţumesc, nu-mi răspundeţi“, răspuns pe care nici n-are timp să-l aş­tepte, deoarece, cum zice el cu aceeaşi putere de a-şi fixa cititorii : „Nu am­­timp de răspunsuri. Abia dacă am timp să pun întrebări“, atît de scurtă fiin­­du-i viaţa ; altfel, „îi place aici“, pe pămînt : „E cald, e frumos / Şi atîta lumi­nă îneît / Creşte iarba“, dar unei fete, care se uită la el „cu sufletul“, îi spune tot preştiutor şi rezignat „Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti“, admiţîndu-i doar să-l confirme simbolic în refuzul lui : „O cafea neagră voi servi, totuşi, / Din mina ta, / îmi place că tu ştii s-o faci / Amară“. (Am zărit lumina...). Ver­surile acestea, pe care se deschide volumul, sunt amabil glumeţe şi tulburătoare. Spectacolul nou este al unui copil plin de ingenuitate care se joacă în drojdiile existente. Altundeva, umanitatea întreagă i se înfăţişează în imagini candide de inter­nat şcolar, printre care suferinţa şi moartea se semnalează ca reguli ale fecun­­dităţii acestei vieţi : „Ne spălăm cu clăbucul tău, soare, / Săpunul nostru fun­damental, / Pus la îndemînă / Pe poliţa cerului. / întindem mereu braţele spre tine / Şi ne frecăm bine cu lumină, / De ne dor oasele de-atlta fericire“ ; copi­lul a şi îmbătrînit în versul subliniat, rîsul i se preface în zîmbet constrîns, consumul de lumină se soldează cu durerea oaselor, dar el trece, ca peste o glumă fără rost, la întremătoare imagine de internat, dimineaţa, în spălător : „O, ce veselie / E pe pămînt dimineaţa ! Ca într-un spălător de internat, „ Cînd copiii iau apă în gură­­ şi se stropesc unii pe alţii“, pentru ca apoi, tot în glumă, să ni se comunice regula gravă a jocului : „Deocamdată încă nu ştim de unde să luăm / Şi cele mai bune prosoape / Şi ne ştergem pe faţă cu moar­tea“ (Matinală). E limpede că Marin Sorescu, familiar, conversativ şi voit pro­­zastic în conduita lui stilistică, dezbracă mari teme lirice, care au fost ale poe­ziei de totdeauna, de solemnitatea sub care poeţii le-au înfăţişat de obicei, ocolind pe departe voinţa de a fi oracol al ultimelor înţelesuri ale vieţii, la care totuşi ajunge şi revine stăruitor. Slujitor de mistere fără îndoială, noul poet preferă costumului preoţesc şi hieratismului, chiar evoluînd prin altare, cămaşa deschisă la piept, mînecile suflecate şi umorul benign. Gluma delicat tristă, fără clovneria sau sarcasmul altora, e identitatea lui în a gândi ideea de viaţa şi moarte. Ingenuitatea comunică o experienţă fundamentală de viaţă , e paradoxul liric, pe care ni-l propune Marin Sorescu. S-ar zice că umorul lui grav şi-a ales ca loc de predilecţie un promontoriu extrem, dincolo de care nu mai e cu pu­tinţă decît saltul în neant. Dar umorul, după legea lui binecunoscută, nu-i sterilizează lirismul, iar istmul, pe care se află, are o lăţime, care îi îngăduie, deşi în marginea neantu­lui, mişcări şi clădiri de apărare. Astfel, simbolul de patetism nedeclarat din Paşti : „Nu pot să dorm. / Mi s-a plîns copacul . / Visez urît. // Apar în ju­­ru-mi / Fel de fel de nopţi. / Şi, de spaimă, pe trunchiul meu coaja / Face riduri. // Uneori mă zvîrcolesc şi gem, / Şi atunci trebuie să mă clatine puţin­­ Vîntul, / Ca să nu cumva să mă usuc / în somn. // Dar cînd mă trezesc / Văd un ochi care mă pîndeşte / In piatra de colo. / Şi aud paşi de groază / Apro­­piindu-se. // Pe fiecare frunză care mi-a picat / De-a lungul anilor / Aud cîte-un pas rău / Apropiindu-se“, sau mirarea în faţa spectacolului absurd din cearcăn . ..Aseară am uitat un ochi deschis, / şi toată noaptea m-a tras întunericul. // Era un zaţ negru / Rămas pe fundul lucrurilor, / In care eu trebuia să ghicesc / Lu­mea, istoria, copacii / Şi