Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-01-07 / nr. 1

Viorel ştirbu * sărbători de iarnă Frig pătrunzător, curenţii oco­lesc blocurile şi se refugiază sub mantalele oamenilor şi se strecoară viclean odată cu deschiderea uşi­lor în magazine şi cafenele. în colţul bulevardului, înspre operă, restaurantul „Continental“ a deschis o expoziţie de purcei de lapte la tavă. Frăgezimea suavă care se ghiceşte sub pielea gălbuie cu pete roşcate obţinute prin pră­­jirea în cuptor, mai mult decît o invitaţie, sticleşte în dosul geamului uriaş al vitrinei, înalt şi cocoşat dl. Filip zăbo­veşte şi ochii i se dilată sclipitor, fără sfială. Un om normal nu se sfieşte nicio­dată să-şi manifeste pofta la vederea unor mîncări ispi­titoare. Şi peste puţin timp un rîs irezis­tibil îi ţîşneşte din burtă : mîine, oricum, purcelul are să fie al lui. Adevăratul gurmand nu se repede la bucate ca un cîine, adevăratul gurmand îşi perpeleşte pofta, o a­­duce în forma maximă şi numai atunci se azvîrle. Iar mîine ade­văratul gurmand nu va mai renun­ţa la plăcerea pe care şi-o amâna­se o viaţă întreagă. Părăsi vitrina smucind din cap în dreapta şi în stînga, îşi scoase o mănuşă, apoi o vîrî la loc, îşi aduse aminte să bea un coniac. Dar nu în circiumă, voia într-un resta­urant : este revoltător că pînă şi studenţii frecventează localurile de lux. Garderobiera îi reţinu ragla­nul, pălăria şi şalul, şi o sfiiciune ciudată, amestec de jenă şi fericire, îi îmbujoră dintr-o dată obrazul uscat. Sentimentul de a se simţi cel puţin egalul celor dinlăuntru, oa­meni absolut normali, îl plesni ne­cruţător. — Un coniac, îi şopti el chelne­rului. Şi repede, adăugă subit, po­runcitor, cu aerul omului de lume. Chelnerul se înclină şi dl. Filip se înclină. Coniacul îl încălzi şi, în momentul în care părăsi restauran­tul, vîntul îi împinse pulberea fină sub guler. Apartamentul d-lui Filip se com­pune dintr-un antreu şi o cameră. Antreul este mic, dar foloseşte pen­tru bucătărie şi pentru odaia fetei. Fata are un pat din fier iar dede­subt o lădiţă cu cele trebuincioase. Camera d-lui Filip, o odaie de 3/4 are în mijloc , o masă cu trei pi­cioare şi patru scaune capitonate cu piele. Trei dintre ele sunt încăr­cate cu haine şi cutii din carton şi chiar din alte mărunţişuri, unul singur fiind liber, deoarece pe a­­cela se aşează gazda. Mai este înă­untru şi un dulap vopsit în galben care deasupra are aşezat un li­ghean. Iosif este înalt şi îl poate folosi cu uşurinţă... — Aşadar, ad­mi cana, îi strigă fetei şi începu să-şi frece barba cu apă de ras, deoarece numai cu cîte­­va minunte în urmă isprăvise şi treaba aceasta, iar din bucătărie răzbi un zgomot de vase trîntite. — Am spart-o, spuse fata de după uşă. — Bine ai făcut, îi răspunse dl. Filip. Apoi : — Rău ai făcut. Cana era o amintire de la soţia sa care murise, era o cană la care ea ţinuse mult. Dar femeia murise şi rămăsese cana pe care a spart-o fata şi îi părea rău , pentru că nu mai era cana pe care o iubise soţia sa, cana care nu-i ţinuse locul şi care nu-i spunea nimic, de fapt, dar care existase şi de acum înainte nu va mai exista. Fata aştepta în prag răsplata is­prăvii sale, îmbujo­rată din prici­na ruşinii care o copleşise, cum nu­mai fetele de la ţară ştiu să ro­şească , aproape plîngînd, şi totuşi gata să răscumpere greşala cu orice preţ. — V-a mai căutat o femeie, şopti ea, neîndrăznind să-şi audă propria voce din pricina