Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-07-24 / nr. 30

24 IULIE 1971 ! I. B. „Interviu cu Naică Baiu“ — e un articol-interviu (gen publicistic întru­­totul demn de stimă) — care ar putea să apară foarte bine intr-unui din cotidienele noastre. Te sfătuiesc să-l trimiţi unei re­dacţii, cum ar fi, de exemplu, Scinteia ti­neretului. Noi, ca revistă literară, am fi bucuroşi să te publicăm, cum am mai fă­cut-o, cu schiţe. ADRIAN RENATO. Ţi-ai schimbat nu­mele, dar stilul şi caligrafia te-au trădat. Nici sub pseudonim prozele dumitale n-au mai multă valoare, insistenţa de care dai dovadă mă stinghereşte ; uneori mai că-mi vine să scriu eu o schiţă şi s-o public sub numele dumitale adevărat. Sunt gata să-ţi demonstrez oricind că cheltuieşti timp cu nemiluita pe nişte lucruri care nu te prind. V. M. G. Răspunsul era pentru dum­neata. Regret. LOREY S. N. Vrei adevărul curat. Ia­­tă-1 : nu ai talent. Dac-aş fi întrezărit un singur fir de vis in versurile pe­ care mi le-ai trimis mai degrabă mi-aş fi rupt mina decit să-ţi scriu : opreşte-te,­ îţi pierzi timpul. Ca să se convingă şi alţii că am dreptate, reproduc Un fragment din „Spaţiul“ : „Astrele-au semănat timpul / Şi a rodit frumuseţe / Gindul îşi trimite solii Să adune speranţele / Astrele au semănat viaţa , Şi a rodit speranţele !“ etc. Cuvintele-ţi sunt uscate ca lemnul bătut de soare, şi pe faţa lor numai catran bun de r­olit cu unghia. EMIL DOLEA. Mi-a plăcut poezia inti­tulată „Lacrimă“. O aştern aici, cu nădej­dea că ne vom mai întîlni in multe pagini posta redacţiei de revistă. „In ou păsările învaţă să zboare / Chinuindu-şi aripile verzi de nisip / De parcă zăpada amară le doare / Scurgindu-se din falange pe chip. / Evla­vioase, mereu visează un Sud / Nerostit în somn de nici-o amantă.­­ Şi plîng o lacrimă pe care-o aud Arzind pe cum­păna nopţii, înaltă“. UN COLEG DIN TINEREŢEA TRE­CUTA : Ce să-ţi public ? Vino să vorbim. Poezia are alte măsuri decit o tinereţe trecută. Dovadă că tu (dacă­ am fost colegi trebuie să-mi permiţi să-ţi spun tu, şi chiar să te bat pe umeri) nici nu mai ştii să dansezi şi nici să rîzi. Eşti sau ai înce­put să fii cu un dinte împotriva cuvintu­­lui frumos. Uite cum dansezi tu : „dans / nu-ndrăznesc / cresc descresc amur­gesc / înverzesc“... Aici baţi prost, foarte prost, te dor genunchii. Dar mai departe mă pui pe gînduri şi mă face să-mi fie dor de tine­­ (dar nu prea mult) : „vînt vînăt / noapte de pămînt într-un dans ce se sparge pe-aproape“... Versurile şi cuvintele pe care le-am eliminat nu mă chemau spre tine. VICTOR MARCENCO. Cred că în felul dumitale eşti poet. Dar deandoaselea decit cei adevăraţi. Pentru că dumitale-ţi tros­nesc prin cap (bagă de seamă, n-am zis Iţi trec) tot felul de crengi uscate şi vrei să faci din ele pom verde. Mai bine pune-le pe foc. Citez din „Desferecare“ : „...Jar / Pojar / Sobar / Fugar / Cu amar / Te strins-am iar / Pic / cu pic / /şi / Bob / cu bob“... şi tot aşa vreo cinci pagini. Dacă eşti aşa de smeu dă-mi două sute de rime la cuvîntul cataif, excluzind, bine­înţeles, pe englezescul If. DAN POENARU. Ţi-am citit „Lăcră­mioarele“ şi m-a luat c-o umbră de ris pe la rădăcina nasului. Dumneata zici că trebuie „să ne iubim cu ochii închişi“ de la Braşov şi pină-n­ Capitală. Dar între Giurgiu şi Turnul Măgurele cum să proce­dăm ? Lăcrămioarele sunt flori frumoase. Închid ochii ca