Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-05-08 / nr. 19

Viaductul Moşu Ce observ în timp ce inginerul vorbeşte monoton cu un efort vizibil de a fi coerent,­­ că ochii lui sînt foarte obosiţi de calcul şi de veghe, ceea ce îl face să-şi treacă des­tina peste faţa crispată. Ciudat lucru în fi­zionomia unui om... Cînd cineva intră grăpit in baracă să-i pună o întrebare, inginerul întinereşte speriat, ca şi cum el, ştiind cît e de ostenit, s-ar teme să nu fie surprins cu reflexele creierului slăbite, şi asta, miş­carea bruscă de recăpătare a întregului ran­dament intelectual dă feţii o expresie nouă pe care nu i-o cunosc şi care în mod cert este aceea a vîrstei şi activităţii lui reale. Realita­tea aici solicită enorm creîndu-se singură pe sine, fără model. Oamenii au două vîrste. Una înscrisă pe certificatul de naştere şi alta impu­să de ritmul rapid de lucru, de gravitatea, răs­punderea şi proporţiile materiale şi intelectua­le ale acestei opere absolut noi şi originale pentru capacităţile naţiunii, forţîndu-i viito­rul, aducîndu-l mai aproape de noi. Putem să spunem că ce s-a făcut şi se face în acest sec­tor al construcţiei socialiste — la „Porţile de Fier“ — e un act exemplar de muncă şi orga­nizare, de eroism rece al inteligenţei, antici­pând stilul unei civilizaţii pe a cărei cale am păşit şi pe care suntem­ decişi, neam de plugari şi păstori în trecut, să-l stăpînim fără greş, cu siguranţa ştiinţei moderne şi a orientării po­litice şi istorice exacte. Viaductul Baba Pe urmă, cel ce a intrat pe uşă şi a între­bat şi a căpătat răspunsul după care venise dispare şi iarăşi rămînem noi doi faţă în faţă în seara de septembrie ce se lasă în baraca scundă de lemn cu tavanul jos, ca-ntr-o cutie de chibrituri goală cu beţele consumate, ultimele fiind noi doi de fapt — fluviul scapără în asfinţit pe geamul sărac cu o muşcată prăfuită, distrusă de soare. Cu mine, inginerul poate să lase cîrma, poate să divagheze, să scape din strînsoarea faptelor imediate şi precise ale şantierului, — şi ideea aceasta a lui abstractă acum asupra căreia întîrzie şi revine, că în emisfera de nord, fluviile bat în malul sting din cauza mişcării de rotaţie a pămîntului... Dunărea bate ma­lul român, încă o dificultate deci peste ceea ce era şi aşa dificil — curent mai puternic, mai dur, şisturi cristaline micaşisturi... Noap­tea, pe batardou, cîteodată — explică tre­­cîndu-şi din ce în ce mai des peste faţă mina, de nesomn, — încerc să-mi închipui mişca­rea asta, fiindcă de simţit nu se poate simţi, cum nu simţi nici mişcarea globului, — pla­neta, adică, aruncînd nărăvaşă fluviul în stingă ; ştiţi, cînd o maşină ia curba, corpul se apleacă în partea opusă virajului, asta-i legea. Exupéry, mi se pare, culcat în Sahara noaptea, pe o dună de nisip, singur sub con­stelaţiile Africei, spunea că simţea în spinare — în spinarea lipită de nisipul răcit — „cum întoarce planeta“, inerţia, împotriva trupului la viraj. Exupéry însă era poet; eu n-am simţit acest lucru, am încercat doar să mi-l închipui, să-l gîndesc — ce verificare, ce simbol, ce înţeles ori avantaj putem noi trage din bătaia veche şi insistentă a Dunării în coasta teritoriului românesc... Dunărea, în acest caz, îmi spun în gînd ca o încheiere probabilă în lumina de legendă a serii, trebuie să fie neapărat o călăreaţă teribilă, o amazoană riguroasă, cu un plan al ei ţintind departe, iar pămîntul valah un roib de herghelie sălbatecă, pe care Ea do­reşte să-l trezească din starea lui naturală, să-l îmblînzească, să-l înveţe principiul miş­cării ordonate, să facă din el, cine ştie, un alergător pe termen lung pentru treburile, pentru intenţiile sale necunoscute — de aceea îl şi bate atît de uşor, atît de stăruitor pe