mersul planetelor. // Dar oricum aş fi sucit / Ceaşca pămîntului, / Imaginile mi se aşezau de-a-ndoaselea. / In locul oamenilor apă­reau maimuţe, / In locul stelelor — nişte roate de fum, / In locul copacilor — ciuperci carnivore. // ...Dimineaţa devenisem tot / Un cearcăn mare / In jurul ochiului meu / Cel mirat“. Dar îndeosebi Creaţie este, uşor burlesc, un poem memorabil de apocalips existenţialist : poetul scrie „pe cutremure“, cuvintele îi „alunecă mult mai încolo“, sub masa lui de lucru se află „un vulcan“ în erupţie, aşa că opera şi-o iscăleşte „direct pe cenuşă“, toate lucrurile odăii sar „de la locul lor“, însăşi geologia îl asaltează, îl amuţeşte, cu „muntele din zare“ care ..i-a intrat în gură”, „Căluş ale cărui rămăşiţe / încă le vor mai­ scuipa / Urma­şii mei din a şaptea spiţă“, frunzele copacilor ca şi strămoşii poetului „foarte mulţi“, deci umanitatea de pînă la el. „S-au mutat în pămînt / De teama cutre­murelor“, rămînînd singur pe lume, bîntuit de marea spaimă de a mai căuta, fără izbînda, să lege între ele, „ca pe şinele de cale ferată după deraiere“, cu­vintele „care fug unul într-o parte. / Altul în cealaltă, / înnebunite de groază“. Este cel mai frumos scurt poem al istoriei şi sensibilităţii contemporane. Şi totuşi pe un asemenea promontoriu al groazei şi disperării poetul găseş­te destul loc şi timp ca, plimbîndu-se pe calea ferată („Drumul cel mai drept / Cu putinţă“), cu mîinile la spate, să spună liniştit despre trenul ce-i răbufneşte în spate şi „care n-a auzit nimic“ despre poet . ..Acest tren — martor mi-e Zé­nón bătrînul — / Nu mă va ajunge niciodată, / Pentru că eu mereu voi avea un avans / Faţă de lucrurile care nu gîndesc“. Replică a spiritului uman dată propriei lui creaţii, maşinismului sau poate chiar creierului electronic ? Poate. In orice caz, Marin Sorescu, printre simbolurile existenţialiste ale „spaimei“ şi ,,catastrofei“ universalizate, are destul loc şi timp să-şi construiască, în chip de redută, o poezie a solidarităţii genealogice şi a rezistenţii cultural-naţionale, îm­potriva ideii şi sentimentului de neant. Stirpea proprie, resimţită şi văzută în generaţiile antecesorilor şi deopotrivă ale descendenţilor, precum şi văzduhul ţării înstelat de vitejeştile fapte populare ale unor Mircea cel Bfutrîn, Ştefan cel Mare, de imaginile poetice ale lui Eminescu şi de persistenţa milenară în sărăcie a unui popor al pămîntului sînt, în poezii ca Viscol şi Laocoon, ca Băr­baţii şi Trebuiau să poarte un nume, în Muzeul Satului şi altele, puternice acte de solidarizare cu realităţi supra-individuale, sînt gesturi de constructor pe o margine de abis şi, în dramatismul conştiinţei poetului, sînt poate în cele din urmă uitări mîntuitoare ale obsesiei abisului şi spaimei existenţialiste. Cu acestea, nu am inventariat toată cuprinderea conştiinţei de poet a lui Marin Sorescu. Rămîne nereţinut cel puţin orizontul cosmic al acestei conştiinţe ca altă faţă a solidarităţii ei cu lumea şi. Cînd zicem „cosmic“, respingând apu­cătura cosmografică a poeţilor pînă la care ideea lui B. Cruce despre caracterul de „cosmicitate“ al poeziei adevărate a ajuns deformată, gîndim pe de o parte mişcarea poetului printre marile forme ale creaţiunii obiective, la care îşi ra­portează repetat modul subiectivităţii lui (bravada, cu mîinile în buzunări, a neînţelesurilor lumii), iar de altă parte gîndim concreşterea cîte unei imagini pînă la acoperirea orizontului real, pînă la suplantarea acestuia, pînă la consti­tuirea ei, pe legea unicei propagări germinative, în mici universuri de sine stătă­toare. (v. Melcul, Munţii, Hîrtîe ş.a.) Privitor la imaginile, în care se descarcă sensibilitatea noului