vinovăţiei care o apăsa. — De ce v-a mai căutat ?... Dar nu aşteptă răspunsul. Dl. Filip cunoscuse o singură femeie, pe nevastă-sa. Nevasta i-a dăruit, în semn de recunoştinţă, un băiat straşnic, iar după ce şi-a înfăptuit rolul ei a murit. Viaţa d-lui Filip n-a mai atîrnat niciodată de atunci de puterea altei fiinţe. — De ce v-a mai căutat ? repetă el întrebarea încruntîndu-se. Iată, astăzi este o zi de bucurie tristă, continuă el. Ştii ce este aceea o zi de bucurie tristă ? Este ziua în care certitudinea împlinirii este iminen­tă, dar mai trec 24 de ore pînă la realizare. înainte şi după o mare fericire, sufletul omului este gol­­goluţ şi cînd sufletul omului este gol-goluţ, ziua aceea se numeşte zi de bucurie tristă, înţelegi ? Şi a­­cuma răspunde-mi la întrebare. Şi cum fata întîrzia — fetele de la ţară sînt puţin întîrziate în gîn­­dire, cu toate că judecă bine — dl. Filip se sperie. Dacă într-adevăr a uitat ? Dacă totuşi mintea ei sla­bă a uitat ? Şi cum se poate uita un lucru atît de important ? Din fericire fata încerca să dez­lege cumplita problemă despre care vorbise el. — Aveţi o scrisoare de la iubi­tul dv. fiu, reveni ea după o ma­tură chibzuinţă în urma căreia a­­junsese la concluzia că mintea ei este prea proastă să priceapă aşa ceva şi — cu bunul simţ specific fetelor de la ţară — înţelese că nu e treaba ei să se amestece în cu­vintele stăpînului. In scrisoarea iubitului fiu se spu­nea că expeditorul se căsătoreşte cu o femeie ; că dl. Filip nu trebuie să se supere că nu e invitat la nun­tă, deoarece competitorii ei sunt împotriva formalităţilor caraghioa­se şi nu doresc să poarte inel. La post-scriptum era inserată o frază absolut modestă şi, în treacăt fie spus, lipsită de importanţă. Dl. Filip era rugat cu cea mai deplină insistenţă şi umilinţă să avanseze tinerilor însurăţei suma de 3 000 lei. Altceva nu se spunea nimic în scrisoare, dar ea picase într-una din zilele de bucurie tristă şi dl. Filip o aşeză în scrinul cu docu­mentele familiei. După ce se şterse bine pe faţă, Iosif îşi îmbrăcă haina. Şi cutelor fine din jurul ochilor, semn al unei bătrîneţi premature, li se adăugară două încreţituri brutale.­­ — Cei 3 000 lei, îi spuse fetei, o să-i expediezi chiar acum de la poştă. Iar după ce fata plecă, dl. Filip trînti zdravăn cu pumnul în masă . Banii mei, exclamă el. De o viaţă întreagă adun aceşti­ bani să-mi plătesc datoriile. Bănii mei,­ şi femeia aceea pentru ei a venit. Dl. Filip plîngea. Unui bătrîn nu-i este prea greu să plîngă. O pisică scheuna amar pe trotuar. După ce o ascultă o vreme cu aten­ţie deschise uşa. In prag era o mîţă obişnuită, cu mustăţile încărcate de promoroacă. La lumina soarelui, boabele de promoroacă aveau stră­lucirea perlelor false. — Perlele, murmură dl. Filip. Perlele mele furate. Animalul din faţa sa se vedea bine că este dintre cele hăituite, nu îndrăznea să schiţeze nici un gest, pînă şi scheunatul şi­-l încetă , animalele bine hrănite, răsfăţate, socotesc un drept al lor să intre ori­unde există o uşă deschisă, nu se gîndesc dacă­ aceea intrare le este ostilă sau nu.. Pisica hăituită din faţa sa, dominată, însă, de pruden­ţă, aştepta cuviincios un gest de încurajare. Privirea lui Filip se îm­­blînzi, cele două cute proaspete şi brutale dispărură chiar, pentru mo­ment, şi­ pisica recepţiona imediat schimbarea. Mieună,­ încetişor, gu­­durîndu-se în jurul bocancilor reci şi umezi, întînzîndu-şi