Luceafărul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 9, nr. 2-26)
1966-01-08 / nr. 2
de la un capăt la altul re -al străzii povestite de senziana pop A plecat între patru bărbaţi cîini poliţişti bine dresaţi şi cu gulere ridicate. Au luat-o, şi ea n-ars nimic. Nu ştiu de ce n-a zis nimic. Cînd eşti lacrima cristi nu poţi să pleci foarte simplu. Nu fi-e indiferent cugetul bine scrobit din dulap. Şi ea nu era altceva decit mamă. O femeie mică şi blîndă şi foarte săracă-n noroc. Noi eram fete, zestrea morală trebuia pregătită din timp. O mamă sancta madona din marmură albă şi plină de flori. Cu trecutul in noi, cu prezentul în noi, plecînd între patru bărbaţi. Am rămas in mijlocul curţii. Pe uşile locuinţei erau sigilii, nici nu-mi luasem rămas bun de la cîte ceva din camera mea de dormit. Era o curte de bloc Asfaltul pornea de la gard spre pereţii clădirii, compact, lingă canalul de scurgere doar, creştea puţină iarbă. Acolo ne-am aşezat şi-am , stat să se-ntîmple ceva. Intre nouă și unsprezece ani era tot ce aveam de făcut. Lucrurile mai veneau încă din altă parte, nu ne fineam bine pe cai, nu călăream întîmplârile ca pe niște pur-sînge în trap. Ar fi trebuit să nu apere cineva. Dar noi şedeam pe marginea şanțului de canal, cu picioarele de partea cealaltă, cu coatele pe genunchi, şi palmele sub fălci. Vedeam nisipul, iarba, pantofii cu limbă, ai ei şi-ai mei, picioarele goale-n pantofi, margine pantalonilor lungi de doc, genune.. ., ai ei şi-ai mei, mînecile de la surtuc, şi vîntul de toamnă trecea peste cefele tunse, a mea şi-a ei, peste scăfirica roşie a ei, roşie a mea, păr ciuntit de exantematic. Două fetebăieţi aşteptind. La nouă a ieşit primul locatar. A ieşit, ne-a văzut şi s-a-ntors. A ieşit al doilea, al treilea, ne-au văzut, s-au întors. S-au dus şi ne-au pindit din ferestre. Unii făţiş, alţii de după perdea. Din toate părţile ne-mpuşcau priviri, dar erau pistoale de jucărie. Cetăţenii cartierului de munte in care locuiam aveau fantezie de apărare. Fantezie de piatră şi lemn, nu infanterie pe şesuri. Nu atacau. Au scos din magazii scînduri şi cuie, ciocane şi cleşti. Au făcut garduri de ocrotire, schele şi ziduri din lemn. Turnuri de apărare creşteau în curţi, cu punţi de salvare şi tunuri. Creneluri de gresie şi bărbaţi înarmaţi. Pretutindeni scria „Interzis". Spaima trecuse-n făpturile noastre călare pe şanţ. Aş fi dat iama în rochiile doamnei Bobo de la etajul întîi, croitorie de dame. In rochii, capoate şi fuste sport, bluze, taioare şi bolerouri. Să-i sperii făptura puţină pe tocuri de opt centimetri. Să scot capul prin decolteul unui sarafan. Să-i compromit firma, micul atelier cu clientelă lux. Să afle doamnele din cartier c-am fost la ea şi să-mpietrească de groază. Frica se ia. La etajul doi era pensiune. Comerţ cu aer de munte, frişcă şi regăţeni. Desfacere largă pe două pieţe, în bloc şi în cartier. Douăsprezece midinete cu manşete albe şi ghete de lac vindeau în curte şi pe străzi, strudel cu mere, işlăr şi cozonac. Veneau şi plecau şase şi şase, aliniate-n tăvi şi cu mîna la buzunar. Da. Mi-ar fi plăcut şi pensiunea „Springer", să bag degetele-n fort şi-n crema de unt, în frişcă şi-n glazura glanţ. Să compromit compoziţia. Să stric odihna oamenilor liniştiţi şi care au