Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)
1971-07-31 / nr. 31
Poezie şi personalitate Mai mult poate decit vocabularul, imaginile şi atitudinea sufletească, ceea ce distinge pe un poet este un ton personal, un sunet specific pe care îl dau versurile lui, un accent unic şi inimitabil. Un mare poet se poate recunoaşte chiar numai după un singur vers. Poetul adevărat îşi pune pecetea chiar pe versurile de umplutură, pe ceea ce francezii numesc Chevilles. Cu cit personalitatea unui poet e mai puternică cu atît tonul lui e mai caracteristic şi mai uşor de distins. Şi iarăşi, cu cit personalitatea poetului e mai slabă ,cu atît tonul specific este mai greu de observat, mai vag, mai uşor de confundat cu altele şi, tocmai din pricina aceasta, pentru ca să fie perceput are nevoie să răsune în intervale mai lungi, în mai multe versuri sau chiar in mai multe poezii. Dovada se poate face uşor, citind pe rînd şi la întîmplare versuri izolate din ciţiva poeţi : „Mergi tu luntrea vieţii mele pe-a visării lumii valuri“ Versul acesta nu exprimă nici o idee poetică originală ; imaginea nu izbeşte prin noutate ; vorbele nu surprind prin vreo orinduire meşteşugită. Totuşi, accentul întregului vers, mişcarea lui, elanul lui, tonul, în sfîrşit, are un răsunet unic, pe care orice îndrăgostit de poezie îl va simţi imediat. E un vers cules, din marele poem „Memento mori“ al lui Eminescu. De asemeni, cine nu va recunoaşte tonul eminescian în versul acesta : „Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele“. Diferenţa de timbru se simte şi mai bine cînd aceeaşi imagine, sau acelaşi complex de imagini, apare la doi poeţi deosebiţi sufleteşte şi între care nu poate fi vorba de o înrîurire. Iată cîteva versuri din „Memento mori“ al lui Eminescu: Nu vedeţi că în furtune vă blestemă oceane, Prin a craterului gură răzbunare cer vulcane, Lava, de evi grămădită o reped adine în cer Prin a evului nori negri de jăratec cruntă rugă Către zei... , Şi iată acum cîteva versuri din alt poet: Cu ochi de mări, cu gura vulcanilor, cu frunţi De stînci, cu nări de peşteri, cu braţ de munţi, Cu-avîntul, Cutremurului urlă îndurerat pămîntul! In rug de ger se-nalţă, pe culmi, gheţari cărunţi Şi alba lor dojană o ştie numai vîntul... Coincidenţa, e desăvîrşită în ce priveşte imaginile. In amîndouă fragmentele e aceeaşi atmosferă de blestem şi de revoltă. Totuşi deosebirea de ton e evidentă. Fragmentele nu pot aparţine decit la doi poeţi deosebiţi. Valoarea vorbelor este considerată în chip felurit de amîndoi. Este o diferenţă de glas. Cuvintele sună altfel la unul şi altfel la celălalt. lată un distih luat la întîmplare din opera altui poet: Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate Fac scoarţă în jurul unui lăuntric suspin... Este aici un puternic ton caracteristic, menit să reveleze imediat poezia lui Lucian Blaga, poezie meditativă, cu imagini trecute îndelung prin gînduri şi în care natura colaborează cu gravitate la cugetarea poetului. Şi iată alte două versuri : Cînd pleci, să te-nsoţească piaza bună Ca un inel sticlind în dreapta ta... Sînt două versuri din cele mai puţin vestite ale lui Tudor Arghezi. Ciudăţenia lor, felul neglijent în care sunt aruncate cu un aer de bobîrnac verbal, dau imediat tonalitatea „Cuvintelor potrivite“, caracteristică pentru o bună parte din poezia lui Arghezi, poezie cu tifle în infinit şi mănunchiuri de imagini aruncate în vers de-a valma. Acelaşi ton răsună şi în versurile acestea, culese iarăşi printre cel mai puţin cunoscute ale lui Arghezi. Astăzi soarele prin ceaţă S-a născut din haos, mort. Pecetea poetului e bine apăsată