Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-07-05 / nr. 27

avant­premiera editorială ION HOREA „Calendar" Calendar se intitulează noua carte a poetului Ion Horea, versuri ce urmează să apară în scurt timp la Editura Tine­retului. AL. SÂNDETESCU „Duiliu Zamfirescu" După un amplu studiu asu­pra corespondenţei lui Duiliu Zamfirescu şi a unei ediţii de „Scrisori inedite“, Al Săndu­­lescu apare acum cu o carte despre autorul Vieţii la ţară. PETRE STOICA „Orologiul" Apare in colecţia Albatros Orologiul, selecţie riguroasă din cărţile precedente. Cule­gerea reface parcursul poetic al lui Petre Stoica, de la poezia de notaţie, de atmosferă, la poe­zia de problematică modernă. SORIN TITEL „Noaptea inocenţilor" Autorul volumelor Copacul (1964), Reîntoarcerea posibilă (1966) Valsuri nobile şi senti­mentale (1967) şi Dejunul pe iarbă verde (1968), va fi în cu­­rînd în librării cu un nou vo­lum de proză intitulat Noap­tea inocenţilor. HARALAHH ZINCĂ „secretul orei H" Carte aflată în pregătire la Editura Militară, dedicată eve­nimentelor zilelor de 23 și 24 August 1944. VALERIU SIRBU Poeme banale Nu sunt deloc banale poemele lui Valeriu Sîrbu ! Dimpotrivă, luciditatea, ironia, spiritul acut le fac uneori foarte interesante. Se observă şcoala lui M.R. Paraschivescu (din Versul liber, mai ales) sau a lui Geo Dumitrescu : poetul nu se dă în lături să „trateze“ pro­bleme foarte nepoetice, să folosească un limbaj discursiv ca cea mai directă vorbire. Tehnica şi-o mărturiseşte sin­gur, cu umor, în ultimul , al douăzeci şi noulea poem banal: „M-am săturat de poeme banale (fapt divers cu oare­care rezonanţe ascunse) fiindcă mi-am dat seama / că nu e nimic mai uşor decît să scrii poeme banale. / Se ia un fapt de viaţă — aparent banal — / se stoarce de toate înţelesurile şi se adau­gă / o gămălie de ac de sclipire sau înţelegere“. Cîteva din aceste poeme ar merita să fie citate, integral, deşi sunt cam lungi, în general. Fragmentul dă cu greu o idee de ansamblu. Iată Centura, al douăzeci şi şaptelea poem banal, în care se vede foarte bine cum izbu­teşte Valeriu Sîrbu să facă poezie ade­vărată despre lucrurile mai directe, ex­­trăgînd semnificaţia unor fapte de via­ţă comune în care noi n-am fi remar­cat nimic deosebit: „Ce legătură există între întîmplări­­le mărunte şi marile înfăptuiri ome­neşti ? / Sau mai exact de ce gîştele au salvat Capitoliul, / de ce un măr, căzînd, a emis teoria gravitaţiei, / sau un copac pus pe o oală a determinat maşina cu aburi ? / Lucrurile acestea m-au înfiorat, într-un fel, plecînd de la o neînsemnată centură / care se poate numi popular şi curea. / Ce-i centură ? Fie cine ştie­­ prea bine. / Un semn al puterii dacă este aşezată pe o haină kaki, / o banală fîşie de piele care susţine un pantalon, / opreşte co­pilul să nu cadă din pat, pe paraşutist îl agaţă de ciuperci plutitoare, / pe cîine îl leagă de gard, / îndeamnă sclavii să se transforme în animale putere / şi, în fine, servea drept simbol pentru castitate. / In America s-a ex­perimentat o curea care permite ridica­rea de la sol / a omului pînă la o înăl­ţime oarecare ! / Sunt de-a binelea uluit, deşi nu înţeleg ce legătură poate să existe / între o piele de porc şi aripa zborului spre înălţimi. / Să-i fie dat centurii să-l transforme pe om mereu în Icar. ?