Luceafărul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 12, nr. 1-26)
1969-01-04 / nr. 1
iluziile limbajului GOANA DUPĂ „ABSOLUT“ Dreapta şi calma folosire a instrumentelor (deci și a limbajului ca mijloc, instrument, de comunicare) are nevoie de o prevenire dincoace de lumea scopurilor, către o regiune în care destinele nu sînt încă hotărîte, unde sensurile dure și univoce nu s-au desprins din învăluirea de halouri, cu aderenţe şi atracţii. Aici e o zonă a trăitului, în care duritatea logicii trebuie uneori să dispară, pentru a se reîntoarce la matca prediscursivă. Supusă îndoielii existenţiale, discreditată pentru graba ei de a se pronunţa, de a formula sentenţios ceea ce, adesea, nu este de formulat, vorbirea scapă, de certitudinile cotidiene, atingînd nesiguranţa reflexivităţii. Contemplîndu-şi vagul ei fundament, readusă la conştiinţa prăpastei pe care nu o vedea numai pentru că ţintea în sus, vorbirea redevine gravă, îşi recunoaşte puterea interstiţiilor, a fisurilor discursive, valoarea nu numai a prezenţelor ci şi a absenţelor sale. Descurajarea obişnuinţei de a lua tot ce se află prin preajmă numai drept instrument de utilizat şi de părăsit se desfăşoară ca o mişcare a gunoului către ceva mai originar. Originile nu sunt marcate de instrumentaţie, nici de liniile drepte ale scopului. Cuvintele trebuie să fie, pentru a putea să fie ceva ; desigur, chiar numai pătrunderea acestui ceva sună de la bun început ca introducere a unui element ce alterează fiinţarea pură. Cuvintele se leagă, cad unul în altul, relevîndu-ne astfel că, de fapt, puterea noastră constructivă în limbaj este limitată şi chiar iluzorie ; limbajul, care ne este pre-existent ca sistem, ne conduce, iar noi descoperim mereu ceea ce ne este dat. Astfel acest ceva de la care am pornit; prin el fiinţarea pură s-a pierdut, a intrat în curgerea alterităţii, în jocul acelaşi-altul. Fiind ceva, cuvintele sunt pentru ceva, într-un anumit scop. Instrumentul se determină ca existentă printr-o trimitere către... ; el, ca instrument, nu este, ci este pentru... Iar o lume a instrumentelor alcătuieşte un sistem de trimiteri, ceea ce Heidegger numea lumea noastră ambiantă (Umwelt), primul străi ontologic pe care-l străbatem către seninătatea fiinţei. Lumea ambiantă poate fi descrisă de o ontologie banală, în care fiinţarea, în dinamismul ei de suprafaţă, iese din sine pentru a fi altceva, scop, urmărire, şir de trimiteri zig-zagate. Aici lumea devine obositoare, o continuă traversare şi o mereu reluată trădare a instrumentului, părăsit pentru un altul, şi toate acestea pentru a se ajunge adesea la elaborarea unui alt instrument, traversat apoi şi el în grabă pe drumul strict trasat al eficienţei Deşi s-ar părea că aici am avea de întîlnit un domeniu al pozitivităţii, al „realismului“ crud, situaţia din cîmpul tehnologic (atunci cînd el este extins dincolo de limitele sale de funcţionare : paradoxal, tocmai aici, unde se proclamă că totul este funcţional, unde funcţionalitatea se află la ea acasă, tocmai aici se pierde măsura funcţionalităţii, depăşindu-se limitele printr-o extensie nemăsurată), poate fi văzută, şi este chiar, altfel. Coana gifuită după rezultat, viteza deplasării existenţiale, tocmai acest pozitivism pragmatic favorizează renaşterea celor mai neplăcute şi penibile iluzii transcendentale. Căci esenţa şi mai binele rămin mereu un dincolo de, infinitul se degradează un „infinit rău“ (Hegel), infinit prin alergare şi adăugire, fiind înţeles, la urma urmei, ca o plictisitoare nesfîrşire. Transcendenţa născută din goana tehnologică este o fata morgana fugitivă, epuizantă. Simţurile se pervertesc şi ele, totul devine privire, privire către un timp care încă nu există. La fel goana printre şi prin cuvinte. Traversarea buimacă a discursului, folosit ca vechiul neutral de informaţie neutralizată prin indiferenţă, pentru a prinde ceea ce vorbitorul crede că este lucrul ! Cuvîntul, canal de circulaţie a informaţiei, iată o determinaţie eficientă (cite binefaceri a adus şi vă aduce cibernetica !), dar şi o insuficienţă de determinare atunci cînd se rămîne numai la atît. Prilej de taifas pentru duminicile noastre cibernetice, cum se exprima amuzat Lacan. Nu e cuprinsă aici o devalorizare a teoriei informaţiei ca atare, ci doar e retezată ambiţia funestă a oricărei teorii de a se extinde şi de a înghiţi lumea ; un mod de a ironiza exclusivismul teoreticienilor care simt că „stăpînesc“ universul privindu-l (mereu perversiunea văzutului !) prin micul spaţiu făcut transparent în crusta lucrurilor. Dispreţuirea cuvîntului pînă la instrumentalizarea lui definitivă degradează și existenta vorbitorului,» o mistifică amăgind-o cu falsele tablouri ale unui dincolo care nu se va da niciodată decit prin întoarecerea privirii către aici. Desigur, această iluzie este întreţinută şi de masca misterioasă a căutătorilor de esenţe şi profunzimi îndepărtate, căutători care posedă toate subtilităţile în afară de aceea, simplă...de a şti că cel ce nu vede nimic aici, nu va vedea nimic nici dincolo ; acel dincolo este un aici, acel cîndva este un acum. Dispreţuindu-l pe aici şi acum, lipsindu-se de puterea de constituire a cuvîntului care tocmai e rostit (scris), existenţa e fondată pe un transcendent şi pe o „esenţă“ care rămin numai speranţe deşarte, proiecţie în viitor a unei neputinţe actuale. Dacă este ceva care se realizează în acest penibil proces de amînare a faptului de a trăi deplin cuvîntul (discursul), atunci acest ceva nu este speranţa, ci neputinţa prezentă. Ea singură e o certitudine. Halucinanta nuvelă „Dublul“ a lui Dostoievski, subintitulată „poem petersburghez“, desfăşoară în linii progresive evoluţia unei astfel de alienări în limbaj, pînă la demenţa totală. Desigur, obişnuiţi de ştiinţele fizice am putea fi tentaţi să găsim imediat o cauză şi un efect, să lăsăm totul în seama cauzei, care de regulă trebuie să fie ceva foarte profund şi, de preferinţă, greu de determinat. Am putea atunci spurie liniştiţi : „Goliadkin, eroul lui Dostoievski, era nebun, de asta vorbea aşa“. Dar dacă nu ne vom lăsa în voia acestui „determinism“ simplist, putem inversa sensul : nebunia lui Goliadkin s-a format chiar prin acest mod de a-şi organiza discursul Zile întregi modestul funcţionar este pradă unei neputinţe de a exprima ceva, o esenţă a sa mai adîncă, dar inexprimabilă. Cu mintea fixată asupra acestui ceva mai adine şi mai luminos al său, Goliadkin îşi construieşte personalitatea reală prin gafe consecutive care contrazic orice pretenţie la o esenţă, alta decit ceea ce se vede. Vrînd să comunice cuiva acest incomunicabil eu profund, care nu vrea nicidecum să iasă în cuvinte funcţionarul ţine discursuri incoerente şi banale. In tot cursul avatarurilor sale acest personaj halucinant nu reuşeşte nici măcar o dată să iasă în discurs ; el nu iubeşte niciun cuvînt (adesea eroul rezolvă o exprimare prin cîteva banalităţi încheiate cu „şi aşa mai departe“) şi nici un cuvînt nu-l iubeşte. „Dublul“ este poemul alienării continue prin dispreţuirea cuvintelor, care ca răspuns refuză să se dea locutorului, oferindu-i spre folosinţă numai reziduurile discursului cu care nimeni nu are de făcut nimic.* Eugen IACOB ✓ St . CRONICA LITERARA ANTOLOGIA POEZIEI SIMBOLISTE ROMÂNEŞTI „POEŢII DE LA VIAŢA NOUĂ“ „O antologie este un gest subiectiv, totdeauna, şi cui nu-i place, il poate repeta pe propria răspundere". Pompiliu Constantinescu Foarte mulţi confundă antologiile cu crestomaţia în aspectul cel mai puţin favorabil al acesteia, manualul. Intre o antologie, o crestomaţie şi un manual există o serie de asemănări, care conduc la crearea echivocului dar mai importante sunt deosebirile şi despre ele vrem să vorbim aici. Crestomaţia este o culegere de texte destinate mai ales studiului, drept care, textele, sunt reproduse din clasici sau autori consacraţi. Crestomaţia