Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-04-08 / nr. 14

LU Calitatea umană Mărturisesc că nici acum — la o vîrstă cam înaintată şi după contactul cu cei de fel de oameni din toate domeniile de activitate — nu ştiu să definesc îndeajuns de clar o calitate, care mi se pare poate cea mai de preţ dintre toate calităţile ce le pot avea, în diferite măsuri şi cu inerente contradicţii şi inegalităţi, oamenii. Ştiu şi mai ales simt ce este un om de calitate ; îmi dau seamă de existenţa competenţei şi a incompetenţei ; intuiesc bunătatea sufletească şi omenia, cu generozităţile şi disponibilităţile ei ; pot aprecia, cu oarecare justeţe, pregătirea ce o au sau nu o au unii în meseria lor şi dacă îşi dezvoltă inteligenţa înnăscută pînă la inteligenţa ce le-o cere nu numai profesia, dar o trăire mai efectivă a valorilor existenţei. Totdeauna mi-a plăcut, fie din naivitate, fie din generozitate, fie din entuziasm umanist, să creditez pe oameni — pînă la proba contrarie cu mai multă bunătate, capacitate de înţelegere, cu mai mult talent şi imaginaţie, refuzînd să drămuiesc de la început, căci pentru drămuirea omului nu există cîntare de precizie şi numai timpul ne este la toţi cîntarul — un cintar mobil, cu talgere ce se multiplică şi aproape că nu-şi mai găsesc greutăţile de justă pondere. Nu prezint ca o mare descoperire, ci ca o opinie discutabilă şi deci de discutat, existenţa, dincolo de toate calităţile sau subiacentă tuturor cali­tăţilor, a calităţii umane. Mi se pare că adesea confundăm calita­tea umană cu însuşirile oamenilor de calitate. Poţi fi un mare inginer, un priceput arhitect, un elevat poet sau un iscusit pictor deci om de calitate în îndeletnicirea ta — şi totuşi să fii lipsit de calitatea umană. In anii liceului sau ai universităţii, cîţi profesori nu ne-au impus prin cunoştinţele lor şi nu i-am­ considerat oameni în sens deplin ? In contactele noastre cu mari scriitori, cu poeţi şi eseişti, cu pictori şi sculptori de cite ori nu am fost uimiţi de talentul lor, de forţa lor de a pătrunde adevărul existenţei ? Cer scuze, nu adevărul existenţei, ci doar unele adevăruri ale ei, căci dacă vreunul dintre ei ar fi descoperit singur adevărul deplin şi imuabil, nu ar mai fi nevoie de alţii care să-l caute mai departe, pe măsura înaintării în timp. Şi cîţi poeţi şi pictori nu ne farmecă prin calitatea imaginaţiei lor, prin porţile ce ni le deschid spre meditaţie şi gîndire ? Prin vraja culorilor şi a sunetelor ? S-ar putea zice că, în fond, calitatea umană ar fi însăşi omenia, acest sentiment şi această atitudine de viaţă atît de caracteristice poporului nostru şi, fireşte, şi altor popoare. Nu ştiu dacă la multe popoare, oamenii se mai întîmpină prin sate cu urarea „bună să-ţi fie inima“ cum se mai întîmpină şi azi în multe locuri la noi. Şi iarăşi nu ştiu dacă există mulţi intelectuali şi artişti, care să-şi încheie scrisorile : „cu multă omenie la toţi“, aşa cum o făcea ţăranul-mag al artei noi, Constantin Brâncuşi. Desigur, omenia face parte esenţială din calitatea umană, este inima acestei însuşiri, pe care o simţim însă mai complexă şi mai polivalenta decît omenia. Dar, dacă nu greşesc, omenia ţine mai mult de bunătatea inimii, implică bunătate, respect, milă, compasiune, gingăşie ; este stră­vechiul termen popular pentru politeţe, bună creştere, cuviinţă, solicitudine, „cumsecădenie". Dimitrie Cantemir îl folosea în sens de cinstire sau respect şi se adresa celor pentru care îşi scria operele cu adjectivul : „O ! Omenite cititoriule...