Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-01-02 / nr. 1

I Nr. 1 (453) Sîmbătă 2 ianuarie LUCEAFĂRUL D­UREAZĂ CITITORILOR ŞI COLABORATORILOR SĂI „LA MULŢI ANI“­ IN PAGINILE 4 — 5 Revelion scriitoricesc imaginar umor şi omagiu — de Nicolae Tăutu Anul XIV 1971 8 pagini 1 leuLuceafărul Suprammal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Realism modern şi povestire de Nicolae Planolescu „fastele" de Tudor (icorfie ) Hamlet regizeaze de marin sorescu Desen de MIHU VULCANESCU Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Republica Sărbătorim aniversarea Republicii sub semnul realizări­lor remarcabile ale anului 1970 în domenii fundamentale de muncă şi de creaţie ale patriei noastre socialiste Săr­bătorim înfăptuiri şi rezultate care ne vor face să păşim încrezători şi cu forţe sporite pragul noului an. Anul 1970 nu ne-a ferit de grele încercări, dramaticele zile şi nopţi ale inundaţiilor distrugătoare vor stărui mult timp in amintirea noastră. Dar ceea ce va stărui ca un imbold şi ca o mare învăţătură este solidaritatea de nez­druncinat a poporului nostru în jurul Partidului, abnegaţia şi eroismul oamenilor de pe întreg cuprinsul patriei care au ştiut să învingă în încleştarea cu forţele naturii, să pornească rapid la reconstrucţie, să continuie şi să ducă la capăt îndrăzneţele obiective pe care le aveau de în­făptuit. Dealungul lunilor noiembrie şi decembrie, rind pe rînd, întreprinderile, judeţele şi-au anunţat îndeplinirea înainte de termen a planurilor lor de muncă şi de creaţie. Construcţii importante pentru dezvoltarea industriei şi economiei, pentru viaţa civilizată a cetăţenilor, au fost împlinite in anul 1970. Impunătoarele construcţii hidro-energetice de la Porţile de Fier, noul pod de peste Dunăre, numeroase alte înfăptu­iri de prim ordin din sistemul industrial şi economic al ţă­rii pot sta mărturie ca dovezi ale hărniciei, ca şi ale devo­tamentului şi încrederii puternice a poporului nostru în rosturile socialiste ale patriei pentru care muncim şi trăim. Bogat în evenimente şi în roade, dar plin de zbucium, a­­nul 1970 a constituit un examen greu de înţelesuri privind măsura cu care suntem­ datori să ne dăruim patriei noastre, momentelor ei de încercări şi de izbînzi, prezentului şi vii­torului ei de construcţie, de dezvoltare, de civilizaţie şi cultură. Ca scriitori şi oameni de carte, mereu alături de fru­moasele credinţe şi idealuri ale poporului nostru demn, îndrăzneţ, nobil in munca şi in talentele sale, în dragostea sa netrudată pentru pace, omenie, progres şi înţelegere între popoare, suntem­ pătrunşi de înalta datorie de a ne sluji patria cu toate puterile noastre creatoare, de a-i cin­sti, prin realizările noastre cele mai bune, bogata istorie, strălucita cultură, de a răspunde cu exigenţă prin literatu­ra pe care o scriem încrederii pe care ne-o acordă încer­catul nostru Partid în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu. La început de An nou, cind ne simţim mai apropiaţi, mai strins legaţi, mai cald pătrunşi de dragostea pentru pa­tria noastră, cele mai frumoase gînduri pentru viitor le de­dicăm acestui pămînt pe care ne-am născut noi şi părin­ţii noştri. Cele mai frumoase şi mai îndrăzneţe visuri le dorim îm­plinite pentru oamenii scumpi şi bravi ai Republicii noastre care-şi sărbătoreşte totdeauna aniversarea in ajun de An nou, sărbătoare şi semn continuu de prospeţime, de tine­reţe, de drum mereu deschis viitorului. LUCEAFĂRUL ___________ _ Despre certitudini de Teodor Mazilu De amore de Alexandru Paleologu Poşta redacţiei de Fănuş Neagu şi Cezar Baltag Suplinitor IX: Partida nemuritoare ________________________________________ -lui -v ----------------i— mm. IN FIECARE SĂPTĂMÎNĂ, MARIN PREDA RĂSPUNDE LA O ÎNTREBARE P­­ isi scriitir Nu s-ar cuveni ca In preajma unui