operează într-un teritoriu unde selecţia şi-a spus deja cuvîntul, căci un clasic sau un autor consacrat este un scriitor deja acceptat şi consolidat valoric în conştiinţa publică. Crestomaţia face deci, de multe ori, o selecţie de selecţie, îngăduindu-şi să uite unele exigenţe fiind destinată studiului, adresîndu-se mai ales mediului şcolar, ea are evidente intenţii educative, urmăreşte un scop şi crestomaţiile vor urmări întotdeauna unul. Fie că e vorba de familiarizarea cu o literatură, să zicem cea latină, fie un anume aspect din mai multe literaturi. Criteriul se complică cu altele urmărind intenţii didactice, ceea ce impune selecţiei un caracter dirijat, o unitate mai ales de ordin tematic. Este şi cauza pentru care o crestomaţie seamănă foarte mult cu un manual de limbă sau de literatură care operează şi el selecţii în texte oferite ca mostre. Şi aici, însă, criteriul selecţiei este subordonat altuia într-un fel mai evident decît în cazul crestomaţiei. Şi una şi alta au însă scopul de a instrui, la care se adaugă şi acela de a educa, şi au o întrebuinţare cel mai adesea de domeniul studios. Antologia reprezintă o eliberare de servituţile unor criterii restrictive. A antologa vrea să însemne un gest de liberă selecţie în absenţa constrîngerilor exterioare. A antologa este un fel de a te manifesta, de a te ilustra prin ceea ce selectezi. Antologia este sinonimă cu florilegiu, cuvînt ce traduce pe primul reproducînd mai exact ideea de selecţie preferenţială şi valorică. Antologiile au mai ales scopul de a valorifica, conducîndu-se nu după criterii tematice. Ov. Densuşianu citea colecţiile de folclor şi opera apoi un condensat Florilegiu de poezie populară. Era ceea ce reţinea el, ceea ce propunea autorul antologiei din marea masă a producţiilor folclorice. Orice literatură are nevoie de antologii deoarece ele reprezintă un principiu ordonator şi ierarhizator. Prezenţa lor ar trebui să fie astăzi masivă şi nu este. Antologiile au darul de a clarifica o perioadă literară, istoria unei literaturi chiar. De câte ori vom citi o bună istorie literară, vom observa că utilitatea ei, una din calităţile esenţiale, derivă din priceperea autorului de a reţine operele cele mai realizate artistic. O istorie literară fără acest simţ al antologării este de multe ori nulă. G. Călinescu îşi împlinea cu ajutorul citatelor demonstraţia sa critică, ceea ce era încă un fel de a indica rolul antologării în istoria literară. Strîngînd într-o carte toate citatele utilizate de G. Călinescu în istoria sa, vom obţine o antologie a literaturii române ! Operaţia se poate face şi cu istoriile literare ale lui N. Iorga, care avea şi el plăcerea citatelor, dar ce diferenţe vom constata ! Puse una lingă alta, aceste două posibile antologii scot în evidenţă personalitatea celui ce antologhează, gustul acestuia. La Iorga vom observa o colecţie de bizarerii nu lipsită uneori de un fir unic, ilustrînd gustul atît de contestat a lui Iorga. Dincolo, o selecţie de texte, ilustrînd un gust sigur şi un simţ al ierarhiei valorilor pe care Iorga nu-l avea. Iată de ce cînd se face o antologie, cel ce o face ne interesează în egală măsură cu ceea ce ne propune. Antologiile fără autor, atît de practicate la noi în ultima vreme, sînt un nonsens. Urmărind o selecţie, urmărim şi graficul unui gust, putem deschide un dialog cu cel ce a făcut selecţia. In cazul anonimelor antologii, anonime pentru că nu au autor, dialogul este imposibil. Desigur, sunt de preferat , antologiile de autori, acestea însemnînd totodată un gest constructiv, creator prin configurarea unei materii pînă atunci informe sau reprezentată altfel. In momentul în care Ov. Densuşianu îşi compunea florilegiul de poezie populară, exista în circulaţie colecţia lui Vasile Alecsandri. Existenţa acesteia l-a împiedicat pe Densuşianu să încerce o reselectare şi o nouă dispunere. După cum indiferent de marea cantitate de piese