“. loan Neculce folosea pentru omenos termenul omilenic, dar — sub toate aceste sensuri — omenia ţine de calităţile înnăscute şi de îndătinatul stil de vieţuire colectivă, de străvechile obiceiuri ale poporului, PETRU COMARNESCU ION BANULESCU „Zmeul" ­ (Continuare în pag. a 7-a) De vorbă cu profesorul universitar D. D. Roşea Membru corespondent al Academiei Filozof, eseist, publicist, profesorul clujean D. D. Roşea este binecunoscut prin laborioasa sa activitate de creator şi pedagog, întinsă pe mai multe decenii. Lucrările domniei sale, prin­tre care cităm L'influence de Hegel sur Taine, (1928). Existenţa tragică (1934), precum şi studiile asupra operei hegeliene, îl situează în rîndul per­sonalităţilor culturale care se bucură de o deose­bită stimă în ţară şi străinătate. în preajma unei plecări în Italia, unde va conferenţia curînd, a dat curs cu plăcere rugăminţii revistei noastre de a ne acorda un interviu. — Ce aspecte noi credeţi că se ridică actual­mente în calea cercetării filozofice la noi ? Dezbaterea aprofundată a unor probleme ce se leagă direct de însăşi condiţia umană. Cerce­tările ce se vor grupa în jurul acestei dezba­teri vor pune în discuţie fundamentale pro­bleme de axiologie. Lărgită, această dezbatere va trebui să propună soluţii la ceea ce acad. C. I. Gulian a numit prin noua sa carte,­ „Pro­blematica omului“, întrebări ca acestea vor trebui puse şi rezolvate evident de pe poziţii marxiste. Ştiinţa contemporană va contribui, desigur, cu date şi perspective noi la punerea şi rezol­varea acestor probleme, axiologice în primul rînd, însă, privite lucrurile într-adevăr critic, trebuie să ne dăm seama în prealabil că datele oricît de multe pe care ni le poate furniza ştiinţa şi de care trebuie să ţină seama orice cercetător serios în domeniul filozofiei nu sunt suficiente pentru a elabora o imagine com­pletă a condiţiei umane. Aceste date vor trebui completate în parte cu elemente scoase din istoria universală a culturii umane şi în parte cu elemente de construcţie filozofică. Aceste elemente pot fi sintetizate în ceea ce aş numi atitudine etică şi oarecum afectivă faţă de ima­ginea despre viaţa pe care ne-o furnizează . Vi se pare suficient de dezbătută şi eva­luată moştenirea filozofică autohtonă ? Ce pro­bleme noi aţi remarcat că se pun în faţa celor ce se ocupă cu istoria gîndirii filozofice ? Care ar fi deci în principiu criteriul de evaluare a moştenirii filozofice româneşti ? Evident că nu. Dar se lucrează actualmente serios de numeroşi cercetători în această di­recţie şi este sigur că ele vor aduce elemente noi, obiective pentru o apreciere echitabilă şi cu adevărat ştiinţifică a moştenirii filozofice a poporului român. Unul din criteriile de eva­luare de care ar trebui să se ţină seama în această muncă mi se pare că ar trebui să fie şi acela de a arăta în ce măsură filozoful stu­diat a făcut muncă serioasă în încer­carea de argumentare a poziţiilor sale, poziţii care, bineînţeles, pot fi, şi trebuie să fie, apreciate critic în lumina marxistă, în al doilea rînd să fie judecate scrierile filozofice arătîn­­du-se şi rolul pozitiv, progresist sau atunci ne­gativ pe care l-a jucat în contextul istoric cînd a apărut. Acesta este şi el un principiu metodologic al ştiinţei marxiste. — în ansamblul general al preocupărilor in­dividului ce loc socotiţi că trebuie să ocupe preocupările de ordin „abstract“ filozofic ? Răspunsul la această întrebare va putea fi cu uşurinţă considerat ca o pledoarie „pro domo“. Preocupări de o viaţă întreagă creează, cum se ştie, în mentalitatea oricărui om , ceea ce se numeşte pejorativ cută profesională şi­­ omul, cade adesea în iluzia că ceea ce se leagă de preocupările sale de bază este lucrul, cel mai important din lume. Cu toate acestea vreau să cred că, spre deosebire de alte feluri de îndeletniciri, filozofia reuşeşte adesea să ne eli­bereze de această alunecare, căci după părerea şi experienţa mea, una din marile învăţături şi binefaceri ale filozofiei este faptul că ea ne ţine treaz un anumit simţ al relativităţii. Dacă n-ar fi decît chiar şi numai acest folos pe care-l poate aduce cultura filozofică şi totuşi aş susţine că contactul cu