Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-07-03 / nr. 27

/ IULIE 1971 ! » A­m sosit deci la barăci cu un trans­port de conserve, deasupra în lada ca­mionului cu tot cu bicicletă. — Luaţi, zic, aveţi pe toată toamna cit o să săpaţi aici, eu mă duc mai departe. După cîteva zile m-am întors să văd cum merg treburile şi am avut amară dezamă-, gire de a-i fi găsit pe toţi într-un fel de grevă. Am intrat în bucătărie, şi m-am izbit de o­­răcoare nepotrivită cu orice bucătărie în care tot e cald azi, chiar dacă nu s-a făcut focul de cîteva zile. Bucătăreasa­ dormea pe un scaun cu un cot rezemat de plită, înfăşurată pe umeri cu o haină de suman. N-am între­bat-o nimic, am priceput şi ea mi-a spus fără să ridice bărbia din palmă, abia desfăcîndu-şi pleoapele, că nu vor să m­ănînce. Pustiu­ peste tot. Am ieşit afară şi am fluie­rat prelung la care au răspuns cîţiva băieţi ridicîndu-se de sub barăci, căscînd cu băştile pe ochi. — Adunarea ! strig. Ia, ascultaţi... (nu-mi venea în minte cum dracu să le spun). Ia ascultaţi, mă băieţi, zic, eu n-am să lun­gesc cu voi vorba, că de ce de nece ? De ce nu vreţi să mîncăţi ? ! — Astea nu-s pentru noi, nu-s pentru oa­meni ! îmi răspunse unul oprit cu mult în spatele celorlalţi (conservele erau de melci aduse nu ştiu de pe unde, ca ajutor după răz­boi, din Olanda, sau Italia, nici azi nu ştiu unde se mănîncă aşa ceva). Aveam un argument la îndemînă cum că melcii se mănîncă şi în alte ţări mai civili­zate, dar nu puteam să le spun lor asta. — De ce mă băieţi, că-s bune ? zic. — Dacă d-ta mănînci un şarpe, noi îţi r­în­­căm melcii. — Şi-ncepeţi treaba ? — Da. — Prindeţi un şarpe, am hotărît pe loc. Aduceţi un şarpe. Toţi s-au foit cu o bucurie drăcească de parcă ar fi trecut printre ei o femeie îmbră­cată în alb. Eu îmi tot potriveam şapca pe cap aşa ca să mă gîndesc dacă făcusem bine ceea ce fă­cusem, în timp ce doi spre surprinderea mea au şi plecat spre pădurea în marginea căreia eram. Cei mai mulţi nu s-au urnit, stăteau ei înşişi încremeniţi de hotărîrea mea şi unul mi-a mai dat, ocolit, timp să mă răzgîndesc. — Dacă mănînci d-ta un şarpe, da... — Faceţi ce-am spus ! am strigat. Atunci au plecat cu toţii înfierbîntaţi din­­tr-odată de răutatea lor care vroia cîştig in orice înfruntare şi s-au întors toţi, grămadă cu un şarpe în vîrful unui băţ. Stăteam singur, în spatele cantinei, o ba­racă mai mică, privind spre adunătura aceea înaintînd victorioasă și oarbă atît de pornită incit ar fi putut străbate zeci de kilometri fără să se împrăştie. M-a apucat un fel de frică și am căutat un aliat în bucătăreasă, dar aceasta, o țărancă leneşă și murdară cu un piept imens crescut ca un mal, își feri pri­virile. Era ceaţă şi femeia asta încrucită şi barăcile acelea triste şi vinete întruchipau în jurul meu un peisaj anume pentru în­tîmpla­­rea care se pregătea. Ceata, îmbrăcată în salopete decolorate, înainta prin ceaţă cu o indîrjire din faţa căreia trebuia să fugi de uimire şi spaimă. In fapt, nu erau aşa de răi, erau numai îndă­rătnici, însă întîmplarea aceasta îi îhrăi din­­tr-odată incii ajunşi în preajma mea s-au o­­prit mulţi cu feţele