folclorice, zvîrlite pe piaţă în colecţii mai mult sau mai puţin glorioase, M. Eminescu şi-a compus în caietele sale o antologie personală de folclor, al cărei interes stă în faptul că a fost alcătuită de o personalitate poetică de prim rang. Antologia de folclor a lui Lucian Blaga profită de același interes, izvorît din chiar personalitatea autorului. Creatorii au un fel de a filtra realitatea care le este proprie și o antologie înseamnă un argument în plus pentru demonstrarea singularităţii lor artistice. Cînd se fac traduceri dintr-o altă limbă şi cînd aceste traduceri se datoresc unui scriitor de marcă, ne aflăm de fapt tot îţi faţa unei antologii. Antologia este un gest de preferinţă pe care traducerile îl reprezintă uneori foarte bine. Al. Philippide traducea pe Baudelaire într-o selecţie expresivă. Expresive sînt şi traducerile lui Sadoveanu din rusă şi franceză. Ele ne vorbesc despre propria sa proză, ne deschid porţi pe care altfel am fi întîrziat să le deschidem. Cînd observăm că I. L. Caragiale traducea din Edgar Poe nu putem fi indiferenţi la tenta de fantastic a cîtorva din povestirile sale. După cum traducerile lui Titu Maiorescu din Bret Harte şi Alarcon trebuie folosite ca indiciu preţios cînd discutăm gustul şi orientarea estetică a acestui critic, ca şi traducerea tot de către el a aforismelor lui Arthur Schopenhauer. Ceea ce vrem să precizăm aici este că antologia nu are rolul de a ilustra personalităţi ci de a ilustra o singură personalitate, pe a acelui ce face antologia. Tălmăcirile din lirica universală ale lui Lucian Blaga sînt tocmai o astfel de antologie care ilustrînd mai întîi personalitatea lui Lucian Blaga, ilustrează prin reflex şi pe cei traduşi. O antologie care să ilustreze personalităţi începe să nu mai fie o antologie. Aceasta este de fapt o crestomaţie căci răpeşte esenţialul drept al celui ce face operaţia de a opta în deplină libertate a gustului său către o creaţie sau alta. Foarte interesante sînt preferinţele criticilor mai ales cînd aceştia sînt creatori. Aminteam cazul lui G. Călinescu în ale cărui preferinţe vizibile se poate alcătui o antologie de texte sau de autori preferaţi. La fel s-ar mai putea întocmi una pentru G. Ibrăileanu sau Eugen Lovinescu. Gestul l-a dus pînă la capăt Vladimir Streinu într-o Literatură română contemporană, Antologie apărută în 1943 la editura Dacia. Atît autorii cit şi textele sînt surprinzător de bine alese dat fiind apropierea de fenomenul încă în desfăşurare. Cu excepţia a patru nume la poezie şi a tot atîtea la proză, antologia s-ar putea semna şi de către un critic de astăzi într-atît de bine a funcţionat simţul de valoare al criticului. Poate că tot aici a trebuit pomenită, deşi autorul ei nu era un critic propriu-zis, antologia lui Lazăr Şeineanu din 1891, intitulată Autori români moderni, deşi aspectul ei înclină către crestomaţie. Crestomaţie tipică şi deloc neglijabilă sau contestabilă este Lepturariul lui Aron Pumnul, pe care Titu Maiorescu falsificind planurile şi tratînd-o drept antologie,, o desfinţa cu aplomb. De observat că se cerea unei crestomaţii să fie antologie, adică să promoveze riguros valoarea şi să nu facă concesie culturalului. Libera mişcare a antologiilor este semnul unei emancipări literare cîştigate de la Maiorescu încoace, şi ilustrate de cîteva antologii ca cea a lui Pillat şi Perpessicius (Antologia poeţilor de azi), a lui Vladimir Streinu, (Literatura română contemporană) a lui Zaharia Stancu (Antologia poeţilor tineri). Să se observe cadenţa apariţiilor acestor antologii (1925, 1928, 1934, 1943) care satisfac nevoia de clarificare, de selecţie şi de ierarhie valorică a unei literaturi în mers. Ea arată funcţiunea indispensabilă a acestor istorii literare prin negaţie, care sunt antologiile. în ultimii ani, au apărut cîteva antologii dintre care menţionăm pe cea a Nuvelei româneşti contemporane în trei volume, datorate lui Nicolae Manolescu, şi