gîtul paşnic cu ochii pe jumătate închişi, cu vi­clenia fiarei care cerşește. — Ei haide înăuntru, se hotărî dl. Filip și-şi pofti musafirul să mănînce o cană întreagă de lapte proaspăt. Porţia mea pentru mîine dimineaţă. Dar poţi s-o mănînci să­nătoasă, eu tot merg la doctor şi n-am voie să mă înfrupt înainte. — Şi acum pleacă, îi spuse după ce se termină laptele. Sînt prea să­rac pentru tine. Acum pisica torcea curățîndu-şi labele lîngă sobă, to­ropită de căldură. — Să te întorci mîine, adăugă dl. Filip, mîine va fi ospăţ la noi, purcel la tavă. Animalul ieşi cu privirea încăr­cată de regrete, dar nu părăsi casa. Se așeză ghemuindu-se pe prag, ușa nu era chiar atît de rece și vîntul n-o atingea. — Sînt 30 de ani, murmură dl. Filip, rămas singur. 30 de ani în­duraţi cu stoicism. Trebuie recu­noscut că acest curaj de a trăi me­rită toată stima. In tinereţe, dl. Filip suferise de o boală complicată din care pricină a urmat un tratament îndelungat de un an. Primea zilnic la aceeaşi oră o injecţie dureroasă. In anul următor tratamentul îl făcea din trei în trei zile, iar încă doi ani primi o injecţie pe săptămînă, miercurea la ora 11 fix. Astfel s-au scurs pe neobservate 4 ani din viaţa sa şi a doctorului care îl îngrijea. După 4 ani s-au îm­prietenit atît de mult, mai precis s-au obişnuit atît de mult împreună încît doctorul a refuzat să-şi is­prăvească meseria cu dl. Filip. Dacă injecţia nu mai era necesară, în acelaşi timp nici nu dăuna. To­tuşi, după doi ani, conştiinţa profe­sională a învins şi cu toate că le­găturile lor deveniseră mai strînse, doctorul i-a comunicat cu mîhnire că tratamentul nu mai este obliga­toriu. Era rîndul d-lui Filip să nu dea crezare sfaturilor ilustrului me­dic. Ros de remușcări, acesta îi spuse aproape furios (pentru a-și ascunde tulburarea) că de fapt,u­­tilitatea medicamentelor încetase cu doi ani în urmă. — Nu pot să cred, mă minţi doc­tore. Dumneata eşti convins că zi­lele îmi sunt numărate şi nu vrei să mă amăgeşti... Nu-i aşa doctore ? înseninat, doctorul retractă ime­diat cele spuse şi prietenia lor se întări. Tratamentul îndelungat de­venise un fel de ritual, şi orice o­­bişnuinţă se uită cu greu, chiar dacă e rea şi dăunătoare. După ce ea devine un fapt intrat în însăşi existenţa omului este chiar impo­sibil de a o da uitării. Am văzut oameni care ieşeau­ plingind pe poarta închisorii cu­ toate că, vă rog să mă credeţi, nimeni nu era feri­cit acolo. Dar obişnuinţa, faptul de a-ţi cunoaşte precis ziua de mîine, este mai puternic decît refacerea altor legături. Şi în viaţa lui Filip întîlnirile atît de punctuale cu doc­torul deveniseră, dintr-o apărare odioasă împotriva morţii, nişte fîşii luminoase. Era dat la o parte gîn­­dul că o întîrziere de citeva minu­te îl putea trece în altă lume, şi rămăsese obişnuinţa profesională identică obiceiului mîncării, să zi­cem. In felul acesta întîlnirile celor doi continuară ani în şir, adunîn­­du-se cam la o jumătate de viaţă de om. Erau martorii succeselor şi insucceselor lor, martori fideli şi intransigenţi cu toate că niciodată nu judecaseră întîmplările ; proble­ma era să fie constatate, evenimen­tele curg independent de voinţa o­­mului, şi acest lucru era bine cu­noscut celor doi. Doctorul era acum un bătrînel uscăţiv, purta ochelari şi cînd şi-i dădea jos, ochii săi erau tulburi ca ai tuturor miopilor. Dar erau al­baştri şi în jurul lor ridurile apă­reau firesc, nu ca un