să le văd, dumneata nu ştii să le culegi, fugi pe sub soare cu picioarele legate. Eşti foarte duios, dar spui nişte bazaconii de-i vine omului să ia un tren marfar in spinare şi să plece cu el la Constanţa ca să-l umple cu apă de ploaie scoasă din mare. Eu cred c-o să ajungi să scrii proză bună cind cuierul din redacţia noastră, care iubeşte cu ochii închişi rîşul meu, va ajunge să dea rin­­duri-rinduri de lăcrămioare, violete şi zorele în cele trei coarne ale sale. In nici-un fel. Ina M. Victor Păun, I. Savu, Domnul Nimeni. P. P. Minunatu, M. C. S., Silvia Marinca Maior, Dom Gicuță, A. P. Zalău, L. C. Brăila, Niculina Dogaru, Fiorea Ma­rin, Florica Popa, Angela Balomir, St. M. Găbrian, Ornic, Emil Constantin, Ion Ma­nea, Fănuș NEAGU Ion Catraion CIMITIRUL DIN STELE Ion Caraion (pe numele adevărat Stelian Dia­­conescu, născut la 10 mai 1923 în Ruşavăţ-Buzău) şi-a publicat primele versuri în atmosfera sumbră a celui de-al doilea război mondial, afiliindu-se prin vîrstă, temperament şi formaţie unei ge­neraţii din care mai făceau parte D. Stelaru, C. Tonegaru, Al. Lungu sau Geo Dumitrescu. Co­muniunea spirituală cu aceştia este evidentă în volumul său de debut, intitulat Panopticum şi apărut în 1944. Poetul se considera pe atunci, asemeni lui D. Stelaru, un profet in zdrenţe, bă­­tînd străzile unui oraş infernal şi dispreţuind, de jos, convenţia socială. Mîndria de a trăi peri­feric aparţinea unei rase damnate şi avea conse­cinţe in programul estetic. De pe această poziţie era renegată arta aristocratică în favoarea acelui democratism al cuvintelor care avea să-l conducă pe Geo Dumitrescu la cultivarea prozaismului şi a expresiei dizarmonice. Preferinţa, exprimată tranşant, apărea într-o profesiune de credinţă versificată : „dispreţuim cuminţenia reumatică a inşilor bolnavi de centimetri pătraţi.­­ Avem umbletul simplu, dar paşi tulburaţi, ne gîtuie măsura, ne pune cătuşă­­ geografia unor molii cu belciugul la uşă.“ Prin urmare, în concreteţea iz­bitoare şi asimetrică a cuvintelor nu trebuie vă­zută o estetică a uritului de factură argheziană, iar în tristeţea apăsătoare — o influenţă ba­­coviană (apropierile se fac adesea). La Ion Ca­raion urîtul nu e nici­­rafinament şi nici stare de exil, ci răzvrătire temperamentală împotriva a tot ceea ce se evidenţiază şi se consacră. Poetul mai mult dărîmă decit înalţă, isterizat, în plan istoric, de războiul care pare fără sfîrşit şi exasperat, un plan estetic, de expresia care nu i se supune. Cel de-al doilea volum al său, Omul profilat pe cer (1946), suferă de aceeaşi febricitate care nu lasă mina să caligrafieze şi imaginaţia să se înalţe. împiedicat în ritmuri şi restricţii lexicale, poetul rupe totul nervos şi trage tuşe lungi, groa­se care ii ascund ezitările. Printr-o dezordine ri­dicată la rangul de principiu estetic el îşi salvea­ză dezordinea înnăscută. Retorica delirantă, pli­nă de repetiţii, de fascicule de sinonime, de între­ruperi ameninţătoare capătă grandoarea unei veş­nice acuzaţii. In poemul care dă titlul volumului acuzaţia culminează monumental : „Printre ma­terii anorganice, printre viziuni sălbatice şi plan­te­­ mergea uriaş ca o mie de blocuri puse sa meargă, ca o mie de soldaţi trimişi să se omoare,­­ ca o mie de prizonieri întorşi din război,­­ ca o mie de muncitori chemaţi la fabrică“. E o răzvrătire obscură şi proletară care îl va îndemna pe