de piatră şi ăla din faţă , după ce a zdrobit capul şarpelui sub bocanc mi l-a aruncat la picioare. Eu eram activist dar ei erau mai mulţi, mai puternici în uimirea lor întunecată şi plus de asta eu însumi pusesem la cale înfruntarea şi deci nu eram — eu şi ei — decit simpli parteneri cu drepturi egale la pierdere şi la cîştig. Bucătăreasa dădu să fugă, cînd am înţepe­nit-o printr-un ţipăt în colţul barăcii. — Ii prăjești, Zenobie, zic, și-l aduci aici. Iute ! Țăranca dădu aiurea din mîini lăsîn­­du-se trupului care nu vroia să se urnească. — Ce este Zenobie ? am tunat spre ea. — Trebuie jupuit tovarășe ! Avea dreptate. Am ordonat să se aducă un ciocan și un cui. Vreau să zic că le-am ordo­nat în adevăratul Sens al cuvîntului şi ei au primit asta în poziţia de drepţi, vicleni, pen­tru că ştiau că ordinul meu se va întoarce, înveninat, împotrivă-m­i. Bătaia aceea de ciocan îmi stăruie şi acum în urechi, îndepărtată şi fără rost,­ ca un lătrat de cîine lăsat într-o cuprindere înceţoşată mereu lătrînd după un ajutor care nu avea să vină niciodată. La treizeci şi cinci de ani cîţi aveam eram un om încă puternic, trecut peste toate fără să fi avut vreodată sentimentul că îndur, ci că birui. învăţasem că moartea nu ni se poate trage din lucruri cunoscute,­­ supravegheate de noi, ci dacă-i vorba, din acele întîmplări ne­cunoscute îndepărtate sau furişate pînă în preajma noastră, vii dar fără trup, fără în­truchipare anume. M-am deplasat cu şarpele pînă la baracă, l-am agăţat în cui şi am tras pielea de pe el simplu ca de pe iepure. Am aruncat-o de o parte și bucata aceea de carne fără singe și culoare spînzurată în cui ne dezvălui tuturor dintr-odată, temeiul unui rămășag neomenesc. — Ia-l, Zenobie ! Bucătăreasa nu mai avu încotro și cu capul ferit într-o parte se apropie, blestemîndu-și toată viața ei trăită pînă atunci neprimejduit, între cazanele cu apă chioară. — Cățeaua, se aplecă ea, bodogănind. Asta-i numai din cauza ei. Ar trebui să-l mănînce ea întreg și nesărat, să-i otrăvească sămînța amestecată din pîntecul ei nesătul. Deși am bănuit îndată, m-am uitat atent spre grup, s-o descopăr pe acea căreia îi era a­­dresat potopul de ocări şi am văzut-o între bărbaţi pe Veronica, „fata soldatului“, o fe­meie pitic, veselă şi prostită de atîta desfrîu cu voie şi fără voie, pe care Cristache, cel mai voinic dintre toţi, un bărbat cam de vîrsta mea, fără dinţi şi îmbătrînit prea înainte de vreme, o făcuse „numai a lui“... Deschiderea aceea imensă din regiunea de dealuri în care mă aflam, înrădăcinase în oa­meni frică faţă de orice privire iscoditoare şi de aceea fiecare sat era un teritoriu închis pentru orice pătrundere sau privire din afară. Tot ce nu era din sat, era,înlăturat şi supus batjocurii. Deşi dintr-un sat vedeai în alte trei fiecare, rămînea pentru celălalt o aşezare străină despre care nu se ştia nimic. In marginea satelor mai era o gară, capăt de linie la o fabrică de zahăr şi de gara aceas­ta se leagă povestea lui Cristache. El a cutezat odată să se ducă acolo la bal și asta l-a însemnat pentru totdeauna în satul lui, incit ajunsese la treizeci de ani un om neînsurat. Fiecare