grumaz, pe coastă, pe crupă — severă mîn­­gîiere — şoptindu-i ceva în limba ei de ma­mă aprigă, tînără, luptătoare, un cîntec de mers încrezător înainte sau de leagăn, în timp ce pletele ei imens de bogate şi turburi şi îndrăzneţ de fecunde cad grele pe acest leagăn sau pe înaintarea bine gîndita, bine chibzuită, cum vreţi... Viaductul Tîrziului Şi întunericul se lasă peste şantier, întu­nericul în contra căruia constructorii români şi iugoslavi cu Hidrocentrala lor, cea mai mare din Europa, luptă aici în locul de po­mină numit Balcani, unde odinioară domnea bezna cea mai groasă şi mai neliniştitoare din tot continentul european. E o revanşă norocoasă a acestui loc — „Butoiul de pulbe­re al Europei“ să adăpostească azi cea mai puternică sursă de lumină a continentului. Gradul de civilizaţie al unui popor se mă­soară după numărul şi felul dificultăţilor în­vinse şi pe care el şi le-a ales sau şi le-a propus cu bună ştiinţă. Dificultăţi „obiecti­ve“, impuse de vitregia timpurilor, poporul român a avut destule în istoria lui, atît de multe, încît nu i-a mai rămas timp, răgaz sau putere să-şi impună el singur altele. A­­vem, în aceşti ani, şansa istorică, pe merit şi prin Luptă cîştigată — o luptă tenace şi lu­cidă, nu lipsită de contradicţiile crude ale oricărei confruntări de asemenea proporţii, cu inerţia din noi, cu ce mai era exterior ne­prielnic, cu perspectiva îndelung ajustată a destinului nostru politic — avem şansa, de­cisivă pentru orice popor aspirînd la un grad superior de civilizaţie, de a ne fi pus şi re­zolvat noi înşine pentru prima dată în isto­ria noastră, probleme grele de construcţie şi de progres social temeinic în fapte şi nu în vorbe. Mai mult decit realizările materiale în sine, cite sînt şi cîte vor fi, biruind dificul­tăţile noastre, impuse, constructiv, de noi în­şine vieţii pe care vrem s-o trăim după firea şi felul poporului nostru, contează examenul moral implicat în tot ce-am făcut, experienţa dobîndită şi conştiinţa puterii verificate, pen­tru edificările viitoare. Era în septembrie 1969. Lucrarea, barajul fantastic al Dunării era încă departe de a fi gata. Intre inginerul îndrăgostit de speculaţii şi de zborurile de noapte ale lui Exupéry şi reporterul care eram se stabilise un pod ciu­dat de cuvinte pe care, acum, în aprilie 1971, îl redescopăr întreg în memorie, cu semnifi­caţii nebănuite atunci, dezvăluite pe urmă în timp. Orice dificultate, de fapt, onorează. Acest lucru, această propoziţie a fost dovedită din plin. Orice creaţie adevărată cere o trăire inten­să, emoţie, trac („puteţi să scrieţi chiar „trac“, mă îndemnase atunci, în septembrie 1969, inginerul care îşi trecea des­tina peste ochii obosiţi) — emoţia drumului atît de greu găsit, cel mai bun şi mai trainic, fiind croit pe linia nu minimei, ci maximei rezis­tenţe. Suntem­... în ce parte a globului ? (era în­tuneric în baracă, nu aprinsese încă lumina) şi întrebarea, aparent absurdă, dăduse deo­dată Şantierului nu ştiu ce dimensiune pla­netară... La Gura Văii, am răspuns ca la tamplă, ştiind prea bine că el aşteaptă tocmai acest răspuns... Gura Văii! Vedeţi­­cuvinte pe care le-am scris şi pe care le repet). Vă daţi seama ? Toponimia veche românească reproduce de predilecţie părţile corpului omenesc. Piciorul de plai. Şi Capul şi Cotul şi Talpa şi Frun­tea, Pieptul, Palma, Spinarea... Nu vi se pare că noi, românii, numim lumea şi lucrurile prin tot ce e mai uman ? Nu e, în tot ce fa­cem, un efort de umanizare? Şi însăşi hidro­centrala aceasta de la Gura Văii... Gură înseamnă duh, energie... E o gură a iadului, e şi o gură a raiului... Gura de foc a Văii va vorbi despre noi şi despre epoca noastră. Viaductul Vir In 1969, nu cunoşteam nici denumirile nici istoria văilor