semn de vîrstă prematură ci numai ca o e­­voluţie a vieţii sale tihnite, la adă­post de convulsiile parazitare şi u­­cigătoare. Doctorul n-a fost nicio­dată bolnav în această perioadă... Fata se întoarse de la poștă și domnul Filip îi smulse recipisa din mînă apoi o rupse în bucățele. — Vai de mine ! exclamă fata. Așa sînt fetele de­­la țară. Mira­rea lor este atît de spontană, încît nu se pot stăpîni să nu și-o mani­feste. — Nu-i nimic, îi răspunse dl. Fi­lip îmblînzit. Du-te la tine. Fata ieşi cu capul plecat, încă­­odată ruşinată. „Ce-ţi veni şi ţie, bodogăni în urma sa bătrînul. Ce te amesteci în treburi care nu te privesc, dră­guţa mea ?“ Şi cu aceste gînduri coborî li­gheanul de pe dulap, se descălță și se spălă îndelung pe picioare, apoi inspectă toate colțurile. — Oare chiar nu sînt ploşnițe ? Adormi buimac, fata mai intră pînă seara de cîteva ori să pună lemne pe foc. Afară decembrie lu­neca aspru, iar după amiază cerul se înnoră și o ninsoare bogată se abătu asupra oraşului. Fata trase uşile şi le zăvorî iar pisica rămase pe prag, încă sătulă. Animalele flămînde se mulţumesc cu puţin. Afară decembrie meşterea vîrtos cernind o pulbere deasă şi albă. A doua zi dl. Filip, proaspăt bărbierit şi odihnit, îşi îmbrăcă va­glanul cafeniu îşi înnodă pe deasu­pra gulerului fularul de mătasă falsă apoi părăsi casa şi năvăli în­grijorat la loterie. — Astăzi la ora 12 are loc tra­gerea, îi zîm­bi voiasă casieriţa. — înţelegeţi, răspunse dl. Filip în loc de salut, numerele acestea le-am căutat o viaţă întreagă. în­ţelegeţi ? Fiecare om are un scop pe care și-l realizează în cele din urmă. își făcu.loc printre două mese și măsură încăperea în sus și în jos, agitat, frecîndu-și mîinile cuprins de o adîncă bucurie. — Numai de n-ar întîrzia trage­rea. O privi mîhnit. — Vai de mine, ripostă cu fermi­tate casierița. Acest lucru nu este posibil. — Bine, bine mormăi bătrînul nemulțumit. Numai de ar fi așa intr-adevăr. O să văd eu cum stă și treaba asta. Neapărat. Neapărat trebuie să cercetez mai îndeaproa­pe. Toate lucrurile sînt necercetate, asta este greşeala noastră, a oame­nilor. Iţi spun eu, fetiţo, toate lu­crurile sînt necercetate. — Se poate, domnule, de unde să ştiu eu ? Dar vă asigur că nu va avea amînare tragerea. In mai pu­ţin de două ore veţi fi declarat cîş­­tigător. — Eşti o fetiţă încîntătoare. O bătu uşurel pe umăr şi îşi apropie faţa uscată de părul bălai al casi­eriţei. Da, eşti o fetiţă deşteaptă. Ai fler, cum s-ar zice. Nicăieri nu e mai necesar flerul ca în teatru şi loterie. Zău aşa. Şi acum spune-mi cît este ceasul ? — 11 fără un sfert. — Mulţumesc, mulţumesc, drăgu­ţă. Mulţumesc. — Şi acum am plecat. Decembrie ningea furtunos. Vîn­tul se strecura printre blocuri şi umfla raglanul cafeniu. In clipa în care ceasul din turnul catedralei începu să bată ora, dl. Filip se gă­sea în faţa unei uşi vopsite în verde. Scoase o mică oglindă din buzunar şi îşi netezi firele de păr de la tîmple, apoi îşi unse faţa cu o pomadă fină. Ceasul bătu a cin­­cea oară. Dintr-o mică trusă ieşiră la iveală nişte forfecuţe minuscule cu care îşi curăţi vreme de cîteva clipe unghiile. Ceasul bătu a opta oară. Cu o bucată de cîrpă scoasă din buzunarul stîng îşi lustrui vîr­­ful bocancilor, emoţionat, apoi as­cunse cîrpa tot în buzunarul stîng. Ceasul bătu a zecea oară. Cu un ultim efort se mai uită odată în oglindă, îndepărtă un fir de praf de pe mîneca raglanului, își