gîndirea filozofică şi ,cu problemele ei nu poate fi decît stimulant şi fecundant pentru cercetătorii ştiinţifici ai oricărui domeniu sau sector al realităţii. Acest contact este necesar însă cu deosebire pentru cei ce lucrează în domeniul ştiinţelor aşa-zise umaniste, în acest domeniu fenomenele fiind complicate la extrem, rezolvarea lor cere un simţ de discernămînt al nuanţelor cît mai dez­voltat şi totodată simţ al relativităţii, al valorii diferite al aceluiaşi fenomen în contexte istorice diferite. Or, filozofia cînd este serios făcută e o înaltă şcoală în această direcţie. — In ce poziţie credeţi că trebuie să se afle creatorul modern de artă faţă de problemele filozofiei ? E stimulativă pentru sine şi arta sa această interdependenţă de preocupări ? Răspunsul firesc la această întrebare este determinat de ceea ce artistul creator înţelege prin artă. Dacă arta nu e simplu joc al spiri­tului , şi nici sim­plu decor exterior al vieţii, ci este lucru serios, adică este una din formele majore la care a recurs şi recurge omul pentru a exprima marile adevăruri ale existenţei în general şi ale condiţiei umane în special, atunci creatorul de artă nu poate decît profita în urma unui contact cît mai neîntrerupt cu filo­zofia. Dacă pentru cercetătorii în domeniul is­interviu realizat de V. M. MARINESCU și GRIGORE ARBORE (Continuare in pag. a l-a) EAFARU I EUGEN FRUNZĂ şi nopţile... Şi nopţile s-au sfîrşit, numai una mai iese pe lună, frumoasă, nebună, jucată pe-un vîrf de cuţit. Paharul e gol, odaia pustie — prin uşa deschisă, linsă de vini, se clatină cerul aiurind de singurătate şi insomnie. Cine pe cine l-a strigat ?... Şi joacă noaptea • ■ ' * 5 I ' • - . t» «t i ~ _ • i r şi sîngera luna şi e o mirare din totdeauna pe un sărut nevindecat, de busuioc... De busuioc şi mentă e seara pierzaniei noastre, cînd înviem arzînd pentru o nouă vecie... Ne cheltuim în febre şi în culori befive — ca două flăcări purificate pe un altar de jertfă... Şi seara se mistuie-n noi cu napraznic belşug, şi sîntem, ca văzduhul de busuioc şi mentă, o adiere doar transparentă — de orişiunde, de orişicînd. V _____________________­ Proletari din toate ţările, uniţi-vă! SAPTAMÂNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA © Redactor-șef EUGEN BARBU © ANUL X — Nr. 14 (258) Sîmbătă 8 APRILIE 1967 — 8 PAGINI, 1 LEU distinguo­mmmmmmm duiliu Zamfirescu, în scrisori De cîtva timp, tînărul critic şi isto­ric literar Al. Săndulescu ne atrage atenţia îndeosebi, şi pe Ungă activi­tatea fie publicistică din periodicele curente, fie ştiinţifică de la Institutul de Teorie şi Istorie Literară „George Călinescu", al cărui membru este, cu dorinţa sa de a situa personalitatea lui Duiliu Zamfirescu mai propriu. Această dorinţă, nemărturisit justi­ţiară, oarecum timidă, dar persistentă şi pînă la urmă efectuată,­­îl duce nu la opera romancierului, care şi-a asi­gurat mai de mult un consens critic pozitiv, ci la natura omului, cunoscută mai precar, deşi apărînd evident din corespondenţa lui. Şi Al. Săndulescu, ţinînd să cuprindă pe epistolier în întregime, ca să-i cunoască mai autentic toate mişcările spiritului, devine şi editor de texte, tipărind 185 de scrisori inedite, parte de tinereţe, parte de maturitate şi bătrîneţe; ineditele încadrează astfel şi sporesc, dacă nu şi completează încă, foarte însemnata corespondenţă din Studii şi Documente Literare (I. E. Torouţiu — Gh. Cardaş) şi mai cu seamă din Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (ediţia Em. Bucuţa), criticul avînd astfel îndrep­tăţirea să se creadă lingă izvoarele adevăratei naturi a omului (v. Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite, 1967, cu introducerea criticului-editor O Cores­pondenţă de Tip Flaubertian). Dar ce era de corectat in portretul de pînă acum al scriitorului ? El apar­ţinea tipologic uneia dintre cele două familii de spirite, care grupează pe scriitorii noştri mai de vază, una spontană, eruptivă şi plurivalentă, ca Hasdeu, iar alta supravegheată, con­struită şi mai unitară, ca Maiorescu. Niciodată aceste familii, ieşite din tipare opuse, tiparul romantic şi tipa­rul clasic, nu s-au avut bine între ele. Maiorescu avea să cunoască de aceea mîinile succesive ale lui Has­deu, Iorga şi Călinescu. Nici Duiliu Zamfirescu, din aceeaşi cauză, nu va fi iertat, popularizîn­­du-i-se un anumit aristocratism cari­catural. El cu atît mai uşor s-a putut ajunge la o asemenea imagine rău­voitoare, cu cît el însuşi o favorizase, construindu-se deliberat pe profilul de epocă al „diplomatului". Nevoi de carieră aşadar îl duseseră în ade­văr la ţinuta convenţional distinsă şi chiar la o genealogie proprie, iritantă atit pentru lumea în care urmărea să fie acceptat, cît şi pentru aceea din care vroia să iasă. Că unii bieţi scriitori sînt duşi de împrejurări istorice mult mai departe decît i-ar fi dus natura lor fără acele împrejurări, e clar. Un Riva­­rol sau un Balzac, trăind azi, nu şi-ar fi mai născocit titluri de nobleţe inutile; dar, fiindcă au fost nevoiţi să şi­ le făurească, nici n-au fost pri­viţi de confraţii lor cu severitatea alor noştri pentru Duiliu Zamfirescu. La convenţionalismul aristocratic, care îi acoperea în ochii altora o reală aristocraţie nativă, el îşi adău­gase cu timpul nestăpînirea de sine, ceea ce stă bine temperamentelor ro­mantice şi nu sta bine de loc tempe­ramentului său clasic. Dominarea mediului social presupune mai întîi dominarea de sine şi romancierul Comăneştenilor se lăsase prea de multe ori în voia irascibilităţii. Acest slab­­control de sine e la origina sin­gurătăţii, de care se va plînge. Dar, indiferent de cine s-­ar mai putea pune în sarcina psihologiei lui, criticul Al. Săndulescu, fără să nu reprobe ceea ce este de reprobat, are pentru om o iubire, pe care n-au avut-o alţi analişti ai corespondenţii şi care, dînd la o parte imagina socială ingrată în bună parte, recompune mai veridic imagina omului din scrisori. Şi astfel putem vedea un Duiliu Zam­firescu nu numai construit, artificios, sfidător, distant, rece şi poate inuman, ci şi primigen, spontan, sociabil şi fara îndoială afectuos, nu numai diso­ciat de semeni, dar şi solidar pînă la problematism moral cu familia, cu prietenii şi mai ales cu destinul patriei lui şi al omenirii. In privinţa patriei e destul să i se cunoască aprecierea ca „gaşcă de pehlivani"­ a " burgheziei dirigente din vremea lui şi emoţia cu care vorbeşte despre mizeria ţărănească sau dragos­tea faţă de limba şi cultura română. Iar cit priveşte destinul omenirii, fragmentul de scrisoare excerptat de comentator e deosebit de semnifica­tiv : „Mă credeţi un om fericit, şi aveţi dreptate. Vreau să fiu fericit, şi adesea ajung să fiu prin voinţă şi­ rabdare. Dar de multe ori opti­mismul meu e pe punctul de a ceda ideilor^negre.^jitîta mizerie văd pe vH­nie. Citeoacita mi se pare că, dacă n-aş avea copii, m-aş duce la călu­gărie, într-o" Văgăună de munţi, ca să nu mai trăiesc decît cu închipuirile mele ideale sau, dacă aş putea să mă nasc a doua oară, aş deveni aposto­lul celui mai larg socialism". Cînd astfel de frămîntări muncesc con­ştiinţa unui om matur, subminîndu-i conservatorismul declarat, e semn că se greşeşte grav, schematizîndu-l prin mondenitatea care nu-i lipsea; şi mai înseamnă că noul comentator, stăruind asupra complicaţiei vii, deşi ascunse, a „stilului" de viaţă, sub care Duiliu Zamfirescu e încă reţinut, îşi dove­deşte orientarea la adevăr. Dar valoarea acestei corespondenţe creşte îndeosebi prin ideile estetice, pe care le conţine. „Dacă am reconstitui, zice Al. Săndulescu, întregul dialog (şi elementele există) între Duiliu Zamfi­rescu, pe de o parte, şi Titu Maiorescu VLADIMIR STREINU (Continuare în pag. 7-a)

Next