ce pierde. La ultimul etaj locuia proprietarul. Ar fi dat faliment. Să-i sun la uşă, să afle toţi c-am stat în casa lui. Să intru la el printre mobile florentine. Printre tablouri pe pereţi şi candelabre de cristal, covoare Buchara şi fier forge. Şi totul să fie-n zadar. Să rid printre bunuri şi să le compromit. Spre prînz pindacii-au obosit. Nu-şi mai zăngăneau lănciile. Aerul fumega a cartofi prăjiţi. S-au retras spre bucătării, spre trufandale şi neveste. Am sărit gardul şi-am ieşit în drum. Cartierul era la marginea oraşului, la poalele munţilor, aşezat în pantă, săpat în stînci. Străzile erau serpentine. Le vedeai de sus şi de jos, un desen fără perspectivă. Erau case peste case şi curţi peste curţi, dintr-un copac creştea altul, din flori alte flori. Toate in sus. Aşa-ţi părea de departe, om peste om peste om, o budincă simpatică de case, plante şi trecători. Şi toţi ne urau şi doreau să plecăm. Dar peste drum, în casa domnului Schlandt, Hans-Eckard cînta la armonium. Ne-am oprit s-ascultăm. Şi tatăl său cînta la armonium, duminica, era bătrînul organist al oraşului. Doamna Schlandt stătea-n rîndu-ntîi, cu fundă-n coc şi cu mărgele. Ţinea în mînă o carte de rugăciuni, săsoaică de tipul slab, uscată, ţuguiată-n nas şi-n unghii, cu ochii blestemînd alb-albăstrui fără gene şi falsă la dinţi. Hans-Eckard cînta la armonium. Ferestrele erau deschise şi muzica ieşea în drum, instructivă şi uniformă, risipindu-se peste acoperiş. Dar doamna Schlandt ne-a văzut. Mama familiei de geniali, albă şi demnă, cu Diendel şi cu cozile pe cap. A-nchis fereastra şi-a tras obloane de fier. Muzica a murit. Hans- Eckard, copilul minune cînta la patru instrumente, studia zece ore pe zi şi-şi construise singur obloanele de fier. Şi la spitalul militar cîţiva ostaşi munceau de zor. Bătuseră pari în pămînt, întindeau între ei valuri de sirmă ghimpată. Ne-au văzut dar nu s-au retras, şi-au pus pe cap măşti de protecţie. Am privit la fereastra unde stătea locotenentul care-mi dăduse o poză. Un domn drăguţ şi simpafig şi cu care vorbeam adeseori. — Ar trebui să mă iubeşti, îmi spusese o dată, de sus de la geam. N-are cine s-o facă, te rog. — Te iubesc. — Ești mică şi slabă și-am să te iau de nevastă. — Nu-i adevărat. Am zece ani. Sînt cea mai lungă din clasă. — Nu trebuie să fii mare. Trebuie să fii mică și să mă iubești. — Te iubesc. — Şi eu te iubesc. Să te gîndești la mine cîtva timp. — De ce să mă gindesc ? Ne vedem în fiecare zi. — Așa. Să te gindești și să mă iubeşti. Vrei ? — Te iubesc. Nu l-am văzut mult timp după aceea, dar l-am iubit mai departe așa cum i-am promis. Intr-o zi a erpului iar la geam, l-am văzut și l-am strigat. — Vino jos. Vreau să te iau de bărbat. Cît să mai aștept ? L-au scos în pare două surori, pe-un scaun cu roate. Dar m-am ținut tare. — Ce dacă ?i-am spus, ce să faci cu două picioare ? Tot te iubesc. Mi-a dat o fotografie. Nu știu ce fel de cuvinte mi-a spus, mi se făcuse cald, am fugit. Poza am ars-o. Am ars fotografia și-n flăcări parcă se ridicase-n picioare. Dar tot mai povesteam cu el. Stătea la geam, eu pe stradă, vorbeam. Uneori veneam cu bicicleta şi-atunci întîrziam mai mult, şedeam comod pe zidul de piele. El ridea, eu rîdeam, nu-i spusesem nimic de fotografie. Dar şi la fereastra lui