pe cea a Poeziei româneşti contemporane efectuată de Eugen Simion, amindouă criticabile sub raportul selecţiei şi al concesiilor făcute sub presiunea unor criterii festive. Şi una şi alta cuprind mai mulţi autori decit îngăduia valoarea textelor lor ceea ce le apropie mai mult de antologiile tematice, acest determinativ dizolvînd chiar noţiunea de antologie. Ele au fost într-o mai mică măsură decit era de aşteptat antologii de autor, dar au însemnat un început pozitiv. Recent a apărut o Antologie a poeziei simboliste româneşti de Lidia Boje şi o alta — Poeţii de la Viaţa Nouă de Al. Coloman. Cea de a doua interesează mai mult pe specialist şi e un stil gest de istorie literară. Cealaltă, care o include în principiu pe prima, e de un interes estetic mai larg, şi a stîrnit ecouri printr-o selecţie care nu include numai pe simbolişti. Prin ea, Lidia Bote îşi completează Simbolicmul românesc oferind un indispensabil instrument de lucru şi cunoaştere amatorilor, chiar dacă unele lucruri sunt discutabile. Aceste două antologii reprezintă încă prea puţin, cu atît mai mult cu cit se revefera la o perioadă mai veche, e drept, şi aceasta necercetată suficient, dar efectul lor selectiv şi clarificator l-am dori mai ales asupra literaturii contemporane, înţelegînd prin asta o perioadă literară al cărei început se poate situa pe la 1930. Ele trebuie efectuate cu toate riscurile pe care le implică discutabilitatea lor. Epuizarea unei atît de vehement criticată antologii de Proză umoristică română alcătuită de Silvian Iosifescu, ne arată cit de utilă şi necesară e această specie de întocmiri. întotdeauna însă, o antologie, este un lucru discutabil, şi cea mai onestă atitudine contestatoare este aceea de a compune o alta. Publicul va alege cu siguranţa pe cea mai bună. Perpessicius spunea: „O antologie nu este altceva decit ceea ce numele însuşi spune : un florilegiu, (Anthologhie sau floare aleghe de ciaruri bisericeşti sunt un titlu de carte din 1840 de la Mănăstirea Neamţu) o „floare a darurilor“ lirice care să ispitească, să iniţieze şi să deschidă perspective şi nicidecum să le epuizeze. O antologie e o selecţie, şi nu sera întreagă“. M. UNGHEANU Feronerie veche romanească (Detaliu de la Minastirea Frumoasa, Iaşi , 1836) MIORITIC şi 5 MANOLIC Schematizată la maximum, în favoarea şi virtutea demonstraţiei, literatura română, trăgindu-şi izvoarele din doua creaţii folclorice fundamentale, baladele Mioriţa şi Meşterul Manole, poate fi împărţită în lirică şi epică, în meditativă şi existenţială, în pasivă şi acţională, în transcendenţă şi contingenţă, etc. Observăm frecvenţa contrariilor, masivă, mecanică. Oricit de semnificativă uneori, antinomia, opunerea nu ne mai satisfac. Un al treilea termen, sublimator şi calitativ altul, îşi reclamă dreptul la evidenţă. Tinderea literaturii, sustrasă genului şi depăşindu-l, este să se mîntuie în sinteză. Mai puţin prin mijloace şi mai mult prin esenţă. De altfel însăşi cele două balade, mioritică şi manolică, au linii de forţă comune, implicite. Sacrificiul propriu-zis sau sacrificiul altei persoane, evident îndrăgită, simbolică, dus pînă la capăt, denotă un grad de intensitate comun. Comună este şi definirea în faţa morţii, în faţa situaţiei limită, pe care o accepţi, pentru tine, sau o provoci în altul. Însuşi destinul acestor două balade mi se pare semnificativ. Mioriţa, intrată în arie literară, aşa cum a fost ea receptată, este, prin retranscrierea unui autor de meserie, o operă cultă. Se poate spune, nuanţat, acelaşi lucru şi despre Meşterul Manole. Această baladă anonimă a suferit atîtea interpretări culte, îneît sensurile ei primordiale sînt cu neputinţă de descifrat altfel. Ea a devenit ceea ce s-a scris şi spus ulterior despre ea. A fost ajutată, în mare măsură, pe traiectoria ei de integrare în literatura la ,zi, de simplitatea ei formală, marea frecvenţă a verbelor nesuportînd calofilia. Am putea folosi şi