Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)
1967-01-07 / nr. 1
Viorel ştirbu * sărbători de iarnă Frig pătrunzător, curenţii ocolesc blocurile şi se refugiază sub mantalele oamenilor şi se strecoară viclean odată cu deschiderea uşilor în magazine şi cafenele. în colţul bulevardului, înspre operă, restaurantul „Continental“ a deschis o expoziţie de purcei de lapte la tavă. Frăgezimea suavă care se ghiceşte sub pielea gălbuie cu pete roşcate obţinute prin prăjirea în cuptor, mai mult decît o invitaţie, sticleşte în dosul geamului uriaş al vitrinei, înalt şi cocoşat dl. Filip zăboveşte şi ochii i se dilată sclipitor, fără sfială. Un om normal nu se sfieşte niciodată să-şi manifeste pofta la vederea unor mîncări ispititoare. Şi peste puţin timp un rîs irezistibil îi ţîşneşte din burtă : mîine, oricum, purcelul are să fie al lui. Adevăratul gurmand nu se repede la bucate ca un cîine, adevăratul gurmand îşi perpeleşte pofta, o aduce în forma maximă şi numai atunci se azvîrle. Iar mîine adevăratul gurmand nu va mai renunţa la plăcerea pe care şi-o amânase o viaţă întreagă. Părăsi vitrina smucind din cap în dreapta şi în stînga, îşi scoase o mănuşă, apoi o vîrî la loc, îşi aduse aminte să bea un coniac. Dar nu în circiumă, voia într-un restaurant : este revoltător că pînă şi studenţii frecventează localurile de lux. Garderobiera îi reţinu raglanul, pălăria şi şalul, şi o sfiiciune ciudată, amestec de jenă şi fericire, îi îmbujoră dintr-o dată obrazul uscat. Sentimentul de a se simţi cel puţin egalul celor dinlăuntru, oameni absolut normali, îl plesni necruţător. — Un coniac, îi şopti el chelnerului. Şi repede, adăugă subit, poruncitor, cu aerul omului de lume. Chelnerul se înclină şi dl. Filip se înclină. Coniacul îl încălzi şi, în momentul în care părăsi restaurantul, vîntul îi împinse pulberea fină sub guler. Apartamentul d-lui Filip se compune dintr-un antreu şi o cameră. Antreul este mic, dar foloseşte pentru bucătărie şi pentru odaia fetei. Fata are un pat din fier iar dedesubt o lădiţă cu cele trebuincioase. Camera d-lui Filip, o odaie de 3/4 are în mijloc , o masă cu trei picioare şi patru scaune capitonate cu piele. Trei dintre ele sunt încărcate cu haine şi cutii din carton şi chiar din alte mărunţişuri, unul singur fiind liber, deoarece pe acela se aşează gazda. Mai este înăuntru şi un dulap vopsit în galben care deasupra are aşezat un lighean. Iosif este înalt şi îl poate folosi cu uşurinţă... — Aşadar, admi cana, îi strigă fetei şi începu să-şi frece barba cu apă de ras, deoarece numai cu cîteva minunte în urmă isprăvise şi treaba aceasta, iar din bucătărie răzbi un zgomot de vase trîntite. — Am spart-o, spuse fata de după uşă. — Bine ai făcut, îi răspunse dl. Filip. Apoi : — Rău ai făcut. Cana era o amintire de la soţia sa care murise, era o cană la care ea ţinuse mult. Dar femeia murise şi rămăsese cana pe care a spart-o fata şi îi părea rău , pentru că nu mai era cana pe care o iubise soţia sa, cana care nu-i ţinuse locul şi care nu-i spunea nimic, de fapt, dar care existase şi de acum înainte nu va mai exista. Fata aştepta în prag răsplata isprăvii sale, îmbujorată din pricina ruşinii care o copleşise, cum numai fetele de la ţară ştiu să roşească , aproape plîngînd, şi totuşi gata să răscumpere greşala cu orice preţ. — V-a mai căutat o femeie, şopti ea, neîndrăznind să-şi audă propria voce din pricina