suflă nasul cu delicatețe, fără zgomot și, în momentul în care gongul bătea pentru ultima și a 11-a oară, dl. Filip apăsă pe butonul soneriei, apoi rămase drept, ţeapăn şi înti­nerit. In­fracţiunea de secundă ime­diat următoare recapitulă toate o­­peraţiile de mai înainte cu gesturi experte, mai precis mecanice. Apoi brusc, trăsăturile feţei i se muiară trădînd o expresie de tul­burare. Uşa nu se deschise în tot acest răstimp, cu toate că în mod normal așa ar fi trebuit să se în­­tîmple. Nehotărît, refăcu încă odată gama de mișcări, explosiv și intri­gat. In cadrul ușii apăru o băbuță îmbrăcată în haine negre. — Pe cine cauți dumneata ? în­trebă ea moale. — Pe domnul doctor. — Of, drăguțule, izbucni ea în plîns. A căzut la pat joia trecută și s-a dus la fiu-său la Sîrigeorz. Ne-a lăsat nouă casa de-acu, dră­guțul de el, că tare mai era de treabă. Pe stradă decembrie orbecăia vi­jelios. — Dumneata vei fi prietenul lui, oare ? — Eu sînt, murmură stins Filip. Tocmai eu sînt. — N-a lăsat nici o vorbă, decît să te aștept, și atît. — Cum, nici o vorbă ? Absolut nimic ? Nimic ? Dumnezeule, dar cum este posibil așa ceva ? Inspăimîntată, femeia dispăru în dosul ușii. — Hei, ascultă aici, bătu Filip cu pumnul în perete. Gîndește-te bine, chiar nu ţi-a spus nimic ? N-ai ui­tat dumneata cumva ? — Nu, nu, îi răspunse bătrîna. N-am uitat nimic. Dl. Filip își consultă ceasul: 11 și un minut. încă nu sînt pierdut, țipă el. In definitiv, presupunînd că aş fi că­lătorit undeva în sud, aş mai avea un ceas. Un ceas în care să pot să trăiesc și să mă salvez. Coborî scările în goană, frîngîn­­du-şi mîinile emoţionat. — Şi tocmai acuma, şi tocmai a­­cuma, repeta el într-una, fără rost. Dar la urma urmei este foarte po­sibil să nu fie chiar atît de necru­ţător şi ceea ce se numeşte timp. Din moment ce există atîtea fuse orare, înseamnă că problema este, totuşi, foarte relativă. Nu-i aşa ca­marade ? Şi, înalt şi cocoşat, ieşi în stradă iluminat de o speranţă cumplită. Nimic mai simplu decît să-şi caute prietenul, să-şi ia injecţia, şi cu asta basta. Distanţa nu este mai mare de 45 de minute şi apoi esen­ţial este să se vadă în tren sau în orice o fi , o vagă nădejde că acolo este scutit de primejdie iminentă îi dădu şi mai mult curaj. Foarte rar s-au văzut oameni care să cadă în timp ce merg afară de acciden­te bineînţeles. Majoritatea stau în pat şi de acolo îşi trimit ultima su­flare. Este şi mai comod, şi mai normal. — Hei, taximetru ! O mașină încărcată de chiciură stopă în dreptul lui. Un moment se gîndi să o angajeze pînă la Sîn­­georz dar apoi, în urma unei soco­teli rapide conveni că e primejdios: drumurile sînt grele, polei, înzăpe­­ziri etc. etc., și apoi, cine știe mai intervine o pană de cauciuc. Ori aici fiecare minut contează. — La gară, deliberă el. Era 11 şi 2 min. Ceea ce însem­na că dacă trenul pleca la 11 şi 10 min. la 12 fără vreo 5 min. trebuia să ajungă acolo unde do­rea el. Dar trenul plecă abia la 12 fix. Aşa că, la 11 şi 11 min. stopă o altă maşină şi porni în iureş la aeroport. Pe drum simţi cum primejdia pluteşte undeva prin apropiere, ceea ce îl făcu să-şi consulte mereu, neliniştit, ceasul. Totuşi avionul, cîteva mi­nute... Dar avionul plecase cu pu­ţin timp în urmă. — Aşadar, sînt pierdut! îi spuse şoferului cu disperare. Şi cînd te gîndeşti că numai bătrîneţea mea e de vină! Vezi, dumneata, ce inerţie stupidă ! Avionul, cu gre­­ţurile etc. Fără