Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-01-17 / nr. 3

- Revista a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România 120 de ani ■k -A de la naştere eminesc Atracţia în nemărginire geniului lui Mihai Eminescu, adevărul se răs­­frînge cu acea vigoare de reprezentare care porneşte dintr-o pro­fundă necesitate ontologică. De altfel, nu cred că există poezie mare care să nu pornească, în nucleul ei cel mai adine, de la pro­blema veşnic prezentă a existenţei. În cuvîntul a fi, predicat origi­nar, verb de temelie, din care s-au născut apoi toate cuvintele, este cuprinsă în germene, încă nedesfăcut, întreagă poezia lumii. „Um­bra celor nefăcute", cum a spus marele poet, toată profunzimea veacurilor, toată gîndirea şi toată simţirea omului au început, o dată cu această întîie şi nemuritoare rostire, întîie şi nemuritoare „metaforă" rostită de gurile noastre , a fi, în ea traieşte, închisă în sine, gînditoare, încărcată de o formidabilă tensiune interioară, acea realitate a imaginaţiei şi a expresiei, plină de pasiune, care, desfăşurată şi înfăptuită, se cheamă astăzi poezia Inimii. Ea „este clipa, este raza care tot mai ţine încă", zona de sonoritate vibrantă şi de plenitudine incantatorie care umple cu energia ei pasionată zarea de sensibilitate şi gîndire a minţii omeneşti. Este poate însăşi harfa lui Orfeu acest predicat originar al existenţei, aceea despre care Eminescu, într-unul din cele mai su­blime poeme, ne spune că toată „lumea, de-al ei sunet atîrnată" curge în roiuri luminoase, urmîndu-i fascinant traiectoria milenară de-a lungul „oceanelor înfinirii". Armonia din pleiade, caravanele de sori, cîrdurile lungi de blonde lune, izvorînd în rîuri din spaţiu, popoarele de stele, sînt ţinute „ca să nu zboare" din nou în haosul tulbure al unui univers care nu avusese cunoştinţă de sine înainte de prima rază de gîndire omenească, de către forţa de gravitaţie a metaforei primordiale, aceea prin care omul, poet sau filozof, sau şi una şi alta, a constatat existenţa şi, o dată cu aceasta, a rostit cuvîntul cheie, verbul fundamental al poeziei şi al lumii. Lumea, în totalitatea, ei, sub lumina privirii poetului, invocă limbajul care, prin numire, prin dislocarea în absenţă a lucrului, prin cuvînt, îi conferă existenţă spirituală. Harfa lui Orfeu, logosul, face să pălească, stinge prin strălucirea sa faima stelelor. Ea domină lumea şi şi-o asumă, o antrenează în cîmpul translaţiei sale eterne, o atrage în­­tr-o lungă „suspinare­ aeriană" în spaţiul idealităţii pure : „Dar mai ştii ?... N-auzim noaptea armonia din pleiade ? / Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite cade ? Oceanele-nfinitei o cîntare-mi par c-ascult / Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană ? Poate-urmează a arte­ antice , suspinare-aeriană / Poate că în văi eterne ne-am pierdut de mult... de mult". Este, în acest tablou poetic de o puternică forţă expresivă, su­gestia ameţitoare a unei translaţii nemişcate, fascinatoare, în care lucrurile parcă se îndepărtează de ele însele, dar totodată se apro­pie tot mai mult de ţinta lor ideală, urmînd chemarea irezistibilă, de neînvins, a harfei orfice, evantai celest rătăcitor, antrenînd în zborul său nesfîrşit roiuri de lumi, întregul univers. În avîntul ei aproape tăcut, dureros, imaginea aceasta este cel mai nobil oma­giu care a fost adus vreodată Poeziei, atracţiei pe care verbul său a exercitat-o din totdeauna. Cezar BALTAG IN ACEST NUMĂR SĂPTĂMÎNA LITERARĂ de Miron Cardaş OPINII, COMENTARII, ÎNSEMNĂRI de Al. Philippide, Titus Popovici, I. Negoifescu, Teodor Mazilu ARTICOLE DESPRE EMINESCU de Leonid Dimov, Emil Manu şi Tudor George TINERI PROZATORI AMERICANI: Herb Gardner (GH. ANGHEL - „EMINESCU" rawi«jpe,îă Oílürhatuí*Sícujiífc< *1 Spaţiul închipuirii Trăind în timpul tuturor desacralizărilor şi profanărilor, Eminescu a fost unul dintre cei aleşi, binecuvîntaţi