Luceafărul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 9, nr. 2-26)
1966-01-08 / nr. 2
SĂPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA ft R«doetor?!»| EUGEN BARBU ft ANUL IX - Nr. 2 (193) Sîmbătă 1 IANUARIE 1966 - 8 PAGINI, 1 LEU filmul, limbaj ştiinţific Pentru omul instruit, zicea Heraclit, cultura spiritului este un al doilea soare. Globuieţele incandescente care, vreme de şaptezeci de ani, au surprins succesiunea clipelor de viaţă ale materiei, contribuind la descompunerea mişcării şi la conservarea atitudinilor succesive ale omului social, au furnizat cineastului şi cinefilului, un asemenea „al doilea soare", proiectînd pe ecrane, minuscule sau gigantice, eternitatea dinamică a vieţii pe pămînt, în aer, în apă şi în foc. Pionierii cinematografului au fost filozofii şi oamenii de ştiinţă. Pe urmă au venit artiştii. Cultura cinematografică este astăzi inseparabilă de necesităţile spirituale ale omului instruit In avîntul cinematografiei naţionale se evidenţiază tot mai mult, în ultima vreme, rolul filmului în promovarea şi răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice cîştigate de gîndirea creatoare şi practică a omului modern. Această ramură specifică a creaţiei şi expresiei cinematografice şi-a dobîndit şi definit treptat elementele unui limbaj propriu, cu problemele lui, a căror dezbatere, în cadrul Asociaţiei Internaţionale a Cinematografiei Ştiinţifice, s-a ridicat pe o treaptă superioară, cu ocazia Congresului al XIX-lea, A.I.C.S., găzduit de noi, la Bucureşti, astă-toamnă, cu concursul specialiştilor şi colaboratorilor Studioului „Al. Sahia“. Filmul ştiinţific românesc şi-a extins sfera de activitate şi şi-a dublat volumul de producţie în ultimii patru ani. Acest ritm de creştere este îmbucurător, ci atît mai mult, cu iiteria sa de preocupări se întinde în trei direcţii principale : filmul de ştiinţă popularizată, filmul didactic şi filmul de cercetare ştiinţifică folosit cu succes în zona unor fenomene greu de obser- Ivat şi demonstrat prin celelalte metode de cercetare cunoscute. Concluziile, deosebit de interesante, ciştigate la întîlnirea internaţionala bucureşteană, au fost analizate într-un cerc larg de oameni de ştiinţă — cineaşti, la o plenară a Consiliului Cinematografiei, în scopul de a se studia situaţia şi perspectivele de dezvoltare ale filmului nostru ştiinţific, în legătură cu măsurile luate cu privire la îmbunătăţirea organizării şi îndrumării activităţii de cercetare ştiinţifică pe scară naţională din expunerea sa la recenta sesiune a Marii Adunări Naţionale, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, arătînd că întreaga istorie a civilizaţiei umane demonstrează importanţa cuceririlor gîndirii ştiinţifice pentru progresul vieţii sociale în toate epocile, pentru cunoaşterea şi transformarea de către om a naturii şi societăţii, a subliniat din nou, cu tărie, că pornind de la marile obiective de viitor, Congresul partidului nostru a trasat sarcina intensificării activităţii de cercetare ştiinţifică şi folosirii pe scară tot mai largă a rezultatelor ei în producţia materială, în tehnică şi economie, în cultură. In realizarea acestor vaste obiective ale civilizaţiei noastre socialiste, care solicită o măreaţă concentrare de forţe spirituale, un rol de seamă revins, după părerea noastră şi filmului de cercetare şi de popularizare a ştiinţei, al cărui limbaj demotic se bucură de o mare putere de pătrundere şi convingere. Filmele româneşti de scurt metraj (ştiinţifice, documentare şi de actualităţi), alături de unele din cele mai bune filme artistice, de lung metraj realizate în anii din urmă, demonstrează, în mare măsură, pasiunea şi pregătirea profesională a unor realizatori care participă la întreaga noastră viaţă socială şi contribuie la progresul neîntrerupt al orînduirii socialiste. Fiecare dintre aceşti realizatori a subînţeles că este şi un cercetător, în felul său. Există o legătură fermă între artă şi ştiinţele sociale şi umanistice. MIHNEA GHEORGHIU (Continuare in pag. 4) patru poezii de alfred margul-Sperber premiile „luceafărului“ 1965 poezie : Premiul I (3 000 lei) - GHEORGHE PITUŢ Premiul III (1 500 lei) — VICTORIA RAICEV Menţiuni (1 000 lei fiecare) — ADI CUSIN MARIUS ROBESCU proză : Premiul II (2 000 lei) — GHEORGHE SUCIU Premiul III (1 500 lei) - CONSTANTIN STOICIU premiul de