să-mi dau seama am ales mijlocul cel mai comod pentru vîrsta mea : trenul. Şi tre­nul m-a trădat. Dacă veneam întîi aici, eram salvat. Sau dacă plecam cu maşina, măcar. Acum, însă, este deja prea tîrziu : 11,30. Şi, aşa cum se întîmplă întot­deauna în faţa primejdiei iminen­te, dl. Filip analiza amănuntele neesenţiale care dereglaseră com­plet o logică perfectă. Un lucru absolut normal, dacă stăm să ne gîndim bine, deoarece există un fatalism al lucrurilor mărunte. Vreau să spun că acţiunea unui ghinion este determinată de un şir de fapte auxiliare care, neglijate fiind, cîştigă o greutate hotărî­­toare. In urma acestor reflecţii, dl. Filip se aşeză pe o bancă în ma­rea hală a aeroportului, aproape calm. Nu avea decît să aştepte deznodămîntul şi acest lucru se face de obicei în liniște. O liniște prilejuit­ă, de fapt de epuizare. — Acum ar trebui să-mi închei socotelile, gîndi el. Dar n-am ce socoteli încheia. Cu toate că azi n-ar fi trebuit să se întîmple ceea ce s-a întîmplat. Asta e ! Decembrie hohotea prelung și minutele se scurgeau copleşitor, înalt şi cocoşat, dl. Filip se plimba de-a lungul sălii pustii, apoi se aşeză pe o bancă, chircin­­du-şi umerii ascuţiţi, străfulgerat de o idee. — Dar încă n-am murit, excla­mă nedesluşit dl. Filip. Şi iată că n-am murit şi este aproape 12. în plus nu sunt în drum undeva în sud și, deci, fusele orare își au rostul lor, orice s-ar spune. Dum­nezeule, dar nu eu am vrut! Iată că n-am murit» mai spuse, pără­sind aerogara... Era aproape 1, cînd pătrunse gî­­fîind în biroul casieriței de la loto. Radios, dl. Filip flutură pălăria în semn de salut: — Numerele mele, duduie, nu­merele mele, nu-i aşa că au ieşit cîştigătoare ? Nu-i aşa ? m­m 9 PARTEA I — MRT PRT — CRT TRT — BTR MCR — CR MR E vorba de un dialog, iubite cititorule, nu de iniţialele unor instituţii cu care mijlocul secolului al XX-lea ne-a dotat din belşug. Intre convorbitori este un mare spaţiu interplanetar de­oarece cuvintele se schimbă între un cosmonaut şi baza de unde a fost lansat. Transpuse în graiul de toate zilele, literele în­seamnă : — Mă simt bine. Totul e în ordine, frate Popescule. — In regulă, neică Ionescule. Ne bucurăm cu toții că merge tinicheaua noastră. Dă-i înainte. — Ii dau. Mai ales că n-am încotro. Da ați avut grijă de im­­belindul stereocalambic ? — Avut. Fii pe pace ! Racheta înainta cu multe mii de kilometri pe secundă spre Arcturus. Lucrurile stăteau simplu ca la un zbor de­ antrenament, dar intraseră în senzația continuă a realului. Terra rămînea­ încet în urmă și parcă m-a învăluit o boare de jale cînd am văzut-o cît luna. Puzderia de aparate din cabină funcţiona de zor cu ace, semne, clipiri şi-mi spunea ce trebuia. Dar mai ştii ? Intră firi­­şorul unei întîmplări în joc şi-ţi încurcă toate socotelile. Pe pă­­mînt mai e cum e­­­ra de colo, pune dincolo. Pe cînd în ^cosmos se schimbă treaba. Nu mai merge cu jumătăţile de măsură. Deşi eram sigur că neprevăzutul mă pîndea din toate părţile cu puterea lui nimicitoare, simţeam în locul de taină al sufle­tului nădejdea de fier că mă voi reîntoarce. Nu mă impresio­nase atît marea despărţire de ai mei, sau posibilitatea mărită a fatalului, cît faptul că in activitatea mea obişnuită mă ocupam cu probleme emiţătoare de poetic. — ORT TOPT — MIT CHIT — Cum mai merge, Vasilică ? Ce zice trabalanţa inelilară ? — Bine, Popescule. Trabalanţa inelilară merge strună. Solinga balongă s-a