Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-07-05 / nr. 27

7 / 1 Conştiinţa istorică La o privire oricît de sumară, scriitorul român, în marginea evenimentelor sau influenţat hotărîtor de ele, s-a dovedit a fi o conştiinţă istorică, un receptacol generos al ideilor înaintate, consecvent cu sine în acord cu ceea ce dă relief inimitabil unei epoci. Putem vorbi astfel de o epocă a cronicarilor, a paşoptiştilor, a scriitorilor dintre cele două războaie. Mai mult chiar, în cazurile de înaltă realizare, cînd istoria şi arta se întregesc într-un tot unitar, pentru a repera o anumită perioadă de timp este de ajuns să pronunţăm doar cîteva nume proprii. Spunem, pe drept cuvînt, epoca lui Nicolae Bălcescu, epoca lui Mihai Eminescu, denumind o cronologie spirituală, stilizată în sensul concentrării, deschizînd în realitatea multiplă cele mai drepte căi de înţelegere şi cuprindere. Conştiinţa istorică a scriitorului român, în cazurile reprezentative, a fost mediatoarea indiscutabilă a creaţiei, posibilitatea detectării liniei directoare, a întregului ei ansamblu, cheia găsirii unui sens fundamental fără greş în inferioritatea ei specifică. S-a menţinut astfel, nealterată şi mereu vie, substanţa de gîndire a întregului nostru popor. în acest sens, de depozitari ai bogăţiei spirituale a poporului, scriitorii s-au vădit dintotdeuna a fi aleşii ei. Istoria, privită din unghiul lor de vedere, devine esenţializare, faptă revelatorie. Lumea este cum este şi cum s-ar vrea să fie, deoarece tot ce fiinţează trainic, durabil în prezent poartă cu sine în aceiaşi măsură semnul viitorului. „ Am asistat în acest ultim sfert de veac la acorduri între opere de mare suprafaţă artistică şi istorie, la acorduri depline, în rezonanţa cărora, opera şi istoria, contopindu-se, ne-au înnoit încrederea în nobilele resurse ale artei. Un Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi — destine trăite din plin artisticeşte — ne-au oferit o lecţie unică de ceea ce înseamnă într-adevăr conştiinţă istorică, angajarea pe toate planurile în viaţa societăţii. Meditînd la prestigiul şi încrederea de care se bucură astăzi în cetate scriitorul, la răspunderea pe care şi-o asumă integrîndu-se cu luciditate conştiinţei istorice, trebuie să subliniem dubla sa vocaţie. El se lasă influenţat de epocă pe cît o influenţează. Este modelat de ea pe cît o modelează. în această întrepătrundere dialectică, scriitorul îşi înscrie profilul cu certitudinea menirii împlinite. Viitorul devine sub ochii noştri şi hotărît de noi prezent. Putem vorbi de o acţiune simultană a viitorului şi prezentului. De o concentrare masivă a timpului. Dinamismul contaminează Surprinzîndu-l, opera de artă comunistă îl face mai limpede, mai aproape sufleteşte. într-un fel sau altul toţi scriitorii patriei noastre au vîrsta sfertului de veac republican pe care îl vom sărbători în curînd. Este miezul fiinţei lor. Centrul de greutate în jurul căruia gravitează. Scriitorul tînăr, asemeni tuturor celorlalţi scriitori, o resimte cu aceiaşi intensitate. Vîrsta lui este vîrsta acestui incandescent sfert de veac. Anii lui se suprapun cu aceşti ani uneori pînă la confundare matematică Evenimentele politice şi sociale ale acestui sfert de veac s-au dezvoltat şi fac parte integrantă din însăşi conştiinţa lui. în aceste clipe, cînd ne apropiem cu paşi repezi de ziua celui de al X-lea Congres al Partidului Comunist Român, punctul de vîrf al consemnării tuturor izbînzilor de pînă acum şi în acelaşi timp platforma înaltă de unde, într-o vastă imagine, vom contempla bogata ziuă de mîine, scriitorul tînăr îşi gîndeşte încă o dată patria. Profunzimea cuceririlor de gînd şi de faptă, într-o ascendenţă fără precedent, cu care societatea noastră ne-a învăţat, structurează o mentalitate suplă dar puternică, hotărîtă să dea răspunsuri tot mai adecvate realităţii. Sprijinind cu devotament, pricepere şi abnegaţie această mentalitate, scriitorul tînăr, factor activ al civilizaţiei contemporane, îşi probează întreaga capacitate creatoare. Drumul său caută drept către marea conştiinţă istorică — visul şi nostalgia oricărui artist adevărat. luceafărul Însemnări de atelier Bălcescu revoluţionarul Bălcescu este cel mai pur şi cel mai neverosimil dintre toţi eroii noştri naţionali. Trăieşte în ideea revoluţiei aşa cum sfiinţii trăiau în ideea divinităţii. Nimeni n-a scris pînă azi biografia acestui om exemplar, fiindcă nu s-a gîndit că Bălcescu ar putea avea o adevărată biografie. Faptele de biografie sînt fapte omeneşti: eroul de biografie e sublim şi ridicol, generos şi meschin, ca toţi oamenii. Bălcescu a încetat de multă vreme să mai fie, pentru noi, un om, devenind o idee. Istoria cunoaşte nenumăraţi eroi şi revoluţionari: eroismul lui Bălcescu face parte din aceeaşi clasă de noţiuni cu martiriul. Revoluţionarul Bălcescu are foarte mult dintr-un sfînt. In primul rînd, pentru chipul supraomenesc în care s-a devotat Revoluţiei. Contemporanii lui de la 1848 au, cu toţii, o biografie care se poate despărţi de revoluţie, prin care trăiesc dincolo de ea şi alături de ea, biografia lor intimă şi secretă ; biografia lui Bălcescu se confundă cu Revoluţia. Cînd revoluţia este înfrîntă, Bălcescu trebuie să moară. Cu mult înainte de a-i învăţa viaţa, ştim că nu poate supravieţui, că este predestinat. Boala fizică n-a făcut decît să desăvîrşească viaţa spiritului. Istoricul n-a scris pur şi simplu o istorie indiferentă, ci pe aceea, singura, care explica revoluţia. A studiat Mersul revoluţiei în istoria românilor spre a-şi determina propriul loc. Din istoria gîndită, Bălcescu a trecut nemijlocit în istoria trăită. Iar această istorie trăită este exemplară. Este viaţa unui sfînt. Totul în ea prevesteşte canonizarea : boala, suferinţa, exilul. Contemporanii au luat parte la revoluţie. Bălcescu a trăit Revoluţia aşa cum alţii şi-au trăit, în revoluţie, ambiţiile, entuziasmele, dorinţele. El este „fanaticul“, intolerantul, incoruptibilul. Contemporanii lui au jucat nişte roluri : Bălcescu s-a identificat cu al lui pînă la moarte. Camil Petrescu a zugrăvit revoluţia ca pe un tablou aproape caragialesc, dar în Bălcescu a văzut un erou de tragedie. Timpul n-a alterat masca tragică, de sfînt, şi de exaltat, a revoluţionarului pe care G. Călinescu a comparat-o cu un obraz din El Greco : „Ras, inverosimil de osos şi extatic, cu frunte enormă ca de craniu gol, pletos, gîtuit într-o mare cravată neagră, el are privirile rătăcite ale unui mistic meridional, uscăciunea asimetrică a personagiilor lui El Greco“. Nicolae MANOLESCU ~\ « » « REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA ** %| — Biblioteca m. Oc v...ia... ■ 1 . Lumină lină Lumină lină, lini lumini Răsar din codri mari de crini Lumină lină ochi de noapte Plin de mistere şi de şoapte Lumină lină drum de fără Scorburi cu miere milenară De dincolo de lumi venind Şi niciodată poposind Un răsărit ce nu se mai termină Lină lumină din lumină lină Cine te-aşteaptă, te iubeşte iubindu-te nădăjduieşte Că-ntr-un amurg lumină lină Vei răsări un cer deplină Cine voieşte să te creadă Trei omeni vor veni să-l vadă ION ALEXANDRU Lumină lină, lini lumini Răsar din codri mari de crini l-atîta noapte şi uitare Şi lumile-au pierit din zare Au mai rămas din veghea lor Luminile luminilor Lumină lină lini lumini Instrăinindu-i pe străini Lumină lină nuntă leac Tămăduind veac după veac Cel prins şi cel nedreptafit Al nimănuia hăituit Şi pelerinul însetat In vatra ta au înnoptat Lumină lină rai divin incununîndu-1 pe străin Deasupra stinsului pămînt Lumină lină logos sfînt. Logos Tu eşti văpaie fără grai « De dincolo de matca mumii Ceea ce Îngerii stîrnesc Cînd se lovesc de marginile lumii O, dă-mi putere să rămîn De-a pururi în această zare Pe unde oarbe pier pierind Zădărnicii pustiitoare Nu-i ceas, nu-i ochi să poată ști Cît de adînc și de departe Un fluture de foc m-a dus In cuibul meu de după moarte. — !