şi autentică, în schimb, care vers singur din cutare sau cutare poet, chiar vestit pe vremuri, răsună în noi ca un ecou fără pereche ? Oricît ne-am încorda atenţia de-a lungul a sute de versuri, tot n-am putea alunga o impresie de platitudine. Nici un vers nu se desprinde cu o valoare unică şi inimitabilă. Totuşi stilul există şi la acei poeţi, bineînţeles, dar în cel mai bun caz, un stil mediocru corect, care exprimă o slabă personalitate poetică, cu pecetea ştearsă de la început. Tonul face poezia. Cheia poeziei pure aici trebuie căutată. Fiorul unui singur vers sau al cîtorva versuri e destul pentru ca în amintirea noastră să răsară o întreagă lume de idei poetice. Opera poetului adevărat se oglindește în fiecare din versurile lui cum se răsfrînge cerul intr-o picătură de apă. In tremurul unei frunze freamătă toată pădurea. AI. PHILIPPIDE Cit de subtilă şi, totuşi, cit de falsă e argumentaţiei lui Michel Foucault, din multdiscutatul său studiu Les Mots et les Choses. A studia gîndirea modernă, a încerca să explorezi diversele tărîmuri ale ştiinţei pentru a urmări formarea „modelelor" antropologice, a proceda la o adevărată prospecţiune arheologică a culturii, nimic mai interesant, mai promiţător. Dar a extrage din studiul paralel al evoluţiei lingvisticii din ultimele două secole, ca şi al ştiinţelor naturii şi al economiei politice concluzii ce duc, în cele din urmă, la stabilirea unei teze ca aceea cu care se încheie lucrarea lui Foucault, ce tristă aberaţie. Teza este următoarea: „fără îndoială, omul este pe cale de dispariţie". Eroarea profundă a gînditorului francez rezidă în modul în care răstălmăceşte rezultatele cercetărilor (printre care chiar al propriilor cercetări) privind evoluţia gîndirii moderne, intr-adevăr, se poate observa în zilele noastre o insistenţă deosebită a studioşilor în diversele domenii ale lingvisticii. Or, după Foucault, imaginea omului modern s-a constituit într-o perioadă (secolele XVII—XVIII) în care problemele limbajului erau prea puţin aprofundate. „Dacă acelaşi limbaj — ne spune el — apare azi cu o tot mai mare insistenţă... nu este acesta semnul că... omul este pecale de a pieri pe măsură ce străluceşte din ce în ce mai puternic la orizontul nostru fiinţa limbajului ?" Această argumentaţie din capitolul final al cărţii amintite — Les Mots et les Choses — este din mai multe puncte de vedere eronată. Ne vom mulţumi aici să indicăm o singură direcţie a unei contraargumentări. „Insistenţa" cu care sunt, în zilele noastre, cercetate problemele ce aparţin lingvisticii nu este un fenomen laudă inteligenţei izolat în gîndirea ştiinţifică contemporană. Asistăm, totodată, la o „insistenţă" totatît de marcantă în studiul constituţiei fizice a materiei. Apoi, explorăm convergente, chiar dacă pornind din puncte diferite, vizează, toate, constituirea unui corp solid de cunoştinţe privind antropologia — în sensul cel mai larg al termenului — cunoaşterea omului, a societăţii umane. Departe de a ne îndemna să „renunţăm la a gindi omul" — cum pretinde Foucault —, toate aceste eforturi ale gîndirii ştiinţifice moderne sînt dirijate spre constituirea unui nou chip al omului. Omul în era explorărilor cosmice năzuieşte spre o lărgire şi o adincire a conştiinţei de UMANITĂŢI sine însuşi. Problemele limbajului nu pot fi desprinse decit arbitrar de cele privind gîndirea umană, de cele privind fenomenele vieţii, sociale, de diversele forme ale conştiinţei sociale. După cum, în zorii erei modere, umaniştii vădeau o particulară pasiune pentru filologie, descoperind, reeditind, cercetind şi grosind pe marginea textelor antichităţii