erau acum gratii în formă de cruce Ne-am prins de mîini amîndouâ şi-am coborît strada. Mergeam încet şi ne era foame, şi ce dacă, nu ne dădea nimeni pîine, nici explicaţii. Spre noi creşteau garduri, zăbrele de fier, turnuri de pază, sîrmă ghimpată şi lacăte-n porţi. Dar pomii erau lămpi de noapte. Treceam pe sub ei mai frumoase, părul electric ne scăpăra, şi ochii, atenţi la-ntimplări. Apoi am auzit zgomote, zăngănit de arme şi tropot de paşi. Ne-am întors. Cîrduri de oameni ieşeau din curţi. Veneau pe drum alergînd, explozii de gesturi, de glasuri, de praf. Dîrdîiala pămîntului ne urmărea, frica de ziua de mîine. Dar noi mergeam cîntînd, nimeni nu ne putea ajunge, mergeam înainte cerscînd, nu ştiu cînd am răzbit prin haine din pumni şi din coate, prin haine şi prin întîmplări. Femei-uriaşi eram spre capătul străzii, plăvane în muncă şi aspre-n călcîi. Am sărit în evenimente strunind armăsarii la drum, amazoane ale rezistenţei. Ne-am întors şi-am dat foc. Ardeau troznind foişoarele de comandă, gardurile şi turnurile de apărare, schelăria de lemn a cetăţii, lacătele grele din porţi. Treceam printre flăcări rîzînd, călare pe cai, la capătul străzii timpul era peste ani. m .. % MM. r “"“I : ' ■ X I I î|§if GHEORGHE ILIESCU-CĂ NNEST PORTRET. SMARANDA BEIESCU drumul Mai departe, mai departe... Bine cu nu ne speriem prea des De mai departe. Am luat deci tot ce era de luat, O batistă, o carte, Diploma mai ales să n-o uităm. Din sacoșa de drum Mi se pare că lipsește ceva, îmi pare foarte rău. Un zimbet vechi — ce-l uitasem eu într-o oglindă. Imi pare foarte rău, Dar am uitat şi cravata de pionier, O fi prin vreo ladă, Şi parcă încă nişte sentimente De mare puritate. Asta este, oricum nu se poate lua tot. Lucrurile esenţiale , O carte, diploma, conştiinţa cetăţenească Şi pentru asigurarea unei vieţi sufleteşti Cît mai bogate, Un iubit, sentimentul mării, Şi cea mai mare nenorocire întîmplată * Care a ars şi-a înnobilat. poem Plecările din sentimente cu cîmpuri şi cer şi tăcere... Plecările din sentimente Cu şuieratul trenului ca un geamăt lung Sau ca o meditaţie, Cu oamenii pe care nu-i cunoşti Şi începi să vorbeşti despre vreme, Despre cîmp şi cer, Oameni abia sculaţi din somn, Fumind răguşiţi, Mirosind a pat şi-a căldură Ca şi tine. Din urmă adie privirea mamei, Oraşul de dimineaţă alb şi trist, Marea ascunsă, pe care e bine că n-o vezi Cine ştie ce greu ar fi altfel. Cîmpuri goale, arse de pâmînt Cu muşcătura cerului în coastă, M-apucă dintr-o dată atîta dragoste Că-mi vine să plîng în neştire, Fără soare, în tulburea trezire a pămîntului Nicăieri ca pe cîmpuri, Nicăieri ca-n pustiul cu păsări Rotindu-se mari peste linişti, ziua cumsecade Duminica, domnilor, e o zi plicticoasă. Stă lipită de fereastra mea Şi mă priveşte fără expresie jalnică şi neinteresantâ. Plouă de noiembrie Şi atîtea persoane respectabile Stau la masă, Copiii au făcut serioase progrese In descifrarea universului, Ciorba e foarte gustoasă Şi cîntă Maria Tănase. Nimănui nu-i trece prin cap Că doina ei geme de plînsetul pietrelor Rămase uscate în seceta norilor... Un bărbat şi-a mai sărutat o dată amanta, Amanta lui dulce şi tristă, Apoi îşi îndreptă grăbit cravata, Oftează şi se duce să fie respectabil. După amiază e-n familie la