critica : (2 000 lei) — MARIAN POPA * * f stantâ Treceau ţipînd cocori, pe cer drumeţi. Cu-n măr în mînă mama, din livadă, Striga să vin- Aşa avea s-o vadă Visarea mea de-a lungu-ntregii vieţi An după an se-ntoarce dulcea toamnă. Se-aud pe cer cocori, din vreme-n vreme. Dar vocea blîndă nu mă mai îndeamnă, Şi nimeni nu-i cu mărul să mă cheme, strofe ale tinereţii O, nourul cel alb, fior de nea, Cu nume femeiesc, de lună nouă ! Mesteacănul, în zori de zi, pornea Cu braţe albe, zvelt, desculţ prin rouă. Nu zăbovesc să-ţi înţeleg cuvîntul. Ce-ascunzi e cîntec vast ca veşnicia. Tăcerea ta îşi ia din vis avîntul, Şi-n mersul tău îmi văd copilăria. tata Grădina casei noastre-acum S-o fi părăginit, Dar tata poate că şi-acum Mai iese-n asfinţit. Mai cercetează vrun răsad, Mai smulge iarba rea, Şi paşii grei ca pietre cad Rupînd uitarea grea. La el cu-n strigăt sugrumat S-ajung aş vrea în gînd, Dar straniu şi la chip schimbat II văd tăcut trecînd. păunul Grădina cu miros de primăvară, Fiorul ce deodată ne cuprinse, Un ţipăt de păun în miez de seară» » Dădeau imbold dorinţei noastre-aprinse. Cutremur dulce-n guri şî-n mîini fierbinţi, Aceeaşi melodie-n amîndoi, Către final năuce năzuinţi . Ţipa pâina-n zbuciumul din noi ! în traducerea lui al. philippide file EUGEN BARBU goethe De curind a apărut in româneşte cartea lui Johann Peter Eckermann : „Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale“, intr-o excelentă ediţie. Masivul volum era aşteptat de multă vreme şi cu o prelată mai consistentă din care n-ar fi trebuit să lipsească mai multe referiri la biografia controversatei personalităţi a poetului am fi avut o apariţie monumentală, dar să ne mulţumim şi cu atît, străduinţele fiind mari... Goethe a stirnit Încă din timpul vieţii curiozitatea publică , biografii săi sînt numeroşi şi datele furnizate despre el, uneori contradictorii. A fost iubit şi contestat, o cercetare atentă surprinde la acest om, atitudini ce se contrazic. A fost un autor de talent sau un curtean, exercitindu-şi bine farmecele personale şi imprumutînd operei poate şi ceea ce nu merita? A avut geniu sau nu, era o instituţie morală, cum au fost alţi scriitori şi ar trebui să fie toţi săritorii în, toate timpurile ? — iată ceea ce poate nici pină astăzi nu ştim... „Convorbirile“ înregistrate cu multă conştiinciozitate de către Eckermann aduc puţină lumină ; meritul lor ar fi şi mai mare dacă scrupulul şi respectul Vinarului discipol n-ar fi fost citit de mari. Cu trecerea timpului ,în obişnuinţa de a ţine Jurnalul acesta, al faptelor lui Goethe, o uşoară detaşare se resimte şi al unei fiinţa fizică a autorului lui Faust cape la contururi. Rareori pana secretarului devine indiscretă şi se ivesc surprizele ! lată-l pe Goethe, împărţind plinea şi vinul In masă, iată-l sărutîndu-şi solia, cu o tandrele rece ce line mai mult de obişnuinţă, iată-l recitind la 74 de ani Elegia de la Marienbad, scrisă pentru Ulrike von Levetzow, după ce fusese văzut în vestita localitate balneo-climaterică, atergind pe Aleea Izvoarelor ca s-o intîmpine, numai pentru că îi auzise glasul răsunind ca un clopoțel. S-a vorbit, mult despre olitopianismul sub si notele ucenicului înregistrează momente memorabile, demne să ilustreze o anumită placiditate a poetului. La 14 februarie 1839 moare Marea Ducesă, protectoarea sa. Cind i se aduce vestea, el vorbeşte calm mai departe despre un articol din revista Chaos şi despre propria ■ .v Noapte Walpurghii clasică. In acelaşi an, ii moare fiul ici Roma, e vorba de August von Goethe; cind e înştiinţat, reacţia este aceeaşi, adică de supraveghere a durerii, lipsă de exclamaţii şi chiar evitarea jrcflui Aişirii vreunui sentiment, chiar apropiaţilor - '“Culmea olimpicmiamului Său mi se para in noaptea f.ind teatrul din Mehtwr,cuplfr din Temelii şi însuşi Marele Duce, Karl August, conduce ca un pompier lucrările de stingere a lăcaşului de cultură. Eckermann soseşte în grabă şi-şi exprimă regretele pentru o alii de mare pierdere, în zorii zilei următoare. Goethe ascultă calm şi exclama : Aproape că n-am dormit noaptea asta !, după care explică prietenului mai tinăr cum a introdus pe actori In buna societate a Weimarului. Memento inverc ! era deviza lui, gravată pe ceasornic. Avea oroare de vagul-noros, cum scrie in Faust, precum grecii. Cind se reminarre din Italia parcă ar fi intrat intr-un exil. Descoperirea tării pline de soare II Zăcea să creadă că sosise din Groenlanda de la o vînătoare de balene, într-alii de unită i se păruse Germania lui. Goethe ura abstracţia, teoria şi metafizica. („Orice teorie e cenuşie, spunea, arborele preţios al vieţii e verde...