Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-07-03 / nr. 27

V LUCA ION CARAGIALE-INEDIT • TINERI PROZATORI • ARTE • SPORT Sens unanim Virtuţile unui popor sînt verificate de istorie, ca şi de un prezent activ, continuu — şi cine vrea să desco­pere constantele acestor virtuţi le caută în realitatea aspi­raţiilor, în identitatea dintre cuvînt şi faptă convertibilă in aurul actelor constructive fundamentale, în eveni­mentele care privesc cursul, esenţial al destinului ţării, al rostului său în lume, al respectului sincer, exprimat prin valori practice, faţă de existenţa şi de afirmarea li­beră a altor popoare. Chiar la simpla scară a individu­lui, pentru a putea vorbi de personalitate şi destin, e neapărat necesar să se recurgă la criteriul raportului dintre propriile acte şi problemele mari ale societăţii. Cînd acest cîntar are drept coloană pîrghia adevărului, oricîte speculaţii şi măsuri false ar încerca cineva să a­­runce în jurul talgerelor, răstălmăcirea n-are sorţi de iz.bîndă , este greu să datini imaginea unui cetăţean de mare valoare constructivă şi cu înalte principii morale şi de viaţă, — este imposibil să poţi pune la îndoială actele popoarelor demne, conduse de o raţiune superioa­ră în ceea ce priveşte drumul de afirmare al propriilor destine, de recunoaştere şi respectare în acelaşi timp a drepturilor altora. O contribuţie în aceste relaţii recipro­ce de destin şi afirmare liberă îşi găseşte măsura în re­cunoaşterea şi respectul activ, in găsirea celor mai bune căi constructive. Ne e dat să trăim intr-un secol zbuciu­mat, care cheamă la cunoaştere profundă şi luciditate şi nu la prejudecăţi, la continuă dezvoltare şi nu la stagnări şi izolare, o complexitate de probleme anga­jează răspunderile maxime ale ţărilor mari şi mici. Po­porul nostru, care a cunoscut vremi­­ trecute de tragice experienţe istorice, care şi-a cucerit prin enorme, incal­culabile jertfe şi sacrificii căile sale de afirmare naţio­nală şi socială, de independenţă, care-şi trăieşte azi cu păsiune faptele de construcţie socialistă intensă şi neo­bosită, iubeşte pacea şi prietenia între popoare nu ca pe nişte noţiuni vagi şi sentimentale, le consideră bunuri fundamentale ale sale, ca şi ale omenirii contemporane în marea ei parte aflată încă în luptă cu forţa, cu iner­ţia, cu înapoierea, cu nedreptăţile şi asuprirea. Ca popor al României Socialiste avem mîndria de a ne regăsi cu demnitate şi înţelepciune exprimaţi de condu­cătorii noştri comunişti. Identitatea conducătorilor cu ţara şi destinele ei inalienabile este atît de evidentă, încît măsura acestei identităţi o poate descoperi orice om de bună credinţă în aspiraţiile propriilor noastre vieţi, în eforturile noastre ale tuturora la edificarea pa­­­­triei socialiste, în pătrunzătorul simţ al datoriei şi devo­ţiunii faţă de politica de dezvoltare rapidă a ţării, de a­­firmare curajoasă, îndreptăţită a contribuţiilor ei la că­ile de consolidare a frontului socialist, de rezolvare a marilor şi slinoaselor probleme ale lumii de azi, de sprijinire a libertăţii popoarelor, a idealurilor de pro­gres şi civilizaţie. Sensul unanim al adeziunii şi acordului deplin mani­festat în aceste zile în ţara noastră privind activitatea încercaţilor ei conducători în probleme importante de politică externă, puternica dragoste cu care-l înconju­răm pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sunt expresiile unui popor care-şi onorează istoria, îşi preţuieşte realizările în construcţia şi afirmarea patriei, îi înţelege destinul şi rostul în lumea ţărilor socialiste şi în consolidarea prie­teniei dintre aceste ţări, în problemele