Luceafărul, iulie-decembrie 1967 (Anul 10, nr. 26-51)

1967-07-01 / nr. 26

1^'nu­­%-&*' f­ilkifim­iii Intr-una din memorabilele sale conferinţe, ţinute la radio, Octavian Goga exclama cu un înalt sentiment de preţuire pentru mentorul curentului naţional de la 1840 : „Kogălniceanu ! Ce bloc formidabil de strncă, ce mare senior al trecutului, perso­nalitatea lui se aşterne dominatoare de-a curmezişul veacului al 19-lea la noi, sentinţele lui îşi păstrează valoarea axiomatică în gindirea neamului. Privit în diversele ipostaze de îndrumător cultural sau istoric, de om politic cumpănind trebile interne sau urmărind iţele echilibrului internaţional, cu cit îl apropii mai mult din orice parte la orice punct al vieţii sale, el cîştigă în faţa celui mai exigent analist. Pe seama unei judecăţi nor­male deprinse să puie la cîntar oameni, stări şi lucruri cu gîndul de a desluşi limpede liniile mari ale trecutului unui popor, Kogălniceanu apare ca o semnificare cu totul parti­culară“. Intr-adevăr, din orice unghi am privi-o, personalitatea lui Kogălniceanu apare la fel de măreaţă şi copleşitoare. Ca om de cultură şi îndrumător al ei, în numele unor principii estetice înaintate, pe făgaşul inspiraţiei naţionale şi folclorice, ca făuri­tor de limbă literară, ca istoric şi ca om politic, ca editor de cronici, ca orator şi profesor, ca prozator şi gînditor, Kogălni­­ceanu deschide drumuri noi pentru cultura şi istoria noastră, încît urmărind evoluţia multor instituţii moderne şi forme de activitate spirituală putem spune că la începutul lor a fost Kogălniceanu. Din anii fragezi ai copilăriei, Mihail Kogălniceanu a îndrăgit cronicile aflate in casa tatălui său şi citea cu pasiune literatura şi mai cu seamă acel minunat roman popular, Alexandria, una din lucrările cele mai răspîndite pe atunci in ţările româneşti, despre care vorbise cu emoţie şi Ion Heliade Rădulescu. Încă tinăr, M. Kogălniceanu arăta interes pentru artele plastice şi pentru strîngerea de cărţi şi reviste în limba română sau în limbile streine pe care le învăţase : franceza şi germana. La studii in străinătate, in Franţa şi apoi in Germania, obţi­nuse numeroase premii pentru străduinţa lui la învăţătură. Dar şi aici, ca şi în Moldova, Mihail Kogălniceanu nu se mulţumeşte numai cu cunoştinţele primite în şcoală. Spiritul său avid de cunoaştere manifestă un interes deosebit pentru lecturile extra­­şcolare, din diverse domenii : istorie, literatură, filozofie, ştiin­ţele naturii. Tînărul Kogălniceanu citeşte cu pasiune ziare şi reviste, se interesează de evenimentele internaţionale, cu do­rinţa arzătoare de a găsi şi pentru ţara lui o cale mai fericită de dezvoltare şi propăşire. In timpul studiilor din Franţa şi din Germania, el îşi însuşeşte ideile progresiste ale vremii, lăsîndu-se influenţat de concepţiile îndrăzneţe şi luminoase ale lui Montesquieu şi Voltaire. In atmosfera de efervescenţă intelectuală şi revoluţionară a ţărilor prin care a trecut, Kogălniceanu n-a rămas un simplu spectator pasiv sau numai un harnic om de bibliotecă. Aci el îşi consolidează o concepţie de viaţă, o viziune asupra istoriei în care prima principiul naţional, ideea că poporul său merită şi trebuie să-şi găsească un rost de seamă, în cadrul ION DODU BALAN (Continuare în­ pag. a 2-a) ADRIAN BELDEANU De vorbă cu scriitorul Tudor Teodor­escu- Branişte Cunoscutul autor al romanului „Prinţul", direc­torul „Cuvintului liber", Tudor Teodorescu-Bra­­nişte ne-a împărtăşit cîteva consideraţii asupra scrisului. In timpul discuţiei, „tinerii“ îl reţineau