poet, putem crede, numai după citatele de pînă acum, că nuclee metaforice atît de personale şi atît de cristalizate nu s-au mai emis, poate, de la Lucian Blaga al Poemelor Luminii. Cu marele înaintaş, el mai are de altfel în comun, ca particularitate de limbaj ideativ, frecvenţa şi adîncimea imaginilor temporale. Cuvintele lui fug adesea pe o lungă cursă de percuţie istorică, fiind de aceea un fel de sonde aruncate în timp, fie acest timp biologico-familial, social-popular, generic uman sau chiar geologic şi cosmic. Noutatea imaginilor şi temporalita­tea ~ percepţie*-^-'1* • poetice (pe lîngă orientarea la viaţa subconştientă, tot atît de semnalabilă) îl fac asociabil aşa­dar cu Blaga. Numai ,însă că despre Lucian Blaga, fiindcă el avea mai totdeauna o conduită preoţească şi chiar profetică, se putea spune că profesa misterul, în timp ce Marin Sorescu, îndrăzneţ din timiditate, e­ un Gavroche al baricadelor poeziei ridicate împotriva misterelor de la marginea ciliformă a sensibilităţii contemporane. Din acest nou punct de vedere, diferenţial­ faţă de Blaga, el continuă, cu mijloace proprii, tradiţia moderna românească a desolemnizării poeziei, a dis­creditării atitudinii oficiante, îmbogăţind substanţial categoria lirică instituită la noi,­ după modele franceze (Tristan Corbiére şi Jules Laforgue), pînă în pri­mul război mondial, de Adrian Maniu. Sub influenţa anti-academică şi moder­nistă a acestui poet, desprins el însuşi mai tîrziu de gustul tiflei lirice din tine­reţe, influenţă declarată mai evident abia după aceea a altor maeştri ca T. Ar­­ghezi, G. Bacovia, Ion Barbu şi Blaga, în perioada 1916—1946, a apărut o bogată poezie a umorului grav, ilustrată un moment­ repede părăsit, chiar de Al. Philippide cu Aur Sterp, de un Emil Botta cu întunecatul April, de un Con­stant Tonegaru, cu Plantaţii, de un Geo Dumitrescu cu Libertatea de a trage crt puşca, de un I. Chivu cu Zumbe şi în sfîrşit, azi, de Poemele lui Marin Sorescu. Purtător al unei originalităţi convingătoare, noul poet aparţine astfel deo­potrivă identităţii­ sale de mînuitor ingenuu de materiale inflamabile ca şi peisa­jului­ literar românesc şi timpului nostru, în orientarea lui antirezistenţialistă fiind în acelaşi timp o lecţie dintre cele mai profitabile. VLADIMIR STREINU La al doilea volum, parodistul din Singur printre poeţi apare în scenă în veşmintele lui fireşti, lipite mitologic, ca la oricare poet adevărat, de car­­nea, de sîngele şi nervii lui. Ironia benignă, aproape cordială dar nu lipsită de o imensă amărăciune a primului volum, prin nu ştiu ce stranie irmitaţie a dus la o fizionomie poetică foarte puţin obişnuită şi cu atît mai revela­toare. Marin Sorescu e un ingenuu care visează cu ochii deschişi la specta­colul existenţei, reprezentîndu-şi înspăimîntat antinomiile de esenţă ale acesteia (moarte-viaţă) dar depăşindu-le intuitiv printr-o fervoare lucidă a spiritului, printr-o „distanţare“ ironică, într-un sens, dacă vreţi, brechtian al cuvîntului. Fără dascăli de expresie şi canoane prozodice, Marin Soreacu cîntă la modul simplu lucrurile cele mai neaşteptate, nu fără a implica şi un anume sarcasm la adresa unor moduri curent facile de a „poetiza“ pe dinafară, la adresa unor exaltări pur senzoriale şi evident extrapoetice. Temperamental sceptic, cu un simţ acut al relativităţii lucrurilor care nu intră în sfera responsabilităţii umane, Marin Sorescu e în esenţă un poet de aspiraţii solare, o natură constitutiv tonică, de vitalitate cerebrală. Acest sentiment e în surdina fiecărui vers, şerpuieşte nevăzut printre cuvinte, iz­bucneşte fosforescent din răsucirea unui verb. Chiar atunci cînd construcţia versului pare să trimită în