vitale ale păcii şi progresului omenirii. Am spune foarte puţin dacă am mărturisi că am ur­,­mărit atent desfăşurarea vizitei tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi conducători de partid şi de stat în ţările socialiste­ ale Asiei, aşa cum foarte­­puţin am spune mărturisind că am urmărit atîtea întîlniri ante­rioare ale înalţilor noştri reprezentanţi în celelalte ţări socialiste, nu numeroase alte ţări ale lumii. Adevărul tul­burător că noi am trăit intens, am participat cu fiinţa noastră la aceste importante întîlniri, am văzut în ele solia cea mai directă a gîndurilor, a aspiraţiilor noastre cele mai intime şi mai active, vocaţia noastră de popor constructiv, capabil să deschidă şi să polarizeze prietenii, să militeze consecvent pentru necesitatea întăririi acestor prietenii. Am crezut şi credem profund în roadele acestor întîlniri, în perspectivele lor, unele apropiate, altele ceva mai depărtate, utile în întregimea lor unităţii lumii socia­liste, dialogului zbuciumatei umanităţi contemporane. Sensul unanim, glasul unic al poporului nostru exprimat în , aceste zile poate avea valoare de memento istoric, acest glas îl poartă azi ţara noastră, cu el ne însoţim conducătorii pentru că unitatea noastră înseamnă dura­tă, acţiune istorică vie, existenţă, destin, înseamnă mîn­­drie de ţară socialistă şi de popor devotat independen­ţei, idealurilor comuniste, păcii şi prieteniei trainice în­tre popoare, convingere în victoria raţiunii. Opinia noastră publică mărturiseşte sincer şi oral ceea ce ziarele au oglindit în aceste zile privind încrede­rea şi unitatea poporului nostru de 20 de milioane. Tă­ria şi demnitatea gîndurilor noastre sînt mereu lingă conducătorii noştri, pe care-i însoţim astfel mereu în activitatea lor constructivă şi în puterea lor exemplară de muncă, in devotamentul lor neabătut pentru cauza poporului nostru şi a României Socialiste. LUCEAFĂRUL Proletari d­in toate ţările, uniţi-vă ! Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România ÎN ACEST NUMĂR UNITATE, PRIETENIE, RESPECT RECIPROC Semnează: Constantin Chiriţă, Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu, Vasile Rebreanu, Aurel Dragoş Munteanu, Alexandru Paleologu POEME de Alexandru Andriţoiu, Coman Şova, Grigore Hagiu, Constanţa Buzea, Iolanda Maramon, Ileana Mălăncioiu, George Alboiu DACIA ÎN VIATA ■ Despărţirea neştiută ...Şi într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărîrea să se despartă de mine. Era în sep­tembrie 1940... Înainte să ajung s-o fac eu, istoria, tulbure şi ameninţătoare, dădea buz­na peste noi : şcoala normală unde învăţa­sem, din Cristur-Odorhei, nu mai exista, îm­preună cu jumătate din Ardeal... Primisem o hîrtie în care eram anunţat că sunt inscris la Bucureşti... Plecasem cu căruţa spre gară şi tata lăsase caii la pas foarte încet... Nu în­ţelegeam nici de ce plecasem aşa devreme... — Marine, începu el, te duci la Bucureşti... Şi tăcu vreme îndelungată. Nu eram atent la el dar nu eram nici neliniştit. Nu credeam în adevărul evenimentelor care se petreceau, aşa cum nu credeam în lucrurile nefireşti. Acest sentiment de neîncredere care mi se năştea în conştiinţă în acea toamnă era adine şi cu anii a devenit foarte stabil şi m-a eliberat pentru multă vreme de presiunea timpului tragic... Răsturnări nefireşti... puteau avea o durată... nu puteau avea viitor... — Te duci la Bucureşti, reluă tata... Şi cu o insistenţă in care vocea joasă se ferea să mă sperie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că începînd din clipele ace­lea mă aflam pe un drum pe care urma să merg singur, începu să-mi spună că mai