“ . DAMIAN URECHE Viori fără amurg Remarcabil meşteşug , versurile au ritm interior şi supleţe. Poetul este, în definitiv, un elegiac minor, înrudit cu Topîrceanu prin înclinaţia spre minia­tura lirică, prin ironie, prin cenzură intelectuală. Fondul tuturor acestor poeme rămîne unul sentimental. Iată o compoziţie tipică: „Floarea urîtă stă oftînd / Acolo-n margine de cîmp. / Soarele şi luna, da de obicei, / Toarnă grai puţin asupra ei. / Trec femeile pe lîngă ea cu gleznele goale / Şi-un cîntec se-ntoarce la izvoare, / Dar nimeni nu spune că floarea urîtă / E totuşi o floare. / Floarea la care mâi­nile nu se reped, / Nici ochii nu-şi găsesc îndemn, / Floarea inexpresivă, / Ca o gură de lemn,’ / Născută acolo unde nu se-ndeasă / Nici curioşi / Şi nici picior de florăreasă, / Mor toate florile spre toamnă... / Numai planta aceasta rănită / Trimite-ntîrziaţilor ca mine / Miros de buruiană-nflorită...“ ION LARIAN POSTOLACHE Grădina de cactuşi Mai demult scrie Ion Larian Posto­­lache, datînd Poemele de pe front de prin 1941—1942, deşi se află acum, după ştiinţa noastră, la primul volum. Din aceste sobre poeme de front, reţinem Mormântul de erou necunoscut: „Mor­­mîntul acesta pe care îl pasc viţeii şi uitarea / Este al unui erou, dar nu se ştie­ al cui, / / Soldaţii care l-au în­gropat n-au spus nimănui / cum îl cheamă ; / / Şi ierburile cresc înalte şi silhui. //Şi soldatul doarme aici / Şi îl destramă vremea şi rădăcinile ; / Cîndva o fi avut mâini şi obraz de lemn învechit, / O fi avut o nevastă­­ care o să trăiască cu jandarmul / Şi­­ un copil cu părul ruginit“. Celelalte versuri sunt corecte, fru­moase, uşor învechite, amintind poate de I.M. Raşcu prin nota de intelectua­litate care cenzurează sentimentul sau de Ion Pillat: „în podul casei noastre cu cuşmă de şindrilă, / Am căutat prin scrinuri, trecutul să-l ascult; / In mape vechi cu pete de cer şi clorofilă, / Am regăsit vacanţe care au fost demult. / / Aceste flori culese din crînguri şi is­lazuri / S-au ofilit presate sub anii — aceşti — treizeci — / Şi fruntea răvă­şită ca apele din iazuri, / Se-nclină pe mormîntul acestor plante seci. / / Din frunza-mbălsămată a plantelor natale , / Şi gimnazistul care presa prin cărţi petale, / Mi-a răsărit alături cuminte şi bălai“. De asemenea, remarcabile sunt co­mentariile livreşti (la Meşterul Manole, la Don Quijote), evocările pillatiene ale trecutului, ale casei vechi, ale locurilor natale, care merită a fi citate : „Prin colbul vechi, cu urme de cai, şoseaua pleacă / De la Focşani la vale. curgînd înspre Siret, / Un pod posac la Milcov o lasă blind să treacă, / Viorile din osii îi scîrţîie încet. // Ai­cea, pe sub nucii bătrîni ca veteranii, / Cu casele ascunse sub verde patrafir, / Cu turmele, cu caii, cu caii, cu stupii, cu juncanii, / Stă satu meu, din vremea lui Vodă Cantemir.“ NICOLAE STOE Consemnele necesare Discursivitatea cea mai desăvârşită caracterizează acest volum de debut: „Neagră, albastră, verde, albă, verde, / iar albă, iar neagră ; / în formă de inel, de frunză / în formă de stea — / pe fiecare bătrînul o punea la ureche / şi-o asculta. / Timpul murea în femei sterpe / ale căror trupuri închipuiau seara / clepsidre fără nisip etc...