Ion Caraion să scrie un ciclu de Cintece negre (1946), de cintece ale solidarităţii anonime împotriva războiului. De data aceasta, poetul nu se mai consideră un rătăcitor, ci un mi­litant, vorbind in numele istoriei şi renunţînd la cultivarea expresiei din cauza unor imperative înalte Ca în poezia franceză de rezistenţă, apar îndemnuri la viaţă activă : „Poeţi ! Voi trebuie să agitaţi lumea ! Voi existaţi odată cu tot ceea ce există. ... / voi v-aţi născut pentru tot ceea ce e viaţă, flux, campanie — / voi v-aţi născut să fiţi permanent între oameni / alături de ei / odată cu ei.“ — Cintece negre. Poezia mai nouă a lui Ion Caraion (grupată în volumele Eseu — 1966, Dimineaţa nimănui — 1967, Cîrtiţa şi aproapele — 1970 sau reluată în antologii de tipul celei intitulate Necunoscutul fe­restrelor — 1969) cunoaşte o maturitate tîrzie. E de fapt o tinereţe retrăită, îngîndurată şi gravă. In mod ciudat, poetul a devenit calofil. El caută noi structuri pentru aşezarea în volum a poeme­lor, suprimă şi adaugă, publică ediţii de lux, totul in perspectiva unei cărţi ideale. In această condi­ţie se află, fără a fi o antologie completă, şi vo­lumul Cimitirul din stele, apărut de curind la Cartea Românească. Autorul a dispus într-o or­dine nouă piese aparţinînd ultimilor cinci-şase ani, cu intenţia de a ajunge la o imagine orga­nică a poeziei sale. Această imagine contrazice insă poezia de tinereţe şi dă impresia că Ion Ca­raion nu numai că retrăieşte, dar impune o vîrstă în absolut. Este o vîrstă himerică, o vîrstă care uneşte febra cu meditaţia. Poetul a aşezat pe un frontispiciu vizibil pla­nul distinct al peregrinărilor sale. El nu se mai ■ revoltă decit în general, cu sentimentul inutili­tăţii acestei revolte. O oboseală enormă îi apasă umerii. Privind în jur, răzvrătitul de altădată ob­servă că întunericul e o stare normală : „Întuneri­cul se face singur / lumina trebuie s-o facă oa­menii / în fiecare piatră e venin / tot aerul tre­buie făcut din nou / toţi oamenii trebuiesc făcuţi din nou / / şi acuma unde-i dimineaţa ?“ — Mină de despărţire. Conştiinţa efectului de­rizoriu a unui demers deosebit de e­­nergic îl face pe poet ursuz, mizantrop : „Am iu­bit o femeie care a plecat. Am avut un prieten care m­-a vîndut. V Ţară. Drum pierdut. / Oraş fără nici un bărbat. Eu am ajuns pînă-n ţinutul de unde / nu se mai crede şi nu se mai speră." — Gol. Toată această dezabuzare nu e favorabilă poe­ziei lui Ion Caraion. Negaţia care devine scop în sine e întotdeauna săracă. Absenţa, uneori, a ini­ţiativei patetice face vulnerabilă şi expresia, care se suspendă in gol, expunîndu-şi stridenţele. Poet de mari resurse, Ion Caraion a ajuns mo­mentan intr-un impas de selecţie. Cartea pe care o visează să află încă nedescoperită în poemele sale. Agresivitatea limbajului e acum o agresivitate consacrată, iar rechizitoriul — un sarcasm sufi­cient sieşi. Ceea ce înainte era mişcare e acum plastică, ceea ce înainte teroriza se oferă acum contemplaţiei. Alex. ŞTEFANESCU Sifc.is v °­­fr' ' irUniNii I Miron Radu Paraschivescu ULTIME« Miron Radu Paraschivescu este — fără îndoiala — una din marile voci ale poeziei române contemporane. Ceea ce s-ar putea numi spiritul oracular-tragic al poeziei se dovedește a fi si cu el deosebit de generos. Numai astfel ne putem ex­plica hotărîrea poetului de a întocmi singur cartea de faţă şi de a intitula (în