“). Unii au văzut în teatrul său o lungă reflecţie ciştigind asupra instinctului, Faust-ul fiind considerat de către Paul Stapier „o rece alegorie, o lungă fesatura de enigme şi logoghie". De aiicel, spune singur : „Nu ne-am născut poet tragic, natura mea e prea conciliantă, de aceea nici o situatie intr-adevăr tragică nu mă interesează !“ Era credincios lui Homer, Pindar, Xenofon, Platon, Anacreon şi Tenorii. In 14 octombrie 1771, la Frankfurt, la virsta de 22 de ani, tine un strălucit discurs despre Shakespeare, idolul său literar, pe care însă nu-l cruţă cind e vorba să-i găsească inadvertenţe în Maribeth. Multora imaginea lui Goethe s-ar putea să le rămînă diformată în memorie. Portretul lui Wilhelm Tischbein, din 1787 ne înfățişează un bărbat matur, îmbrăcat într-un fel de togă romană, contemplind din mijlocul unor ruine un peisaj italian. Pe cap poartă o imensă pălărie olandeză şi în detalii nu lipseşte un tablou, aluzie la preocupările pentru pictură ale personajului. Mai aproape de imaginea adevărată a lui Goethe, aşa cum l-am înţeles noi, ni se pare portretul realizat de către J. K. Stieler în 1828. Privirea sa face, sigură, ironică şi plină de sine, îmbrăcămintea preţioasă şi un manuscris finit cu mină fermă, rezumă mai bine personalitatea celui surprins în însemnările lui Eckermann, încă din 1823. O poliţele rece şi un cuvînt învăluit le regăsim adesea în Încercările descrierii lui Goethe. I s-a reproşat elasticitatea morală şi conformismul ; declara singur că scrie poezie ocazională şi acest lucru s-a răzbunat în arta sa, dar numai atît să fi fost ei ? Acest prieten blind al celor mari, om de curte, mason mai apoi, şi purtînd poate mesaje secrete ale prințului său, nu poate fi privit unilateral, încă tinăr, la Weimar, în timpul reprezentării piesei Alarcos de Schlegel, cind studenţii din Jena, dezaprobă zgomotos pe autor, autorul Iphigeniei se ridică in picioare şi porunceşte : „Nimeni să nu râdă aici /" N-au lipsit nici ameninţările cu husarii. In teatrul pe care-l conducea, cu tot respectul pentru Shakespeare, schimbă rolurile in Romeo şi Julieta. Schiller, sub influenta lui, reface Makbeth-ul, substituind vrăjitoarelor nişte Zeiţe ale Destinului, jucate de tinere fragede de la curte. După cum se vede, cind trebuia, avea o mină forte. Şi mai surprinzător pare faptul că acest răsfălat al sorţii, pentru a cunoaşte războiul, porneştei in 1792 cu armata prusacă în Franţa. Asta nu l-a îm...... predicat să stea pasiv înaintea invaziei franceze în ■tifnp.Pe alţii mureau in fata năvălitorului. Dramaturgul Laube i-a reproşat întrevederea cu Napoleon de la Erfurt şi cit era de nepăsător la observaţii, a simtit nevoia unei răscumpărări morale, scriind poemul dramatic Trezirea lui Epimeride. Cit am fi de tentafi să-l credem uneori studiat, pozind (vezi descrierea presimţirii cutremurului de la Messina care în intenţia lui Goethe era o încercare de a-i face pe alţii să creadă despre el că are darul devinaţiunii, ca magii), el ascundea un polemist, apărindu-se înverşunat find atacurile întreceau limita permisă. „Cind nu pot să se atingă de talentul meu se gindesc să-mi atace caracterul!“. S-a spus că a fost egoist, că a iubit superficial şi că avea talentul de a-i face pe cei inleli■ genii să i se adune în jur. Sainte-Beuve zicea ceva şi , mai mult: „Goethe pricepe totul in lume în afară de creştin -.şi de erou !". Unora li s-a părut un diletant sceptic pentru că-l iubea pe Spinoza. Un cercetător-numea Faust-a/ său „o operă rece ca o necropolă, fără arhitectură, care nu oferă nimic viu si uman, nici o pasiune, nici o dramă, un bazar în dezordine într-un cuvint". Schiller in Jurnalul de Jena îl acuză că Egmont-ul său nu e destul de gîndit și grav. Unii depling soarta acestui erou din care Shakespeare ar fi scos ceva nemaipomenit, pe cind în versiunea poetului curtean, el e „Goellle de la un capăt ici celălalt... Poetul a spus o dată uni cuvînt frumos pentru care ar trebui să-i iertăm totul . „Eu am mers pe multe , drumuri, niciodată pe cel al invidiei“, dar aşa a fost oare ?