vinovăţiei care o apăsa. — De ce v-a mai căutat ?... Dar nu aşteptă răspunsul. Dl. Filip cunoscuse o singură femeie, pe nevastă-sa. Nevasta i-a dăruit, în semn de recunoştinţă, un băiat straşnic, iar după ce şi-a înfăptuit rolul ei a murit. Viaţa d-lui Filip n-a mai atîrnat niciodată de atunci de puterea altei fiinţe. — De ce v-a mai căutat ? repetă el întrebarea încruntîndu-se. Iată, astăzi este o zi de bucurie tristă, continuă el. Ştii ce este aceea o zi de bucurie tristă ? Este ziua în care certitudinea împlinirii este iminentă, dar mai trec 24 de ore pînă la realizare. înainte şi după o mare fericire, sufletul omului este golgoluţ şi cînd sufletul omului este gol-goluţ, ziua aceea se numeşte zi de bucurie tristă, înţelegi ? Şi acuma răspunde-mi la întrebare. Şi cum fata întîrzia — fetele de la ţară sînt puţin întîrziate în gîndire, cu toate că judecă bine — dl. Filip se sperie. Dacă într-adevăr a uitat ? Dacă totuşi mintea ei slabă a uitat ? Şi cum se poate uita un lucru atît de important ? Din fericire fata încerca să dezlege cumplita problemă despre care vorbise el. — Aveţi o scrisoare de la iubitul dv. fiu, reveni ea după o matură chibzuinţă în urma căreia ajunsese la concluzia că mintea ei este prea proastă să priceapă aşa ceva şi — cu bunul simţ specific fetelor de la ţară — înţelese că nu e treaba ei să se amestece în cuvintele stăpînului. In scrisoarea iubitului fiu se spunea că expeditorul se căsătoreşte cu o femeie ; că dl. Filip nu trebuie să se supere că nu e invitat la nuntă, deoarece competitorii ei sunt împotriva formalităţilor caraghioase şi nu doresc să poarte inel. La post-scriptum era inserată o frază absolut modestă şi, în treacăt fie spus, lipsită de importanţă. Dl. Filip era rugat cu cea mai deplină insistenţă şi umilinţă să avanseze tinerilor însurăţei suma de 3 000 lei. Altceva nu se spunea nimic în scrisoare, dar ea picase într-una din zilele de bucurie tristă şi dl. Filip o aşeză în scrinul cu documentele familiei. După ce se şterse bine pe faţă, Iosif îşi îmbrăcă haina. Şi cutelor fine din jurul ochilor, semn al unei bătrîneţi premature, li se adăugară două încreţituri brutale. — Cei 3 000 lei, îi spuse fetei, o să-i expediezi chiar acum de la poştă. Iar după ce fata plecă, dl. Filip trînti zdravăn cu pumnul în masă . Banii mei, exclamă el. De o viaţă întreagă adun aceşti bani să-mi plătesc datoriile. Bănii mei, şi femeia aceea pentru ei a venit. Dl. Filip plîngea. Unui bătrîn nu-i este prea greu să plîngă. O pisică scheuna amar pe trotuar. După ce o ascultă o vreme cu atenţie deschise uşa. In prag era o mîţă obişnuită, cu mustăţile încărcate de promoroacă. La lumina soarelui, boabele de promoroacă aveau strălucirea perlelor false. — Perlele, murmură dl. Filip. Perlele mele furate. Animalul din faţa sa se vedea bine că este dintre cele hăituite, nu îndrăznea să schiţeze nici un gest, pînă şi scheunatul şi-l încetă , animalele bine hrănite, răsfăţate, socotesc un drept al lor să intre oriunde există o uşă deschisă, nu se gîndesc dacă aceea intrare le este ostilă sau nu.. Pisica hăituită din faţa sa, dominată, însă, de prudenţă, aştepta cuviincios un gest de încurajare. Privirea lui Filip se îmblînzi, cele două cute proaspete şi brutale dispărură chiar, pentru moment, şi pisica recepţiona imediat schimbarea. Mieună, încetişor, gudurîndu-se în jurul bocancilor reci şi umezi, întînzîndu-şi gîtul