sălbatice pe unde pîraiele curgînd printre coastele împădurite se văr­­sau în Dunăre, în aprilie 1971, trecînd peste viaductele înalte aruncate peste aceste văi necunoscute de-a lungul şoselei asfaltate paralelă cu la­cul de acumulare spre Ada-Kalehul înghiţit de ape, Orşova nouă, Cazane, am avut sur­priza de a le citi „cartea de vizită“ frumos vopsită, la intrarea fiecărui arc de beton, care le încalecă sprinten : Viaductul Moşului, Viaductul Babei, — ca intr-o poveste veche cu genericul ei de ri­goare — Viaductul Ungureanului, Viaductul Tîrziului, Viaductul Ursoanei, Viaductul Ju­­pa­nie, Viaductul Labalon, Viaductul Palan­­gei, Padina Cîrligului, Padina Cireşului... Am trecut de două ori în sus şi în jos, încet, fermecaţi de rezonanţa de baladă pe care acestea o dădeau aşezărilor, silabisind vocabulele bătrîne puse la loc de cinste în cadrul ultra-modern al complexului hidro­energetic. Literatura orală străveche păstrată cu veneraţie în mijlocul celor mai vertigi­noase prefaceri consolidează înseşi preface­rile moderne, într-o unitate organică cu tra­diţie, pe temelia căreia ele se înalţă. Am înţeles profunzimea acestei griji deo­sebite pentru tezaurul imaginaţiei populare, — puterea de a numi durabil lucrurile şi fiinţele după sufletul locului, şi am văzut în ea o înţelegere superioară a civilizaţiei. Acest cuvînt Vir, pe care îl citim pe tă­bliţa care anunţă Viaductul Vir, înseamnă în limba latină bărbat. Imposibil să aibă altă origine, tocmai în acest ţinut pe unde "au trecut fluviul legiunile romane. Vir-viris." (Cu siguranţă că un soldat roman l-a rostit cu putere în trecere şi a uitat, a pierdut acest cuvînt în urma lui. Sau aici va fi murit îna­­intînd spre Sarmisegetuza, într-o împreju­rare memorabilă, vreunul dintre ei, sau va fi fost făcută vreo faptă bărbătească ieşită din comun, şi locului i s-a spus Vir, adică bărbat, — oricum, chiar dacă nu-i aşa, chiar dacă nu e decit o coincidenţă lingvistică, pei­sajul tăiat în linii aspre inspiră cutezanţă, bărbăţie. Vii, care e mai sus, în amonte, te face, să alergi în aval în parcul Muzeului ca să vezi şi Piciorul, ce-a mai rămas din podul lui Apollodor. Soldatul pornit spre cetatea lui Decebal, cel ce strigase cuvîntul s-a descălţat aici o clipă de sanda şi laba lui zdrelită de marş a rămas impunătoare pe mal cu articulaţiile ei de piatră şi cărămidă eternă, amprenta, ur­ma indelebilă a Romei. Parcul severinean tuns ca un recrut împrejmuie cu respect Pi­ciorul ros de timp, silindu-se să nu inunde spaţiul cu o vegetaţie prea vorbăreaţă, na­tura aici trebuind să fie un simplu ornament. Forţa trecerii latine şi ce s-a primit peste acest pod dominînd-o ca o a doua natură. Ideea horticultorilor severineni e clară în a­­ceastă privinţă şi ce vede ochiul mai întîi cu fior e Ruina. Pasul încremenit al destinului nostru. Castrul cu bazele lui geometrice , lingă fluviul larg şi puternic măreţia liniş­tită pe care o dă gîndirea organizată. Pan­cartele înfipte lîngă ziduri arată istoria gar­nizoanei romane fixată aici ca să apere Po­dul, şi ce atacuri au fost, ce năvăliri şi dis­trugeri de-a lungul veacurilor. Nu vreau să cred că evenimentele descrise s-au petrecut cîndva , ce vreau eu să cred (şi ce se potri­veşte mai bine cu presiunea majestuoasă a fluviului de jos) e că aceste forme impună­toare prin geometria lor perfectă au fost nişte chilii ale unui ordin de gînditori dis­părut în abisul propriei sale meditaţii. Aici, între zidurile acestea, au dormit geometri, algebrieni, pre­zicători, cititori în stele, poeţi... Dacă te culci cu ochii în sus în iarba sacră ce a năpădit interiorul careurilor de piatră, vezi cerul limitat, explicat ca prin stringenţa unei teoreme. Marile înfăptuiri ale geniului omenesc