altă parte, poetul face să răsară cuvîntul care transmite sensibiltăţii cititorului sugestia reală, neaşteptată şi cu un efect memorabil. „Ne spălăm în clăbucul tău, soare, / Săpunul nostru fundamental,/ Pus la îndemînă/ Pe poliţa cerului/, întindem mereu braţele­ spre-Unei Şirne frecăm bine cu­ lumină, / De ne dor oasele de-atîta fericire. / O, ce veselie / e pe pămînt dimineaţa !.. Deocamdată (s.n.) încă nu ştim de unde să luăm/ şi cele mai bune prosoape —/şi ne ştergem pe faţă cu moartea“. Prezenţa şi conştiinţa morţii nu e de natură să instaureze un tragism definitiv în sufletul poetului, pentru simplul motiv că ea însăşi e­­relativă prin raportare la uman, la imprevizibilele puteri ale raţiunii şi imag­inaţiei ori­e­­­­neşti. Speculaţia subtilă pe aceeaşi temă duce la efecte lirice de intensitate reflexivă, moartea, printr-o fructificare originală a uneia din aporiile lui Zenon din Eleea, devine fatal un element de tragică deriziune şi depăşire datorită lipsei ei de substanţă umană, de gîndire, de mobilitate interioară : „Acest tren — martor mi-e Zenon bătrînul / Nu mă va ajunge niciodată. I Pentru că eu mereu voi avea un avans/ faţă de lucrurile care nu gîndesc. I­I Sau chiar dacă brutal / va trece peste mine, / întotdeauna se va găsi un om­­ care să meargă în faţa lui / Plin de gînduri / şi cu mîinile la spate“. Intr-un profil apărut în Contemporanul din vara trecută, provocat de lectura unei bune părţi a poemelor din volumul de faţă, G. Călinescu îşi exprima uimirea sinceră de a fi descoperit, un poet foarte talentat : „Fundamental, Marin So­rescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziast şi lidat de univers, copilăros şi plin de gînduri pînă la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în accepţia largă a cuvîntului. Cite un poem e doar un strigăt de admiraţie în faţa sublimităţii, în altele se strecoară deodată witz-ul, maliţia, fantastică şi ea“. Ţinînd de viziune, propensia spre fantastic la Marin Sorescu izvorăşte dintr-o necesitate lăuntrică de a svîrli punţi între lucruri, de a umaniza ceea ce ne înconjoară, de a ne fixa într-o poziţie şi perspectivă de comu­nicaţie sensibilă şi inteligentă cu tot ceea ce exprimă sau poate exprima umanul. E zona cea mai întinsă a acestui volum şi unde lirismul poetului se înscrie cu accente care emoţionează durabil. Alteori fantasticul e halucinato­­riu şi sarcastic f Hîrtie), procedeul de multiplicare a elementului grotesc a­re ceva din factura unui onirism dirijat către efecte satirice. Poetul proclamă, dincolo de pînza cu desene derutante uneori a viziunilor, sale,, dreptul la cu­noaştere, la demnitate umană, la libertate de creaţie, la dezalienare, fără artificii şi locuri comune, animat de un patos propriu epocii noastre socia­liste. Gîndindu-şi adine sentimentul şi, simţindu-şi cugetarea, ca să-l amin­tesc pe un hispanic agitat, Marin Sorescu şi-a construit o carte adevărată de poezie, impurităţile sesizabile în unele excese de fabulă cerebrală, sau în obstinaţia unor tonuri închise pierzîndu-se sub izvoarele unei sensibiltăţi în stare de reale surprize VASILE NICOLESCU De obicei multe din experienţele ,,novatoare“ nemulţumesc pentru ca siint că ele rămîn la stadiul experimentării, că talentul bîjbîie încet şi anemic, făr’ o vînă de putere proprie. Critica îi împacă pe aceştia cu a fi eufemism : încearcă, şi cînd încearcă, fireşte, nu totul trebuie să şi izbutească. • • --Sorescu nu „încearcă“, dînd ocoluri poeziei novatoare, talentul său nu tre­buie scos cu şapte ciuturi din fîntina adîncă. El izbucneşte, fără improvizaţii, d­ar şi limpede, dintr-un fond sufletesc cu resurse de curînd descoperite, intre­­ţinut de o sensibilitate