Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-07-04 / nr. 27

CAPITALA AHO) CAPITALA DE HAM­E • ARTE • SPORT «Nu vă pot spune cu certitudine dacă capitala noastră a ieşit dintr-o colibă de cioban sau dintr-un palat domnesc, dacă Bucur era Rad sau Ilar împărat, dom­n sau simplu muritor, dacă acest oraş datoreşte importanţa ce a dobîndit lui Radu cel Frumos sau văilor care duc la Colentina, Sabaru, Ciorogîrla şi Ilfovu, cu Dîmboviţa cu tot, în Argeş, formînd in grindul lor un fel de pîlnie în care se scurg productele şi mărfurile împreună cu patimile bune şi rele ale popu­­laţiunilor, în care inteligenţa, activitatea şi virtutea dau piept cu Saptominal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România prostia, cu lenea şi cu viţiul, o poziţiune geografică de acelea care fac oraşele cele mari şi capitalele de state... Pe zidurile lui, Istoria înscrisese o mulţime de victorii: Mihai gonise pe turci din Cetatea Curtea Veche, luînd-o din mîinile lor cu asalt; în curtea lui, vistie­rul Dan trecuse sub sabie românească cele două mii de spahii ai emi­rului ; Sfînta Troiţă, sau Radu-Vodă de astăzi, sărise în aer cu ier­­băria lui Sinan-paşa, urmărit de aproape de viteazul domn». Ion GHICA ­ [ Omagiu Bucureștilor Arhitectura — arta socială De vorbă cu arhitectul Octav Doicescu — Precizăm din capul Incului, stimate tova­rășe profesor, ci întrebările care vi se pun au un caracter mai mult sentimental decit de specialitate, că presupun o anumită atitudine firească a­ oamenilor de litere vizavi de ma­rile transformări urbanistice cărora le este supus Bucureştiul de cîtva timp, întrebările pe care vi le punem vin din această dorinţă firească de a afla un ceas mai devreme pă­rerea unui eminent specialist în legătură cu „ora zilei“ în arhitectură. După părerea dv., cind ultima stradă va fi astupată şi ultima clădire acoperită, cum va arăta centrul ora­şului ? — Este foarte frumoasă întrebarea dumnea­voastră. Este mare, întinsă în multe direcţii, este şi adîncă şi emotivă. Nu ştiu ce să răs­pund, la ce să răspund mai întîi. Pe de altă­­parte, îmi acordaţi o responsabilitate mult prea mare, mă împingeţi în această mare a­­renă publică căreia trebuie să-i aduc contri­buţia mea. Trebuie să mă şi analizez în a­­celaşi timp, ceea ce nu este tocmai uşor. Eu sunt în arhitectură, şi ca să vă pot răspunde valabil trebuie să ies în afara ei. Nu-mi este comod. Pentru că arhitectura nu este în pri­mul rînd o îndeletnicire de retorică. Aş putea să spun că în unele cazuri, retorismul este chiar duşmanul unui echilibru valoric, al o­­biectului construit, arhitectura. Multe scăpări importante din atributele unor existenţe mo­rale omeneşti s-au datorat retorismului ireal, încerc totuşi să vă răspund. Aţi atacat din plin, principala „matrice“ a formării contemporane a omului „oraşul“ sau tirgul, , schimbul de produse şi de idei, sau orgolioasa ,,cetate“ stăpînă şi fixă în certi­tudinile ei. Care din aceste două noţiuni poa­te să stabilească o poziţie în actualitatea noastră ? Suntem­ în oraşul nostru, Bucureşti, — şi între noi fie vorba — ar­ trebui să fie mai iubit de oamenii săi. Cum va fi centrul ora­şului, nu pot să vă spun cu competenţă. Nici eu şi nici alţi colegi ai mei de breaslă nu cu­nosc mai mult decât mine. Alte persoane cu competenţă publică şi profesională sunt desti­nate ca atare să înlesnească o transformare evolutivă şi mai bună a centrului oraşului. Personal nu mă îngrijeşte şi nu am îndoieli că ele nu s-ar fi ataşat