Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)
1971-05-08 / nr. 19
Viaductul Moşu Ce observ în timp ce inginerul vorbeşte monoton cu un efort vizibil de a fi coerent, că ochii lui sînt foarte obosiţi de calcul şi de veghe, ceea ce îl face să-şi treacă destina peste faţa crispată. Ciudat lucru în fizionomia unui om... Cînd cineva intră grăpit in baracă să-i pună o întrebare, inginerul întinereşte speriat, ca şi cum el, ştiind cît e de ostenit, s-ar teme să nu fie surprins cu reflexele creierului slăbite, şi asta, mişcarea bruscă de recăpătare a întregului randament intelectual dă feţii o expresie nouă pe care nu i-o cunosc şi care în mod cert este aceea a vîrstei şi activităţii lui reale. Realitatea aici solicită enorm creîndu-se singură pe sine, fără model. Oamenii au două vîrste. Una înscrisă pe certificatul de naştere şi alta impusă de ritmul rapid de lucru, de gravitatea, răspunderea şi proporţiile materiale şi intelectuale ale acestei opere absolut noi şi originale pentru capacităţile naţiunii, forţîndu-i viitorul, aducîndu-l mai aproape de noi. Putem să spunem că ce s-a făcut şi se face în acest sector al construcţiei socialiste — la „Porţile de Fier“ — e un act exemplar de muncă şi organizare, de eroism rece al inteligenţei, anticipând stilul unei civilizaţii pe a cărei cale am păşit şi pe care suntem decişi, neam de plugari şi păstori în trecut, să-l stăpînim fără greş, cu siguranţa ştiinţei moderne şi a orientării politice şi istorice exacte. Viaductul Baba Pe urmă, cel ce a intrat pe uşă şi a întrebat şi a căpătat răspunsul după care venise dispare şi iarăşi rămînem noi doi faţă în faţă în seara de septembrie ce se lasă în baraca scundă de lemn cu tavanul jos, ca-ntr-o cutie de chibrituri goală cu beţele consumate, ultimele fiind noi doi de fapt — fluviul scapără în asfinţit pe geamul sărac cu o muşcată prăfuită, distrusă de soare. Cu mine, inginerul poate să lase cîrma, poate să divagheze, să scape din strînsoarea faptelor imediate şi precise ale şantierului, — şi ideea aceasta a lui abstractă acum asupra căreia întîrzie şi revine, că în emisfera de nord, fluviile bat în malul sting din cauza mişcării de rotaţie a pămîntului... Dunărea bate malul român, încă o dificultate deci peste ceea ce era şi aşa dificil — curent mai puternic, mai dur, şisturi cristaline micaşisturi... Noaptea, pe batardou, cîteodată — explică trecîndu-şi din ce în ce mai des peste faţă mina, de nesomn, — încerc să-mi închipui mişcarea asta, fiindcă de simţit nu se poate simţi, cum nu simţi nici mişcarea globului, — planeta, adică, aruncînd nărăvaşă fluviul în stingă ; ştiţi, cînd o maşină ia curba, corpul se apleacă în partea opusă virajului, asta-i legea. Exupéry, mi se pare, culcat în Sahara noaptea, pe o dună de nisip, singur sub constelaţiile Africei, spunea că simţea în spinare — în spinarea lipită de nisipul răcit — „cum întoarce planeta“, inerţia, împotriva trupului la viraj. Exupéry însă era poet; eu n-am simţit acest lucru, am încercat doar să mi-l închipui, să-l gîndesc — ce verificare, ce simbol, ce înţeles ori avantaj putem noi trage din bătaia veche şi insistentă a Dunării în coasta teritoriului românesc... Dunărea, în acest caz, îmi spun în gînd ca o încheiere probabilă în lumina de legendă a serii, trebuie să fie neapărat o călăreaţă teribilă, o amazoană riguroasă, cu un plan al ei ţintind departe, iar pămîntul valah un roib de herghelie sălbatecă, pe care Ea doreşte să-l trezească din starea lui naturală, să-l îmblînzească, să-l înveţe principiul mişcării ordonate, să facă din el, cine ştie, un alergător pe termen lung pentru treburile, pentru intenţiile sale necunoscute — de aceea îl şi bate atît de uşor, atît de stăruitor