se temea că, chiar însurat fiind, ar putea oricînd să se mai ducă la bal la gară din moment ce a mai fost odată. Ast­fel Cristache şi-a pierdut tinereţea şi rostul din cauza nevestei şefului de gară. El bătea în porţi să ceară fete, dar oamenii, fără res­pect, ieşeau numai in izmene şi-i vorbeau de pe prispă. Atunci Cristache se ducea iar la bal la Dîngeni, unde nu făcea nimic toată noaptea decit să se uite la soţia şefului de gară, o fiinţă firavă, îmbrăcată în rochie lungă, şi luni dimineaţă se întorcea pe jos cale de 15 km., plîngînd. După război însă, a ve­nit în sat cu o pereche de mănuşi de piele şi cum lumea era oarecum schimbată, o văduvă tînără s-a încumetat să-l ia de bărbat. Au fă­cut nuntă, numai că nu mai departe decit a doua duminică, Cristache a aflat că tot se mai dau baluri la gară şi s-a dus. Timpurile strîmtorau răsfăţul, dar nevasta ceferistului era bolnavă şi pentru că avea ne­voie de lume în jurul ei, impiegatul făcea rost de bani cum putea şi dădea bal. Astfel într-o seară apăru Cristache însă acum stătea mîn­­dru fiindcă avea mănuşi de piele şi doamna observînd aceasta s-a îndrăgostit de el. Nevasta lui adevărată, văduva cea tînără, a murit de mîhnire şi înşelăciune in vreme ce ei umblau din sat în sat de mină, bătuţi de foame şi neîndurare, robiţi de dragostea lor atîta vreme animată, pînă cînd ea, soţia ceferistului, slăbită, l-a rugat s-o lase să se întoarcă să moară acasă. Povestind Zenobia, bucătăreasa, a scuipat şi mi-a spus că n-a mai ajuns înapoi căţeaua căţelelor, a murit în braţele mecanicului. Căci văzînd cine este şi pentru că trenul spre Dîngeni pleca abia spre seară, şeful gării din Dorohoi i-a pus la dispoziţie o locomotivă şi cu toate că s-a dat cale liberă pe linie şi lo­comotiva trecea prin gări şuierînd fără să oprească, n-a ajuns la timp. Cristache a mai umblat prin lume, mereu apropiindu-se de sat, dar mereu neîndrăznind să intre şi cînd a aflat că s-au ridicat nişte barăci lingă Sîrbi, a venit şi s-a înscris pe listă. Aproape mai mare decit mine mai păs­tra ceva din puterea irosită şi fără dinţi îm­bătrînit şi zbîrcit dar uns pe cap şi pieptănat totdeauna, un prostit de dezamăgiri trăia co­pilăros de la o întîmplare la alta. Salopeta îl amestecase într-o lume pentru care avea în­clinaţii, dar tot nu se lăsa supus şi cînd nu-i bătea pe ceilalţi, rîdea singur. Pe fată, femeia pitică, Veronica, o ţinea noaptea cu el în dormitor însă toanta nu-şi putea ţine cuvintele care numesc plăcerea, striga şi ceilalţi, scoşi din minţi, fumau pînă spre dimineaţă. După ocările Zenobiei, am zîmbit fetei să reiau firesc legătura cu grupul şi Cristache ca să-mi arate cu­ preţ pune el pe consoarta lui, a smuls pălăria de pe capul unuia şi i-a trîntit-o fetei după care i-a mai bătut-o o dată cu palma deasupra vicii aceasta dispăru sub pălărie cu totul. Mulţumit, Cristache începu să rîdă singur şi lăsîndu-se pe spate îşi prelungi rîsul în­tr-un înţeles urît şi rău prevestitor. „Cîine de vagabond bătrîn“ mi-am spus. Ceilalţi stăteau în faţa mea posomoriţi, cu mîinile în buzunare, ghemuiţi între umeri, ca şi cum aşteptau să-i strig de pe o listă. Mă uitam încruntat peste capetele lor, spre pădure, cînd, deodată i-am văzut dezdoiţi şi învioraţi ; venea bucătăreasa cu şarpele tăiat bucăţele pe un fund de lemn. Mă trecu un fior rece pe şira spinării, însă n-am căutat privirea nimănui, am întins mina şi-am despărţit făcătura aceea de pe fundul de lemn în două. — Păstrează-le astea pentru mai tîrziu, am spus. Cealaltă grămăjoară am mîncat-o simplu, în faţa tuturor, bucată cu bucată, dar ei m-au trădat. Au zis că nu mănîncă conservele. Abia atunci m-am trezit singur, cuprins de o disperare care mă descumpăni. Bucătăreasa stătea alături de mine cu acea muţenie şi lipsă de orice expresie, pe care o au numai ţăranii în faţa oricărei încurcături fără ieşiri. Şi iar dintr-odată am simţit cum creşte în mine o furie şi o putere dată nouă în mo­mentele de mare panică şi m-am apropiat de ei. — Uitaţi-vă la mine, le-am spus. Să se uite fiecare în ochii mei c-am să vă spun ceva . Voi sîrnteţi necăjiţi dar nu şi ticăloşi. Voi nu sînteţi oameni pentru trădare, mă auziţi băieţi ? Căutam să le mai spun ceva aparte, deosebit, car­e să urnească inimile lor împie­trite, dar nu găseam. Am mai făcut un pas. — Voi mă auziţi, ce spun eu, băieţi ? Să stăm şi să judecari drept mă înţelegeţi ?... Femeia pitică a început să plîngă, şi atunci m-a trecut în tot trupul un fior cald, şi am simţit c-o iubesc nespus şi că aş vrea s-o îmbrăţişez din tot sufletul, pe fiinţa aceea adusă fără rost pe lume. Bucătăreasa a fugit repede la treaba ei şi eu m-am dus să-mi iau bicicleta rezemată de baraca dormitoarelor. N-am mai socotit nimerit să mă duc cu ei in sala de mese, să nu stric ceva din ceea ce cîştigasem, aşa că am plecat. Pe drum m-am oprit de cîteva ori să comit şi pe înserate intram cu bicicleta in spate într-un sat cu garduri joase din crengi de unde funcţiona sora mea Maria ca învăţă­toare. La Cămin se ţinea probabil o conferinţă sau o adunare obştească, era lumină multă, însă ni-am mai intrat, am ocolit cu băgare de seamă gheţăria şi cârind bicicleta pe umăr m-am dus la gazda soră-mi. Am găsit gea­murile din faţă întunecate şi enervat am aruncat bicicleta jos, ca pe un sac pe care-l dusesem mai mult decit mă ţineau puterile. Transpirasem şi cit mă ştergeam mă uitam la casa întunecată, neprimitoare, din spatele căreia parcă se strecura o luminiţă sub uşă pînă pe tulpina unui copac din apropiere şi mă gîndeam „uite cum ne-am împrăştiat noi toţi trei fraţii în lume şi acum eu vin aici la Maria să înjghebăm măcar o parte din fa­milia noastră desfăcută. Ea stă la un om străin, folosindu-i plapuma şi tacîmul iar eu n-am în buzunar decit o cheie de la un birou în care nu ţin nimic decit o pereche de cio­rapi înveliţi în ziar. Mi se făcu frig și o răs­colire uleioasă în stomac mă aruncă cu capul pe stîlpul din poartă. Am stat mult așa cul­cat cu fruntea pe mîini, pînă mi-am dat sea­ma că mă ia somnul. Am bătut în poartă dar după cîteva pocnituri fîșia aceea de lumină strecurată pe geamul chilorului din spate a tremurat mai tare apoi a dispărut cu totul, lăsînd în loc un întuneric desăvîrșit. Timp de cîteva Clipe nu mai vedeam nici casa nici co­pacul, ca și