contrast cu ciclul intitulat Primele, din Scrieri, vol. I), atît de grav simbolic. Ultimele. Cît despre Pre­faţă, poemul cu care se deschide cartea, şi care este datat 2 noiembrie 1970, să recunoaştem că nimic nu ar fi putut exprima mai autentic din însuşi miezul ei de foc, durerea cris­­pat-împăcată — invadată de marea oboseală a morţii — a presentimentului ce anunţă fatalul sfîrşit : „Bâtrîn, în fine, să-mi mai fac iluzii Despre ce-a fost ori­cum putea să fie, Scăpat de optative şi gerunzii / Şi tolănit în dulcea sindro­fie / A viselor, de-acuma înainte / Nepăsător de se-mplinesc vreodată / Ori, aburite numai în cuvinte, Dispar ca orice oaste degradată, Sătulă să mai lupte şi să moară, Tncert nebănuita voluptate ,A focului uitat în călimară“. Şi mai departe, a doua parte a poemului, în care elegiacul se hră­neşte cu voluptate din plina de tîlcuri împăcare în eternitate a poetului cu sine şi cu existenţa universală : „Atitea mori de vînt ce asaltate / De mine-au fost cîndva, şi ele-mi lasă Acele braţe lungi şi răşchirate, / în cruce potolită peste casă. / Zoilul mi-e amic, duşmanul — frate. Invidii, rîvne-n mine stau să moară / Şi toamna aurită şi amară, / Aceste vorbe a­­dunate-n şire îmi pîlpîie cu frunza ce-şi coboară / Vopse­lele din pomii-n desfrunzire Spre a-şi piti paleta în pămînt, / Aşa cum de prin turle părăsite / Cad cioburi de vitralii ce-au răsfrînt Din ochi miraţi de prunc şi blînzi, de vite, / Cîndva lumina intru Duhul Sfînt". Trecînd la examinarea substanţei lui propriu zise, trebuie să spunem numaidecît că volumul Ultimele — iarăşi un chip sim­bolic — concentrează, sublimîndu-le, aproape toate liniile de forţă ale poeziei lui Miron Radu Paraschivescu, privită în ansamblul evoluţiei ei. în ce ne priveşte, am situat întotdeauna personalitatea artistică a acestui poet — dacă se poate zice aşa — sub semnul unui derutant eclectism de structură! Spu­nem eclectism de structură pentru că surprinzătoarele schim­bări de regim poetic ce intervin de la un volum la altul, in cazul plâsmuitorului Criticelor ţigăneşti, sunt toate, expresia unei disponibilităţi originar motivate şi nicidecum nu com­pletează, obositor de bogatul dosar al iscusiţilor mimetici de conjunctură. In cîmpul poeziei noastre de azi fapt extrem de semnificativ­­, Miron Radu Paraschivescu, pe acest plan, reeditează în forme inedite performanţa unora dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei de la 1348 : Alecsandri, Bolinti­­neanu, Alexandrescu. Ce anume vrem să spunem cu aceasta ni se pare cu totul limpede. Asemenea îndepărtaţilor săi înaintaşi Miron Radu Paraschivescu are neobişnuita vocaţie de a veni în întâmpinarea celor mai presante solicitări ale mo­mentului literar căruia ii aparţine. El este înzestrat cu o na­tură poetică ce îi permite să-şi asume, cu deplină siguranţă de sine, dificultăţi­le pe care le incumbă cele mai diverse tonalităţi lirice, situindu-se deci la­ polul opus stihuitorilor, fie ei şi mari, din aşa-zisa categorie a monocorzilor. Nu încape îndoială că, precum marii patruzecioptişti, auto­rul Declaraţiei patetice, al Cînticelor ţigăneşti şi al Tristelor are conştiinţa poetului ctitor, trăitor într-o epocă istorică de fundament­ale restructurări. Din această pricină, el îşi fun­dează un program al cărui cuvînt de ordine ii deţine ideea de participare totală. Întîmplarea fericită face ca această