se produc în această simplitate, în asceză, în acest exerciţiu activ al cugetului. Războiul, paradoxal lucru, răs­­pîndeşte uneori în lume arta şi ştiinţa ome­nească. Podul lui Traian a fost construit în scopuri militare. Şi totuşi, nu atît victoriile militare romane, luate la un loc, au transfor­mat lumea, cît legile, rînduielile, limba, fi­lozofia şi literatura, din care o bună parte au trecut şi la noi peste podul falnic năruit în ape. îmi aduc aminte de un film în care nişte ofiţeri-arhitecţi, prizonieri în jungla birma­­nă, au fost siliţi de duşman să construiască un pod. Ei au trebuit să construiască această lucrare cu trudă şi chin, punînd în primej­die armata din care făceau parte, şi cînd a­­ceasta a bombardat podul, distrugindu-l, ei au suferit şi au plîns, deşi acest lucru în­semna o victorie pentru ai lor. Bizară dilemă de intelectuali, dramatică situaţie a unui om de ştiinţă, să-şi vadă opera intrind într-un joc străin de profesia lui. Tunuri în aer liber Cele două tunuri demodate de la 1916, cu tracţiune animală, expuse lîngă elegantul Park din centrul oraşului Turnu-Severin, în faţa monumentului eroilor căzuţi în luptele de la Alion, Cerna, Mărăşti, Cîmpia Severi­­nului, au devenit aproape obiecte de artă prin pierderea sensului utilităţii. Poţi numi asta — ca opera unui sculptor extravagant — Tunuri în aer liber. Cu spi­ţele, butucul şi obezile de lemn ale roţilor lor mătăhăloase încercuite de şina de fier ruginită, ele au mai curînd aerul unor că­ruţe ţărăneşti exagerate, iar generaţiile cele mai tinere, băieţii care au început şcoala o dată cu primele măsurători ale Hidrocentra­lei şi care se învîrt curioşi în jurul vene­rabilelor piese de artilerie, nici nu mai ştiu cum erau folosite, cum şi pe unde se tră­gea. Ei fac fel de fel de ipoteze chiorîndu-se prin ţevile ştirbe, uitîndu-se prin ele ca printr-o lunetă spre cerul frumos de aprilie, cercetează nedumeriţi afetul, chiulasa spartă... Intre ei, născuţi în era nucleară şi primul obuz scuipat în zorii secolului de aceste apa­rate rudimentare, înduioşător de simple şi de ridicule — dacă se permite acest sentiment — şi pe care scrie clar Fried Krupp, Essen (matricolele 23 şi 24) pare că s-a scurs un­­ mileniu. Socotind, nu anii, ci volumul cu­­noaşterii dobîndit între timp diferenţa" nu-i prea forţată. Armele, care pot avea şi ele o frumuseţe a lor, cînd ajung în muzee sau sînt prinse în panopliile colecţionarilor, cad mult mai repede în desuetudine decit o construcţie ci­vilă servind un scop practic. La armele mo­derne de astăzi încă nu se observă, dar şi ele vor fi într-o zi caraghioase, ca cele două tunuri atît de apropiate de ideea de căruţă şi ale căror ţevi — abia acum îmi dau sea­ma — nu sunt îndreptate spre fluviu, ci orien­tate poetic şi gratuit undeva în sus în văzdu­hul oraşului. Viaductul Ada-Kaleh Stan în mijlocul barajului de beton al Hidrocentralei ale cărei turbine, şase la noi, şase la sîrbi — armonioasă duzină — şi-au început lucrul lor calm, titanic şi binefăcă­tor pentru sute de ani. Energiile puse în mişcare aici de două ţări prietene iubitoare de pace şi progres, vor umple ca un singe proaspăt arterele Industriei. Barajul e în a­­celaşi timp şi pod şi trecere pentru calea ferată. Apollodor, sirianul, l-a construit pe-al său de la apus la răsărit, mijlocind trecerea valorilor antichităţii. Cel de azi inversează sensul, e ca un răspuns întîrziat, dar după aproape două mii de ani, o replică a tinerei civilizaţii socialiste, la începutul afirmării ei, o punte spre cea veche, sinteză fericită a spiritului uman creator. E un tumult, o fierbere fantastică dedesubt unde şuvoaiele Dunării zăgăzuite se aruncă superb de la înălţimea piramidei de unde le privesc. O pulbere irizată