cum lumina aceea mică dispărînd le-ar fi tras cu o putere miraculoasă după ea. Parcă auzisem pînă atunci un motor de moa­ră, undeva în spatele meu, dar dispăru și acesta, pentru că nu fusese pesemne decit o părere a mea pe cînd se bătea licărirea aceea în tulpina copacului. Mă căutai în bu­zunar după un chibrit dar n-am dat decit peste cheile reci de la biroul meu și încurcat de atîta întuneric am dat cu piciorul in bi­cicletă să mă asigur că nu mă depărtasem. Se murdărise de noroi şi m-am aplecat s-o ridic dar un alt val de greaţă m-a oprit şi m-am sprijinit iar de gard. Nu mă vedea nimeni aşa că mi-am culcat iar fruntea pe palmele puse una peste alta pe stîlp, aşteptînd să-mi revin. îmi tremurau genunchii, transpiraţia din spate începea să se răcească, dar am stat mult astfel, pentru că, puţină odihnă după atîta drum era bună oricum, chiar în picioare. Auzeam satul cufundat în întuneric cu tot cu uliţele şi gardurile lui, cu ferestrele în­chise, dintr-un subtil pe care-l aveam asu­pra unor asemenea peisaje. Trebuie să fi fost pe aproape un salcîm căci auzeam deasupra mea un foşnet încet de păstăi uscate, un fel de îngînare dureroasă a fructului ajuns din urmă de sămînţă. Aproape la 35 de ani, fără să fi avut ră­gazul să-mi înjgheb un cămin, o familie, stăteam în poarta unei case străine, aşteptînd să vină soră-mea să mă ia înăuntru şi să-mi dea să mănînc şi să mă spăl. In mod cu totul curios plecarea noastră, a copiilor de-acasă nu-i deprimă pe părinţi, ci îi mulţumi, bineînţeles în felul acela al lor de mulţumire amară ca astfel fiecare va avea loc destul să-şi sfarme oasele. Cum stăteam cu ochii închişi culcat cu fruntea pe stîlp, printr-o obişnuită detaşare de sine în asemenea situaţii am încercat să mă situez pentru o clipă pe un nivel de gin­­dire pur teoretic. Chiar începusem să formu­lez ceva despre risipirea noastră treptată în lucruri, cînd, scuturat de un frison, gînduri­­le-mi scăpate de sub supraveghere îmi dă­dură prin amestec o propoziţie cu totul bi­zară , mai la deal de delavare. Aveam febră. Mi-am luat bicicleta pe umăr şi am cobo­­rît spre capătul uliţei s-o aştept pe soră-mea. Călcam direct prin mijlocul drumului nefe­rit, ascultînd bătăile raglanului lung peste glezne. Şi mergînd astfel, puteam să merg şi cu ochii închişi tot atîta vedeam, m-am trezit iar aruncat într-o curioasă stare de beatitudine, din care rezultă ferm ideea unui poem drastic, deschis pe adresa duşmanului de clasă. Chiar am făcut două versuri, care m-au bucurat foarte mult Şi mi-am spus, uite cum, eu un om simplu pot face dacă vreau. Iată versurile : „Şi-ţi mai voi voi sta pe pi­cioare / cum stă pleava pe hotare“. încurajat de reuşită mă munceam să mai fac două, ca să fie o strofă, cînd mă smulse din încăl­zirea aceasta naivă un țipăt, de copil. — Salut voios de pionier. De la cămin n-a ieşit soră-mea, nu mai era acolo şi m-a luat acasă Valeria, o colegă de-a ei pe care o cunoșteam numai după nume și nici atunci n-o puteam vedea din cauza în­tunericului. In casă am descoperit în umbra aceea ne­­astîmpărată şi iscoditoare o fată deloc fru­moasă, care după ce aprinse lampa, se uită la