cu bună credinţă a­­cestei sarcini delicate, obrazul central al ora­şului. Orice oraş pînă cînd dispare, pentru că istoriceşte s-au întîmplat şi astfel de dispari­ţii, printr-o rapidă decrepitudine, işi adaogă în transformări şi înlocuiri, elemente compo­nente noi care să îi ilustreze mai bine imagi­nea locuitorilor lui dinspre lumea cunoscută şi deci necesară. Activitatea asta din centrul oraşului care este puţin enervantă, mai ales pentru că trenează în timp, este totodată şi reconfortantă prin dinamismul ei. Personal, sunt sigur că atunci când totul va fi terminat, vom avea o surpriză care va fi de o calitate mai bună decit vechile imagini cu care ne obişnuisem. Dar uităm foarte repede imagini­le vechi, casele putrede din Strada Acade­miei sau Piaţa Unirii. — In ce măsură se potrivesc dezideratele arhitecturii moderne cu transformările care au loc? Ce poate arhitectura modernă in le­gătură cu un oraş de specificul Bucureştiului ? — Arhitectura este responsabilă numai ca finalitate în imaginea unui oraş. Reprezintă doar cadrul construit, materializat, al unor impulsuri puternice şi multiple, determinan­te pentru arhitectură. Oraşul, ca fenomen de convieţuire în totalitatea lui, este însăşi ima­ginea societăţi cu specificul ei. Arhitectura este o artă vizuală, structurată în limitele ei funcţionale şi tehnice. Oraşul, însă, este o vastă structură spaţială, socială, economică, psihologică, tehnologică, climatologică, şi tre­cem cu vederea alte relaţii. Toate acestea determină o simbioză a omului cu spaţiul vital al oraşului, acest spaţiu care domină omul, căruia îi defineşte un cadru nou, deo­sebit de spaţiul primar om-natură, devenind o matrice contemporană. Arhitectura, cu mij­loacele ei, defineşte şi materializează această matrice,, care angajează toată activitatea umană din interiorul ei, o subînsumează in ultimă instanţă dacă are posibilitatea să o facă. Este de la sine înţeles că oraşul nu este numai rezultatul unei simple şi izolate opere arhitecturale. Este rezultatul acelui „urba­nism“, acelui conglomerat de ştiinţe tehnice, economice şi umanistice, în care rolul esen­ţial­ îl joacă coeziunea oamenilor, buna lor asociere în poezia vieţii, nu plăcerea de a trăi. Dacă arhitectura se izolează de această coeziune, sau urbanismul practicist nu este în stare să o înţeleagă, urmărind valori con­­jucturale, sau absolutisme funcţionale trecă­toare, rezultatul este acel oraş al nimănui, de peste tot. Oraşul care îşi poate schimba cetăţenii, ca un­ tren pasagerii. Nu putem să înlăturăm în întregime această practică. Ea este ilustrată de multe oraşe de tip colonial, specifice secolului XIX, oraşe care îşi caută spiritul prin remodelări permanente. Mă întrebaţi care sunt dezideratele arhitec­turii şi urbanismului actual ? Este greu de definit în amănunţime. Atitudinea comună şi generală a specialiştilor este lupta pentru o Sânziana POP (Continuare in pag. 8) Capitala amintirilor, Capitala de azi, Capitala de mîine de Victor Eftimiu, Fîntîna cu zodii de Cezar Baltag, Oraşul meu de Ilie Constan­tin, Nopţile de vară ale Bucureştilor de Fănuş Neagu, Interviu cu cel mai bătrîn şofer bucureştean de Adrian Păunescu, Centrul este inima de Sân­ziana Pop. Frumoasele cartiere de Constantin Ţoiu. Ateneu! Remen —1970 1 iulie 1970 — Moment din construcţia noii clădiri a Tea­­trului Naţional din Bucureşti • Sf '• m*; * '*? v sy* % v­­ t- •’ ■■ ' . is - ’ , y’ /v ' ip ' y**«»«*j­,__ Wr .... •­­ ... „Datoria fiecăruia este să-şi înveţe punctul pe care stă, ora­şul in care trăieşte, ţara şi continentul mai tîrziu... înainte de orice vilegiatură şi sportivitate, bucureştenii vor cîştiga să vadă Bucureştii, care în fiece răspîntie sunt alţii şi la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză, o bijuterie şi o recompensă.