mult decit făcuse pentru mine pînă atunci nu mai putea, că ei bani nu mai avea cum să facă rost, că chiar atunci cînd mă însoţea să mă urc în tren nu avea să-mi dea nici-un leu, nu avea, înţelegeam sau nu înţelegeam ? ! — Bă, tu auzi ce spun eu aicea ? ! Nu auzeam. Adică auzeam, dar nu înţele­geam. Nu mi se părea că nu mai auzisem ceea ce îmi spune el. Nu avea bani ! Ce mai noutate ! Parcă avusese vreodată ! ? Parcă ii auzise cineva spunînd, chiar dacă avea brîul plin (şi se întîmplase să-l aibă­ că are ? N-am ! Asta parcă chiar şi gindea în clipa cînd mina lui pipăia miile foşnitoare în chi­mir. Că să mă duc şi eu la noroc, continuă el, intru in şcoală şi spun că n-am acuma bani de taxe şi de internat, dar că voi crea, o să primesc de-acasă şi să stau şi eu cit m-or ţine... Şi dacă n-o să nici pot să mai stau, şi or să mă dea afară din şcoală, ei, era aşa rău ? Nu era, cum să fie ? ! Un om cu trei clase secundare nu se aseamănă cu unul care n-a învăţat nimic şi nu ştie decât să care cărămizi cu­­ spatele, ca bietul Nilă, care pe urmă a avut noroc la blocul Algiu, de pe Cheia Rosetti, l-a luat proprietarul la el, l-a făcut portar... Admiţind cazul că n-o să pot şi eu, tîrîşi, grăpiş, să termin şi pe-a patra după sistemul lui cu fond­irea, prin aminări şi promisiuni... Ei, atunci se schimbă, cu patru clase am capacitatea, dacă vin şi intru un­deva funcţionar, dimineaţa mă duc la slujbă, după masă mă întorc în odăiţa mea cu căr­ţile mele şi mă apuc să învăţ... Ce treabă am ? Şi cu capacitatea luată pot să dau li­ceul în particular, să trec pe-a cincea, in particular nu sint atîtea taxe şi din leafa pe care o­ s-o cîştig, ei ? ! N-o să-mi rămînă acolo cîteva mii de lei într-un an şi să rezolv daravela ? Numai dacă n-o să capăt darul beţiei, ca alde frati-meu Ilie, că atunci bine­înţeles că nu numai că n-o să am cu ce plăti, lăsînd la o parte faptul că nici de învăţătură n-o să-mi mai ardă, dar nici n-o să-mi ajun­gă să-mi duc zilele şi o să-mi curgă hainele pe mine jurăbii... Dar nu sunt eu ăla, ei şi ce ? Strică dacă îmi spune ? ! Măcar dacă n-are bani să-mi dea, el ce să zică ? Sunt băiat mare, pot să înţeleg ce-au păţit alţii şi să nu păţesc şi eu... Înţeleg ?... — Bă, tu înţelegi ce spun eu aicea ? ! Sau tu nici n-asculţi ? Ascultam, dar cuvintele lui îmi treceau pe de lături, fiindcă nu erau destinate pentru clipa de faţă şi nici pentru viitorul apropiat. Cum să înţeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, îşi lua în acea oră mîna de pe mine şi că mă trimitea în lume cu gîndul nemărturi­sit că îndărăt n-aveam ce mai căuta ? Sigur că mai devreme sau mai tîrziu un lucru ca acela trebuia să se petreacă, dar, chiar așa, venise intr-adevăr acea clipă ". Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea șo­seaua spre gară, și in nici-un fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atît de mult, adică ruperea de familie, se petre­cea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe ta­tăl meu şi nici stînd cu el astfel in căruţă, simţindu-mă adică tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau. De ce adică, continuă tatăl meu, să nu pot şi eu să izbutesc, chit că prea bun la treabă n-am fost eu, dar de aia au cheltuit toţi şi au muncit pentru mine, şi el, şi mama şi Miţa şi Ilinca şi pînă şi băiatul­ ăla mai mic, săra­­cu, a avut grijă de vite, ba chiar a dat şi la secere şi la sapă, ca să pot eu să învăţ, să nu trebuiască să mă întorc după ce toţi au răbdat de pe urma mea, şi să umblu prin no­roi în opinci... Ce adică, a izbutit bietul Nilă, care abia ştie să se iscălească, şi n-o să iz­butesc eu ? De ce adică să