artistică cum nu s-a manifestat de mai mult timp. Căci Sorescu, în ciuda abandonării formulei tradiţionale a poeziei,­ este prin defini­ţie un liric, un liric a cărui expresie expurgă petele de umbră ale manierismu­lui, comunului şi banalului literar. Numai că lirismul poeziei lui Sorescu are o structură neexpozitivă, 'o compoziţii'Concentrată pina la idee, neermetizind sau conceptualizînd metafora, ci trăind emoţiile lucid, asociind poeziei cerebrali­tatea. Chiar şi umorul, în poezia sa, apare, aş zice, nu ca un sentiment — c.111?1 afirma cîndva Ralea, în legătură cu opera unui poet, ci ca reacţie a lucidi­tăţii, ca o frînare a pulsului emotiv. Tentele se aplică fin ca să nu acopere ges­tul liric. Gîndul nu-i usucă poezia, reflecţia nu-i ucide spontaneitatea, şi fantezia. Fiorul liric creşte în profunzime, se substan­ţializează. Sorescu nu are „predi­lecţii“. Specializarea pe domenii de viaţă înseamnă cultivarea unui soi de pro­fesionalism care n-are de-a face cu poezia. Autorul Poemelor nu lansează nici fişe autobiografice şi n­ici arte poetice, vai, atît de mult compromise şi neres­pectate. Fiinţa poetului trăieşte însă altitudinal poezia, hrănindu-se dintr-o gîn­­dire artistică neliniştită, nu haotică şi în dilemă, familiară cu speculaţia ideilor. Sorescu izbuteşte — f­apt rar în poezia modernă — să găsească echivalenţe afective unor stări de tensiune cerebrală, turnînd într-o unică, formă gîndul rece, meditaţia, alături de duioşie, candoare, tristeţe ori bucurie. Pagina sa de poezie nu e pagină de rebus poetic ori de meditaţie de bin ziinar. Sorescu gîndeşte poezia, nu o reduce la­ un conglomerat de fraze gene­rale, cu pretenţii de a descoperi lumea. Un mare­ poet e acela care ştie să vadă universul din nou, să-ţi descopere unul neştiut în acela pe care tu îl crezi stră­bătut pe toate potecile. Fraza lirică a lui Sorescu este o expresie a inteligenţei poetce,­­dar n-are prin asta un minus de sensibilitate. Viziunile sale nu sunt de stări poetice, ci desfăşurări ale ideii poetice. Poezia lui circulă prin intermediul ideii, ideea emană emoţia ; ei trăieşte afectiv ideile, fără febrilitatea dramatică a lui Camil Petrescu, într-o dezbatere calmă, dar cu un suflu poetic intens, nu­ intempestiv ,­ înseninat gîndurile / Pînă cînd au început să se vadă /,în ele / Munţii“ (Munţii). Este în poezia lui Sorescu o frămîntare gravă, dar nu apăsătoare’. Cau­tă, nu disperă, se nelinişteşte fenomenal, nu plînge. Se află la poalele muntelui uipe­ carei­ tr­ebuie să-l urce, nu la marginea prăpastiei în care i-ar­ arunca destinul. Momentele emoţionale de vîrf sînt uşor retezate cu^un zîmbet maliţios : „Dan­sează, suflete ! / Deschide uşa bibliotecii şi dansează ! / Printre atîţia bărbaţi foarte înţelepţi / Care şi-au lăsat capetele / Pe cîte o carte / Ca pe-o tavă a Salomeii / Sînt prietenii tăi cei mai buni. / Şi toţi îţi spun acum să dansezi, / Pentru că numai tu mai poţi face mişcările / începute de ei / Şi frumuseţea jocului / Nu trebuie să se piardă“ (Dansează). Complicaţia verbală, expansivitatea emoţională, entuziasmul juvenil, deli­rul poetic n-au nici un fel de audienţă aici.