Luceafărul, iulie-decembrie 1968 (Anul 11, nr. 27-51)

1968-07-06 / nr. 27

ş­i la cîteva răspunsuri In noua zi­s«ii© revista Luceafărul încearcă să redevină o revistă a scriitorilor tineri. Ne-am exprimat gîndul acesta din capul locului, şi, dacă am pus în locul tradiţionalului , (şi uneori pretenţiosului) program, numai cîteva puncte mo­deste de reper este pentru, că n-am voit să plecăm de la '•teorii (oricît de bune, oricît de promiţătoare), ci de la lite­ratură, n-am voit să con­formăm pe scriitori unor formule prestabilite, abstracte. Aşadar, scriitorii tineri sînt (şi mai ales cei foarte tineri vor fi), înainte de orice, publicaţi cu literatura pe care o scriu. Luceafărul este revista lor în primul rînd da­torită acestui fapt , pentru că vor fi nemijlocit prezenţi în co­loanele Luceafărului cu ceea ce scriu. Cum tinerii scriitori nu alcătuiesc un „grup", ci o familie mai largă de spirite, în care modalităţile cele mai diferite coexistă, se înţelege că Lucea­fărul nu este (nu poate fi) refractară faţă de această fireas­că diversitate. Am căutat şi vom căuta cu discreţie să punctăm această diversitate în interiorul fiecărui număr al revistei, avind grijă ca originalitatea fiecăruia să poată ieşi în evidenţă. Noi vrem să înfăţişăm cititorilor literatura lor aşa cum este, respectîndu-i diversitatea, tendinţele or­ganice, stilurile, fără a interveni arbitrar în mişcarea ei lăuntrica, fără a o sili să intre în nişte tipare exterioare. Acesta este unul din principiile noastre fundamentale , respectul pentru realitatea vie, în continuă prefacere, con­tradictorie uneori, a literaturii tinerilor, renunţarea la orice obstacole false şi stînjenitoare... Vrem sa facem o revista pentru literatură, nu să inventăm literatură pentru revistă. Toleranţa noastră izvorîtâ din cele mai bune, mai adînci tradiţii ale vieţii intelectuale româneşti, nu trebuie însă cu nici un chip interpretată ca absenţă a unei direcţii literare precise. Cerem tinerilor scriitori să ne acorde încrederea lor, îi vom publica, fără discriminări, fără parţialitate, cu operele lor cele mai bune. Ar fi greşit însă să se piardă din vedere că Luceafărul nu este un magazin literar, o sumă, o antologie de texte. Socotim că o revistă (şi cu atît mai mult una a tinerilor scriitori) îşi împlineşte misiunea nu numai cînd deschide paginile ei celor mai talentaţi, ce­lor mai reprezentativi scriitori , dar, în egală măsură, cînd rămine ea însăşi, cu profilul ei distinct, memorabil, dincolo de literatura pe care o publică şi uneori chiar împotriva ei. Desigur, este astăzi o idee depăşită, primejdioasa dacă unii o mai împărtăşesc, aceea că revista este a unui singur om sau a unui grup de oameni, că ea este scrisă pînă la ultimul rînd de redactorii ei. Nu e mai puţin adevărat că o revistă este un tot, o unitate ideologică şi artistică. Ea nu începe prin a respinge de plano pe niciun scriitor , dar sfirseşte A dacă nu se abate de la drumul cel drept) prin a-şi „selecţiona" colaboratorii ca si cititorii. Nu avem în vedere nici o restrîngere nefirească şi fără sens a colaboratorilor la cîţiva ,,fac-totum", dar nici o unanimitate imposibilă, falsa şi la fel de nedemocratică în viaţa literară ca şi spi­ritul sectar. Noua serie a Luceafărului porneşte la drum fără preju­decăţi, nu şi fără principii. Nu este o revistă de critică, dar una care speră să afirme un spirit critic. Bunăvoinţa noas­tră faţă de toţi cei ce ţin, cu talent, cu pricepere, cu onesti­tate, condeiul în mînă nu înseamnă dezordine, haos, întîm­­plare. Critica revistei, avem încredinţarea, nu va părtini pe nimeni, nu va nedreptăţi pe nimeni, nu va absolutiza nici o tendinţă în dauna alteia. Ea va reprezenta doar acel ochi atent şi ferm care alege, care înţelege, care afirmă şi care, cum s-ar putea