Luceafărul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 11, nr. 1-25)

1968-01-06 / nr. 1

SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA ANUL XI — Nr. I (297) @ Redactor-șef EUGEN BARBU © Sîmbătă 6 IANUARIE 1968 ION MITRICI „Gînd rotund“ meoKm-rm SAPTAMtNA M" MMI I I I f M MM MMM MMM #1 ""M MLß A# ft# IK/f iJll» /I Ml MMM MMM a M% # p" II Ai MwM M 8 Mm. L ■ jpt « w MJ ML. M.M M M slM m W MM-m _ IW . MS-Wm MM MM--MMMM - MMMM mm- MM.,MMM ^MMm • 'MMMM # 9: ' ■ " rMM “QiF“1 • m Confirmată numai în perspectiva scurgerii timpului, validi­tatea unei opere literare se poate dezvălui cu mai multă sau mai puţină uşurinţă criticii şi cititorilor încă de la momentul de­venirii sale bun public. Dincolo de mişcarea imprevizibilă a idei­lor, dincolo de cursul nebănuit pe care îl poate lua evoluţia li­teraturii, spre exemplu, dincolo de preferințele gustului snob, rafinat, sau a celui determinat de un nivel de cultură mediu, o operă literară de valoare se prezintă ca o entitate de sine stă­tătoare în istoria genului ce îl reprezintă. Mijloacele de detec­tare ale valorii ei intrinsece au încetat de mult a mai fi o pro­blemă. Paralelismele, cercetările combinate, analiza stilistică, studierea elementelor specifice, iată numai o parte din mijloa­cele puse de cercetătorul onest în slujba depistării particula­rităţilor unei opere literare, în slujba găsirii argumentelor pen­tru emiterea unei solide judecăţi de valoare. Un premiu literar vine să încununeze cu laurii durabilităţii ceea ce poate risca printr-o neatenţie, o scăpare de gust sau de informaţie, să devină efemer. Un premiu literar onest încunu­nează de regulă o operă — şi mai puţin o personalitate — tre­­cind-o pe aceasta prin focul necruţător al probelor estetice, con­­firmind-o ca pe o prezenţă remarcabilă în conjunctura literară respectivă. Nedecernarea unui premiu literar (lucru cam rar în­­tîmplat) ar însemna, tot în mod ideal, absenţa în contextul res­pectiv a lucrărilor demne de luat în consideraţie. Nu excludem, evident, posibilitatea unei perioade de secetă, de prezenţă amî­­nată a capodoperelor, care oricum nu se nasc anual. Adăugind la cele enunţate mai sus faptul că nu rareori opere mai puţin valoroase întrunesc sufragiile unui juriu ce aplică în mod su­biectiv criteriile estetice, sau că uneori acestea sunt combinate cu altele, de altă natură, care au în vedere publicul căruia se adre­sează cartea, conţinutul ei tematic, ajungem la concluzia că de­parte de a oferi un criteriu infailibil pentru cititori, premiile li­terare au mai mult menirea de a face cunoscuţi nişte autori. Cu alte cuvinte, obiectul atenţiei cititorului devine într-un fel auto­rul operei în jurul căreia se face vîlvă şi publicitate, opera ci­tită pe nerăsuflate deschizînd într-un fel apetitul pentru lecturi viitoare din acelaşi autor, sau pentru lecturi, cînd este cazul, din opere tipologic apropiate. Sînt cunoscute cazurile cînd un premiu literar acordat cu bu­năvoinţă şi fără prea mult discernămînt, a rămas fără o semni­ficaţie precisă. Aruncînd o sumară privire să zicem, pe listele poeţilor premiaţi între cele două războaie, rememorăm prea pu­ţine nume şi cărţi rămase în conştiinţa publicului. De prisos să aruncăm aceeaşi privire şi mai în prezent. De multe ori inope­rantă, fie prin şubrezimea criteriilor, fie prin şubrezimea publi­citară, instituţia premiilor literare la noi pare a fi abia acum într-un proces de efervescenţă. La proporţii mai reduse, revista Luceafărul şi-a propus prin premiile sale literare să acorde un credit celor aflaţi cît de cît în perspectiva de a se lansa cu vo­lume bănuite interesante prin prisma lucrurilor publicate. Se oferă deci un pronostic asupra calităţii unor bucăţi de