“ Şi aşa mai departe, cu foarte rare sclipiri de poezie veritabilă. Alteror, un retorism fără speranţă : „'A­­devărul, adevărul, chinuitul adevăr, / / Adevărul, adevărul, preaminţitul ade­văr... / / Adevărul, adevărul buzelor, într-adevăr / / Adevărul, adevărul, pîn’ la urmă Adevăr... / Pe această temă, Iancu Văcărescu scria mai intere­sant. In sfîrşit, poeziile ajung uneori superficiale ca nişte texte de muzică uşoară : „Fata ce o iubeam e mărita­tă — / Ani de-atunci trecură multi­şori... / Aminterea-n urmă astăzi cată / ca-n oraş la nişte trecători. “ TITUS VIEU Panatenee Titus Vîjeu este, în schimb, un poet adevărat cum se poate constata chiar din acest Cîntec : „Acest oraş alb m-a zămislit pe mine / iubita va trebui să-l înveţi / fiecare stradă pavată cu îndră­gostiţi / am să te urmăresc mergînd prin el / la ora moartă cînd nu umblă nimeni / şi bivolii se scaldă-n piaţă / în căutarea mîlului primar / ascuns de noi sub caldarîm puternic“. O anume „dificultate“ a limbajului se explică prin Ion Barbu, pe care tînărul poet îl cultivă vizibil. Nu aici, nici în cam pretenţioasele încercări de filozofie, de profunzime cu orice chip, în care poe­tul se folosește de toată mitologia con­sacrată a genului (Oedip, Euridice, Yorick, etc...) nu e de găsit originalita­tea versurilor din Panatenee, dar în muzica inefabilă ce răzbate din loc în loc, în ciuda silniciei vocabularului. Am putea cita din balade. Iată tot un Cîntec : „Moare septembrie ca-n Bux­­tehuda / iar dragostea ne-a desfrunzit în parc / şi nimeni poate-n zori nu mai aude / lutul şi ploaia tremurînd în arc / bate un vînt agil dinspre zăpezi / — un vînt turbat ca din imperii crude / noi l-am simţit de mult din podul ve­rii / murind uşor ca-n Dietrich Bux­tehude“, această culegere aparenţa poeziei. Din nefericire, versurile rămîn substanţial prozaice, de o mare inerţie şi lipsă de vibraţie lăuntrică. Nimic citabil. VERONICA RUSSO Despre suflet, despre cuvint Doar o mare uşurinţă în a compune versuri, sonore, îndemînatice, goale şi o perfectă absenţă de lirism — iată ce descoperim în volumul Veronicăi Russo. Se poate cita totul şi nimic, compoziţiile fiind de o facilitate egală. . CORNELIU ŞERBAN Lirice Nici la Corneliu Şerban nu găsim lirism, în ciuda titlului care ne-ar pu­tea face să ne gîndim la cea mai pură poezie lirică. Exemplele de proză cu­rată sunt nenumărate : „Cu oamenii să fiu : atîta tot. / Aceasta-i pîn’ la urmă pacea mea. / Minţita bucurie n-am s-o pot / nicicînd primi și-avea / / N-ar trebui deci nimeni să-mi pretindă etc.“. IOANID ROMANESCU Aberaţii cromatice Poeziile lui Ioanid Romanescu sunt lipsite de orice urmă de sens liric : „Să te îngraşi Untertan înainte / aşa cum sufăr eu de Toulouse-Lautrec / coman­dă, comandă fripturi pentru femeile substituite / să te îngraşi pînă la su­focare şi înec­ai cu chelnerii toţi în jur imperial / şervetul de grăsime schimbîndu-ţi des la gît / bate cu pum­nii aşa pe post de cal­d / ştii tu să tragi la rame pe pămînt etc...