pe grumaz, pe coastă, pe crupă — severă mîngîiere — şoptindu-i ceva în limba ei de mamă aprigă, tînără, luptătoare, un cîntec de mers încrezător înainte sau de leagăn, în timp ce pletele ei imens de bogate şi turburi şi îndrăzneţ de fecunde cad grele pe acest leagăn sau pe înaintarea bine gîndita, bine chibzuită, cum vreţi... Viaductul Tîrziului Şi întunericul se lasă peste şantier, întunericul în contra căruia constructorii români şi iugoslavi cu Hidrocentrala lor, cea mai mare din Europa, luptă aici în locul de pomină numit Balcani, unde odinioară domnea bezna cea mai groasă şi mai neliniştitoare din tot continentul european. E o revanşă norocoasă a acestui loc — „Butoiul de pulbere al Europei“ să adăpostească azi cea mai puternică sursă de lumină a continentului. Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după numărul şi felul dificultăţilor învinse şi pe care el şi le-a ales sau şi le-a propus cu bună ştiinţă. Dificultăţi „obiective“, impuse de vitregia timpurilor, poporul român a avut destule în istoria lui, atît de multe, încît nu i-a mai rămas timp, răgaz sau putere să-şi impună el singur altele. Avem, în aceşti ani, şansa istorică, pe merit şi prin Luptă cîştigată — o luptă tenace şi lucidă, nu lipsită de contradicţiile crude ale oricărei confruntări de asemenea proporţii, cu inerţia din noi, cu ce mai era exterior neprielnic, cu perspectiva îndelung ajustată a destinului nostru politic — avem şansa, decisivă pentru orice popor aspirînd la un grad superior de civilizaţie, de a ne fi pus şi rezolvat noi înşine pentru prima dată în istoria noastră, probleme grele de construcţie şi de progres social temeinic în fapte şi nu în vorbe. Mai mult decit realizările materiale în sine, cite sînt şi cîte vor fi, biruind dificultăţile noastre, impuse, constructiv, de noi înşine vieţii pe care vrem s-o trăim după firea şi felul poporului nostru, contează examenul moral implicat în tot ce-am făcut, experienţa dobîndită şi conştiinţa puterii verificate, pentru edificările viitoare. Era în septembrie 1969. Lucrarea, barajul fantastic al Dunării era încă departe de a fi gata. Intre inginerul îndrăgostit de speculaţii şi de zborurile de noapte ale lui Exupéry şi reporterul care eram se stabilise un pod ciudat de cuvinte pe care, acum, în aprilie 1971, îl redescopăr întreg în memorie, cu semnificaţii nebănuite atunci, dezvăluite pe urmă în timp. Orice dificultate, de fapt, onorează. Acest lucru, această propoziţie a fost dovedită din plin. Orice creaţie adevărată cere o trăire intensă, emoţie, trac („puteţi să scrieţi chiar „trac“, mă îndemnase atunci, în septembrie 1969, inginerul care îşi trecea destina peste ochii obosiţi) — emoţia drumului atît de greu găsit, cel mai bun şi mai trainic, fiind croit pe linia nu minimei, ci maximei rezistenţe. Suntem... în ce parte a globului ? (era întuneric în baracă, nu aprinsese încă lumina) şi întrebarea, aparent absurdă, dăduse deodată Şantierului nu ştiu ce dimensiune planetară... La Gura Văii, am răspuns ca la tamplă, ştiind prea bine că el aşteaptă tocmai acest răspuns... Gura Văii! Vedeţicuvinte pe care le-am scris şi pe care le repet). Vă daţi seama ? Toponimia veche românească reproduce de predilecţie părţile corpului omenesc. Piciorul de plai. Şi Capul şi Cotul şi Talpa şi Fruntea, Pieptul, Palma, Spinarea... Nu vi se pare că noi, românii, numim lumea şi lucrurile prin tot ce e mai uman ? Nu e, în tot ce facem, un efort de umanizare? Şi însăşi hidrocentrala aceasta de la Gura Văii... Gură înseamnă duh, energie... E o gură a iadului, e şi o gură a raiului... Gura de foc a Văii va vorbi despre noi şi despre epoca noastră. Viaductul Vir In 1969, nu cunoşteam nici denumirile nici