paşnic cu ochii pe jumătate închişi, cu viclenia fiarei care cerşește. — Ei haide înăuntru, se hotărî dl. Filip și-şi pofti musafirul să mănînce o cană întreagă de lapte proaspăt. Porţia mea pentru mîine dimineaţă. Dar poţi s-o mănînci sănătoasă, eu tot merg la doctor şi n-am voie să mă înfrupt înainte. — Şi acum pleacă, îi spuse după ce se termină laptele. Sînt prea sărac pentru tine. Acum pisica torcea curățîndu-şi labele lîngă sobă, toropită de căldură. — Să te întorci mîine, adăugă dl. Filip, mîine va fi ospăţ la noi, purcel la tavă. Animalul ieşi cu privirea încărcată de regrete, dar nu părăsi casa. Se așeză ghemuindu-se pe prag, ușa nu era chiar atît de rece și vîntul n-o atingea. — Sînt 30 de ani, murmură dl. Filip, rămas singur. 30 de ani înduraţi cu stoicism. Trebuie recunoscut că acest curaj de a trăi merită toată stima. In tinereţe, dl. Filip suferise de o boală complicată din care pricină a urmat un tratament îndelungat de un an. Primea zilnic la aceeaşi oră o injecţie dureroasă. In anul următor tratamentul îl făcea din trei în trei zile, iar încă doi ani primi o injecţie pe săptămînă, miercurea la ora 11 fix. Astfel s-au scurs pe neobservate 4 ani din viaţa sa şi a doctorului care îl îngrijea. După 4 ani s-au împrietenit atît de mult, mai precis s-au obişnuit atît de mult împreună încît doctorul a refuzat să-şi isprăvească meseria cu dl. Filip. Dacă injecţia nu mai era necesară, în acelaşi timp nici nu dăuna. Totuşi, după doi ani, conştiinţa profesională a învins şi cu toate că legăturile lor deveniseră mai strînse, doctorul i-a comunicat cu mîhnire că tratamentul nu mai este obligatoriu. Era rîndul d-lui Filip să nu dea crezare sfaturilor ilustrului medic. Ros de remușcări, acesta îi spuse aproape furios (pentru a-și ascunde tulburarea) că de fapt,utilitatea medicamentelor încetase cu doi ani în urmă. — Nu pot să cred, mă minţi doctore. Dumneata eşti convins că zilele îmi sunt numărate şi nu vrei să mă amăgeşti... Nu-i aşa doctore ? înseninat, doctorul retractă imediat cele spuse şi prietenia lor se întări. Tratamentul îndelungat devenise un fel de ritual, şi orice obişnuinţă se uită cu greu, chiar dacă e rea şi dăunătoare. După ce ea devine un fapt intrat în însăşi existenţa omului este chiar imposibil de a o da uitării. Am văzut oameni care ieşeau plingind pe poarta închisorii cu toate că, vă rog să mă credeţi, nimeni nu era fericit acolo. Dar obişnuinţa, faptul de a-ţi cunoaşte precis ziua de mîine, este mai puternic decît refacerea altor legături. Şi în viaţa lui Filip întîlnirile atît de punctuale cu doctorul deveniseră, dintr-o apărare odioasă împotriva morţii, nişte fîşii luminoase. Era dat la o parte gîndul că o întîrziere de citeva minute îl putea trece în altă lume, şi rămăsese obişnuinţa profesională identică obiceiului mîncării, să zicem. In felul acesta întîlnirile celor doi continuară ani în şir, adunîndu-se cam la o jumătate de viaţă de om. Erau martorii succeselor şi insucceselor lor, martori fideli şi intransigenţi cu toate că niciodată nu judecaseră întîmplările ; problema era să fie constatate, evenimentele curg independent de voinţa omului, şi acest lucru era bine cunoscut celor doi. Doctorul era acum un bătrînel uscăţiv, purta ochelari şi cînd şi-i dădea jos, ochii săi erau tulburi ca ai tuturor miopilor. Dar erau albaştri şi în jurul lor ridurile apăreau firesc, nu ca un semn de vîrstă