Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-01-01 / nr. 1

ANUL XV Nr. 1 (505) Sîmbătă 1 ianuarie 1972 8 pagini 1 leu Biblioteca mtiikipalǎ A Multă sănătate şi multă fericire lată, în munţi a început să ningă îmbelşugat, viaturile as­pre ale finelui de an lovesc turnurile cu ceas ale Transilva­niei, măgurile cu oseminte ale Olteniei şi Valahiei, sus, în Moldova şi jos, în Dobrogea, de-a stingă şi de-a dreapta Muntelui-iată, Omul, se aud roţile dinţate ale vechiului an începînd să se îmbuce în roţile anului nou ; mai puternic decît totdeauna în anii din urmă, se aud pluguşoare ; peste oraşul Bucureşti pluteşte o ceaţă rodnică şi gustoasă, de a cărei margine atîrnă, moleşite, luminile electrice, de-a lungul şi de-a latul ţârii se întimplă ceva miraculos - şi aceasta este trecerea sfintă a timpului, neliniştea noastră că ne du­cem şi neliniştea noastră că se nasc copiii noştri, aici, la răscrucea Carpaţilor răsăriteni, unde Dunărea se depune ca o liră cerească în Marea Neagră, unde există cuvîntul Doină şi cuvîntul Luptă, cuvîntul Pace şi cuvîntul Construcţie, cuvîn­tul Dreptate şi cuvîntul Socialism, cuvîntul Inimă şi cuvîntul Armă, cuvîntul Libertate şi cuvîntul Om şi omul însuşi în con­diţia lui umană, în efortul, în încordarea, în îngrijorarea şi in victoria lui. Totdeauna finalurile­­ şi finalurile de an nu pot face ex­cepţie - sînt momente ale amintirii şi ale speranţei. Ne gîn­­dim cum am trăit în acest an, ne gindim prin cite am trecut fiecare şi prin cîte vom avea de trecut, ne gindim cum a fost ziua de ieri şi cum va fi ziua de mîine, şi surîsul acesta - care iscăleşte gîndul amintirii şi speranţei - se datorează senzaţiei pe care noi, românii, o încercăm tot mai mult îr c anii din urmă, că de noi depinde ţara noastră şi că de noi depinde ziua noastră. Şi, pe cit de omeneşte posibil, aripile noastre bat în numele nostru şi noi suntem­ răspunzători, in faţa istoriei, de această bătaie de aripă. Ne gindim cum am trăit, ne gindim cum trăim, ne gindim cum vom trăi. Oamenii noştri politici hotărăsc, în văzul nostru şi în numele nostru, liniile de dezvoltare ale ţării noastre şi nimic nu e mai reconfortant, între sentimentele colective, decît această posibilitate a participării poporului la propria sa istorie, şi nu a poporului ca masă amorfă, ci a poporului ca sumă de indivizi, mîndri şi particulari, ca sumă de culori şi de nuanţe, ce vor acelaşi lucru esenţial : dezvoltarea multilaterală a omului, socialismul complex şi omenesc pe pământul Româ­niei. Uneori, desigur, vorbind despre oameni, noi nu mai rea­lizăm cu suficientă concreteţe pe omul de rînd, chipul lui, grijile lui, necazurile şi bucuriile lui. Uneori, noi vorbim des­pre om ca despre o idee, şi asta este de multe ori bine, dar pentru a nu fi de multe ori rău e cazul să ne amintim, mai ales la sfîrşitul anilor, cînd ne gîndim la viitor, e cazul să ne aducem aminte măcar de un om viu, de un om cu trăsături în mişcare, de un om care trece prin faţa noastră şi are pentru o clipă lumină pe chip şi nume ori biografie în ochii noştri. Pentru scriitorii care au însoţit măcar o dată pe conducătorii Partidului şi Statului nostru, in vizitele lor de lucru prin ţară, ca şi pentru oamenii care au fost vizitaţi de conducători, un lucru a rămas memorabil : grija acestor conducători pentru om. Ar fi inutil să mai subliniem că oa­menii politici au datoria, întîi de toate, de a rezolva în prin­cipiu problemele mari ale colectivităţilor pe care le conduc şi că rezolvarea pentru fiecare om decurge din rezolvarea la nivel general, singurul mod de a da rigoare şi ritm, iar nu privilegii, membrilor societăţii. Acesta e un lucru clar şi n-am vrea să insistăm asupra lui. De la rezolvarea de principiu la omul viu e însă o distanţă pe care nu toate soluţiile o străbat, în toate împrejurările. Şi atunci în armonia socială intervin dizarmonii, stări negative ce-şi caută soluţia in cadre individuale, cu forţă de exemplificare. Mii de cetă­ţeni ai acestei ţări, între care şi scriitori, au fost martori ai grijii cu care trece tovarăşul Nicolae Ceauşescu printre oa­meni, încercînd