ori blestemaţi, care au înţeles, în sensul grav, total, al înţelegerii prin întreaga fiinţă, că poezia este cunoaşte­rea sacră, alta decît oricare altă cunoaştere profană. Ca un Faust lvid din cupa fatală, dătătoa­re de moarte şi de viaţă, vinul fericitei ju­­venţe şi al funestului legămînt, Eminescu, tînărul Eminescu, contemplîndu-şi într-o oră de morocănoasă delectare „cifra vieţii cea obscură“, bea „paharul poeziei înfocate“. Nu este, oare, în gestul unuia şi al altuia, mo­mentul de vîrf al unui rit ? Ca într-o iniţie­re, Eminescu s-a cuminecat cu Poezia, pentru ca să ne-o comunice. Poezia, în viziunea eminesciană, aparţine unui univers sacru. Căci, pentru cel iniţiat, există o dublă lume, aceea a sacrului, aceea a profanului. „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, / Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite / Te încerci a stoarce lapte din a stîncei coaste seci...“­ Mitul, poezia, vi­sul constituie o triadă a căilor de acces în sfera sacrului. Ele sînt, prin substanţa lor, în­chipuire. Iar lumea închipuirii este aceea a sacrului. Ca în icoanele bizantine, aurul este, în poe­zia lui Eminescu culoare şi materie care con­sacră. Smulse din lumea cea aievea, făp­turi şi lucruri sunt de aur. Strălucirea pre­ţioasă, metalică înseamnă abolirea culorilor lumii acesteia. Auriul nu este o culoare ci neantul culorilor. Doar albul şi negrul, în această lume, reprezintă înghiţirea tuturor culorilor, respectiv negarea lor, ca şi aurul. Dar aurul stelar ori solar triumfă asupra ne­grului nopţii sau albului zilei, căci vine din altă lume. In Lumea sacră a închipuirii emi­nesciene, totul e de aur: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur...". Preţioasă re­verie poetică ce te conduce în afara spaţiului profan- „Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei min­dre flori de aur...“. Flori stranii, nemirosi­toare, superbe plăsmuiri împotriva firii. Ele nu se hrănesc din humă şi nu se întorc în ea. Nemuritoare, ele strălucesc încremenite în „mîndria“ lor. Lumea aceasta a închipuirii e închisă şi nu poţi intra în ea decît slujindu-te de vis, poezie, ori de cheia de aur a basmului: „Cînd posomoritul basmu — vechea secoli­­lor strajă ~ / îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă / Poarta naltă de la templul unde secolii se torc...“. Universul sacru al închipuirii se deschide sufletului nocturn. Ştim că G.K. Carus, filo­zoful şi psihologul romantic susţinea teza su­fletului dublu. „Două suflete, vai, sălăşluesc în pieptul meu“ — exclama Faust. După Carus, acestea sunt sufletul diurn şi cel nocturn­ In lumea închipuirii au acces doar proiecţiile reflexului nocturn. Poetul începe să-şi pască oile de aur „turma visurilor" sale doar în întunericul propice : „Cînd a nopţii întune­­rec — înstelatul rege maur — / Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc...". Peregri­narea prin noapte este echivalentă — pentru toţi contemplativii, din toate timpurile — cu înaintarea spre o revelaţie, spre o ilumi­nare. Magul rătăcitor prin stele este o imagi­ne exemplară a Poetului dorind----cum ar spune Rilke — deschiderea. Celor închiși în cercul strimt al lumii profane, în lumea sub­lunară a norocului, niciodată nu li se va des­coperi lumina eternă a lumii închipuirii. Noaptea are puteri germinatoare. In în­tunericul fecund, o magie se petrece , în ace­laşi timp, misterul fertilizării şi acela al mor­ţii. Poezia nopţii are, la Eminescu, o ambigui­tate care îşi găseşte expresia în metafore e­­rotice şi thanatice, totodată. Luna este, con­form miturilor arhaice, o prezenţă feminină, magică. Sub lumina ei argintie creşte o fee­rică vegetaţie, nocturnă. Magia lunară e pro­pice basmului, ca şi visurilor sau poeziei. „Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc.­.