participare totală să fie şi diversă, graţie amintitei disponi­bilităţi ce caracterizează personalitatea artistică a poetului. Realmente, lui Miron Radu Paraschivescu îi sint deopotrivă străine atît complexul unilateralităţii tematico-expresive cît şi orgoliul de a sfida cutare modalitate sau cutare sursă de inspiraţie poetică. Eclectismul viziunii sale lirice şi al pro­gramului său estetic se supun necondiţionat criteriului nece­sităţii dictate de timpul istoric căruia i se integrează. Astfel înţelegem de ce opera paraschivescă — cantitativ nu dintre cele mai impresionante —, în mare, întruneşte totuşi, atributele unei summa a poeziei româneşti contemporane. Şi nu ne vom mira să constatăm, chiar în acest volum ce cuprinde doar cîteva zeci de titluri, că fac, cum se spune, casă bună poeme de structuri poetice cu totul diferite, „rezumînd" cu maximă pregnanţă însăşi situaţia generală a operei poetului. Confluenţa, în culegerea Ultimele, a tonalităţilor lirice din volumele anterioare ale lui Miron Radu Paraschivescu, este deci întru totul sezisabilă. Să exemplificăm acum ar fi destul de greu pentru că ar însemna, pur şi simplu, să întreprindem o extinsă acţiune de confruntări succesive, ceea ce practic nu e cu putinţă in cadrul cronicii de faţă. Totuşi, nu vom renunţa măcar la ideea producerii cîtorva mostre. Duhul cărţii de tinereţe, Declaraţia patetică se insinuează masiv în poeme precum : Şi-aşa-i bine, A fi liber, Colonialism, Din depărtate ţărimuri, Dintr-un 21 al lumii ş.a. Tonurile avîntate, slujind cînd un discurs patetic, mobilizator, cind o odă solemnă, cînd un reportaj-pamflet de nestăvilită vehemenţă, se simt şi acum in largul lor. Poetul, matur, nu simte nici un fel de inhibiţie în faţa unei atari modalităţi şi, ca atare, nu ezită a da dru­mul în lume — spre pildă — unui apel umanist de tip whitma­­nian. Dar poemul aşa-zis „ocazional“, cu rădăcinii m­adine înfipte în materia proaspătă a evenimentului la zi, aşa cum l-a ilustrat poetul — cu strălucire — în Laude şi alte poeme ? Re­­grupînd piesele intitulate După un an, Manifest electoral, Slăvite zile, Ţara avem încă o dată revelaţia unei exemplare lecţii de conştiinţă civică, politică şi patriotică pe care Miron Radu Paraschivescu o dă multora dintre confraţii săi. „Ac­tualizarea" amintitului spirit patruzecioptist, într-un asemenea context, ni se pare revelator. O odă precum Ţara, purtînd pe­cetea unei simplităţi rafinate, a unei „naivităţi" de loc în­­tîmplătoare, stă mărturie: „Astfel ne-a fost dintotdeauna dată / Ţarina de grădini şi bărăgane / A noastră, după mamă, după tată / Şi sîngele grupat în eşaloane, // Fecundă în­trebarea ca un nor / Cu lobii încărcaţi de multă ploaie, / Zidi­tului de viu din Elsinor Răspunsul aburind peste văpaie. // E astăzi una, cum a consfinţit / Şi cronica, şi fapta anonimă, / Din Marea mare pînă-n asfinţit Veghează Cronos unitatea primă. // Ce-o vom purta, povară sfîntă, plină, Luptind cu bezna din strafundu-n care / Moi cîrtiţe şi larve îşi declină / Restituirea în vulcan şi floare". lată însă că" poezia de această factură, deschisă la solici­tările istoriei şi ale cetăţii, — în cazul lui Miron Radu Paraschi­vescu­­— nu se arată a fi incompatibilă cu orientarea spre sondajul interior, cu poemul de reflecţie dramatică, catapultat în dinamica întrebărilor de amploare existenţială. Zona aceasta de intensă crispare