istoria văilor sălbatice pe unde pîraiele curgînd printre coastele împădurite se vărsau în Dunăre, în aprilie 1971, trecînd peste viaductele înalte aruncate peste aceste văi necunoscute de-a lungul şoselei asfaltate paralelă cu lacul de acumulare spre Ada-Kalehul înghiţit de ape, Orşova nouă, Cazane, am avut surpriza de a le citi „cartea de vizită“ frumos vopsită, la intrarea fiecărui arc de beton, care le încalecă sprinten : Viaductul Moşului, Viaductul Babei, — ca intr-o poveste veche cu genericul ei de rigoare — Viaductul Ungureanului, Viaductul Tîrziului, Viaductul Ursoanei, Viaductul Jupanie, Viaductul Labalon, Viaductul Palangei, Padina Cîrligului, Padina Cireşului... Am trecut de două ori în sus şi în jos, încet, fermecaţi de rezonanţa de baladă pe care acestea o dădeau aşezărilor, silabisind vocabulele bătrîne puse la loc de cinste în cadrul ultra-modern al complexului hidroenergetic. Literatura orală străveche păstrată cu veneraţie în mijlocul celor mai vertiginoase prefaceri consolidează înseşi prefacerile moderne, într-o unitate organică cu tradiţie, pe temelia căreia ele se înalţă. Am înţeles profunzimea acestei griji deosebite pentru tezaurul imaginaţiei populare, — puterea de a numi durabil lucrurile şi fiinţele după sufletul locului, şi am văzut în ea o înţelegere superioară a civilizaţiei. Acest cuvînt Vir, pe care îl citim pe tăbliţa care anunţă Viaductul Vir, înseamnă în limba latină bărbat. Imposibil să aibă altă origine, tocmai în acest ţinut pe unde "au trecut fluviul legiunile romane. Vir-viris." (Cu siguranţă că un soldat roman l-a rostit cu putere în trecere şi a uitat, a pierdut acest cuvînt în urma lui. Sau aici va fi murit înaintînd spre Sarmisegetuza, într-o împrejurare memorabilă, vreunul dintre ei, sau va fi fost făcută vreo faptă bărbătească ieşită din comun, şi locului i s-a spus Vir, adică bărbat, — oricum, chiar dacă nu-i aşa, chiar dacă nu e decit o coincidenţă lingvistică, peisajul tăiat în linii aspre inspiră cutezanţă, bărbăţie. Vii, care e mai sus, în amonte, te face, să alergi în aval în parcul Muzeului ca să vezi şi Piciorul, ce-a mai rămas din podul lui Apollodor. Soldatul pornit spre cetatea lui Decebal, cel ce strigase cuvîntul s-a descălţat aici o clipă de sanda şi laba lui zdrelită de marş a rămas impunătoare pe mal cu articulaţiile ei de piatră şi cărămidă eternă, amprenta, urma indelebilă a Romei. Parcul severinean tuns ca un recrut împrejmuie cu respect Piciorul ros de timp, silindu-se să nu inunde spaţiul cu o vegetaţie prea vorbăreaţă, natura aici trebuind să fie un simplu ornament. Forţa trecerii latine şi ce s-a primit peste acest pod dominînd-o ca o a doua natură. Ideea horticultorilor severineni e clară în această privinţă şi ce vede ochiul mai întîi cu fior e Ruina. Pasul încremenit al destinului nostru. Castrul cu bazele lui geometrice , lingă fluviul larg şi puternic măreţia liniştită pe care o dă gîndirea organizată. Pancartele înfipte lîngă ziduri arată istoria garnizoanei romane fixată aici ca să apere Podul, şi ce atacuri au fost, ce năvăliri şi distrugeri de-a lungul veacurilor. Nu vreau să cred că evenimentele descrise s-au petrecut cîndva , ce vreau eu să cred (şi ce se potriveşte mai bine cu presiunea majestuoasă a fluviului de jos) e că aceste forme impunătoare prin geometria lor perfectă au fost nişte chilii ale unui ordin de gînditori dispărut în abisul propriei sale meditaţii. Aici, între zidurile acestea, au dormit geometri, algebrieni, prezicători, cititori în stele, poeţi... Dacă te culci cu ochii în sus în iarba sacră ce a năpădit interiorul careurilor de piatră, vezi cerul limitat, explicat ca prin stringenţa unei teoreme. Marile înfăptuiri ale geniului