nou an să salutăm un nou scriitor? Despre toţi cei cunoscuţi s-a tot scris, n-ar fi rîndul lui acum să-i apară numele în paginile cronicilor lite­rare, al emisiunilor de radio şi televiziune şi al presei de mare tiraj ? De ce nu ? El exis­tă ! Beţia succesului îl aşteaptă, i se cuvine, fiindcă debutul lui îl afirmă ca pe un scriitor adevărat, deşi n-a trecut de douăzeci şi cinci de ani. A mers drept la ţintă scriind nu po­vestiri sau nuvele, ci direct un roman de două sute de pagini care va apărea în cîteva zile la editura Cartea Românească şi pe care şi l-a intitulat Dihorul. Numele acestui nou scri­itor este Alexandru Papilian, nepot al lui Vic­tor Papilian. Totuşi numele e un pseudonim, ales de el la insistenţele noastre. Intr-adevăr prea mulţi tineri scriitori debutanţi cred că poţi răzbi cu nume ca Niculae Vasile, Ion Ilie, Gheorghe Petre, Dumitru Niculae, Stan Dumi­tru etc. Nu am vocaţia de a descoperi talente. Viito­rul scriitor, îmi spun, s-ar putea să-ţi dea să citeşti la început o simplă nerozie, în care semnele vocaţiei să fie cu desăvîrşire absen­te. Şi atunci ce faci ? Rezultă că trebuie să-i spui în mod obligatoriu tînărului din faţa ta, că are talent, chiar dacă nu-l are, ca să te pui la adăpost de surpriza care te-ar aştepta mai tîrziu şi s-o spui neapărat cu convingere ca să fii crezut. Dar s-ar putea ca necunoscutul care Iţi calcă pragul editurii sau revistei, sau chiar al casei proprii, să-ţi aducă o carte pe deplin reuşită şi atunci cu atît mai mult tre­buie să baţi toba şi să spui că ai descoperit un mare talent sau geniu. Ei bine, şi dacă după aceea el nu mai scrie nimic reuşit? Ce-i faci ? Gorki a spus pe vremuri despre Leonov cind l-a descoperit că are talent pentru toată viaţa. Citind azi această apreciere stăm pe gînduri. Drumul spre ocean e o carte greu de citit acum, din pricina prejudecăţilor literare fundamentale care stau la baza ei, dintre care cea mai iritantă este maniheismul, iar Pădu­rea rusă e un roman prolix în care zace o buna istorie de o sută de pagini, dar pe care autorul a înecat-o şi compromis-o prin soluţii şablon. începuturile lui sunt însă strălucite, romanul Soţi şi Hoţul (pe care am bănuiala că autorul l-a stricat la bătrîneţe, scriindu-l din nou şi triplîndu-i volumul), sînt lucrări echi­librate şi profunde. E greu de crezut că Gorki nu ştia că talentul nu ne e dat în mod sigur pe toată viaţa şi că înflorirea lui depinde în mod hotăritor de felul în care îl cultivăm. Dar descoperitorul de talente n-are încotro, el tre­buie să spună astfel de fraze, fiindcă începă­torul n-are nevoie nici de îndoielile nici de re­zervele lui. Plină de umor a fost reacţia lui Sherwood Anderson, autorul admirabilului­ Winesbu­rg in Ohio care avea un tînăr prieten la care­­ţinea foarte mult, fiindcă era o perso­nalitate interesantă. Era obişnuit ca acest tî­năr să-l caute zilnic şi să facă împreună plim­bări, dar deodată aceste vizite încetară şi după cîteva săptămîni, cunoscutul romancier băgă de seamă absenţa şi se duse intrigat și bătu cu bastonul în geamul tînărului „Ce e cu dumneata ? îi strigă de jos. De ce n-ai mai venit pe la mine ?“ „Am scris un roman“, îi răspunse atunci tînărul. „Sfinte dumnezeule !“ exclamă Anderson și îi întoarse spatele și plecă. Indepărtîndu-se însă se răzgîndi. Cum să piardă un tînăr prieten atît de interesant? „Să vii, îi zise, să-ţi dau o recomandare către o editură, dar să nu-mi ceri să ţi-l citesc“. Şi se ţinu de cuvînt şi romanul apăru şi într-a­­devăr, nu avu nici­ un succes. Era o carte cam plicticoasă. Autorul de pe copertă semna Wil­liam Faulkner, viitorul laureat al premiului Nobel. Noul scriitor român a apărut în birourile editurii „Cartea Românească“ prin primăva­ră. Romanul lui plăcuse foarte tare unul re­dactor, dar displăcuse profund altuia, care