lirică, delimitată cu mare acuitate în Cărţile Versul uber şi Tristele, îşi relevă prezenţa, apotetică, şi în Ultimele. Neomiţînd a cita elegiile înger şi Lupta cu îngerul (tulburătoare „jocuri" de-a viaţa şi de-a moartea, in linia multora dintre poemele volumului Noaptea a lui Ar­­ghezi) să cităm, în acest sens, Poem alb, care ni se pare o poezie extraordinară : „Poate că spre tine-ndreptasem acest gînd / devenit cuvînt / Poate că spre tine-ndreptasem acest cuvînt / devenit sînge / Poate că spre tine-ndreptasem acest singe / devenit făptură / Poate că spre tine-ndreptasem această iubire şi ură / Poate că spre tine-ndrep­tasem această nefiinţă / pe care tu ai primit-o / şi tăcînc/ zîmbind şi privind ai învăţat-o să tacă / (deci să strige) / să zîm­­bească (deci să plîngă) / să privească (deci să uite) / poate că tu eşti viaţa ei / (de vreme ce-i eşti moartea uitării)". In ultimă instanţă, cartea de poezie Ultimele constituie un final copleşitor. Şi aceasta intr-o dublă direcţie : umană şi artistică. Nicolae CIOBANU cronica literara s f ♦' t * *f * f * .4■ i ‚ ‚ V +i'i- ¥ »» * • « m..istL-ir r\ ' •!‚ r t * r- ^ f'iif V c, f fr i ■' r f ; I J&r 1 : * '* h * 'îl * k ;.«”■‚ -î! ,F ( A ti rB?f. **'BB*f ^ i liiUlilillUllltllUlll 111IÜ M A:*-**v *<*ye-*&» « - ' ’ T’S’ST-ţ,' 71 MIRCEA ERHAN (anul IV, Liceul N. Tonitia)­­ COMPOZIȚIE Stilul : UMANITĂȚI ­ 4 * « instrument politic Meditînd în jurul conceptului de stil, mi-am amintit că acest cuvint denumea odinioară, acel strămoş al cre­ionului, „stilul“, cu care se scrijelau litere pe tăbliţele de ardezie. Dar o reflexie asupra noţiunii de stil va părăsi repede această accepţiune învechită, prea concret materială, a cuvîntului. Obiectul in cauză a ieşit din uz, şi totuşi ceva legat de un meşteşug, de un efort, de voinţa consecventă, încăpăţînată de a grava cuvîntul în materia rezistentă, ta­ramé legat de înţelesul actual, mai spiritual, al acestui cu­vînt. Intr-adevăr, a vorbi despre stil înseamnă, înainte de toate a vorbi despre o îndemînare, despre „mina“ abilă a meşteşugarului care înfruntind rezistenţa substanţei cu care lucrează, îi impune acesteia forma voită de spiritul său. Cind mă gîndesc la măiestria stilistică, îmi apare înainte mina lui Brăncuşi purtînd dalta şi ciocanul, mina lui Ţuculescu înmuiată toată în culoare, sau mina lui Arghezi purtînd condeiul. Piatra, culoarea sau cuvîntul opun inerţiile lor voinţei de creaţie, formei la care artis­tul le obligă. E esenţială această obligaţie care e primul contur, prima apăsare uman prea umană a ceea ce am putea numi o pecete stilistică. Artistul îşi lasă amprenta spiritului său în materie. Stilul înţeles în această primă aproximaţie apare cu o teribilă evidenţă la marii artişti din vechime. Un orfevru din Renaştere, un Benvenuto Cellini, un moralist din se­colul al XVII-lea, un Flaubert la mijlocul secolului tre­cut, marcau orice clanţă făurită de ei, orice portret dese­nat de ei, orice frază scrisă, cu acel sigiliu indelebil, foar­te uşor de recunoscut al stilului lor personal. Dar şi ope­rele toate aparţinînd unei şcoli ori unei epoci, în care pre­zida un anumit spirit poartă pecetea stilului acelei şcoli ori acelei epoci. Trăim, oare, in secolul nostru o derută stilistică ? Nu mai există, oare, acea voinţă concertată spre unitate, spre ordine, spre perfecta adecvare a for­mei şi fondului care aparţin sferei