“ Este probabil, o intenţie pamfletară la mij­loc. Alteori nici atîta nu putem descifra. , IOSIF MORUŢAN Echinocţiu liric­ ­Simple încercări de poetizare, cobo­­rîte pînă la astfel de amuzante copilă­rii : „Tu, cerule, / Mai eşti al meu. / Tu eşti înalt / Eu zeu... II Te pîndesc în fiecare seară / Cum îţi schimbi cu­lorile, / Cum morganele / Iţi udă flo­rile. / / Nu-s zeu, / Tu eşti înalt! / Tu, cerule, / Mai ești al meu“ NICOLAE COBAN Proteus la mal e*'*yy** •. \ i m“ Gesturi lirice, aspect ermetic, teme fundamentale (începutul, facerea), „cîn­­tecul elementelor“ — totul creează în TEODOR SCARLAT Poeme Incepînd cu poeme sentimentale (Claviaturi, 1935), Teodor Scarlat se o­­biectivează apoi în evocări şi peisaje de factură simbolistă întârziată, cu tris­teţi şi palori tomnatice : „Rămîi puţin, în toamna care-ncepe / Să-şi unduie neliniştea amară ! / E aerul bolnav de amintire / Şi-am început fîneţele să moară. /./ Sub cerul greu, rotind a destrămare — / Privi-vei trist cum veştede viori / Adorm uitate-n negrul asfiinţit, / Cînd spumegă pădurile-n colori“. Se observă numaidecît precizia limbajului, cu toate simbolistica îm­prumutată. Teodor Scarlat e, indefini­tiv, un­ remarcabil poet, ştiind să tra­teze personal orice motiv, ca de exem­plu în Vizită: „Toate sunt la fel ca la-nceput; / Doar lipsa ta aminteşte dumineci uitate. / In aer stăruie ceva cunoscut, / Cu mireasmă de rece sin­gurătate. / / Prin geamurile prăfuite, cu lumină puţină / Se strecoară sfioasă, ca o privire bănuitoare, / Că cineva s-a ascuns înăuntru să moară“. Punctul cel mai înalt al acestui lirism se găseşte în volumele Floarea reginei (1939) şi Ora de zbor (1940), după aceea apărînd semne de oboseală, de extenuare a te­melor. Interpretările de la sfîrşit, din Gourmont (în colaborare cu Mihail Stra­­je), sunt de fapt o menţinere în acelaşi registru propriu, elegiac, şi fără mari accente, prin urmare aproape nişte poe­zii originale (indiferent de motive). VIOLETA ZAMFIRESCU Nuntă cu zei Cu tot efortul de ermetizare a expre­siei, poezia Violetei Zamfirescu ră­mâne de o tulbure senzualitate : „Ame­ţitor, O’Nedru, în bronzul pielii tale / A cîta oară c­urs de primăvară / Cu sufletul pe buze cald desenez cer, să-mi pară / Iubirea rugă-n catedrală. / / Chimvale cîntă delirant, în lacrimi bat dairale / Şi noi zburăm îmbrăţişată muzică primară, / Dar adunat pînă la orizonturi ireale / Unde o răsărită floa­re­­ a uitat să moară. // Treci, blîndă aiurare, suflet, umbra mea de spin, / Om măsliniu reînălţat din iad la Dum­nezeu, / La tine ca Maria din Magdala mă înclin, // Şi foc aprind în iarba vie-a dragostei mereu. Nesăbuinţă, ne­­odihnă, linişte, venin... / Treci zugrăvit puternic şi frumos cum am vrut eu.“ MIHAIL COSMA Inefabila Arcadie Versurile lui Mihail Cosma sunt ra­reori la înălţimea titlului superb pe care l-a găsit poetul pentru acest vo­lum. Nenumărate sunt­ exerciţiile pre-­­ tenţioase şi retorice, ca de exemplu a­­cesta consacrat simfoniei a noua : „Cu plumb pecetluindu-şi rănile — / Cel mai pur dintre puri, / Cel mai uman dintre Crişti, / Dumnezeul Armonii­lor / Beethoven — Magnificul ! / Cit aş vrea să-ţi sondez energiile — Bucu­rie ! / Cit aş vrea să bubue-n mine / Flacăra iluminării tale — barbară or­todoxie !“ De reţinut cîte o caligrafie lirică de­licată precum Fuga în albastru major : „Ce vaporos chenar sub d­arurii va­rii / Priveam departe spre Sulina, / Pe plaja ei pufoasă visîndu-și năvoda­rii, / Pe luntri să-i aducă / Din adîn­­cimi — lumina. / / Viori de stuf mă legănau suave / Pe cîmpul de tulipe al ghiolului, tăiat / De-o lună languroasă plutind printre otrave / Ca o turcoaică frîntă pe-un cer decapitat.