mine cu ochii măreţi şi gura întredeschisă, concentrată într-un fel de atenţie ca şi cum eu sau altcineva ţinea o mină ridicată în sus făcîndu-i din degete nişte semne secrete şi ea se uita surîzind ca şi cum acele semne ii dădeau o bucurie sau chiar dacă mîna ridi­cată i-ar fi anunţat o veste proastă, ea tot aşa se uita convinsă că nu-i decit o amăgire, o glumă şi că omul e bun. — Unde-i bicicleta ? m-a întrebat. — Am rezemat-o afară, de prispă. — E bine. Ea stătea lingă lampă și eu în ușă. — Sînt fiică de preot îmbrăcată în palton de preoteasă, își desfăcu ea brațele prezen­­tîndu-se. — Aș vrea să mă spăl pe mîini, zic, dar nu știu de ce n-am spus asta tare, m-am inti­midat în vreme ce ea rămase cu mîinile în­tinse în întruchipare de aripi pe poalele des­făcute ale paltonului acela vechi de blană, aparţinînd cîndva bunicii sau mamei ei. — Ca să vezi, zice ea. — Ce ? m-am încruntat. Mi-e cam rău. — Uite, gazda văruieşte casa. Şi intr-ade­văr stăpîna casei ieşise cu un felinar şi scară afară, pe prispă şi se apucă să văruiască. Tre­cusem din prag lingă masă. — Trage ușa, zic. — Să nu mă atingi. M-am răsucit spre ea, dar nu părea nici să se teamă nici c-ar fi vrut cu adevărat ceea ce spuse. Cred că se gîndea mai curînd cum să-mi îndeplinească prima mea rugăminte de a mă spăla pe mîini. — Și nici să nu vă sprijiniți de paltonul meu, de paltonul mamei mele. — Maria nu ţi-a spus nimic ? am întrebat. Nu ți-a spus de ce-a fost chemată ? — Nu, mi-a strigat din tindă de unde veni cu un lighean, prosop şi săpun. Nu, nu mi-a spus nimic pentru că ne urîm. Cu toate că dormim în același pat ne urîm. Părea să nu dea importanță la ceea ce spune, se uita atentă spre geam. — Uite ! îmi atrase încet atenția. — Eleonoră, strigă țăranul de pe prispă, cam tare, iacă s-a trezit și frate-tu Gheorghe. Femeia izbi scara de tocul geamului și Va­leria trecu pe după masă să tragă stolul, o bucată de pînză groasă, pusă pe sîrmă. Apoi veni lingă mine şi ca să-mi abat£ atenţia, vorbi : — Ştii ce mi-a spus sora ta despre voi, despre fraţii Halunga ? Că părinţii voştri, sînt nişte mijlocaşi orbi, orbiţi. Adică în toată evoluţia familiei voastre, scuză-mi greşeala, nu a contat niciodată efectul muncii, roadele ei, ci numai truda, măcinarea sănătăţii. Eu vreau să ştiu de la dumneata dacă-i adevărat. Se înecase. Stătu puţin îşi aruncă părul pe spate dintr-o smucitură din cap şi continuă, îmi povestea foarte frumos şi asta trăgîn­­du-ne fiecare cit mai în marginea patului, cum că noaptea bătrînii, părinţii voştri se văitau prin somn de oboseală, în timp ce voi fraţii dormeaţi butuc într-un pat de tot ră­puşi de oboseală... Şi-mi mai spunea multe, după care tăceam cu ochii în tavan. — Să-ţi moară mortul, Ioane, strigă fe­meia cocoţată pe scară, chiar deasupra gea­mului nostru şi după ce bărbatu-său sau cine ştie ce-i era, spuse să-mi moară la ! înce­pură amîndoi să evite un cîntec legat în ideea melodiei de o margine de sat cu biserică şi cimitir spre care înainta un soldat fără ra­niţă. Cineva, cunoscut sau necunoscut mie, de undeva de aproape sau de peste şapte judeţe trebuia să moară. (Fragment din romanul „Prînzul