cinematograf. Copilul se lasă acasă, Nu-i pedagogic. Sigur că plouă de noiembrie, E doar toamnă. Or mai fi cîţiva poate, Oameni ciudaţi şi nelalocul lor, Care-ntr-o zi de duminică, Zi de familie Fumează şi-l citesc pe Prévert Fâcînd solilocvii absurde Cu zîmbetul toamnei Şi noaptea amiezii Ăştia n-or să facă nimic In viaţă, Evident. Oricum, duminica, toată lumea e cinstită. Azi fiecare e blînd, generos, Peste tot se face mîncare Şi bărbaţii se simt nedrepţi cu minunatele lor soţii. Azi se repară totul, Cîntă radioul, iar ploaia şi ceaţa, şi toţi Proveriți din lume. Sunt — domnilor — nişte besmetici Care n-or să facă niciodată nimic în viaţă. GH. ANCA dincolo în urma ariei şi dincolo de-acel bordei al soarelui, duşman al soarelui prea iute, în care oamenii sub frunze şi-ntre cuţite reci de apă mai coborau cu ochi acoperiţi, aproape scufundaţi în pleava retezată, apoi urcau la fel fără de trepte, dar pîine îţi dădeau recunoscîndu-te. Şi dincolo, o moale, toropită luncă de foi şi gîze, lutul plat suind, braţe de apă, ochii copiilor, iar uneori chiar trupurile lor, căci doar copii şi mînji se fugăresc între prima casă şi a doua, nu casa... In casa mare din piatră caldă, nu pentru fresce o să mă chemi ci pentru viaţa mea simplă. Vinul tău şi lăutari boemi. Timpuriu ameţit calcă-ntre mese copilul ştiutor pe nunta de demult şi i se desferecă trupul, întîi paloarea cernută paharelor pe fund. Arbori bătrîni crescură şi muriră, lipi mai bătrîne — frunzele lor. Cărâmida-n tipar, de ţigani şi olteni uscată şi arsă, zidită în var stins stă nemişcată sub acoperişul casei... Prima casă a pămîntului aceasta — sarea şi dulcele-n cumpăna genelor şi zidurilor atinse de pomi... smeura Au deschis porţi scăzute şi frumoasă era lumina dealului. S-au dus. Bună ziua fiecăruia şi umbrelor puţine. Cădea o pată de munte, căutau de cîtă vreme ? Coşurile s-au umplut, trenurile aşteptau. Ne întoarcem, ne întoarcem. Frumoasă era lumina dealului... (Urmare din part. 1) Desigur, adaugă documentul citat, cercetările trebuie să se dezvolte pe întregul front al ştiinţei, inclusiv în domeniile ştiinţelor sociale, umanistice, dar eforturile principale vor trebui concentrate spre direcţiile de unde putem obţine maximum de rezultate în asigurarea progresului ţării noastre. Una din sarcinile fundamentale ale Consiliului Naţional nou creat va fi aplicarea acestei preţioase îndrumări de partid. În acest domeniu, cineaştii noştri au demonstrat, cu o serie de lucrări prestigioase, importanţa limbajului cinematografic. Unele dintre aceste filme au fost realizate la comanda unor departamente şi organizeţii ca Ministerul Învăţămîntului, Consiliul Superior al Agriculturii, Ministerul Economiei Forestiere, Institutul de Igienă, Ministerul Transporturilor, Ministerul Chimiei, al Petrolului, Ministerul Industriei Construcţiilor, Comitetul de Stat al Apelor, Direcţia generală pentru metrologie şi o serie de institute cunoscute, ale căror cereri, justificate, depăşesc în permanenţă posibilităţile Studioului nostru specializat care are de îndeplinit şi planul său propriu de producţie. Multe filme intră, bineînţeles, în categoria acestora din urmă, care pe lîngă realizarea tematicii propuse, poartă amprenta personalităţii realizatorilor lor, preocupaţi să îmbine, cît