determinate a unui stil ? Lucrurile trebuie cercetate mai de aproape. O impresie de stil, de unitate sau de armonie, stilistică ne oferă acele opere în care artificiile, tehnica, făcutul nu par prea evidente. Nu există stil care să nu pară, în­tr-un fel sau altul, natural. Aceasta pentru că, în mod e­­vident, stilul ţine de natura intimă a artistului. Rădăcina stilistică porneşte din solul cel mai adine propriu al pa­siunilor unui creator. S-ar putea spune că mai adevărată chiar decit celebrul cuvînt al lui Buf­fon, „le style c’est l’homme“ — stilul este omul însuși — este teza după care stilul este natura însăși. Cit de lipsite de stil sunt obiectele artificiale, făurite în serie, prin mijloace pur mecanice, produse ale automatizării, lipsite de amprenta vizibilă a mîinii omului. Dar există astfel de obiecte ? Chiar şi pe maşinile care proliferează in civilizaţia modernă poţi recunoaşte, uneori, unitatea de concepţie sau de factură echivalentă cu unitatea stilistică. Dar, cu adevărat, stilul este, în aparenţă cel puţin, un apanaj al naturii. El pare atît de natural incit uneori pare să fie identic cu dexteri­tatea, cu facilitatea improvizaţiei. Dar nici un artist nu creează un stil lăsindu-se doar să alunece pe panta de minoră rezistenţă a naturii sale. Meşteşugul, îndemîna­­rea despre care vorbeam mai sus, nu este doar înnăscut ci trebuie dobîndit. Pentru a „dobîndi“ o capacitate stilistică nu este su­ficient să deprimi o‘îndemînare. Stilul nu este o abilitate exterioară actului de creaţie şi reflexiei asupra creaţiei. Un mare stilist este desigur, un bun meşteşugar al artei sale dar, înainte de toate, este un artist. Iar arta impune creatorului căutarea unor coeziuni interioare. Ne apropie, de esenţa acelui fenomen estetic pe care-l denumim stil, atunci cînd înţelegem că el nu rezidă în trăsăturile for­male, exterioare ale operei, care o fac uşor de recunoscut, ci în structura sa interioară care o informează. Unitatea stilistică a unei opere ca şi a operelor ce aparţin unei şcoli, unui curent, unei epoci, se datoreşte nu identităţilor formale, ci coeziunii interioare, unui spirit comun din care purced operele respective. Efortul stilistic, acea strădanie exemplară a marilor maeştri, are, fără îndoială nu numai un caracter estetic, ci şi unul foarte important, etic. Nu există anarhie stilis­tică decit acolo unde e un neant stilistic. Căci, prin natura sa, stilul e supunere la legi. Desigur, legile nu sunt exte­rioare, nu sunt simple oprelişti arbitrare, canoane artifi­ciale. Scriitorii clasici cunoşteau prea bine supunerea la reguli impuse, admise de consensul unanim al artiştilor. Neîncrederea în reguli, nesupunerea la legi a apărut doar o dată cu disoluţia idealului clasic în artă. Dar chiar şi în timpurile moderne, marii stilişti au fost acei creatori care au ştiut să se supună la legile, uneori făurite de ei, alteori primite, dar întotdeatna liber asumate. E suficient să urmărim experienţa pasionantă a unor mari posedaţi ai stilului : eforturile unui Odobescu, rigorile la care se supunea acest povestitor, eseist şi mare învăţat in scrisul său. Sau, să amintim experienţa artistică exemplară a lui Creangă, care şi-a creat un stil atît de personal al nara­ţiunii, supunîndu-se geniului limbii române, bine cunos­cută şi gustată la sursa ei. Ar fi interesant de studiat ob­sesia stilului la un mare maestru