altfel, neagă. Nu ne socotim infailibili; a greşi este omeneşte. Vom şti însă să ne reparăm greşelile, cele inevitabile ca şi cele datorate unor conjuncturi neferi­cite. Nu ne vom da în lături să recunoaştem cinstit dacă şi cînd am greşit. Aceasta este dificultatea oricărei reviste de literatură, de cultură, şi ea nu poate fi biruită decît prin­­tr-o deplină sinceritate a punctelor de vedere. Cît despre punctele de vedere, ele­ se vor preciza în pas cu desfăşu­rarea literaturii publicate, cu evoluţia ca atare a fenome­nului cultural contemporan, îrntr-o comunicare cît­ mai gene­roasă şi mai temeinică cu tendinţele naturale ale literatu­rii înseşi. Luceafărul, e, aşadar, revista celor ce sînt, a tinerilor adică, ajunşi azi la o anumită notorietate literară. Luceafă­rul e in aceeaşi măsură sau chiar mai mult decît în carul '­­ MM dintîi­, revista celor ce vin. Talentele foarte tinere vor găsi îtr revista noastră primirea cea mai cordială, considerînd că menirea unei publicaţii constă nu numai în ceea ce consolidează ci şi în ceea ce descoperă. Ne place să cre­dem că tînărul timid şi necunoscut va găsi la noi înţelegerea necesară şi opinia cea mai sinceră. Nici o prejudecată de şcoală sau formulă literară nu-i va sta în cale. Singurul nostru criteriu de alegere şi de încurajare este acela al va­lorii. Numai în emulaţia liberă, de nimic stînjenită, talentele adevărate se pot impune. E de la sine înţeles că o revistă făcută de tineri şi adresată tinerilor nu poate să publice numai scrieri antologice. Talentele sunt de mărimi diferite şi o literatură nu se constituie numai din piscuri. Vom avea însă grijă ca poezia, proza sau eseul colaboratorului nostru sa nu coboare, totuşi, sub o limită admisă. Vom face, totodată, în aşa fel ca mitul scriitorului nepublicat să dis­pară. Lăsînd pe oricine să-şi afirme formula pe care o crede cea mai fericită, în cadrele, fireşte, ale principiilor noastre ideologice, îi dăm posibilitatea să-şi dovedească măsura adevărată a talentului. E ce-şi poate dori mai mult un scrii­tor tînăr, şi ceea ce Luceafărul propune colaboratorilor săi de azi şi mîine. LUCEAFĂRUL GH. D. ANGHEL !Portret de femeie GEO BOGZA CE UŞOR SE ÎMBRACĂ UNII... Ce uşor se îmbracă unii in hainele morţilor Pantofii şi-i trag in picioare Pălăria şi-o pun in cap Şi apucind bastonul de miner Pornesc prin trrg joviali Fudulindu-se in hainele morţilor. Pe cunoscuţi ii salută cu gesturi largi Şi trec triumfători prin mulţime La butonieră cu o mare garoafă albă Cumpărată la florăria de pe bulevard Cu banii găsiţi in hainele morţilor,­ iteratură istorie l’appeile journaîisme, spune Gide, tout ce qui inti­­ressera demain moins qu'aujourd'hui. Dar oare ce ne va interesa mîine mai puţin decît as­tăzi ? întrebare la care răspundem altfel astăzi decît ieri. Acum o sută de ani lumea nu era atît de curioasă de evenimentele pe care le trăia ; în orice caz, nu-i plă­cea să le ia în seamă înainte de a deveni istorice. Căci istorie însemna trecutul. Sartre nu i-a iertat niciodată lui Flaubert că a stat acasă în zilele Comunei. însă ce re­prezenta Comuna pentru Flaubert ? Un eveniment. Aşa cum evenimente erau, în secolul XIX, războaiele, crimele politice sau loviturile de stat .A fost nevoie să treacă încă cincizeci sau şaptezeci de ani pentru ca omul secolului XX să înveţe să citească ceea ce este istorie în eveni­ment şi eveniment în istorie. Pînă la el, evenimentul se trăia, iar istoria se descifra în documente ; prezent şi trecut se opuneau irevocabil. Abia în secolul XX, Istoria (două conflagraţii mondiale, Auschwitz, Hiroshima, lagă­rele, asasinatul „cu sînge rece") şi-a sfărîmat cuşca cu gratii de oţel în care fusese închisă şi a năvălit în pre­zent. Pentru prima oară, omul se află faţă-n faţă cu Istoria ; ceea ce învaţă