prematură ci numai ca o evoluţie a vieţii sale tihnite, la adăpost de convulsiile parazitare şi ucigătoare. Doctorul n-a fost niciodată bolnav în această perioadă... Fata se întoarse de la poștă și domnul Filip îi smulse recipisa din mînă apoi o rupse în bucățele. — Vai de mine ! exclamă fata. Așa sînt fetele dela țară. Mirarea lor este atît de spontană, încît nu se pot stăpîni să nu și-o manifeste. — Nu-i nimic, îi răspunse dl. Filip îmblînzit. Du-te la tine. Fata ieşi cu capul plecat, încăodată ruşinată. „Ce-ţi veni şi ţie, bodogăni în urma sa bătrînul. Ce te amesteci în treburi care nu te privesc, drăguţa mea ?“ Şi cu aceste gînduri coborî ligheanul de pe dulap, se descălță și se spălă îndelung pe picioare, apoi inspectă toate colțurile. — Oare chiar nu sînt ploşnițe ? Adormi buimac, fata mai intră pînă seara de cîteva ori să pună lemne pe foc. Afară decembrie luneca aspru, iar după amiază cerul se înnoră și o ninsoare bogată se abătu asupra oraşului. Fata trase uşile şi le zăvorî iar pisica rămase pe prag, încă sătulă. Animalele flămînde se mulţumesc cu puţin. Afară decembrie meşterea vîrtos cernind o pulbere deasă şi albă. A doua zi dl. Filip, proaspăt bărbierit şi odihnit, îşi îmbrăcă vaglanul cafeniu îşi înnodă pe deasupra gulerului fularul de mătasă falsă apoi părăsi casa şi năvăli îngrijorat la loterie. — Astăzi la ora 12 are loc tragerea, îi zîmbi voiasă casieriţa. — înţelegeţi, răspunse dl. Filip în loc de salut, numerele acestea le-am căutat o viaţă întreagă. înţelegeţi ? Fiecare om are un scop pe care și-l realizează în cele din urmă. își făcu.loc printre două mese și măsură încăperea în sus și în jos, agitat, frecîndu-și mîinile cuprins de o adîncă bucurie. — Numai de n-ar întîrzia tragerea. O privi mîhnit. — Vai de mine, ripostă cu fermitate casierița. Acest lucru nu este posibil. — Bine, bine mormăi bătrînul nemulțumit. Numai de ar fi așa intr-adevăr. O să văd eu cum stă și treaba asta. Neapărat. Neapărat trebuie să cercetez mai îndeaproape. Toate lucrurile sînt necercetate, asta este greşeala noastră, a oamenilor. Iţi spun eu, fetiţo, toate lucrurile sînt necercetate. — Se poate, domnule, de unde să ştiu eu ? Dar vă asigur că nu va avea amînare tragerea. In mai puţin de două ore veţi fi declarat cîştigător. — Eşti o fetiţă încîntătoare. O bătu uşurel pe umăr şi îşi apropie faţa uscată de părul bălai al casieriţei. Da, eşti o fetiţă deşteaptă. Ai fler, cum s-ar zice. Nicăieri nu e mai necesar flerul ca în teatru şi loterie. Zău aşa. Şi acum spune-mi cît este ceasul ? — 11 fără un sfert. — Mulţumesc, mulţumesc, drăguţă. Mulţumesc. — Şi acum am plecat. Decembrie ningea furtunos. Vîntul se strecura printre blocuri şi umfla raglanul cafeniu. In clipa în care ceasul din turnul catedralei începu să bată ora, dl. Filip se găsea în faţa unei uşi vopsite în verde. Scoase o mică oglindă din buzunar şi îşi netezi firele de păr de la tîmple, apoi îşi unse faţa cu o pomadă fină. Ceasul bătu a cincea oară. Dintr-o mică trusă ieşiră la iveală nişte forfecuţe minuscule cu care îşi curăţi vreme de cîteva clipe unghiile. Ceasul bătu a opta oară. Cu o bucată de cîrpă scoasă din buzunarul stîng îşi lustrui vîrful bocancilor, emoţionat, apoi ascunse cîrpa tot în buzunarul stîng. Ceasul bătu a zecea oară. Cu un ultim efort se mai uită odată în oglindă, îndepărtă un fir de praf de pe mîneca raglanului, își suflă nasul cu