cum a fost Mateiu Cara­­giale, la care efortul formal se aplică atît de perfect vi­ziunii unei lumi foarte particulare, sau la Ion Barbu, vizînd în poezia sa o mai înaltă geometrie a verbului. Obsesia stilului este o experienţă ambivalentă. Ea poate să constituie marea virtute a unui creator autentic, după cum ea poate să piardă un artist, să-l atragă în nisipurile căutărilor pur formale. Un Mateiu Caragiale, un Ion Barbu sau un Gustave Flaubert, un Baudelaire, un Mallarmé fac parte din prima categorie a obsedaţilor fe­cunzi ai stilului. Ei şi-au făurit un stil propriu, presti­gios, nu prin vane experienţe formale, ci prin făurirea unui univers propriu care în acelaşi timp işi reclamă mo­dul propriu de expresie în construcţie. Repetăm, a-ţi „face“ un stil, doar de dragul unui stil original, înseam­nă a căuta excentricitatea formalistă. A-ţi „face“ un stil propriu înseamnă a te strădui să proiectezi, să construieşti un univers artistic cu solide articulaţii interioare, cu or­­ganicitate din care derivă şi unitatea stilistică a operei. Stilul, in acest sens, este pasiunea stilului. Lectura clasicilor (in afara bunelor efecte pedagogice pe care le poate avea asupra unui tînăr cititor, ucenic în ale scrisului) este întotdeauna revelatoare pentru ma­rea experienţă a stilului. Departe de a avea un stil în­gheţat, împietrit în forme stereotipe cum afirmă unii de­tractori ai lor, opera marilor clasici este exemplară prin adecvarea între mesajul uman, universul axiologic bogat şi perfecţiunea aparent atît de simplu, de riguros supusă legilor, a stilului. In literatura noastră actuală — şi ne referim aici doar la proza românească din ultimii ani — se poate remarca efortul unor romancieri spre crearea unui stil propriu al naraţiunii. Amintim doar, experienţele diverse ale lui Marin Preda, Eugen Barbu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, D.R. Popescu şi Fănuş Neagu. Ar fi interesantă o analiză a efortului stilistic, manifest în diferite forme, în creaţia românească a acestor scriitori. Obsesia stilului poate, însă să ducă la simularea ori­ginalităţii sau la diverse anomalii, cum ar fi afectarea stilistică, academismul, preţiozitatea sau alte manierism­e. Tudor Vianu arată, în Estetica sa, că „adevăratul stil este acela în care se armonizează originalitatea individuală cu aceea a timpului şi a societăţii“. Intr-adevăr, a încerca să creezi un stil urmărind efecte pur exterioare, a imită maniera unor artişti, a te rupe total de spiritul timpului, a făuri o mecanică stilistică înseamnă a cultiva un pseudo-stil, a adopta o formă sau alta de manierism, in sensul inferior al acestui termen. După cum excentricita­tea este sterilă, tot astfel sunt imitaţia, eclectismul ex­cesiv. Stilul compozit, sincretismul, amestecul de stiluri disparate, neasimilabile, confuzia, anarhia ca şi coeziunea mecanică, artificială stilistică, ţin de o patologie artistică pe care arta autentică o refuză. Dar, incă o dată, această obsesie patologică nu trebuie să ne facă să uităm exemplul fecund al marilor pasionaţi ai stilului. Să amintim cuvintele lui G. Călinescu prin care criticul (cel care şi-a făurit un stil atît de propriu al cri­ticii) indica un simptom caracteristic după care să putem recunoaşte un stil autentic : „cînd opera — spunea el — îşi răspunde el însăşi şi îl instruieşte chiar pe artist, are stil“. Nicolae BALOTA

Next