nu izbutesc ? ! — De ce să nu izbuteşti, mă, Mărine ? ! Sau tu nici nu asculţi ce bălmăjesc eu aicea ? ! ! Auzindu-l cum se ia singur peste picior, tresării, mă uitai la el şi văzîndu-i chipul îl apucai de umeri şi veselia mi-o auzii singur printr-un fel de strigăte pe care le scosei şi care speriară caii parcă adormiţi... Asta da, înţelegeam, iată, să stai să-ţi dai seama sin­gur că bălmăjeşti de pomană şi că în nici­ un fel nu poţi face pe cineva să înţeleagă prin cuvinte ceea ce i se întimplă... Tu îi vorbeşti şi el se uită înainte şi nu vede decit soarele şi cerul şi fundul cailor bătuţi de cozile lor în ritmul paşilor şi al căruţei... Tata se miră, cu o expresie de desnădejde veselă pe chip, dînd din umeri, vrind parcă să spună că el şi-a fă­cut datoria dar dacă ăstuia ii arde de rîs... cine să-l mai înţeleagă... Dumnezeu ştie ce s-o mai alege şi de ăsta... —■ Eu ştiu, zise el, la ce te gîndeşti tu ! — Ei, la ce mă gindesc ? ! răspunsei eu batjocoritor. Şi el se intimida şi tăcu. Mai văzuse şi el elevi prin sat, dar nici unul nu făcea ca mine... Umblau în grupuri, rîzînd, sclifosin­­du-se... organizau baluri, serate... E drept că nici n-aveam cu ce să mă -mbrac , să mă incalţ ca să mă duc şi eu, dar chiar de-aş fi avut şi chiar de m-aş fi dus, credea el, neştiind de fapt că asta era suferinţa mea ascunsă, nu acolo mi-era mie gîndul... Dar unde ?... „Cum adică, exclamase el odată uluit, să faci treizeci de chilometri pe jos, pînă la Recea, după o carte, domnule ? ! Dar ce, e aurită ? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decit asta, ar fi ieşit gălăgie mare..." Făcusem intr-ade­văr acel drum, după tata cel puţin bizar, şi nu era aurită acea carte in patru volume, cu care mă întorsesem, dimpotrivă, avea un titlu pe care el îl silabisise absolut nedumerit : Victor... Victor... Da, asta mai înţelegea, Vic­tor, cum să nu, pe mulţi îi chema aşa, dar... Hugo... şi pe urmă, Mi-ze-ra-bi-lii... Se strim­­bese foarte supărat şi-şi văzuse de caii lui. Şi el vroia acuma să-mi spună mie că ştie la ce mă gindesc eu ! De fapt nu ştia, dibuia, şi ar fi vrut să afle măcar în ultima oră de la mine dacă era sau nu ceva în capul sau în sufletul meu, un gind sau o tărie ca să-i facă despărţirea uşoară. Cum puteam să-i spun ? ! Marile secrete nu se dezvăluiesc nimănui... Ne purtăm, chiar cu cei mai apropiaţi, ca şi cînd nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luaţi în derîdere, batjocoriţi sau umiliţi... — Mă rog, zise el atunci în faţa tăcerii mele. Şi adăugă : Eu sper (şi ţi-o spun asta ca să mă ţii minte), că m-ai înţeles !... Că dacă nu m-ai înţeles, exclamă el cu totul de­taşat de astădată, o să fie vai de capul tău... Intre timp ne apropiasem de gară, dar mai era un ceas pînă la sosirea trenului. Tata deshămă, dădu cailor să mănînce nişte mo­hor şi ieşirăm pe peron. Bani de bilet avea, scosei biletul şi ne aşezarăm în faţă pe o bancă. Peronul era plin de elevi şi eleve, care ca şi mine, terminaseră vacanţa şi plecau spre oraşele in care învăţau, la licee sau şcoli normale... Veselia care­ anima altădată peroanele, la sfîrsit de vacantă, era acum umbrită de o melancolie gravă care abatea privirile în­­ lături sau­ în pămînt... Ştiam toţi... Marin PREDA (Continuare in pag. 2) cronica pietonului Iia de bacalaureat Evenimentul te prinde şi cu o chinuită de voce in schimbare care parcă te bat­jocoreşte de-ţi vine s-o stringi de git şi s-o calci in picioare ; şi cu pregustul a­­mar şi silnic al primei ţigări trasă ostăşeşte in piept şi fumată în condiţii absolut vitrege ; şi cu visuri tulburi de glorie depărtată sau de colegă de liceu