delicatețe, fără zgomot și, în momentul în care gongul bătea pentru ultima și a 11-a oară, dl. Filip apăsă pe butonul soneriei, apoi rămase drept, ţeapăn şi întinerit. Infracţiunea de secundă imediat următoare recapitulă toate operaţiile de mai înainte cu gesturi experte, mai precis mecanice. Apoi brusc, trăsăturile feţei i se muiară trădînd o expresie de tulburare. Uşa nu se deschise în tot acest răstimp, cu toate că în mod normal așa ar fi trebuit să se întîmple. Nehotărît, refăcu încă odată gama de mișcări, explosiv și intrigat. In cadrul ușii apăru o băbuță îmbrăcată în haine negre. — Pe cine cauți dumneata ? întrebă ea moale. — Pe domnul doctor. — Of, drăguțule, izbucni ea în plîns. A căzut la pat joia trecută și s-a dus la fiu-său la Sîrigeorz. Ne-a lăsat nouă casa de-acu, drăguțul de el, că tare mai era de treabă. Pe stradă decembrie orbecăia vijelios. — Dumneata vei fi prietenul lui, oare ? — Eu sînt, murmură stins Filip. Tocmai eu sînt. — N-a lăsat nici o vorbă, decît să te aștept, și atît. — Cum, nici o vorbă ? Absolut nimic ? Nimic ? Dumnezeule, dar cum este posibil așa ceva ? Inspăimîntată, femeia dispăru în dosul ușii. — Hei, ascultă aici, bătu Filip cu pumnul în perete. Gîndește-te bine, chiar nu ţi-a spus nimic ? N-ai uitat dumneata cumva ? — Nu, nu, îi răspunse bătrîna. N-am uitat nimic. Dl. Filip își consultă ceasul: 11 și un minut. încă nu sînt pierdut, țipă el. In definitiv, presupunînd că aş fi călătorit undeva în sud, aş mai avea un ceas. Un ceas în care să pot să trăiesc și să mă salvez. Coborî scările în goană, frîngîndu-şi mîinile emoţionat. — Şi tocmai acuma, şi tocmai acuma, repeta el într-una, fără rost. Dar la urma urmei este foarte posibil să nu fie chiar atît de necruţător şi ceea ce se numeşte timp. Din moment ce există atîtea fuse orare, înseamnă că problema este, totuşi, foarte relativă. Nu-i aşa camarade ? Şi, înalt şi cocoşat, ieşi în stradă iluminat de o speranţă cumplită. Nimic mai simplu decît să-şi caute prietenul, să-şi ia injecţia, şi cu asta basta. Distanţa nu este mai mare de 45 de minute şi apoi esenţial este să se vadă în tren sau în orice o fi , o vagă nădejde că acolo este scutit de primejdie iminentă îi dădu şi mai mult curaj. Foarte rar s-au văzut oameni care să cadă în timp ce merg afară de accidente bineînţeles. Majoritatea stau în pat şi de acolo îşi trimit ultima suflare. Este şi mai comod, şi mai normal. — Hei, taximetru ! O mașină încărcată de chiciură stopă în dreptul lui. Un moment se gîndi să o angajeze pînă la Sîngeorz dar apoi, în urma unei socoteli rapide conveni că e primejdios: drumurile sînt grele, polei, înzăpeziri etc. etc., și apoi, cine știe mai intervine o pană de cauciuc. Ori aici fiecare minut contează. — La gară, deliberă el. Era 11 şi 2 min. Ceea ce însemna că dacă trenul pleca la 11 şi 10 min. la 12 fără vreo 5 min. trebuia să ajungă acolo unde dorea el. Dar trenul plecă abia la 12 fix. Aşa că, la 11 şi 11 min. stopă o altă maşină şi porni în iureş la aeroport. Pe drum simţi cum primejdia pluteşte undeva prin apropiere, ceea ce îl făcu să-şi consulte mereu, neliniştit, ceasul. Totuşi avionul, cîteva minute... Dar avionul plecase cu puţin timp în urmă. — Aşadar, sînt pierdut! îi spuse şoferului cu disperare. Şi cînd te gîndeşti că numai bătrîneţea mea e de vină! Vezi, dumneata, ce inerţie stupidă ! Avionul, cu greţurile etc. Fără să-mi dau seama am ales