chiar scrisese pe toată coperta manuscrisului parcă indignat. Respins. L-am lăsat pe tînărul debutant să discute cu ambii redactori şi în­tre timp am citit şi eu romanul. Era bun, dar era plin nu numai de cuvinte şi expresii cu care cititorul român nu e obişnuit şi care ex­primau în mod inutil anumite laturi ale per­sonajului principal (crudităţi, cuvinte obscene, trivialităţi din domeniul fiziologiei), ci şi de idei care dezvăluiau prea violent o gîndire şi o conştiinţă maculată. De cine ? Nu voi dezvălui substanţa romanului, fapt e că e­­xista în el suficient material inacceptabil pen­tru a displace. De pildă , eroul vorbeşte în treacăt despre copii. Urmează un epitet sca­bros extras din activitatea digestivă a mici­­­lor fiinţe. „Ce nevoie ai, i-am spus tînărului romancier, să-l faci pe cititorul care are copii să te dispreţuiască şi să arunce cartea din mîini ?“ „De ce să mă dispreţuiască ?“, m-a întrebat. „Fiindcă, i-am răspuns, sufletele pure nu pot fi atinse de nici­ un fel de murdărie. Omul din curte din Moartea lui Ivan Hid, de Tolstoi, care îngrijeşte în toate amănuntele pe stăpînul său muribund şi neputincios, ră­­mîne complet senin în timpul acelor îndelet­niciri şi are aerul să spună : „Ce să facem ! E un om ! Toţi vom ajunge la fel“. „Dar, a pro­testat viitorul scriitor, nu eu, ci eroul meu are o gîndire care vede ceea ce e murdar. Ce să fac ? Eroul meu e contrariu celui la care vă referiţi !“ Avea dreptate. Operele unor scriitori mo­derni ca Joyce, Céline, Genet şi chiar Sartre, abundă de trivialităţi. In La nausée, de pildă, eroul are mania de a căuta pe jos ziare mur­dare de excremente şi de a le rupe cu plă­cere, autorul vrînd, adică, să sugereze infan­tilismul eroului, care asemeni copiilor, nu dis­tinge, în fazele prin care trece materia ceea ce e degradat, iar în momentul cînd această Marin PREDA (Continuare in pag. 7) B­HBBHBBB Pentru cititorii noștri, în paginile 4—5 , o galerie de portrete ale scriitorilor străini de David Levine ---------------- ! ■ cronica pietonului Lui, bradului Acum cind oraşul este un i­­mens brădet electric şi cind b­ra­­zii ne umplu braţele, ne în­ţeapă obrazul şi, coboriţi din munte ni se urcă în balcoane, ne întrebăm dacă într-un fel nu prea spus, nu prea declarat „pu­blicitar“ „copacul credincios ce frunza nu şi-o pierde“ nu e a­­les ca semn al statorniciei şi fi­delităţii. Pentru că această cea mai ne­întreruptă şi solemnă alcătuire vegetală arcuită peste poarta de ţară ii întimpină pe tinerii în­soţiţi şi, suită pe creasta casei fixează clipe şi zile alese invi­­tind la prelungiri şi permanen­tizări. Poate că şi profilul său sever, inuit şi ascuţit îi cheamă şi a­­jută să sfîşie dacă nu monotonia şi cenuşiul, atunci rostogolirea egală a zilelor anului, iar trăi­rile noastre de virf, de intensi­tate şi vibrare bucurată le rin­­duim etajat pe creangă şi virf de brad. Şi, acum in vremea iernii cea răvăşitoare şi pustiitoare de po­doabe vegetale ne legăm şi spri­jinim sărbătorile de această fi­inţă de umbră egală cu sine, protestatară, nesupusă şi ne­învinsă de timp şi anotimp, ca­re este bradul. 11 aducem in casă la proporţii domestice, umilitoare, pe el, ar­­borele-atlet care se ia la ţrintă cu munţii. Pe el­­in mijlocul împărăţiei de pădure a căruia, liniştea e a­­proape minerală şi il luăm ca să asiste şi să moţăie din ace verzi la suişul şi coborîşul zgomotos al inveselirilor noastre de iar­nă. Dar tot aşa — acum recupera­tor — îl împodobita cu vise, pu­nem să joace şi să sară în el veveriţe de lumini şi sun­­i de lumini care se reped, înţeapă, zăbovesc şi rămin în retină mi­rată şi devorată de copii. Şi e un foarte potrivit şi fru­mos omagiu pe care oraşul i l-a adus­­ lui desenîndu-i şi făc­ind să-i pilpite conturul un flux de lumină. Lui, bradului. CANDID f$• l­% 1

Next