pe convorbitor cu toată ardoarea, chiar dacă a ocolit sfaturile sau verdictele ce-i privesc nominal. — Fidelitatea faţă de realitate­a ziaristului şi realismul literatului se pot, desigur, asocia. Ca scriitor şi gazetar, în acelaşi timp, vă rog să ne vorbiţi despre legătura dintre cele două îndelet­niciri. — După cum se ştie, foarte mulţi scriitori au fost şi ziarişti. Pe vremuri spirite prin excelenţă estetizante vedeau între una şi alta o contradicţie. Cred că acest punct de vedere nu e întemeiat. Dacă un scriitor putea fi medic, inginer, profesor etc. fără ca esteţii să ridice vreo obiecţie, nu văd de ce n-ar fi fost şi ziarist. Presa este un admira­bil punct de observaţie a vieţii sub toate aspec­tele ei. Zi de zi aduni fără să vrei un foarte bogat material documentar, pe care, în forma lui primă, îl utilizezi în articolele scrise de tine, iar prelu­crat, devine literatură. Aşa au scris Ion Vinea, Cezar Petrescu, şi mulţi alţii. Am crezut totdeauna că literatura trebuie să iz­vorască din viaţă. Fortflate de prelucrare a mate­rialului sînt diferite. Ele merg de la realism bine conturat pînă la metoda de lucru a lui Eugen Io­­nescu. Dar, după lucrările lui de început a ajuns — e suficient să cităm „Rinocerii" tot la o formu­lă de literatură — viaţa. Poezia alcătuieşte un ca­pitol special. Dar activitatea lui ziaristică nu l-a împiedicat pe Vinea să scrie o poezie ,care, îh, multe privinţe, este de avangardă. Asta depinde de talentul şi viziunea­ literară a poetului. — Nu credeţi că publicistul “trebuie să aibă­­o personalitate specifică şi cu atît mai mult condu­cătorul de ziar ? — Evident, am avut mari ziarişti care n-au fă­cut literatură sau cînd au făcut-o n-au izbutit să strălucească. C-tin­ţiile, întemeietorul presei mo­derne din ţara noastră, în scrierile literare rămîne pe al doilea sau al treilea plan. Alţii au evitat cu prudenţă literatura. De pildă, C-tin Graur, conti­nuatorul lui Miile, în ziaristică. Dintre cei care s-au manifestat pe ambele terenuri, N. D. Cocea a fost un pamfletar strălucit. Literatura lui, însă, e slabă, cu excepţia povestirii antologice „Vinul de viaţă lungă“. Literatura şi presa se completea­ză. Cazul lui T. Arghezi e cel mai convingător. — Socotiţi, deci, că vocaţia este cea care deter­mină pasiunea profesională, indiferent de dedubla­rea condeiului. — Asta este convingerea mea. Un mare ziarist francez de acum patruzeci şi mai bine de ani, Ro­bert de Jouvenel, spune în cartea lui „Jurnalismul în douăzeci de lecţii“: „A încerca să ştii totul, ca să povesteşti totul; să înveţi orice, ca să popu­larizezi orice ; să înţelegi fiecare lucru, ca să ex­plici fiecare lucru; să nu laşi în umbră nimic frumos sau atroce ; să cauţi adevărul pe pipăite, dar cu încăpăţînare ; să te străduieşti a trăi din­colo de timpul tău ; să nu-ţi măsori de fel izbînda după avere ; să fii cu atît mai, defăimat cu cît ai mai multă­­ dreptate ; asta este cred, meseria ga­zetarului“. După cum se vede, e o meserie complexă şi grea. întrucît mă priveşte, m-am străduit să o practic în sensul acesta. N-am fost singur. Toţi confraţii mei din presa progresistă au înţeles-o la fel. In timpul cît am condus „Cuvîntul liber" am încercat să fiu credincios preceptelor de mai sus. E o mare greşeală ca un director de ziar sau de revistă să se întemeieze numai pe forţele lui. De aceea, „Cuvîntul liber" a făcut apel la toţi zia­riştii mari de atunci, bineînţeles de stînga, şi la o Interviu realizat de GHEORGHE ANCA (Continuare in pag. 2-a) VASILE NICOLESCU unicornul Ah, unicornul