“, lumea profană este eclipsată, înlo­cuită. Dar „regina nopţii“ este, in acelaşi timp, o sumbră crăiasă a morţii. Sacrul, luminosul, „das Ganzandere“ al lui Rudolf Otto apare intr-un spaţiu care, printr-o alchimie, un transfer al metaforelor se identifică — în poezia lui Eminescu — cu paradisul şi cu „pămîntul sfînt“ al ţintirimu­­lui. „Luntrea vieţii“ care alunecă „pe-a vi­sării dulci valuri“ poposeşte în „ape sfinte“, încă în secolul trecut Erwin Rohde, în Psy­che stabilise relaţii între apariţia ideii de ne­murire la Greci, între primele imagini ale lumii de dincolo (Cîmpii elizee, Insule ale prea­fericiţilor) şi diversele curente, valuri misti­ce, conventicule iniţiatice , dionisice, orfism etc. în universul sacru eminescian, în spaţiul infinit al „închipuirii“, nu se poate pătrunde decît trecînd peste o experienţă a morţii. Insula preafericiţilor elini se acoperă cu paradisul creştin, cu spaţiul romantic — böcklinian al insulei morţilor, cu acela al cimitirului sătesc românesc, în straturile fantaziei lui Eminescu recunoaştem precipitatul pe care o anume morbideţe l-a făcut să ia forme diferite. Toată poezia funera­ră este în acelaşi timp, o poezie a nos­talgiei paradisului. A paradisului inocenţei dinainte de timp, ca şi a paradisului de după împlinirea timpurilor. „Dumbrăvi de laur verde“, „lunci de chiparos“, ramurile negre din care suspină o eternă melopee, dar şi sfinţi­le se „reîmblă în lungi haine de lumi­nă“.* Viziunea paradisiacă se confundă cu cea thanatică. în descrierea insulei lui Eutha­­nasius, paradisul (în care nu se pătrunde — Cum a arătat M. Eliade * decît prin dezbră­carea de orice formă, prin reîntoarcerea la primordial) este locul vieţii adamice ca şi al morţii. în lumea sacră a închipuirii, iniţie­rea o săvîrşeşte de asemenea, ca un zeu psi­­hopomp „moartea cu­ aripi negre şi cu ochiul ei frumos“. Şi aici zona sacrului apare ca o insulă, înconjurată de „ape sfinte“. Insula în insulă din Cezara este un fel de ultim ne­oltit al purităţii, al eternităţii bătute, de jur împrejur, de valurile timpului, ale co­rupţiei, ale profanului, în Memento mari a­­propierea acelor minore maluri cu care înce­pe lumea aurită a închipuirii, consacră pînă şi apele. Turma oilor de aur, florile d­e aur, porţile deschise cu chei de aur, tot ce a­­parţine cosmosului sacru e la adăpost, în do­rul „apelor sfinte“. Pentru ca să pătrundă în spaţiul închipui­rii, să se deştepte în lumea închipuirii, sufle­tul nocturn trebuie să adoarmă, să pună în paranteză „lumea cea aevea". „Las’ să dorm... că nu ştiu lumea ce dureri îmi mai­ păstrea­ză,­­ îmbătat de-un cîntec vecinic, îndrăgit de-o sfîntă rază...“. Numai astfel, în întu­neric, Basmul, Mitul, Poezia va deschide „cu chei de-aur“ și cu magia verbului („a vorbe­lor lui vrajă"), „Poarta naltă de la templul unde secolii se torc...“ întreg preambulul la „panorama deșertăciu­nilor“ din Momento mori este o iniţiere în universul luminos al poeziei. în lumea în­chipuirii, totul e consacrat, totul poartă sem­nul sacrului. Tot ce se petrece în această lu­me e pură ecloziune. Acesta e locul în c­are nu se petrec evenimente, în care nu „cerci viaţa s-o-ntocmeşti precum un faur / Cearc­a da fierului aspru forma cugetării seci“. E universul începuturilor, al originei nealtera­te, al creaţiei pure. Cînd văd poetul intrînd pe „Poarta naltă de la templul unde secolii se torc“ şi-l aud rostind ca într-un rit iniţiatic : „Eu sub arcu­rile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele...“ am sentimentul cert al prezenţei Poeziei în spa­ţiul ei consacrat. Şi nu este, oare, sfera sa­cră a poesis-ului eminescian acel spaţiu al necreatului în care zac germenii creaţiei lui Lucian Blaga sau acel spaţiu cu centrul pre­tutindeni şi circumferinţa în infinit, al unei mai înalte geometrii, către care ne conduce cu cununa înflorită şi lira, Ion Barbu ? Nicolae BALOTĂ proletari ’din toate ţările, uniţi-vă! -----^ VTTT m­ai ./mii 3 (403) Sîmbăta 17 ianuarie 8 pagini — 1970 - leu

Next