­ Sînt unelte pe care Sorescu le lasă intacte versificatorilor. Simplitatea poeziei sale e maiestoasă, emoţia e curăţită de impuritatea verbigeraţiei, prozodia clasică fin anulată. Ambiţionat să scrie o anti-poezie, Sorescu părăsind „poezia“, nu uită să­ ia cu el talentul şi sensibilitatea. De alt­minteri, nu interesează materialul cu care se lucrează, diferenţa între marmora şlefuită şi piatra aspră se descoperă numai în afara artei. Formula anti-poeziei la Sorescu nu e ostentativă, deşi o reclamă, nu supără pentru că fondul ei‘ ră­mîne poetic. Anti-poezia nu e totuna (se dovedeşte încă odată) cu ■ nonpoezia, speculaţia intelectuală trece în speculaţie gratuită atunci cînd sensul poetic e minim, cînd se face caligrafie modernă, în absenţa unui mesaj (Melcul). Căci să nu uităm, anti-poezia poate obosi ca formulă de la un, moment dat ca şi „poezia“. Pericolul monotonizării formulei trebuie evitat de autor, şi atunci cînd ea mai continuă să pară nouă. Deocamdată însă, Sorescu opreşte atenţia nu prin anti-poezie ci prin poezia proprie sufletului său explorator de univer­suri, pe o cale pe care singur ştie să meargă. Mari sensuri sînt comunicate firesc, intim ; rîzînd, poetul îşi înăbuşă su­­­­fletul în adîncituri de gînduri: „Toate muzeele se tem de mine, / Fiindcă de cîte ori stau o zi-ntreagă / In faţa unui tablou, A doua zi se anunţă / Dispa­riţia tabloului. / In fiecare noapte sînt prins furînd / Intr-o altă parte a lumii, / Dar mie nici nu-mi pasă / De gloanţele ce-mi şuieră pe la ureche, / Şi de clinii lupi, care-mi cunosc acum Mirosul urmelor / Mai bine decît îndrăgostiţii / Parfumul iubitei“. (Tablouri). Simple date culturale­ intră într-o ,,perspectivă“ cu înţelesuri înalte, con­vertite în poezie, traduc emoţiile intelectuale în emoţii lirice. Poetul se cauta în­­ramele maeştrilor, plîngînd­ din dragoste şi nu din neputinţă, plîngînd triste­­­­­ea imperfecţiunii. Citez doar cîteva instantanee : „Cel mai greu se fură Rem­brandt : / întinzi mina şi dai de-ntuneric — / Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri, / Ci numai ochii închişi în beciuri întunecoase. / Pînzele lui Van Gogh sînt nebune, / Se învîrtesc şi se dau peste cap, / Şi trebuie să te ţi bine de ele / Cu amîndouă mîinile, / Că sînt rupte de-o forţă din lună. / Nu ştiu de ce Breughel mă face să plîng, / El nu era mai bătrîn decît mine, / Dar i s-a spus bătrînul, / Fiindcă pe toate le ştia cînd a murit. / Şi eu caut să-nvăţ de la el, / Dar nu pot să-mi ţin lacrimile, / Care-mi curg pe ramele lui de aur, / Cînd fug cu anotimpurile la subsuoară“ (Tablouri). Temele aşa-zise consumate, livreşti, sînt încărcate cu sevele unei poezii de vibraţii pe corzi lungi. Mişcările sînt elementare, gratuitatea patetică fără urmă; e un fel de monolog al lui Ştefan din Apus de Soare, spus uscat, nedramatizat: „M­­ircea cel Bătrîn îmbrăcat în zale. / Alexandru cel Bun îmbrăcat în zale. / Ştefan cel Mare îmbrăcat în zale. / Ton Vodă cel Cumplit îmbrăcat în zale. / Şi, aici, în Oltenia, Tudor Vladimirescu / Primenit şi el în zale / Peste cămaşa mor­ţii“ (Bărbaţii). Este o istorie cu filele îngreunate de numărul jertfelor şi al suferinţelor ai căror domni fără casă şi fără masă, îşi petrec­­viaţa ca nişte străjeri fără odih­nă. Trecutul stă ca o tablă a legii deasupra capetelor noastre : „Dar ce tot răs­foiesc eu cartea asta cu poze? / Mai bine mă uit în sus, / Fiindcă cerul nostru e zugrăvit, / Ca Voroneţul, / Cu toată istoria românilor. / Deasupra Posadei e lupta de la Posada. / Deasupra Podului înalt / E lupta de la Podul înalt / Dea­supra Călugărenilor / E lupta de la Călugăreni. / Sînt bătălii pe toţi pereţii, / Şi în firide şi ocniţe, / Pe stele e chipul încruntat al bărbaţilor de demult, / Tar sus, în turla neagră, / Stă Decebal pe nori de otravă, / Bind otravă, / Şi-otrava prelingîndu-se de pe mustăţile lui“. (Bărbaţii). Implicaţiile livreşti îşi pierd provenienţa, se resorb pe nesimţite în vers. Materia-­ h­âre impurităţi, locurile „comune“ capătă dimensiuni, ideile ard în combustia emoţional-poetică. Capacitatea poetului de a deduce sensuri noi,, de a gîndi poezia este rară : „Eminescu n-a existat,­­ A existat numai o ţară frumoasă / La o margine de mare / Unde valurile