de apă pluteşte în aer, stropi fini şi reci mi se preling pe obraji şi pe mîini, şi presiunea asta puter­nică din coşul pieptului şi nodul pus în git înaintea acestui spectacol sublim, vecin cu teroarea... Dacă m-ar vedea acum cineva, în acest punct fascinant al forţelor inteligent reunite, în această clipă de incandescenţă şi exaltare interioară — ca şi cum cele două­sprezece turbine imense s-ar roti în mine ; dacă m-ar vedea cu faţa udă de rouă aeri­ană infinitezimală produsă în spaţiul Dună­rii stăpînite, ar crede că de emoţie vărs la­crimi, dar emoţia, în faţa oricărei grandori e seacă şi mută. Lacul de acumulare străluceşte încreţit de vînt pînă dincolo de Orşova nouă, inundată, căţărîndu-se fricoasă pe culmile din spate ca o femeie fugind de potop cu poalele ro­chiei sumese. Anul acesta, morunul şi nisetrul se vor opri miraţi la ecluză pipăind cu botul tre­cerea închisă. E prima oară, în ciclul lor bio­logic de sute de mii de ani, cînd, minaţi de instinct, avîntîndu-se ameţiţi în susul flu­viului primitor, să depună sămînţa speciei lor rătăcitoare şi îndrăzneţe între colţii pri­­mejdioşi ai stîncilor de la Cazane, ce s-au iscălit pe carcasa multor vapoare, d­e prima oară cînd întîlnesc acel lucru vrăjmaş pentru ei, peretele de netrecut al Barajului. Se vor întoarce îndărăt, turburaţi de această schim­bare derutantă, de înfrîngerea legii lor care e înaintarea curajoasă contra curentului, spre sursa primordială. Nici insula blîndă, de vis, cadîna Ada-Ka­leh somnoros întinsă pe ape, nu mai există. Tot ce a mai rămas din ea sînt crengile unui pom, vîrfurile înălţate ca două degete în sus, ca şi cum cineva i-ar fi pus o întrebare şi ea şi-ar sălta mîna din ape să dea răs­punsul... Iată că marile zidiri se plătesc cu ceva ; iată că ele jertfesc totdeauna ceva şi admi­raţia, vin limpede, se colorează de melan­colie. După o lună de la zilele priveliştilor din aprilie, aveam să trec din nou noaptea cu trenul de la Timişoara la Bucureşti. N-am dormit, voiam să văd iarăşi barajul, din mers. La ceasurile patru dimineaţa nu se lu­minase încă de ziuă. Era lună plină şi am putut să zăresc de la geam, a doua oară, vîr­furile pomului schiţînd gestul acela naiv de răspuns, din apele care au înghiţit insula Ada-Kaleh. Atunci mi-am adus aminte de fe­meia musulmană grasă, guşată şi pitică, una din ultimele fiinţe ce mai întîrziau pe insula aproape părăsită în toamna lui 1969, cu ca­sele dezvelite şi în care picau cu un zgomot greu perele coapte. Mi-am amintit cum s-a apropiat ea de mine, ameninţătoare, strigîn­­du-mi ceva într-o limbă imposibil de înţe­les, cu sunete dezarticulate cărora guşa atîr­­nîndu-i ca o pungă sub bărbie le dădea o gîlgîire stranie. Era o divinitate grotescă a locului, furioasă că i s-a violat sanctuarul. A fost o neînţelegere totală. Ce mi se pă­ruse mie că era furie şi ameninţare, era o invitaţie nespus de duioasă. Apucîndu-mă cu un gest brusc de mină, femeia pitică m-a dus aproape cu forţa înaintea unui smochin plin de fructele lui tari şi dulci şi atît de străine de pămîntul nostru. Bolborosind cu aceeaşi vehemenţă, m-a făcut să înţeleg prin semne că trebuie să gust din roadele pomu­lui, ultimele, înainte de potop şi că era păcat să nu mă bucur de ele. Am înţeles, o, ce repede am înţeles acest lucru... Am rupt cu dinţii o smochină în faţa ei, şi asta a înve­selit-o grozav, o veselie ce nu izbutea, pe fi­gura ei, să se desprindă de violenţă şi groază. Cînd au apărut, după un minut, la gea­mul vagonului, luminile de basm ale Hidro­centralei, am spus că ea, Zidirea, are pe ce­rul gurii sau nopţii de mai, gustul esenţial al smochinului roditor, severa minaţiere a fluviului de Constantin Ţoiu LA PORŢILE DE FIER, NOAPTEA ■ H * \ '... j ANUL 50

Next