omenesc se produc în această simplitate, în asceză, în acest exerciţiu activ al cugetului. Războiul, paradoxal lucru, răspîndeşte uneori în lume arta şi ştiinţa omenească. Podul lui Traian a fost construit în scopuri militare. Şi totuşi, nu atît victoriile militare romane, luate la un loc, au transformat lumea, cît legile, rînduielile, limba, filozofia şi literatura, din care o bună parte au trecut şi la noi peste podul falnic năruit în ape. îmi aduc aminte de un film în care nişte ofiţeri-arhitecţi, prizonieri în jungla birmană, au fost siliţi de duşman să construiască un pod. Ei au trebuit să construiască această lucrare cu trudă şi chin, punînd în primejdie armata din care făceau parte, şi cînd aceasta a bombardat podul, distrugindu-l, ei au suferit şi au plîns, deşi acest lucru însemna o victorie pentru ai lor. Bizară dilemă de intelectuali, dramatică situaţie a unui om de ştiinţă, să-şi vadă opera intrind într-un joc străin de profesia lui. Tunuri în aer liber Cele două tunuri demodate de la 1916, cu tracţiune animală, expuse lîngă elegantul Park din centrul oraşului Turnu-Severin, în faţa monumentului eroilor căzuţi în luptele de la Alion, Cerna, Mărăşti, Cîmpia Severinului, au devenit aproape obiecte de artă prin pierderea sensului utilităţii. Poţi numi asta — ca opera unui sculptor extravagant — Tunuri în aer liber. Cu spiţele, butucul şi obezile de lemn ale roţilor lor mătăhăloase încercuite de şina de fier ruginită, ele au mai curînd aerul unor căruţe ţărăneşti exagerate, iar generaţiile cele mai tinere, băieţii care au început şcoala o dată cu primele măsurători ale Hidrocentralei şi care se învîrt curioşi în jurul venerabilelor piese de artilerie, nici nu mai ştiu cum erau folosite, cum şi pe unde se trăgea. Ei fac fel de fel de ipoteze chiorîndu-se prin ţevile ştirbe, uitîndu-se prin ele ca printr-o lunetă spre cerul frumos de aprilie, cercetează nedumeriţi afetul, chiulasa spartă... Intre ei, născuţi în era nucleară şi primul obuz scuipat în zorii secolului de aceste aparate rudimentare, înduioşător de simple şi de ridicule — dacă se permite acest sentiment — şi pe care scrie clar Fried Krupp, Essen (matricolele 23 şi 24) pare că s-a scurs un mileniu. Socotind, nu anii, ci volumul cunoaşterii dobîndit între timp diferenţa" nu-i prea forţată. Armele, care pot avea şi ele o frumuseţe a lor, cînd ajung în muzee sau sînt prinse în panopliile colecţionarilor, cad mult mai repede în desuetudine decit o construcţie civilă servind un scop practic. La armele moderne de astăzi încă nu se observă, dar şi ele vor fi într-o zi caraghioase, ca cele două tunuri atît de apropiate de ideea de căruţă şi ale căror ţevi — abia acum îmi dau seama — nu sunt îndreptate spre fluviu, ci orientate poetic şi gratuit undeva în sus în văzduhul oraşului. Viaductul Ada-Kaleh Stan în mijlocul barajului de beton al Hidrocentralei ale cărei turbine, şase la noi, şase la sîrbi — armonioasă duzină — şi-au început lucrul lor calm, titanic şi binefăcător pentru sute de ani. Energiile puse în mişcare aici de două ţări prietene iubitoare de pace şi progres, vor umple ca un singe proaspăt arterele Industriei. Barajul e în acelaşi timp şi pod şi trecere pentru calea ferată. Apollodor, sirianul, l-a construit pe-al său de la apus la răsărit, mijlocind trecerea valorilor antichităţii. Cel de azi inversează sensul, e ca un răspuns întîrziat, dar după aproape două mii de ani, o replică a tinerei civilizaţii socialiste, la începutul afirmării ei, o punte spre cea veche, sinteză fericită a spiritului uman creator. E un tumult, o fierbere fantastică dedesubt unde şuvoaiele Dunării zăgăzuite se aruncă superb de la înălţimea piramidei de unde le privesc. O pulbere