mijlocul cel mai comod pentru vîrsta mea : trenul. Şi trenul m-a trădat. Dacă veneam întîi aici, eram salvat. Sau dacă plecam cu maşina, măcar. Acum, însă, este deja prea tîrziu : 11,30. Şi, aşa cum se întîmplă întotdeauna în faţa primejdiei iminente, dl. Filip analiza amănuntele neesenţiale care dereglaseră complet o logică perfectă. Un lucru absolut normal, dacă stăm să ne gîndim bine, deoarece există un fatalism al lucrurilor mărunte. Vreau să spun că acţiunea unui ghinion este determinată de un şir de fapte auxiliare care, neglijate fiind, cîştigă o greutate hotărîtoare. In urma acestor reflecţii, dl. Filip se aşeză pe o bancă în marea hală a aeroportului, aproape calm. Nu avea decît să aştepte deznodămîntul şi acest lucru se face de obicei în liniște. O liniște prilejuită, de fapt de epuizare. — Acum ar trebui să-mi închei socotelile, gîndi el. Dar n-am ce socoteli încheia. Cu toate că azi n-ar fi trebuit să se întîmple ceea ce s-a întîmplat. Asta e ! Decembrie hohotea prelung și minutele se scurgeau copleşitor, înalt şi cocoşat, dl. Filip se plimba de-a lungul sălii pustii, apoi se aşeză pe o bancă, chircindu-şi umerii ascuţiţi, străfulgerat de o idee. — Dar încă n-am murit, exclamă nedesluşit dl. Filip. Şi iată că n-am murit şi este aproape 12. în plus nu sunt în drum undeva în sud și, deci, fusele orare își au rostul lor, orice s-ar spune. Dumnezeule, dar nu eu am vrut! Iată că n-am murit» mai spuse, părăsind aerogara... Era aproape 1, cînd pătrunse gîfîind în biroul casieriței de la loto. Radios, dl. Filip flutură pălăria în semn de salut: — Numerele mele, duduie, numerele mele, nu-i aşa că au ieşit cîştigătoare ? Nu-i aşa ? mm 9 PARTEA I — MRT PRT — CRT TRT — BTR MCR — CR MR E vorba de un dialog, iubite cititorule, nu de iniţialele unor instituţii cu care mijlocul secolului al XX-lea ne-a dotat din belşug. Intre convorbitori este un mare spaţiu interplanetar deoarece cuvintele se schimbă între un cosmonaut şi baza de unde a fost lansat. Transpuse în graiul de toate zilele, literele înseamnă : — Mă simt bine. Totul e în ordine, frate Popescule. — In regulă, neică Ionescule. Ne bucurăm cu toții că merge tinicheaua noastră. Dă-i înainte. — Ii dau. Mai ales că n-am încotro. Da ați avut grijă de imbelindul stereocalambic ? — Avut. Fii pe pace ! Racheta înainta cu multe mii de kilometri pe secundă spre Arcturus. Lucrurile stăteau simplu ca la un zbor de antrenament, dar intraseră în senzația continuă a realului. Terra rămînea încet în urmă și parcă m-a învăluit o boare de jale cînd am văzut-o cît luna. Puzderia de aparate din cabină funcţiona de zor cu ace, semne, clipiri şi-mi spunea ce trebuia. Dar mai ştii ? Intră firişorul unei întîmplări în joc şi-ţi încurcă toate socotelile. Pe pămînt mai e cum era de colo, pune dincolo. Pe cînd în ^cosmos se schimbă treaba. Nu mai merge cu jumătăţile de măsură. Deşi eram sigur că neprevăzutul mă pîndea din toate părţile cu puterea lui nimicitoare, simţeam în locul de taină al sufletului nădejdea de fier că mă voi reîntoarce. Nu mă impresionase atît marea despărţire de ai mei, sau posibilitatea mărită a fatalului, cît faptul că in activitatea mea obişnuită mă ocupam cu probleme emiţătoare de poetic. — ORT TOPT — MIT CHIT — Cum mai merge, Vasilică ? Ce zice trabalanţa inelilară ? — Bine, Popescule. Trabalanţa inelilară merge strună. Solinga balongă s-a încălzit puţin. Cine sînt eu ? Foarte simplu : un om nici prea-prea, nici foartefoarte, funcţionar la stat vreme de optsprezece ani, iar în prezent cosmonaut mergînd spre Arcturus pentru verificarea unor ipoteze ştiinţifice. E linişte grozavă în cabina rachetei. E linişte ca într-un val de stofă. Cerul şi-a schimbat aşezările stelelor. S-a turtit carul mare, s-a strîmbat crucea Lebedei, s-a deformat triunghiul Lirei. Pămîntul nu se mai vede. A rămas undeva în urmă printre fulgii luminoşi ce trec încet pe lîngă mine. Mă mişc prin toleranţa totală a imponderabilităţii şi verific degeaba instalaţiile ca să-mi fac de lucru. Mă uit la cadranele aparatelor şi citesc pe rind, cu atenţie, cifrele. In această tihnă e normal să te năpădească gîndurile şi aş vrea să-mi continui autoportretul. Aş renunţa cu plăcere la această obligaţie, care miroase cît colo a laudă de sine, dar altfel n-o să pricepeţi nimic din cele ce urmează. Deoarece mai ales fantasticul se organizează pe înlănţuiri imediate. Să încep cu copilăria, n-are rost. Nu sînt în situaţia fericită să o pomenesc. A, ca dirijor celebru aş putea să spun că încă de la vîrsta de doi ani am dat din mîini tot timpul cît a cîntat simfonia a IX-a radioul patern. Sau pictor. Ca pictor aş susţine nu ca Dali că-mi amintesc culoarea placentei materne, ci că am precise reminiscenţe încă din cromozomii paterni. Dar ca simplu funcţionar de la oficiul poştal nr. 7, ce pot spune despre copilăria mea ? Că încă de la vîrsta de doi ani dădeam cu un mosorel în toate hîrtiile ce le găseam, pantomimînd ştampilarea scrisorilor ? Că, încă de atunci, eram foarte meticulos şi-mi plăcea să fac tenculeţe din bilete de tramvai, anunţînd dosarele de acum ? Ar fi prea trist. Urîtul şi durerea trebuiesc ascunse. Să sar de asemenea peste fierberea adolescenţei, peste şubredele, duioasele, caraghioasele rampe de lansare ale tinereţii şi să mă opresc lîngă nevastă şi copil, la maturitate. Sînt omul bunelor intenţii nerealizate. Se spune despre mine că-s cumsecade, chiar prea cumsecade. Nevastă-mea s-a muncit în felul ei să mă schimbe, să mă activeze şi, cu toată bunăvoinţa mea, n-a reuşit. Şi de la o vreme s-a potolit, mai ales cînd şi-a dat seama că nu prea am noroc. Băiatul nostru are acum douăzeci de ani şi poartă pantaloni la modă. Şcoală a învăţat pînă ce a priceput ce-i aia „amore mio". Acum zdrăngăne din chitară într-o formaţie de mina a patra, vrea să se însoare cu o femeie de treizeci şi şase de ani şi în urmă cu cîteva luni a atins culmea gîndirii sale : m-a întrebat de ce l-am făcut ? In această gîndire eu ocup noţiunea de „babacul“, iar maică-sa de „dînsa“. Viaţa măruntă de funcţionar mă înăbuşea. N-aveam motiv să dispreţuiesc slujba ce-o făceam. Dar eram ca un cal de curse care in loc să ardă în tensiunea alergărilor, căra apă cu sacaua. Puteam să fac mult mai mult decît să ştampilez nişte scrisori şi sufeream de cumplita boală, neasemuita jale a neîntrebuinţării. Fiind continuu nemulţumit de ceea ce munceam, trebuind să mă conving mereu că altceva mai bun nu aveam de făcut, amărît de lipsa de succese şi împuns de invidie faţă de cei care pe drept sau pe nedrept, reuşeau în viaţă, mă acoperisem cu o pătură groasă de nepăsare. Parcă eram continuu otrăvit de curata. Aceasta e sucul unei plante din America, avînd înspăimîntătoarea calitate de a paraliza sistemul motor al celui atins, fără a-i suprima de loc activitatea nervoasă