elino-latine, asociind aceste studii ale lor cu cele istorice ca şi cu propagarea unor înalte precepte etice şi cu revendicarea unor drepturi noi pentru cugetul uman, pentru întreaga făptură umană, tot astfel, şi cu atît mai mult, in epoca contemporană, studiul limbajului nu poate fi disociat de acela al omului în totalitatea sa. Gîndirea nu poate fi desprinsă de cel care gîndeşte decit pentru stricte raţiuni de „laborator". Dincolo de limitele acestea, dincolo de falsele supremaţii ale uneia sau alteia din disciplinele ştiinţifice se realizează acea unitate de perspectivă asupra umanului către care trebuie să tindă cugetarea ştiinţifică. Un elogiu strălucit al inteligenţei ne oferă Mircea Malija în capitolele volumului său recent apărut Aurul cenuşiu, îndeosebi cele douăsprezece paragrafe ale meditaţiei sale pe tema „gîndirii moderne"' se constituie ca o descriere succintă dar și ca o pledoarie pentru diversele funcții caracteristice ale acestei gîndiri. Caracteristicile gîndirii moderne pe care le enumera eseistul sînt tot atîtea perspective deschise asupra umanului. Gîndirea (practică, globală, probabiliste, modelatoare, operatoare, pluridisciplinară, prospectivă etc.) nu este, nicidecum, un mecanismautonom. Cercetată în, intimitatea articulaţiilor ei, ea vădeşte ceea ce am putea numi umanitatea ei. Şi nu înţelegem aceasta doar în sensul, firesc, al apartenenţei ei la un om gînditor ci şi la coprezenţa ei în toate demersurile omului. Mai mult decit atît, inteligenţa umană, atit de activă pe diverse tărîmuri, în zilele noastre, probează deşertăciunea unor teze — precum aceea citată, a lui Michel Foucault, privind „pieirea omului". Cum arată Mircea Maliţa, vorbind despre optimismul gîndirii moderne: „încrederea în capacitatea omului de a rezolva probleme este întreţinută filozofic de multă vreme. Ea este substanţiată recent, prin performanţele revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Acum s-au născut şi mijloacele de a atinge planuri ambiţioase. Speculaţia verbală, cu capcanele şi limitele ei, a fost pesimistă, încrederea începe la hotarul unde apare şi acţiunea. Filozofia coerentă care crede în materialitatea lumii şi în mişcarea ei logică a fost cea care a făcut alianţa cu acţiunea pe planul societăţii. Ea a fost şi este optimistă,încrezătoare. Aşa este şi gîndirea modernă. Analiza gîndirii moderne ca şi a limbajului probează contrarul tezei lui Foucault : apariţia unei noi etape în progresul umanităţii. Aceasta nu devine o evidenţă pentru reflecţia noastră decit atunci cind înţelegem de ce elogiul inteligenţei, cercetarea gîndirii moderne se asociază — ca şi în eseul lui Mircea Maliţa — cu un discurs despre pasiunea umană şi un altul despre activa inteligenţă a mîinilor. Nicolae BALOTA Drumurile sínt gesturi cronica pietonului Ca şi fîntînile de pe marginile lor, drumurile sínt gesturi şi atitudini de dăruire şi aliniere anonimă, semne făcute cu mina către cei care au trecut, trec sau vin, — durată tăiată in timp prin tăietură subţire, fascinantă şi înşelătoare în cimpie, epică în deal său pădure şi dramatică, fabuloasă în munte. Aparţinînd tuturor şi nimănui, drumurile au fost printre cele dinţii organizări şi gospodăriri împreună ale pămintului... Pietonului, adică celui care a croit, bătătorit şi lărgit potecile vină cînd le-a dat „deschiderea“ şi strălucirea în asfalt a drumurilor moderne, i se rezervă de către acestea din urmă un spaţiu din ce în ce mai mic iar magistralele îl aruncă pur şi simplu pe drumuri, pe alte drumuri. Situaţia e compensatorie dacă ne gîndim că cei de dinapoia parbrizului parcurg sute şi mii la kilometri