cu şarpele“). prinzul­­ cu şarpele de D. Honciuc OLGA CIZEK : CASE DIN NĂMÂIEŞTI OVIDIU HOTINCEANU Gîtlejul său gusta cuvîntul Pe o mare sătulă de ofrande El venea, fără, să tropăie Luminată şi fără trup Era calea gindului său Şi nu avea legi ci numai curăţenie Aprinse erau seminţele de mirt Acolo jos in pămint, lingă locul oaselor sale Un vint hrănitor, ca o lupoaică Mîngîia spinarea regnului Era prima noapte Şi gîtlejul său gusta cuvîntul Ca pe o fructă Fără crimă era suliţa stelei Şi copacii miroseau potolit Ca urma unei tălpi de copilă. Cum bate muntele la geam Frumosul tă­u obraz Ca o rumoare de seară Nu voi mai spune nicăieri: Ridică-te Esther, oaie rătăcită Priveşte muntele cum bate la geam Priveşte sîngere cum ară in spinare Grădini de masculi şi ruine Esther priveşte trădarea Celor care te cintă Se întorc bătrînii păstori La tine, Roaba, să-i vindeci Să-i înveţi să tacă Pre ei care toată viaţa au tăcut Numai bărbatul rătăcitor E in stăpinirea pustiului Şi nu preţuieşte Jiţa ta împodobită cu cearcăn. VASILE PETRE FATI O locuinţă îmi este lumina Eu îl aştept bătrîn şi înţelept Corturi am aşezat pentru el O locuinţă îmi este lumina Aşa şi voi pe pămint. Pe masă e mîncarea saracă A îngerului hohotitor, flămind. In vinul acesta e un diamant Pe care voi ■ l piingeţi. Acum, acum să treacă viaţa In parcul in care viscolul e o statuie. Femeia care mi-a vorbit atunci Mi-a adus zaruri pentru melancolie. Tron Vai, uite tronul acelei zile, Ce îndepărtată e povara miinii Ridică-te, oaspeţii aduc vorbe Frumoase mielului şi călătorul Are gură, de miere femeiască. Un tron al zilei cu aripi albe, Pe piatra riului adormind Ochii îmi sunt doi melci, zeul şchiop Al naturii umple ulcioarele, Un ceas cu ore de seminţe, norii Sunt traşi de boi aprigi, de apă Mă îngrijesc, de mormint tinăr, Văd cum sufletul meu petrece acolo, Braţele goale îmi sunt talgere şi eu Aştept cu poruncă rugătoare. PAUL EM. DIACONESCU Parfum de flori... Parfum de flori de portocale Din floarea zilelor de ieri Ce străluceşte in cristale In amintiri şi in tăceri. Parfum ce sperie natura Şi se revarsă-n sentiment Să ne aducă-n vis sculptura Ce ne-a lăsat-o-un vis ardent. Parfum ce mîngîie tăcerea Cu mantia-i de faclă blinda Și readuce-n gînd iubirea Ce tace-n inima plăpîndă. Parfum de flori de portocale Din părul şi din chipul ei Ce se revarsă magistrale Pe anii şi umerii mei... ■te. GABRIEL STĂNESCU Uneori lui Miron Radu Paraschivescu Uneori copiii bat aerul cu putere şi alungă, fluturii cu cîteva cuvinte şi cu o toamnă abia ghicită. Intre cerul unui fluier batrinul satului îşi consumă ultimul cîntic de lume. Peste drum salcîmii îşi sfirşesc florile pentru a doua oară un an. Pălesc pereţii casei de lemn câinesc şi alunecă o nuntă de melci în dulcele imperiu al somnului. Uneori copiii turnează in tihnă la marginea satului ţigări din mătase de porumb uscată... Alungă copiii, alungă fluturii aceştia cu o singură toamnă insă cîţiva se rătăcesc orbecăind in felinarele de dovleci turceşti ca nişte umbre subţiri ale lunii pe un cer de luminare... Uneori copiii alungă umbrele subţiri ale lunii. Subţire lună — fluture.

Next