încălzit puţin. Cine sînt eu ? Foarte simplu : un om nici prea-prea, nici foarte­­foarte, funcţionar la stat vreme de optsprezece ani, iar în pre­zent cosmonaut mergînd spre Arcturus pentru verificarea unor ipoteze ştiinţifice. E linişte grozavă în cabina rachetei. E linişte ca într-un val de stofă. Cerul şi-a schimbat aşezările stelelor. S-a turtit carul mare, s-a strîmbat crucea Lebedei, s-a deformat triunghiul Lirei. Pămîntul nu se mai vede. A rămas undeva în urmă printre fulgii luminoşi ce trec încet pe lîngă mine. Mă mişc prin toleranţa to­tală a imponderabilităţii şi verific degeaba instalaţiile ca să-mi fac de lucru. Mă uit la cadranele aparatelor şi citesc pe rind, cu atenţie, cifrele. In această tihnă e normal să te năpădească gîndurile şi aş vrea să-mi continui autoportretul. Aş renunţa cu plăcere la această obligaţie, care miroase cît colo a laudă de sine, dar altfel n-o să pricepeţi nimic din cele ce urmează. De­oarece mai ales fantasticul se organizează pe înlănţuiri imediate. Să încep cu copilăria, n-are rost. Nu sînt în situaţia fericită să o pomenesc. A, ca dirijor celebru aş putea să spun că încă de la vîrsta de doi ani am dat din mîini tot timpul cît a cîntat simfonia a IX-a radioul patern. Sau pictor. Ca pictor aş susţine nu ca Dali că-mi amintesc culoarea placentei materne, ci că am precise reminiscenţe încă din cromozomii paterni. Dar ca simplu funcţionar de la oficiul poştal nr. 7, ce pot spune despre copilă­ria mea ? Că încă de la vîrsta de doi ani dădeam cu un mosorel în toate hîrtiile ce le găseam, pantomimînd ştampilarea scrisori­lor ? Că, încă de atunci, eram foarte meticulos şi-mi plăcea să fac tenculeţe din bilete de tramvai, anunţînd dosarele de acum ? Ar fi prea trist. Urîtul şi durerea trebuiesc ascunse. Să sar de asemenea peste fierberea adolescenţei, peste şubredele, duioasele, caraghioasele rampe de lansare ale tinereţii şi să mă opresc lîngă nevastă şi copil, la maturitate. Sînt omul bunelor intenţii nerealizate. Se spune despre mine că-s cumsecade, chiar prea cumsecade. Nevastă-mea s-a muncit în felul ei să mă schimbe, să mă activeze şi, cu toată bunăvoinţa mea, n-a reuşit. Şi de la o vreme s-a potolit, mai ales cînd şi-a dat seama că nu prea am noroc. Băiatul nostru are acum douăzeci de ani şi poartă pantaloni la modă. Şcoală a învăţat pînă ce a priceput ce-i aia „amore mio". Acum zdrăngăne din chitară într-o formaţie de mina a patra, vrea să se însoare cu o femeie de treizeci şi şase de ani şi în urmă cu cîteva luni a atins culmea gîndirii sale : m-a întrebat de ce l-am făcut ? In această­­ gîndire eu ocup noţiunea de „babacul“, iar maică-sa de „dînsa“. Viaţa măruntă de funcţionar mă înăbuşea. N-aveam motiv să dispreţuiesc slujba ce-o făceam. Dar eram ca un cal de curse care in loc să ardă în tensiunea alergărilor, căra apă cu sacaua. Pu­team să fac mult mai mult decît să ştampilez nişte scrisori şi sufeream de cumplita boală, neasemuita jale a neîntrebuinţării. Fiind continuu nemulţumit de ceea ce munceam, trebuind să mă conving mereu că altceva mai bun nu aveam de făcut, amărît de lipsa de succese şi împuns de invidie faţă de cei care pe drept sau pe nedrept, reuşeau în viaţă, mă acoperisem cu o pătură groasă de nepăsare. Parcă eram continuu otrăvit de curata. Aceasta e sucul unei plante din America, avînd înspăimîntătoarea calitate de a paraliza sistemul motor al celui atins, fără a-i su­prima de loc activitatea