apropiat, ori, cum mărturiseşte mai orice „Oracol“ de la mai orice şcoală de fete : „Şi cu ochii pe pereţi / Şi cu­ gindul la băieţi“; şi cu scris, şi cu o­­ral. Cam aşa se adună şi se leagă toate bucuriile in­­ bu­chetul examenului de baca­laureat. Şi buchetul mai e aşezat şi risipit intre şi printre niş­te zile in care pînă şi tem­peratura, suspectată de şede­re la umbră e numărată şi luată şi de acolo chiar, dacă are peste 30° C, temperatură pe care neimblinzitul bilet examinator ce frige degetele încă o dată ca scos din cup­torul lunii cu acelaşi nume — te poate obliga s-o trans­formi in grade Réaumur. In această privinţă se pare că nu e nimic de făcut. Să arunci intr-o pălărie cele patru anotimpuri obligatorii ale anului şi să-l scoţi pe al cincilea bun doar pentru e­­xamenul de bacalaureat ar ■ părea cel puţin ciudat vreu­­nui calculator electronic; o numărătoare şi rotire inversă nu se aplică aici iar un exa­men dat tihnit, în■ toamnă duce la bănuieli şi chiar la consolări de familie. O soluţie ar fi ca toate e­­xamenele de bacalaureat să se dea la ■munte sau la ma­re. Dar nici asta nu se poate pentru că... De fapt nu­ prea ştim pentru ce. Că aşa n-a­vem cum să răsplătim reu­şita ? Păi îi mutăm de la munte la mare şi de la ma­re la munte... Că ar fi greu de smuls examinatorii de pe plajă sau din teleferic ? Luaţi omeneşte, cu înţelegere de către candidaţi s-ar înduple­ca şi ei. Pina, atunci insă nu rămi­­ne decit să fie invidiaţi cei care■ şi-au adunat cele două­sprezece clase în localităţi de muriie sau de mare. Micul şi­­ casnicul ecran a înfăţişat examenul de baca­laureat de la Rucăr. Aici momentul prindea autentice tonuri şi accente sărbătoreşti şi nu din pricină că logarit­mii şi binomul lui Newton nu încreţiseră şi nu năduşi­seră pe frunţile absolvenţi­lor care d­in potrivite cos­tume locale ,— veneau să le mai ■ povestească odată. Dar era vorba de o fată care-şi cosea u­a de bacalau­reat cu mişcare rotundă şi frumoasă a braţului potri­vind desenul din­amici cu motive din poezia lui Coşbuc şi Goga pe care avea desigur să le aleagă şi să le dezvol­te în teza de examen peste citeva zile. CANDID De două mii de ani Nu voi înceta niciodată Să stric­ adevărul Mi-l voi spune v­ie U Vuc aciua iniuu'initor Iar ţie ţi-l voi arunca în faţă Cu ură şi mîndrie Şi nu mă vei înspăiminta Dacă vei voi să-mi umpli cu cîlţi uscaţi Cu singe roşu şi cald Sau cu ţarina pe care-o calc de două mii de ani. N-am­ să tac niciodată Plecat spre pămînt nu voi sta Voi privi departe Voi crede credinţa mea Pe care n-ai s-o pîngăreşti. Tu, Întuneric, să te îngrozeşti Adevărul meu te v­a arde Eu sînt azi, sînt mîine Tu eşti ieri, eşti moarte. George MACOVESCU Eveniment Îmi vine să mă sui în univers Sau într-un copac şi mai mare Şi să scutur ca intr-o lacrimă Toate clipele viitoare. „Clipa aceasta e un eveniment în viaţa mea“ Ar trebui să spunem pentru fiece clipă. Iată la Dunăre mă pot Uita Mişcind pleoapele ca o aripă. Marin SORESCU Griu păzit de maci Poetul dacă doarme netulburat în flori treziţi-l voi prieteni căci vin secerători cu palme înroşite ascunse printre maci... Dacă eu tac, tu mîine n-ai nici un drept să taci. De mii de ani pămintul precum un ceas e-ntors aceeaşi cai mănîncă mereu acelaşi orz, unde pămintul ţine in braţe un alt cum ne-am întins pe ape cu trupul ca un pod, si-am îmblînzit zăpada venind din polul Nord şi fiarele scăpate din prea străine cuşti, tîrziu in loc de gloanţe ardeam cuvinte-n puşti, le-om arăta o Ţară cu griu păzit de maci. Cind eu nu tac, tu mîine n-ai nici-un drept să taci. Mircea DINESCU ning oase de luceafăr pe-o gură mormint de pămînt.

Next