“ TUDOR ARGHEZI Editura „Cartea Românească“ — Sunteţi directorul editurii „Cartea Ro­mânească“, a cărei activitate a început re­cent. Care este programul acestei edituri ? Ce va tipări şi ce nu va tipări ea ? În ce măsură poziţia dumneavoastră faţă de li­teratură, ca scriitor, va putea fi urmărită în programul editurii căreia îi sunteţi direc­tor ? 1 a. p. Intr-adevăr, e cazul să­­ anunţăm progra­mul nostru. Editura Uniunii Scriitorilor tre­buie să tipărească literatură contemporană, de toate genurile, şi traduceri din literatura universală. Editura noastră mai poate tipări,, din patri­moniul literaturii române, autori şi opere sub îngrijirea unor scriitori contem­porani. Nu ne revine sarcina retipăririi moş­tenirii culturale în ansamblul ei,­ înainte de a fi acceptat să iau această sar­cină, aveam despre activitatea editorială cu totul alte idei. Mi se părea, de pildă, cîteo­­dată, că apar prea multe cărţi mediocre şi prea puţine cărţi bune. Ca editor, însă, îmi dau seama concret că e o mare victorie edi­torială să tipăreşti intr-un an (aşa cum vom tipări noi­ de pildă o carte despre E. Lo­­vinescu „Scepticul mint­uit“ de Eugen Simi­­­on, apoi una despre Maiorescu „Contradicţia lui Maiorescu“ de N. Manolescu. Dar mai sunt şi alte cărţi de critică interesante care au intrat sau vor intra în planul nostru de tipă­rituri de G. Dimisianu, Valeriu Cristea, S. Da­mian, I. Vitner. Dar proza, poezia, teatrul ? Au apărut Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Mircea Ciobanu, Irina Mavrodin, Profira Sa­­doveanu. Dar vor apărea sau sunt de aseme­nea in studiu in vederea apariţiei, cărţi de De­­mostene Botez, Radu Boureanu, Sergiu Dan, N. Carandino, G. Giurăscu, Margareta Sterian, Virgiliu Monda, Ion Petrovici, Virgil Teo­­dorescu, Ion Caraion, Ștefan Bănulescu, Pop Simion, Titus Popovici, Horia Lovines­cu, Petre Solomon, Ion Sofia Manolescu, Eu­gen Frunză, Paul Goma,­ VI. Colin, Paskapoli Géza, Tudor George, Ilie Păunescu, Al. George, Petre Stoica, Leonid Dimov,­ Ion Bă­­ieşu, Al. Lungu, Teodor Mazilu, Alexandrin Ivasiuc, Vasile Vlad, Nicolae Breban, Nicolae Frînculescu, Al. Miron, Radu Cârneci, Teodor Balş, Rodica Iulian, Romulus Vulpescu, Ana Blandiana, Constanţan Buzea, Corina Cristea, Paul Cornel Chitic, Mircea Cojocaru, Maria­­ Luiza Cristescu, Maria Hadan, Monica Pillat, Ion Omescu, Daniel Turcea (debut editorial) Dumitru M. Ion, Ion Nicolescu, George Al­­boiu, Virgil Mazilescu, Norman Manea, Adri­an Păunescu, (cu un volum de poezii şi unul de interviuri) Vintilă Ivănceanu (cu un vo­lum de proză şi unul de poezie)­ Petru Po­­pescu cu un nou roman, Aurel Dragoş Munteanu de asemeni. La timpul potrivit vom lansa scriitorii descoperiţi de noi. Citi­torul căutător de capodopere­, ar putea, la sfîrşitul anului nostru editorial, să ne re­proşeze că numărul cărţilor­ mari pe care le-am tipărit e prea mic în comparaţie cu numărul scriitorilor citaţi mai sus. E cazul însă să­ reamintim care e condiţia capodo­perei. Ea poate să apară la începutul carie­rei unui scriitor, dar­ şi la sfîrşitul ei. Pînă atunci, scriitorul trebuie să facă un perma­nent­ efort creator care nu poate însă să ră­­mînă între coperţile manuscrisului său, ci trebuie să vadă lumina tiparului. Fiindcă numai aşa, în contact cu publicul şi cu reac­ţiile lui, experienţa îl poate duce­ pe scriitor la o veritabilă împlinire. Cu ciţiva ani in urmă am avut­ ocazia să discut cu un edi­tor străin exact despre aceste probleme, cu toate că pe vremea aceea nu mă gîndeam că Uniunea noastră va avea o editură şi eu voi fi implicat în activitatea ei. L-am în­trebat pe acest editor: „Cîţi scriitori bat anual la uşa editurii dumneavoastră ?