nervoasă superioară. Astfel eram și eu. Sufletu-mi exista total, dar fără să se miște. N-aveam nici măcar puterea sau curajul să fiu vicios. — Hai, nea Vasile, să luăm o ţuică. Dă-o-n Doamne iartă-mă de socoteală, c-o să te căpiezi de tot între hîrţoagele dumitale ! mă îndemna cîte-un coleg de birou. Degeaba, curata mea spirituală era mult mai tare decît ispita. De ce nu m-am sinucis ? Pentru asta trebuia o disperare de care nu eram capabil. Totuşi, totuşi, puterea nebănuită a vieţii, dragostea ei sălba­tică pentru tot ce-i aparţine, a urmărit şi fiinţa mea. Printre straturile cele mai din afund, tocmai unde nu mă aşteptam, a bătut icnind pana nădejdilor. Intr-o zi văd în ziar „căutăm bărbaţi între 20 şi 45 de ani pentru antrenamente în vederea unor zboruri cosmice. Doritorii se vor adresa în...“ M-am dus mai mult să mă justific faţă de mine însumi că încerc şi eu ceva, nu cu gîndul îndreptat serios către acţiune. Vizita medicală am trecut-o cu bine. Iar cînd am început antrenamentele, am devenit pentru cosmobiologi cazul nr. 1. Eram aşa de amărît, aşa de necăjit, pătura de tristeţe din capul meu era aşa de groasă, că fiziologic reacţionam cu încetinitorul. M-au învîrtit cu capu-n sus, cu capu-n jos, cu stomacul plin, cu stomacul gol, n-am băut apă şi n-am mîncat zece zile şi zece nopţi, am stat închis într-o cameră întunecoasă vreme de o lună, mi-au tras cu tunul la urechi. Cînd cosmomedicii veneau să mă examineze cu aparatele lor, nu găseau mai nici o modificare faţă de normal. Astfel am fost poreclit „Brînză“, cosmonautul Brînză. Peste puţin s-a pus problema trimiterii unui om spre Arcturus şi, bineînţeles, eu eram cel mai în formă. Auzind şi convingîn­­du-mă că semenii mei au într-adevăr nevoie de mine mai mult decît să le pun ştampile pe scrisori, m-am bucurat peste poate. Tot Ionescu I. Vasile eram, funcţionar la oficiul poştal nr. 7, dar... Era un „dar“ cu­m mare pînă la cer. Încet, încet vremea trecea şi misiunea de îndeplinit mă cu­prinsese cu interesul ei. Mă antrenam intens şi tehnicienii lucrau de zor la rachetă. Pînă cînd, pipăindu-se cu grijă toate posibi­lităţile faste, s-a hotărît ziua şi clipa plecării. Acum parcă-mi era ruşine. Prea multă lume gravita în juru-mi şi mă apăsau greu speranţele ce se puseseră în călătoria mea. Nu pentru că m-aş fi speriat. M-aş fi dus cu pas egal şi-n fun­dul iadului. Dar nu eram învăţat cu griji, cu sentimentul res­ponsabilităţii. La oficiul poştal nr. 7 ori ştampilam azi, ori ştam­pilam mîine, tot aia era. Ba unele treburi nu strica să fie lăsate în voia lor ca să se rezolve de la sine. Iar dacă nu se rezolvau, noroc bun. Nu-mi era teamă de loc de marile accidente, sau de moarte. Voiam totuşi să-mi răscumpăr cu un preţ mai ridicat viaţa goală de pînă atunci. O cifră preţioasă să fi adus oamenilor şi apoi pu­team să sar în cinci milioane de ţăndări. Aceasta era grija bucu­roasă ce mă jena înaintea startului. In ziua hotărîtă plecării mi s-a permis să dau omenescului ce i se cuvine. Intr-o latură depărtată a rachetodromului eram aş­teptat de ziarişti şi de familie. Abia în faţa lor mi s-a precizat impresia că Vasile Ionescu, funcționarul, dispăruse. Rămăsesem simplu ca o săgeată. Eram numai cosmonautul nr. 14. Absolut atît şi nimic altceva. Toate feţele se încordaseră în solemnitatea MOTTO . Astfel.■■ MAHABHARATA Tălmăcire de A. E. Bacon­ski Buc., E.L.U., 1964, p. 138 Nemulţumitului i se dă dorul

Next