fac noduri albe Ca o barbă nepieptănată de crai. / Şi nişte ape ca nişte copaci curgători / In care luna îşi avea cuibul rotit. / Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli / Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân ştefan cel Mare, / Sau mai simplu : ciobani şi plugari, / Cărora le plăcea să spună / Seara în jurul focului poezii — / „Mioriţa“ şi „Luceafărul“ şi „Scrisoa­rea a IlI-a“. (Trebuiau să poarte un nume). După N. Labiş, cred că poezia românească, tînără are definit prin Marin Sorescu,­­chiar dacă e­ vorba de volumul de ..debut“, un moment nou în evoluţie. MARIN BUCUR juste, să-şi revizuiască atitudinea, să înţe­leagă fenomenele şi evenimentele din jurul său, să trăiască intens o serie de stări su­fleteşti etc. Orientarea Emiliei Căldăraru spre litera­tura pentru copii s-a soldat, şi de data a­­ceasta, cu bune rezultate. TEODOR VÎRGOVCI Ştefan Luca: SERVIETA ELEONOREI In ,,Servieta Eleonorei", povestirea care dă titlul cărţii, o fată pierde servieta cu caie­tele şi însemnările grupei şi toți pionierii pornesc în căutarea lor. Ştefan Luca ne pre­zintă în lumina unei diorani diverse, por­trete morale, cu incursiuni în psihologia de loc liniară a copiilor. Cunoaștem astfel­ pe Eleonora, o fată foarte bună, foarte silitoare, foarte... prea în toate „foarte" pentru a fi un personaj viabil, nedepășind coordonatele unui „erou pozitiv" fără personalitate ; pe Victor, „geniul" familiei, stîrnind enorma ne­dumerire a mămiţei de a nu fi el premian­tul, — prilej pentru autor de a ne dezvălui tainele unei familii, cu buna intenţie de a ne atrage atenţia asupra unui adevăr inexo­rabil : covîrşitoarea influenţă pe care o exercită asupra creşterii moral-psihice a co­pilului, relaţiile inegale, lipsa de respect, amoralitatea părinţilor. Mai reîntîlnim o figură clasică, material de nelipsit în rubri­cile de umor infantil : copilul de nivel mediu, împiedicat să devină mediocru, dar nici bun, de către părinţi— părinţi tîrzii —care-i fac­ cu „competenţă" şi pasiune temele. Cazul acesta întărit cu noi şi complexe valenţe trece dincolo de schematismul personajelor hilare de acest gen, reuşind să ne pună pe gînduri. Alături de această povestire şi de altele mai ample îşi fac loc şi cîteva bucăţi de mai mică întindere. Menţionăm dintre ele „Strungarul" — relevîndu-ne, în contextul unei anecdotici „cam cusută cu ață", o la­tură interesantă în caracterul copiilor : va­nitatea unei „haimanale" zădărîtă de res­pectul intenţionat exagerat pe care îl acor­dă un adult. Vanitatea devine astfel o pîr­­ghie pentru îndreptarea copilului. Modeste ca desfăşurare a planurilor sunt povestirile „Vasul cu flori" eterna dilema, de a recu­noaşte sau nu, a celui care ,,a spart ceva" , bineînţeles, cinstea triumfă­, şi „Orăşanul", în timp ce povestirea „Pădurea" reuşeşte să ne înduioşeze. Alte bucăţi ne poartă peste timp înapoi într-o lume populată de alţi copii, în alte vremuri. Sînt povestiri dinaintea şi din timpul ultimului război mondial. „Ciocîrlia" — povestea unei fete care contribuie cu jertfa ei în lupta contra hitleriştilor, ne-ar fi emoţionat dacă n-ar fi semănat atît de mult cu „Toboşarul Sard" din neuitatul ,,Cupre„Vuiau sirenele" nu depăşeşte ni­velul unui reportaj de ziar, iar „Dudul” nu reuşeşte să ne convingă. S. PRODAN în cazul lucrărilor menite să difuzeze In cercuri largi principiile eticii comuniste. Printre acestea se înscrie şi recenta car­te a lui Ovidiu Trăsnea. Morala socialistă, avînd subtitlul "Clasa muncitoare — pro­motoarea noii morale (Editura Politică, 1965). Autorul Şi-a conceput studiul în func­ţie de caracterul normativ al moralei, fără a neglija aspectul teoretic. Fie că rezervă