irizată de apă pluteşte în aer, stropi fini şi reci mi se preling pe obraji şi pe mîini, şi presiunea asta puternică din coşul pieptului şi nodul pus în git înaintea acestui spectacol sublim, vecin cu teroarea... Dacă m-ar vedea acum cineva, în acest punct fascinant al forţelor inteligent reunite, în această clipă de incandescenţă şi exaltare interioară — ca şi cum cele douăsprezece turbine imense s-ar roti în mine ; dacă m-ar vedea cu faţa udă de rouă aeriană infinitezimală produsă în spaţiul Dunării stăpînite, ar crede că de emoţie vărs lacrimi, dar emoţia, în faţa oricărei grandori e seacă şi mută. Lacul de acumulare străluceşte încreţit de vînt pînă dincolo de Orşova nouă, inundată, căţărîndu-se fricoasă pe culmile din spate ca o femeie fugind de potop cu poalele rochiei sumese. Anul acesta, morunul şi nisetrul se vor opri miraţi la ecluză pipăind cu botul trecerea închisă. E prima oară, în ciclul lor biologic de sute de mii de ani, cînd, minaţi de instinct, avîntîndu-se ameţiţi în susul fluviului primitor, să depună sămînţa speciei lor rătăcitoare şi îndrăzneţe între colţii primejdioşi ai stîncilor de la Cazane, ce s-au iscălit pe carcasa multor vapoare, de prima oară cînd întîlnesc acel lucru vrăjmaş pentru ei, peretele de netrecut al Barajului. Se vor întoarce îndărăt, turburaţi de această schimbare derutantă, de înfrîngerea legii lor care e înaintarea curajoasă contra curentului, spre sursa primordială. Nici insula blîndă, de vis, cadîna Ada-Kaleh somnoros întinsă pe ape, nu mai există. Tot ce a mai rămas din ea sînt crengile unui pom, vîrfurile înălţate ca două degete în sus, ca şi cum cineva i-ar fi pus o întrebare şi ea şi-ar sălta mîna din ape să dea răspunsul... Iată că marile zidiri se plătesc cu ceva ; iată că ele jertfesc totdeauna ceva şi admiraţia, vin limpede, se colorează de melancolie. După o lună de la zilele priveliştilor din aprilie, aveam să trec din nou noaptea cu trenul de la Timişoara la Bucureşti. N-am dormit, voiam să văd iarăşi barajul, din mers. La ceasurile patru dimineaţa nu se luminase încă de ziuă. Era lună plină şi am putut să zăresc de la geam, a doua oară, vîrfurile pomului schiţînd gestul acela naiv de răspuns, din apele care au înghiţit insula Ada-Kaleh. Atunci mi-am adus aminte de femeia musulmană grasă, guşată şi pitică, una din ultimele fiinţe ce mai întîrziau pe insula aproape părăsită în toamna lui 1969, cu casele dezvelite şi în care picau cu un zgomot greu perele coapte. Mi-am amintit cum s-a apropiat ea de mine, ameninţătoare, strigîndu-mi ceva într-o limbă imposibil de înţeles, cu sunete dezarticulate cărora guşa atîrnîndu-i ca o pungă sub bărbie le dădea o gîlgîire stranie. Era o divinitate grotescă a locului, furioasă că i s-a violat sanctuarul. A fost o neînţelegere totală. Ce mi se păruse mie că era furie şi ameninţare, era o invitaţie nespus de duioasă. Apucîndu-mă cu un gest brusc de mină, femeia pitică m-a dus aproape cu forţa înaintea unui smochin plin de fructele lui tari şi dulci şi atît de străine de pămîntul nostru. Bolborosind cu aceeaşi vehemenţă, m-a făcut să înţeleg prin semne că trebuie să gust din roadele pomului, ultimele, înainte de potop şi că era păcat să nu mă bucur de ele. Am înţeles, o, ce repede am înţeles acest lucru... Am rupt cu dinţii o smochină în faţa ei, şi asta a înveselit-o grozav, o veselie ce nu izbutea, pe figura ei, să se desprindă de violenţă şi groază. Cînd au apărut, după un minut, la geamul vagonului, luminile de basm ale Hidrocentralei, am spus că ea, Zidirea, are pe cerul gurii sau nopţii de mai, gustul esenţial al smochinului roditor, severa minaţiere a fluviului de Constantin Ţoiu LA PORŢILE DE FIER, NOAPTEA ■ H * \ '... j ANUL 50