ca să facă— într-o localitate turistică sau istorică — vreo ciţiva paşi pe jos. Ţară a riurilor, a tuturor formelor de relief şi mai ales a unor firi comunicative, sintem şi o ţară a drumurilor. Acum se construieşte, lărgit şi tăiat un munte de braţe tinere cel mai înalt drum, Transfăgărăşanul, lung de aproape 100 de km. Drumul trece, firesc, pe lingă firul apelor şi pe lingă lacuri care dacă au fost numite „cercei“ ai munţilor, atunci Transfăgărăşanul se cere numit salba care legîndu-le le sună şi le mai străluceşte odată. Se „asaltează“, se forează şi se aruncă aici zilnic, tone de piatră in aer ingenunchindu-se treptat neînvinsele culmi ale Făgăraşului. Şi în urma artificierilor sau buldozeriştilor rămîne doar mirarea caprei negre care, venită să se adape, nu mai găseşte nici poteca nici ochiul de apă ştiut şi bate uimită şi înspăimântată cu copita în piatra surpată, răvăşită şi supusă. CANDID 3 Anul XIV Nr. 31 (483) Sîmbătă 31 iulie 1971 8 pagini 1 leuLuceafărul POVESTIRI DE VACANTA • ARTE • FILM • SPORT Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România ÎN ACEST NUMĂR: ZILE DE DAR proză de Radu Tudoran PEISAJ INDUSTRIAL — un reportaj de Mihai Diaconescu D. ANGHEL ÎNTRE FANTAZIE ȘI REALITATE (pag. 3) MAX ERNST : PĂDURE ȘI SOARE POŞTA REDACŢIEI de Fănuş Neagu O JUMĂTATE de Marin DE PAGINA Sorescu REVISTA STRĂINĂ Omul citind Mă urmăreşte o imagine de mare forţă expresivă, pe care am zărit-o cîndva, cu şase ani în urmă, in atelierul unui pictor italian. E vorba de Renato Guttuso şi de obsedantul chip al omului cu ziarul, reluat în cîteva zeci de pinze. Din toate colţurile atelierului le intîmpina chipul unui bărbat matur, cu trăsături neclare, parcă topite de o tensiune lăuntrică insuportabilă ; în braţele sale larg deschise paginile mari ale ziarului se deschideau copleşitor şi omul părea că se azvîrle în ele, mistuit de veşti misterioase, chemat da un adevăr mai puternic decît viaţa lui... In aceste zile de vară deplină, cînd scoarţa de bitum a oraşului arde şi se topeşte sub paşii noştri toropiţi, e plăcut să te apropii, în locuri umbrite, de tonetele cu cărţi. Pasul în stradă al librarului a fost bine primit de cei cărora le-a fost destinat şi întotdeauna în jurul meselor stivuite de volume trecătorii se opresc cu interes. Unii răsfoiesc în treacăt cu degete grăbite noutăţile abia descinse din tipografii, alţii cer după o scurtă reflecţie o carte sau alta, cei mai mulţi — şi nu e nimic nefiresc în asta — se mulţumesc să parcurgă cîteva pagini, după care işi văd de drum. Homo leggens, omul citind, ce extraordinară este imaginea sa ! Actul lecturii este, pentru mine, cel mai frumos din cele exclusiv umane. Mult mai bogat şi mai cuminte decît scrisul (îmi dau seama cu tristeţe chiar în vreme ce aştern aceste rînduri), care, prea adesea, e dominat de orgolii zadarnice. Omul citind este fundamental frumos. Îl privesc cum stă la hotarul a două lumi, cea din sine însuşi şi cea din carte, aparţinînd amîndorura. Omul citind se află lîngă tine cel care-l contempli şi, parcă dizolvîndu-se in lumina clară a verii, dispare lăuntric în depărtarea lecturii. Nu ştiu cum va fi în viitor, dacă e adevărat că însăşi cartea ca volum va pieri, înlocuită de pelicule tainice. Unii futurologi prevăd în locul lecturii un fel de vizionări ca de televiziune. Nu înţeleg prea bine şi, cu melancolie o spun, nu mă interesează. Deocamdată, trăiesc bucuria întîlnirii cu cartea, aşa cum se prezintă ea astăzi, mai mult sau mai puţin greoaie. Şi bucuria lecturii devoratoare îmi pare fără egal, în aceste zile de vară cină pe străzi văd oameni mulţi, citind. Ilie CONSTANTIN