mai armonios, partea ştiinţifică a creaţiei lor cu expresia ei artistică. , In palmaresul acestora intră pelicule de seamă, uneori mici capodopere ale genului, în care talentul regizorului şi pasiunea lui de cercetător au condus nu numai la obţinerea unor filme frumoase şi convingătoare despre anumite aspecte ale vieţii în perpetuă mişcare, dar şi la elemente remarcabile, uneori excepţionale, de cunoaştere, şi cercetare ştiinţifică a naturii, ca în Printre pelicani, de I. Bostan, laureat al cîtorva premii internaţionale, sau Plante acvatice unde ni se oferă spectacolul unic în lume al reproducerii Valisneriei (plantă cu flori masculine şi feminine), sau alt film, în care naşterea puiului de Hypocampus mascul e surprinsă pentru prima oară pe o peliculă color, sau un altul care urmăreşte fenomenul biologic al nutriţiei unor plante carnivore din flora română, ori filmul lui Moscu, asistat de un colectiv de operatori, despre eclipsa totală de soare din 1961, în care, filmat din avion la o altitudine de 10.000 m., apare fenomenul rarisim al spectrului — fulger, ce se iveşte şi dispare în secunda ieşirii astrului din eclipsă (specialiştii străini veniţi să studieze fenomenul ceresc s-au bătut atunci să obţină cîteva fotograme din filmul nostru) şi multe altele. Dat fiind că, la volumul producţiei sale normale, Studioul „Al. Sahia" dispune de o aparatură modernă de bună calitate, ar fi indicat ca, în viitorul apropiat, colaborarea dintre specialiştii studioului (ingineri, regizori, operatori, monteuri, şi cercetătorii de la diferite institute ştiinţifice, cu sau fără utilaj propriu) să se dezvolte mai organizat, în vederea realizării unor filme cu caracter ştiinţific mai pronunţat şi cu o direcţie mai certă. înfăptuirea unui plan de amploare în această direcţie cere însă o altă organizare decît aceea la care corespunde azi producţia noastră de scurtmetraje profilată, cu precădere, pe filmul documentar. Din păcate, legislaţia actuală nu face o separaţie de principiu între aceste două genuri. Se ridică, prin urmare, cu deosebită acuitate, problema construcţiei şi utilării adecvate a Studioului de Filme Ştiinţifice, pe care cineaştii noştri şi colaboratorii lor îl doresc şi-l aşteaptă de mai multă vreme şi în care pelicula de 16 mm şi de 8 mm, tratată şi folosită în condiţii optime, să la dea deplină satisfacţie, în aprofundarea şi popularizarea fenomenelor care îi pasionează, în contribuţia lor efectivă la îmbunătăţirea organizării şi îndrumării activităţii de cercetare ştiinţifică din ţara noastră. Peste puţină vreme, precum microscopul medicului, rigla de calcul a inginerului şi stiloul scriitorului, filmul operativ va deveni un instrument de lucru obişnuit, ieftin şi eficace, în munca oricărui om de ştiinţă, din orice domeniu de activitate. Pînă atunci ar fi nespus de util ca în planul de muncă al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice să se introducă o măsură prin care limbajul ştiinţific al filmului să se poată pronunţa cu toată puterea de care este capabil, căci, aşa cum observa marele Descartes , ce n’est pas assez d’avoir l'esprit bon, mais le principal est de l'appliquer bien. Părintele cartezienilor considera aceasta o simplă chestiune de metodă. Ca şi noi, ştiinţific film ultsa» mimha