proză, poezii, pagini de critică, care publicate într-un presupus volum ar da o măsură mai exactă a virtualităţilor scriitoriceşti ale per­soanei respective. Anul acesta, premiile Luceafărului au revenit tinerilor scriitori Marin Tarangul, cunoscut prin paginile revistei noastre şi ale altor publicaţii, aflat în imediata apropiere a apa­riţiei unui volum de poezie şi lui Florin Gabrea, a cărui semnă­tură pe coperta unui volum de proză este de asemenea, iminentă. Premiul de critică încununează rubrica muzicală, excelent sus­ţinută pe parcursul anului de un viitor absolvent de anul acesta al clasei de compoziţie a Conservatorului, pe numele său Iancu Dumitrescu. Credem că activitatea lor ulterioară se va înscrie pe linia efor­turilor depuse de fiecare autor, avînd drept scop găsirea unui timbru personal în contextul literelor româneşti contemporane. Ne facem o datorie de onoare a semnala publicului din Ro­mânia încă trei nume care înseamnă pentru noi speranţe a încă trei autori promiţători. Un poet: Marin Tarangul. Un prozator : Florin Gabrea. Un critic muzical, dublat de un compozitor : Iancu Dumitrescu. ♦ ^Psalmi de zma Pas peregrin — ziua atinge munţii. Duhul luminii pluteşte deasupra pămintului: tu fii copac, tu piatră, tu drum, tu depărtarea, fîntîna şi setea niciodată săturată a ochiului. Cine va frămînta pămint ca iarăşi să-mi plămădească trup şi memorie? Va fi s-amestece mai multă piatră, întru durere şi desăvîrşire? Atinge-mi cu degetul ochii, să văd, şi urechea, s-aud , mă-mprejmuie culorile neîncepute, s-au trezit vînturile, mişcarea­­ gurii mele i-e foame, sufletului meu i-e sete, primeşte-mă, soare, în împărăţia ta. II Laudă izvoarelor care nu-şi amintesc nici o înfrîngere. Iată, e ceasul al doilea ; au început să coboare chipuri şi umbre — erau ieri, astăzi iarăşi se nasc odată cu mine şi cresc — cineva le atinge cu mîna şi le spune numele, dîndu-le chipul meu, neterminările mele. Şi trebuie să le cunosc şi să le duc povară — niciodată n-am să pot pierde prisosul — bogăţia de tristeţe? III Dar iată — soarele ! Fruntea mi-o-nalţ cu toate umbrele mele. Şi-i ceasul al treilea. Daţi-mi poverile ce mi se cuvin astăzi. Primesc. Păsările izbucnesc în cîntec — ochiul meu naşte lacrima. IV De-aici încep drumurile, muncile , semănatul, tăiatul pădurii, căutarea aurului şi focului; e ceasul al patrulea, al cincilea, al şaptelea. Cîntă cocoşii în plinul luminii. Poverile au fost pregătite, merindea de drum, încălţările. Bună ziua şi bună seara. Prietenii şi singurătatea. E timpul ! Mergem pe drumul de sus, jumătate piatră, jumătate slavă. Sudoarea nimbează feţele, umerii. Ziua îşi află zenitul, luînd măsură frunţile noastre. FLORENŢA ALBU • DISTINGUO Soart­a statuîlor Statui se mai fac şi azi, dar oameni-statui nu se mai nasc. E un timp neprielnic pentru idoli. Chiar ve­chile statui sunt lovite uşor cu ciocanul şi apoi scobite, cu dalta acolo unde nu sună plin, a marmură. Mai cu seamă artiştilor statufiaţi din viaţă biografismul, ro­manţat sau ştiinţific, le descopere goluri, care urmea­ză a fi bine plombate, ca idolul de altădată să mai reapară. Dintre toţi, poate că Goethe a fost cel mai ciocănit, fiindcă plăcerea lui de a se sculpta singur din mar­mură, întreţinută de plăcerea contemporanilor de a-l vedea astfel, a fost cea mai mare. Ajutat de geniu şi de tin fizic extraordinar, el se­ cultiva şi se contempla ca natură mai ales olimpiană; pătruns de propria-i excepţie de la legea comună, nu era departe să se creadă chiar semizeu, cum dealtfel îi sugerau apropia­ţii ; dincolo de geniul literar şi ştiinţific, comunica misterios cu astrele d­in care citea cataclisme viitoare, finind să i se ştie şi să i se admită de ceilalţi această putere de zodier ; practica convins şi convingător mai toate ocultismele „personalităţii“, ceea ce nu-i venea de­loc peste mine, de îndată ce societatea timpului se deschidea idolatru oricărei închipuiri a lui despre, sine. Ambianţa socială arăta atîta docilitate, incit ii culegea vorbele zilnice ca pe nişte oracole şi il în­conjura cu atîta aprindere cultică, incit simpla cerere dinainte de a muri „Mehr Licht“ i-a şi fost pe loc interpretată ca sublimă afirmaţie a Spiritului, deşi ea nu conţinea decit adevărul medical că celula retiniana la omul în agonie piere înaintea celorlalte. De atunci, a trecut insă foarte mult timp. De cînd lumea nu se prea mai închină nimănui, statuile în­ sine au început să moară. Cel puţin Goethe pare să fi mu­rit a doua oară. Supravieţuirii lui statuare nu i-a mai priit criticismul timpului nostru. Lăsînd de o parte pe scormonitorii neglorioşi de biografii celebre, oa­meni de mare încredere ca Gundolf şi Thomas Mann, evoc­ind pe Goethe, au arătat şi pe om (primul), mai mult pe om (al doilea) decit pe semizeu. E felul de a vedea al secolului, care se observă, bine­înţeles, în toate culturile ; e estetica nouă, estetică a imperfecţi­unii, care nu lipseşte nici de la noi. După studii în vechiul spirit (I­orga, Cerna, Blaga, Vianu, Pillat ş.a.), după monografia pe drept necitită a lui Ion Sîn-Georgiu şi după indiferenţa altor ger­manişti, ştim că un nespecialist, cum era F. Aderca (dar spirit contemporan viu ca un ferment), a lăsat moştenitorilor un masiv şi îndrăzneţ Anti-Goethe ine­dit. Ce anume cuprinde, vom vedea la tipărire, care orişicum jiu­ ar trebui să mai întîrzie. Deodată, ca să vorbească de participarea noastră la orientarea seco­lului în privinţa marelui autor, titlul e deajuns. Tot dea­vans ar fi şi titlul cărţii mai noi a lui Eugen Barbu Măştile lui Goethe, care parcă ar echivala cu un denunţ de umanitate. Este drept să observăm însă că imparţialitatea ca idee nu e străină de neaşteptatul cercetător. Astfel capitolul XXV se deschide cu rîn­­durile : „Ne apropiem de sftrşitul unei lungi vieţi pe care am încercat s-o surprindem prin ochii altora, fără pretenţia de a face altceva decit să informăm pe cei care au mai puţin timp şi mai puţină răbdare". Iar capitolul III începe asemănător, după ce ni se vorbise cu fermitate despre „intoleranţa“ goetheană . „Să ne înţelegem, nu am nici o părere despre Goethe . Sunt un colportor de ştiri vechi despre autorul lui Faust şi nici măcar nu încerc să pun ordine în aceste fişe. Din afirmaţiile culese de la alţii, cititorul e liber să aleagă ce vrea, nu vreau să fac din Goethe un caz“. Rezultă clar că Eugen Barbu şi-a alcătuit cartea ca un montaj de citate, ceea ce i-a şi reuşit cu strălucire, că n-a avut de gînd să facă operă de denigrare sau glorificare, că nepărtinirea, înfăţişînd opinii „pro“ şi „contra", merge pînă acolo încît autorul e liber chiar să-şi decline orice răspundere. Aceasta nu mai e insă adevărat, fiindcă un intelectual (e legea lui) răspunde pînă şi de aerul, pe care îl respiră, iar în al doilea rînd, pentru că temperamentul, cum e cazul lui Eu­gen Barbu, îi dejoacă uneori obiectivitatea, fie ea cît de supravegheată. Nu-l irită numai aspiraţia la universalitate şi olim­­pianismul, simple „măşti", dar i se neagă pe jumătate ■ şi cite o vorbă celebră, pe care Goethe a rostit-o fără îndoială. Nu ştim pînă azi pe nimeni să nu-i fi re­cunoscut clar­ viziunea de a fi spus după victoria fran­cezilor revoluţionari la Valmy : „din acest loc şi din această zi datează o nouă epocă în istoria lumii" ; sur­prins parcă de atîta pătrundere, Eugen Barbu adaugă restrictiv „neştiind cită dreptate avea". VLADIMIR STREINIU (Continuare in pag. a 2-a) JM Desen de BENEDICT GĂNESCU

Next