superioară. Astfel eram și eu. Sufletu-mi exista total, dar fără să se miște. N-aveam nici măcar puterea sau curajul să fiu vicios. — Hai, nea Vasile, să luăm o ţuică. Dă-o-n Doamne iartă-mă de socoteală, c-o să te căpiezi de tot între hîrţoagele dumitale ! mă îndemna cîte-un coleg de birou. Degeaba, curata mea spirituală era mult mai tare decît ispita. De ce nu m-am sinucis ? Pentru asta trebuia o disperare de care nu eram capabil. Totuşi, totuşi, puterea nebănuită a vieţii, dragostea ei sălbatică pentru tot ce-i aparţine, a urmărit şi fiinţa mea. Printre straturile cele mai din afund, tocmai unde nu mă aşteptam, a bătut icnind pana nădejdilor. Intr-o zi văd în ziar „căutăm bărbaţi între 20 şi 45 de ani pentru antrenamente în vederea unor zboruri cosmice. Doritorii se vor adresa în...“ M-am dus mai mult să mă justific faţă de mine însumi că încerc şi eu ceva, nu cu gîndul îndreptat serios către acţiune. Vizita medicală am trecut-o cu bine. Iar cînd am început antrenamentele, am devenit pentru cosmobiologi cazul nr. 1. Eram aşa de amărît, aşa de necăjit, pătura de tristeţe din capul meu era aşa de groasă, că fiziologic reacţionam cu încetinitorul. M-au învîrtit cu capu-n sus, cu capu-n jos, cu stomacul plin, cu stomacul gol, n-am băut apă şi n-am mîncat zece zile şi zece nopţi, am stat închis într-o cameră întunecoasă vreme de o lună, mi-au tras cu tunul la urechi. Cînd cosmomedicii veneau să mă examineze cu aparatele lor, nu găseau mai nici o modificare faţă de normal. Astfel am fost poreclit „Brînză“, cosmonautul Brînză. Peste puţin s-a pus problema trimiterii unui om spre Arcturus şi, bineînţeles, eu eram cel mai în formă. Auzind şi convingîndu-mă că semenii mei au într-adevăr nevoie de mine mai mult decît să le pun ştampile pe scrisori, m-am bucurat peste poate. Tot Ionescu I. Vasile eram, funcţionar la oficiul poştal nr. 7, dar... Era un „dar“ cum mare pînă la cer. Încet, încet vremea trecea şi misiunea de îndeplinit mă cuprinsese cu interesul ei. Mă antrenam intens şi tehnicienii lucrau de zor la rachetă. Pînă cînd, pipăindu-se cu grijă toate posibilităţile faste, s-a hotărît ziua şi clipa plecării. Acum parcă-mi era ruşine. Prea multă lume gravita în juru-mi şi mă apăsau greu speranţele ce se puseseră în călătoria mea. Nu pentru că m-aş fi speriat. M-aş fi dus cu pas egal şi-n fundul iadului. Dar nu eram învăţat cu griji, cu sentimentul responsabilităţii. La oficiul poştal nr. 7 ori ştampilam azi, ori ştampilam mîine, tot aia era. Ba unele treburi nu strica să fie lăsate în voia lor ca să se rezolve de la sine. Iar dacă nu se rezolvau, noroc bun. Nu-mi era teamă de loc de marile accidente, sau de moarte. Voiam totuşi să-mi răscumpăr cu un preţ mai ridicat viaţa goală de pînă atunci. O cifră preţioasă să fi adus oamenilor şi apoi puteam să sar în cinci milioane de ţăndări. Aceasta era grija bucuroasă ce mă jena înaintea startului. In ziua hotărîtă plecării mi s-a permis să dau omenescului ce i se cuvine. Intr-o latură depărtată a rachetodromului eram aşteptat de ziarişti şi de familie. Abia în faţa lor mi s-a precizat impresia că Vasile Ionescu, funcționarul, dispăruse. Rămăsesem simplu ca o săgeată. Eram numai cosmonautul nr. 14. Absolut atît şi nimic altceva. Toate feţele se încordaseră în solemnitatea MOTTO . Astfel.■■ MAHABHARATA Tălmăcire de A. E. Baconski Buc., E.L.U., 1964, p. 138 Nemulţumitului i se dă dorul