cu acest nume la şcoală nu i se mai pare decît o lungă poveste pentru copii. Adevăra­tul, teribilul obraz al Istoriei, îl întîmpină în viaţa de toate zilele, în vise, în imaginaţie, în dragoste, cu mult mai des decît în paginile manualelor. Intr-un fel, situaţia s-a inversat: istorie nu mai înseamnă trecutul, ci pre­zentul. Ceea ce ne va interesa mîine mai puţin decît astăzi... In fond, ceea ce ne interesează astăzi este singurul lucru care ne interesează. Sîntem prea copleşiţi de Isto­ria noastră spre a n-o gîndi pe a altora în funcţie de ea. Istorică nu mai este Istoria, ci evenimentul. Niciodată, înainte, omul n-a purtat pe umeri o mai mare răspundere ; fiindcă niciodată înainte, el n-a fost la fel de conştient că Istoria se află în el, în ceea ce trăieşte şi gîndeşte el, în gesturile lui, chiar în cele mai anodine. Istoria a încetat a fi cadrul existenţei umane ; se confundă cu existenţa umană însăşi. Omul nu se si­tuează în Istorie, omul este Istorie ; din durata exterioară și abstractă, Istoria a devenit durată interioară și concretă, cu alte cuvinte. Politică. Politica este istoria a­­sumatâ. J’appelle journaîisme... Dar nu este publicistica expre­sia evenimentului care poartă în inima lui Istoria ? Publicis­tica este legată de politică. Omul modern trăieşte în impe­riul politicii, aşa cum medievalul trăia în acela al religiei. Politica este religia — singura religie de masă — a se­colului XX. Primul nostru gest, dimineaţa, este de a cum­păra ziarul; ultimul, seara, este de a asculta la radio ştirile. Intre aceste două gesturi fundamentale, tot atît de fundamentale precum erau pentru vechii creştini, rugă­ciunile zilnice, se cuprinde restul existenţei noastre. Omul modern face politică chiar fără să ştie, aşa cum Monsieur Jourdain făcea proză fără să ştie. A citi, a gîndi — iată tot atîtea acte politice. Intre două volume de versuri, poetul semnează un manifest sau scrie un articol despre foamete. Mai face el vreo diferenţă între Politică şi.. Artă ? Altădată Arta îşi căuta liniştea departe deopotrivă de valurile evenimentelor, de fluxul şi refluxul politicii. Astăzi Arta şi Politica se găsesc inextricabil amestecate, la fel ca libertatea şi necesitatea sau creaţia şi acţiunea. Orice am scrie, politica ne în­soţeşte. In orice lectură, politica e prezentă. Toate cărţile sînt politice. Nu există decît poezii, eseuri, tra­gedii şi romane politice. Simfonia a IX-a de Beethoven este o simfonie politică. Jan Kott a descoperit în Sha­kespeare un scriitor politic şi în Hamlet un „beatric". Cînd Hamlet „priveşte înapoi cu mînie", Arta şi Politica nu mai pot fi despărţite. Ceea ce ne va interesa mîine mai puţin decît astăzi... Ah, dar evenimentul devenit Istorie nu mai poate fi smuls din Istorie. Universalul este o vorbă goală dacă n-are un sens politic. El nu apare întîmplător într-o formă poli­tică , este politică. Secolul XIX vedea istoria obiectului şi punea subiectul deasupra istoriei, în stare s-o descrie impersonal ; secolul XX a înţeles că istoria se află deo­potrivă în subiect, asumată de subiect. Istoria pozitivistă merge spre trecut şi-i constată ; singura istorie astăzi posibilă îşi asumă trecutul, într-un act totalizator. Imaginea Turnului de fildeş este ridicolă nu pentru că ar opri pe scriitor să priceapă istoria din afară, ci pen­tru că îi dă iluzia că îşi poate lăsa istoria pe dinafară. Ca să fie cu adevărat liber de istorie, Turnul de fildeş ar trebui să fie gol. Cine intră, aduce cu sine Istoria. Nicolae MANOLESCU r REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA f­iáeret••••■' m i­v ' ; U -fă n / ** ntem —m I-----------------------------------I-----------------I— — - - ■ Proletari din toate ţările, uniți-vă! - ■ ■ ANUL XI Nr. 27 (323) Sîmbătă 6 iulie 1968 8 pagini — 1 leu

Next