problemelor teoretice,­ capitole speciale, („Morala — formă a conştiinţei sociale“), fie că le tratează în partea in­troductivă a celorlalte, chestiunile teore­tice esenţiale se fac treptat familiare ci­titorului. Morala — se spune în carte — este cea mai veche formă a conştiinţei sociale, ea apare ca o condiţie necesară a convieţuirii oamenilor; prin normele sale ea făureşte trăsături de caracter şi comportări reciproce necesare fiecărui individ în parte şi colectivului în ansam­blu, fără de care nu e posibilă nici mun­ca colectivă, nici lupta eficientă împotri­va duşmanilor (p. 9). Marxism-leninismul — arată autorul — a respins întotdea­una concepţiile despre caracterul imua­bil al principiilor şi regulilor morale, a luat de asemenea atitudine şi împotriva relativismului moral­. Morala are curs ca­racter istoric, odată cu schimbarea con­diţiilor sociale şi în primul rînd cu schimbarea structurii economice, oame­nii îşi schimbă „natura“, transformin­­du-şi şi viaţa, socială, obiceiurile şi con­cepţiile morale. Continuatul ideilor, ca­tegoriilor şi al­ sentimentelor morale se schimbă în mod inevitabil. „Ideea de bine şi cea de rău —■ scria Engels — au variat într-atît de la popor la popor, de la o epocă la alta, încît adesea au fost de-a dreptul contradictorii“. De-a lungul is­toriei s-au succedat, în funcţie de schim­barea condiţiilor sociale, o diversitate de idealuri şi concepţii morale, şi întotdeau­na afirmarea noilor idealuri şi concepţii morale are loc în luptă cu morala trecu­tului, cu vechile tradiţii şi deprinderi. In etapa contemporană, morala clasei mun­citoare — morala socialistă — constituie o expresie spirituală a unei noi orînduiri, reprezintă cea mai înaltă treaptă a eto­sului, uman. Trăsăturile moralei socialis­te se conturează în cursul practicii revo­luţionare, pe baza ideologiei ştiinţifice marxist-leniniste. Lucrarea lui Ov. Trăsnea­nu se o­­preşte însă la teoretizări de ordin gene­ral, ea prezintă numeroase aspecte prin­cipale ale noului profil moral al omului socialist. De pildă, discuţia....despre­­no­ua atitudine faţă de muncă, rolul opiniei publice. Omul nou, cu un nou profil politic şi moral se făureşte însă şi în lupta prac­tică împotriva vechilor principii şi idea­luri burgheze, împotriva rămînerilor în urmă pe planul conştiinţei morale. Din acest punct de vedere, lucrarea scoate în evidenţă şi unele manifestări negative, faţă de care opinia publică se mobilizea­ză şi ia atitudine. Noua morală socialistă se făureşte şi se dezvoltă nu numai în lupta practică pentru construirea socialismului, dar şi sub influenţa directă a noilor factori su­biectivi : munca politico-educativă a Partidului Muncitoresc Român şi organe­lor şi organizaţiilor de stat de sub con­ducerea sa. In etapa actuală, datorită sporirii complexităţii sarcinilor construc­ţiei socialiste, creşte importanţa factori­lor subiectivi în general şi a factorului moral în special, care constituie forţa motrice spirituală, proprie numai socie­tăţii socialiste. Prezentînd cîteva aspecte principale ale moralei socialiste, Ov. Trăsnea scoate în evidenţă forţa ei activă stimu­latoare în viaţa şi dezvoltarea societăţii noastre. Prin exemple­ semnificative, cu­­ forţă de generalizare, autorul contribuie la cunoaşterea şi la popularizarea unor laturi importante ale profilului moral al omului nou. G. R. ANA Ovidiu Trăsnea: MORALA SOCIALISTĂ Avînd întotdeauna o finalitate socială, problemele moralei comportă abordarea lor sub un dublu aspect : ‘planul teoretic al investigaţiei nu se poate susţine fără referinţe precise la concretul practicei sociale şi la alte forme de suprastructură. Este o cerință care prevalează mai ales

Next