“ TEOFIL RAC­H­IŢE­AN­U Elegii sub stele Ca toţi „ardelenii“ Răchiţeanu cîntă o „ţară“ anume, cu locuri, datini şi ges­turi specifice. Lipseşte însă gravitatea lirică. De reţinut, ca excepţie fericită, Elegie pentru casa noastră: „In seara aceea au venit doi străini / şi ne-au lăsat o cruce de lemn / Ca toate cru­cile. / Mamei nu i-au spus niciun cu­­vînt / Ci, proptind-o de colţul tindei, / S-au dus — / Dumnezeu ştie unde... / / Nu m-am mirat totuşi prea mult. / (Cruci mai văzusem eu o mulţime) / O întrebare mă zgîlţia ne-ncetat: / Anume cum / Şi pentru ce / Au bote­zat crucea cu numele tatei III De-a­tunci în casa noastră / N-a mai şters nimeni praful de pe icoane / Ferestre­le / S-au aburit de atîta tăcere, / Pînă cînd, într-o zi, / Au orbit ca toţi or­bii... / / Astăzi nici casa nu mai exis­tă. / A supt-o pămîntul încet ca pe-o apă / Stătută. De-a rămas numai stîl­­pul / Crestat lîngă uşă — / Ca să ştim cu cît am crescut unul / Mai mult decît altul“. Dacă aici sunt urme de Goga, mai departe poezia alunecă în senti­mentalismul romanţei, cu vagi muzica­lităţi blagiene (din Poezii). „La poarta izvoarelor" După reviste de literatură ale licee­lor, iată şi un volum selectiv cuprin­­zînd versuri de patru poeţi, elevi ai liceului „Ady-Şincai“ din Cluj. Toţi patru, după cum aflăm din introducerea profesorului Petre Bucşa, ca şi din Me­dalioanele biografice, au debutat în re­vista A.B.C. a liceului şi au fost aleşi acum să reprezinte speranţele şcolii­­ într-un volum. Ne bucură astfel de încercări, indiferent de valoarea striţt vorbind a versurilor. In cazul de faţa, doi dintre foarte tinerii poeţi ni se par promiţătoare talente. Versurile lui Ma­rius Al. JUCAN denotă fineţe ,caligra­fică, evidentă pricepere, în ciuda lipsei de singe. Cităm Presentiment: „Vin în­spre noi, / lucruri şi întîmplări / prin­­se-ntr-un abur de teamă / şi fior. / Urmează să le dezghiocăm / de coaja necunoscutului / ca şi cum am căuta sîmburele amar / al unei caise , în­tr-o toamnă de şofran“. Fără o notă distinctă deocamdată, cu numeroase re­miniscenţe, sunt şi versurile lui Al. VLAD, care se remarcă şi ele prin puri­tatea desenului, prin prospeţimea sen­zaţiilor. Cea mai îndrăzneaţă ni se pare Daphnis şi Chloe : „Stăteam lîngă tine pe iarbă / şi ţineam în mînă un măr crud. / Stăteam şi priveam la capre / şi tu, din cînd în cînd, la mărul meu, / mărul crud cules de timpuriu. / Şi apoi, nu ştiu cine, / o fată din vecini, / ne­vasta biciului din deal / sau poate vara tîrzie / mi-a luat mărul şi l-a pus în mîna ta / şi tu mi l-ai întins să muşc“. Doar versificaţii, retorice şi cam pre­tenţioase, sunt, în schimb, poeziile sem­nate de ceilalţi doi autori, Gh. PUGNA şi Lucian TALOI. Aşteptăm cu interes confirmarea acestui început. CRONICAR avant­premieră editorială HARTA COZMIN „Geamantanul din America" Volum de debut, cuprinzind schiţe şi povestiri care se dis­ting prin ştiinţa construcţiei şi naraţiunei, prin cultivarea unei proze subtil moraliste, de fină ironie. PROFIRA SADOVEANU „Ochelarii bumiefii"­­ Un volum de versuri în care savoarea stilului adaugă o no­tă distinctă în literatu - genu­ ELOREA FUGARI) „Băt-frumos desculţ" O carte de proză de inspira­ţie folclorică, cuprinzind şi unele povestiri apărute în re­vistele literare. CORNELIE BEZINSCIU­ „Numiţi-mit valabil" Roman de o factură ingeni­oasă, care ne introduce în uni­versul copilăriei PETRU VINTILĂ „Hai­­are ca sfm­tul" Carte de aventuri din lumea celor mici, de o tonalitate umoristică. Q %­Q

Next