cum înota, soarele-n mări scăpata, vîntul pe mări vîjîia, ploaia ca plumbul bătea, noaptea urlînd se surpa. Și unicornul cînd înota, gura-i în val sîngera, inima-i, clopot, bătea, clopot ce-n val se spărgea, ochiul de mări se-albăstrea, trupul de spume se-albea, coama de nori se-nnegrea. Ah, unicornul cum înota, plută-a făpturii era. II Marea creștea cît pămîntul, crîncena-n brațe cu vîntul lumii să-i fie mormîntul ; marea suia peste lume rîpi și noiane de spume, gheare de nori, s-o sugrume. Doar unicornul, doar unicornul, printre talaze săltîndu-şi cornul, tare ca piatra, tare ca dornul, înfipte-n spate ducea ciorchine mute, scălîmbe, zeci de jivine din seminţiile toate cîte-au rămas neluate în scara corabie cu trupul de vrabie, în corabia sacră cu trupul de larcă zburînd peste ape, prin mugetul mării sămînţa s-o scape de valul pierzării. Şi unicornul cînd înota gura-i în val sîngera, inima-i, clopot, bătea, clopot ce-n val se spărgea, ochiul de mări se-albăstrea, trupul de spume se-albea, coama de nori se-nnegrea. Ah, unicornul cum înota, plută de carne plutea, plute-a făpturii era sub greaua-i povară de trupuri, amară, munte de inimi ducînd, inimi de spaimă bătînd inima-i blîndă-mpietrind. III Dar unicornul, dar unicornul nu s-a-necat, şi-n cealaltă lume îşi scoate cornul. Şî-ntr-un palat de-argint strecurat stă vrăjitorul, clarvăzătorul, lîngă­ o femee blînd eteree, bîndu-i irisul, dorul și visul, scrutîndu-i destinul, păcatul și chinul, el, vrăjitorul, clarvăzătorul. Proletari din toate ţările, uniţi-vă! SĂPTĂMÎNAL AL­ UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA­­ Redactor-şef EUGEN BARBU # ANUL X — Nr. 26 (270) Sîmbătă 1 IULIE 1967 — 8 PAGINI, 1 LEU distingua Epilog la comemorarea Maiorescu­­ Spirit goethean, antimetafizic, orientat la lumea externă, Titu Maiorescu s-a aplicat exclusiv rea­lităţilor istorice ale ţării lui. Politica şi cultura, în punctul lor cel mai înalt de conexiune, l-au solicitat de aceea fără întrerupere. Retragerea din cultură la o dată grăbită e o simplă afirmaţie po­lemică, venind de la adversari, şi numai super­ficială, cînd o formulează chiar cîte un discipol. In realitate, criticul literar n-a încetat pînă către 1910 să observe mişcarea valorilor culturale şi să le consacre cu un gust şi o autoritate, care lipseau numeroşilor critici apăruţi între timp. Fără igno­rarea amplificării fenomenului cultural de epocă, se poate vorbi obiectiv de lunga magistratură cri­tică exercitată de el, începînd cu deceniul dinain­tea războiului de Independenţă şi sfîrşind cu acela dinaintea războiului Reîntregirii. Şi perioada această, deşi cunoscînd desvoltări şi diversificări ale ideii de critică, nu e unitară nu­mai prin siguranţa cu care Maiorescu continuă să semnaleze şi să impună valorile noi; ea îşi de­clară mai larga­­ imitate istorico-literară, împotriva oricîtor aparenţe care, decisive în epocă, se şterg în istorie. Atît ,,sămănătorismul" cît şi „popora­nismul", luate de aproape ca orientări contrare spiritului „junimist", erau de fapt componente, de­venite libere şi chiar anarhice, ale acelei sinteze spirituale unice , pe care o realizaseră Maiorescu, Eminescu, Creangă şi Caragiale. Măsura exactă dintre universal şi naţional îşi arătase prin ei puterea creatoare, pentru ca după douăzeci şi cinci de ani fericita stare de echili­bru să se descumpănească în favoarea termenu­lui local. Desmembrarea idealului „junimist“ era astfel certă, dar certă era totodată şi dăinuirea independentă a elementelor lui constitutive : de o parte ruralismul