folosim termenii de înstrăinare. Cînd spunem universul mioritic sau universul monolic, înţelegem diferenţa, caracteristica inefabilă, multiplul în loc de unul. Este de asemenea şi un omagiu adus celor două balade. Cum însă nu avem în consideraţie autori singularizaţi, ci spiritualitatea în formă pură, fără trimitere la un individ, sau la altul, dar valoric reprezentativă tuturor, despărţirea prea netă devine inoperantă. Pentru a nu mai vorbi de repercutarea în operele clasice. Avînd de-a face cu un întreg este greu să mai despărţim cu mare claritate fiecare componentă a sa. Dacă nu sîntem robii unei singure dimensiuni, unei trimiteri unilaterale, Baltagul este o continuare a Mioriţei. De ce nu şi o includere a Meşterului Manole ? Dacă nu într-o mai mare, măcar in aceeaşi măsură. Vitorla Lipan are un caracter pe cit de feminin pe atît de bărbătesc. Din punct de vedere mioritic, păstrînd intactă dragostea ei pentru Nechifor Lipan, în afara oricărei realităţi, într-o desăvîrşită puritate cosmică, neatinsă de niciun incident, chiar cînd e vorba de moarte, ea sacrifică imaginea celui iubit, acceptînd să o confrunte, în virtutea dreptăţii şi a adevărului, desigur, cu încurcata, pieritoarea şi strania condiţie umană. Vasta ei acalmie este dinamitată de fulgerele subţiri dar puternice ale demoniei. Căutînd făptaşii crimei ea reface însăşi crima, o explică trăind-o la modul amănunţit, natural, datoria fiind mai presus de vina ascunsă, abia sesizabilă. Vitoria Lipan se sacrifică pe sine, sacrifică pe Nechifor Lipan ? O abstracţiune, căreia i se devotează fără crîcnire, amestecă totul. Nici Ion al Glanetaşului nu este un erou liniar, privit din acelaşi unghi de vedere. Îşi sacrifică dragostea, pierde fiinţa iubită, dintr-o sete nelimitată de pămînt, tenace, activă. Construcţia lui, tragică prin eferberitate, nu e însă de loc simplă, de loc friabilă. Pentru el pămîntul este singura posibilitate de comunicare cu absolutul. Vinderea, sufletului său, întărită prin sărutul unui pumn de ţărînă, îi redă tinereţea veşnică. Din această convingere, profund mioritică, nu-l va putea clinti nimeni. Am evitat, cu bună ştiinţă, din aceste sumare exemple, poezia. Fiind o stare de tensiune constrînsă de la sine în contopirea extremelor, ea ne oferă, am putea spune, în întregime şi-n fiecare metaforă, spiritul mioritic şi manolic deopotrivă. Sau, altfel spus, el este chiar principiul, intimitatea ei de a fi. Cu atît mai mult cu cit cuprinde opera dar şi omul. In acest caz, un sacrificiu, o renunţare la sine este în primul rind cuvîntul, teroarea de construcţie explicită, a cărei asumare a pus in nelibertate mult spaţiu din sufletul eminescian, care l-a obsedat pe Blaga, cu care şi-a încercat temeritatea Barbu. Zona de pură absolvire este ceea ce reuşim noi să distingem, recitind aceşti mari poeţi, dincolo de timp, sau poate în inima timpului, condiţie de supravieţuire a oricărui autor. Depăşirea accidentalului prin integrare în universal, prin comuniune cu ceea ce norma morală curentă respinge, este definitorie pentru mioritic şi manolic. Unul din termeni respinge eludează, nu bagă in seamă accidentalul, celălalt îl trăieşte, suferă, acţionează în planul lui pînă la refuz, pînă la pierdere de sine. Interioara sau exterioară, acţiunea, existenţa imaginată, visată sau facind corp comun cu fiinţa, cu mişcarea ei de gindire şi de sentiment subîntind aceeaşi dorinţă de libertate. Este dorinţă de libertate. Este o înfrîngere sau o supremă înţelegere, greu plătită, necesităţii. Meşterul Manole închide veşnic în zid pe ciobanul Mioriţei şi acesta nu-l bagă niciodată în seamă, nu-i pronunţa niciodată numele, nici măcar nu-i ştie faţa, chipul prea bine. Primul suferă de moarte pentru al doilea,, îl rîvneşte şi-l ia locul, devenind el însuşi, o spirală de neoprit, pluralitate a unei noi legende, bine ştiută dar neexprimată încă. " Grigore HAGIU 6 Feronerie veche românească (Curelari-Iaşi)