“. Mi-a răspuns : „Primesc mii de manuscrise“. „Chiar mii ? Şi le citiţi pe toate ?“ „Ne stră­duim !“ „Şi publicaţi multe din ele ?“ „Des­tul de multe!“ „Cele publicate sunt toate bune ?“­­.Bineînţeles că nu ! Dar rezistăm greu presiunii opiniei şi trebuie să publi­căm...“ „In ce constă această opinii şi prin ce mijloace se manifestă ?“. „Scriitorul com­pară ceea ce publicăm noi la un moment dat cu ceea ce are el în manuscris. Şi cons­tată că, manuscrisul lui e m­ult mai bun, iar noi i-l primim îl citim şi constatăm că are dreptate,­ dar mai­­constatăm în acelaşi timp ■ ca. , şi, numărul lor ,este excesiv de mare şi, vrem să-i, mai ămînăm. Atunci în­cep,să apară articole în presă, la radio, la televiziune : editorii se desinteresează de cultură, nu caută decit cîştigul material“, etc. Acesta ar fi deci, celălalt aspect,­­ cel ne­gativ, care însoţeşte apariţia capodoperei. Trebuie să publicăm mult fiindcă nu ştim cum va evolua scrisul unui scriitor’. Toate romanele abatelui Prévost (zeci de romane) sunt uitate astăzi, dar Manon Lescaut ne pune în faţa celei mai simple şi fermecă­toare capodopere. Ar fi­ scris-o fără celelalte proaste? Argumentul poate fi îmbrăţişat şi de ■ cei care n-au oferit niciodată vreo spe­ranţă că din scrisul lor se va reţine­ cîndva o povestire bună. Cum să-i convingi să re­nunţe ? Din fericire, nu ne vin atîtea manuscrise ca să ne­ alarmăm. Tipărim deci mai puţin decit alţii. Avem speranţele întregi. Marin PREDA 1­0 % , §1 llulp ÎN CAPITALA, o nouă casă a cărţii cronica pietonului Sufletul bucureştean Dă-i bucueşteanului prilejul­ de a fi larg la inimă, serviabil, şi veţi vedea, întreabă-l unde vine Intrarea ,Detecti­vului sau Fundătura, Miracolelor, şi te va însoţi, explicând pină la faţa locului, intrind in contradicţia cu alţi bucureş­­teni, care îşi Închipuie că ştiu mai bine decit el străzile Capitalei. Sau, fără a stărui prea mult, fă-l să înţeleagă că n-ai mincat d­in ziua aceea, şi te va pofti la prînz între ai lui, muşi ruluindu-şi fa­milia, onorîndu-te ca pe un prinţ. Veci­nii vor crăpa de ciudă. Dar, lasă, le vi­ne şi lor rândul, şi-or să-i arate lui Po­­pescu cum se primeşte. Întâmplarea care urmează mi-a po­vestit-o Ionescu. Un turism cu 3 pasa­geri rămâne în pană. Tustrei se dau jos, se uită, adică trebuie împins. Ionescu sare, se propteşte cu capul in pămint, în cadrila maşinii, împinge de îi ies o­­chii, asudă, strigă „cu toţii acuma, hai", aleargă, tuşeşte înecat de fumul ţevii de dindărăt, turismul se scutură (de rîs, şi î l veţi vedea, ama toate motivele) maşi­na o iă din loc, arrivederd­ (era mar­ca Fiat) şi cind omul, sleit de puteri, se­­ trezeşte singur în mijlocul străzii, ga­ ■ ta să-l calce autobuzele, constată acest lucru : „Ionescule, mare fraier ‘mai eşti, ăia erau de mult înăuntru !“. Acasă, ori la serviciu, el va comenta cu vervă şi bine dispus, întâmplarea, ca şi cum ar fi fost recent avansat. E bună, dom’le, zău dacă nu-i bună ! Au­ziţi. Erau trei ţipi intr-un :Fiat... CANDID­­|

Next