literar, socotit deodată ca sufi­cient existenţii unei opere, iar de altă parte os­tentaţia europenizantă a modernilor, care încep să apară, manifestîndu-se, de asemenea, dezintegrativ. Ar fi fost poate de crezut ca, odată ce Maio­rescu a izbutit să risipească grava confuzie de va­lori, împotriva căreia se formase Junimea, o ase­menea stare să nu se mai fi putut repeta. Dar în­tunecarea logicei omeneşti este din nenorocire un fenomen recurent în cultură ca şi în istorie. Timpul suscită periodic împrejurări neprielnice adevărului, care e frumuseţea Ştiinţei, şi frumu­seţii, care e adevărul Artei. Aşa că deparazitarea acestor eterni factori de progres rămîne sarcina fiecărei trepte de cultură, mai cu seamă că eroa­rea şi urîţenia au chipuri nenumărate, în timp ce adevărul şi frumuseţea au numai unul. Mai mult, după cum există un reacţionarism politic, a cărui combatere dă măsura de progre­sism exponenţilor unei societăţi, nu mai puţin pri­mejdios există reacţionarismul estetic şi ştiinţific, acea opunere nebună din interes sau ignoranţă faţă de înaintarea continuă a culturii. Dacă, reţinut de structura sa pragmatică şi organicistă, Maiorescu nu s-a deschis politiceşte celor mai nobile idealuri obşteşti, el a dat în schimb culturii române pu­tinţa ei de afirmare împotriva acestui nou fel de reacţionarism, mai dăunător decit oricare altul, fiindcă prin el cultura este radical anulată. De aceea, în orice perioadă, reamintin­­du-se ca în împrejurarea recentei comemo­rări nevoia vieţii noastre spirituale de a distinge între adevăr şi minciună ca şi, con­comitent, între frumos şi urît, se face o treabă permanent necesară. Căci Titania din Visul unei Nopţi de Vară, cînd mintea i se înceţoşează adoră şi sărută ca pe Adonis un cap de măgar; iar pro­cedeul substituirii de personaje din comedia bufă, quiproquo-ul, cînd e adus de pe scenă în cultură, unde omul de merit se vede înlocuit de semenul funciar mediocru, naşte o tragedie socială, ne­scrisă de nimeni, fără deznodămînt final, care cel puţin i-ar putea pune un capăt. E tragedia tineretului, pe care un astfel de spec­­tacol în cazul cel mai bun îl demoralizează şi mai previzibil îl perverteşte, îl anarhizează, fără ca pervetirea şi anarhizarea să i se poată imputa, de îndată ce mijloace nelegitime, expeditive şi puţin costisitoare se dovedesc mai în stare decit meri­tul să asigure izbînda. Cu acest argument îşi sus­ţinea Maiorescu acţiunea de disociere a valorilor de artă şi ştiinţă de acelea eterogene ale vieţii practice şi mai ales campania, rămasă celebră, a „descurajării mediocrităţilor". Se înţelege că maiorescianismul nu se mărgi­neşte numai la atît. Principii mai numeroase îl constituie şi acestea n-ar putea lipsi dintr-un por­tret ideologic, care nu e scopul rondurilor de faţă. Dar chiar într-o astfel de evocare, dezrobirea ideii de adevăr şi frumos de tot ceea ce o poate întîm­­plător ascunde sau falsifica, precum şi acţiunea netemătoare de a face ca situaţia valorilor să coin­cidă cu valoarea situaţiilor în ierarhia socială, sunt fundamentale. O comemorare întreagă tinde firesc nu numai la reformularea lor, ci şi la apli­care, conform spiritului maiorescian antimetafizic și practic, așa cum îndeosebi redactorul-şef al Scînteii, Dumitru Popescu, a arătat de curînd în cuprinzătorul editorial Confuzia Valorilor. VLADIMIR STREINU *) Poate că de data aceasta numele lui Ma­iorescu nu va mai fi înlocuit de corectură, ca în titlul articolului de săptămîna trecută, cu al lui Eminescu («eminescian» în loc de «maiorescian­»).

Next