în fiecare moment să dea curs cererilor­­şi dorinţelor lor, necazurilor şi grijilor pe care le au. Conducă­torul nostru ştie - tocmai atunci cînd este ovaţionat şi aplau­dat de mulţime - să vadă acolo, printre oamenii fericiţi, şi pe acel om nefericit ce doreşte dreptate, o viaţă mai bună, mai fericită. Iar urarea cu care aproape totdeauna secreta­rul general al partidului încheie cuvîntările sale „Vă doresc multă sănătate şi multă fericire“ nu are numai o valoare de adresare colectivă, ci şi­ individuală, omenească. Intr-un memorabil moment al istoriei partidului nostru, la plenara din noiembrie, tovarăşul Ceauşescu a definit acest mod de a fi cu cuvintele „comunist de omenie“. Desigur, zestrea cu care intrăm în anul nou, după acest 1971, este­­ privită din punctul de vedere al saltului calita­tiv­­ incomparabilă. Luminată de cele două flăcări - a 50-a aniversare a creării Partidului şi plenara din noiembrie — fiinţa acestei naţiuni a devenit mai matură, în acest an ale cărui ultime secunde la petrecem cu gindul, acum. Ce vom spune mîine despre 1971 ? Vom spune că a fost un an al omului, un an al încordării şi al muncii dificile, un an al conştiinţei şi al exigenţei, unul din acei ani determinanţi pentru destinul României, unul din acei ani în care cele 21 de milioane de cetăţeni ai acestei ţări, români precum şi aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare­­ au acţionat ca unul pentru marele lor ideal : comunismul, pacea, libertatea constructivă. O adincă emoţie cutremură aripile acestui zbor al nostru, acum, cînd anul 1971 devine tot mai mult o întrebare pusă anului 1972. Şi nu numai anului 1972. Ci viitorului, viitorului infinit, de nelinişte, de muncă, de grijă şi de speranţe, viito­rului spre care construcţiile de azi şi de ieri, turnurile cu ceas din Transilvania, măgurile pline cu oseminte ale Olte­niei şi Valahiei, pădurile Moldovei şi steagurile de sare ale Dobrogei se întorc în clipa aceasta, înfiorate de aceeaşi emoţie. LUCEAFĂRUL Odor SeiuLSccvlas.] REVISTA NOASTRĂ VĂ ON CĂLDUROS ,NU MULȚI ANI!“ Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Un an intre ceilalţi Ciudat e sa izolezi un an literar din curgerea tuturor! O tradiţie (poate mai mult decit atit, poate chiar necesitatea re­simţită în orice arie culturală de a se tre­ce în revistă valorile in fixare) umple de fiecare dată revistele din preajma Revelio­nului cu „bilanţuri" : cele mai bune cărţi ale anului in diferitele genuri literare. E, de fiecare dată, o încercare sortită, deo­potrivă, succesului şi insuccesului, iniiiului, fiindcă, in linii mari, critica „vede“ des­tul de bine scrierile de calitate, multe din intimplările şi verdictele ei s-au veri­ficat a fi corecte ulterior. Insuccesul îşi are şi el partea lui in această operaţie, justificările sale fiind multiple : jocul pro­porţiilor — ceea ce pare mare de aproa­pe, abia se mai zăreşte din depărtare — prestigiul dinainte c­iştigat al unor autori, influenţind asupra receptării critice a unor creaţii noi, diversele laşităţi ale cri­ticii in faţa unor impetuoase infatuări, ne­priceperea limpede a altora... etc. etc. Memoria noastră se sprijină pe prea multe accidente, e influenţată de afect. Cind trebuie să înşirui nume după nume, o brumă de obiectivitate este imperios necesară, subiectivitatea fiind bine înţe­leasă. Ca atare, vom presupune că orice semnatar al unui asemenea bilanţ literar şi-a revizuit informarea editorială şi că omisiunile sale nu sunt doar scăpări, ci hotărite treceri sub tăcere. Noi, aşternin­­du-ne (cu un zel minim) la întocmirea acestui articol, am căutat să recapitulăm cărţile apărute, de-a lungul, ca miine, de­cedatului 1971, prin răsfoirea unor colec­ţii de reviste. Astfel incît omisiunile ce se vor constata — cu excepţii pe care ome­neşte le va putea accepta oricine: ne re­ferim la perioada tulbure de la începutul oricărui an cînd cronicarii vorbesc despre volume mai vechi şi cind se poate intimpla să crezi că o carte proaspătă, abia ieşită din teascuri, e una recuperată din luni trecute, e posi­­il, de asemenea, să tre­cem cu vederea, neintenţionat lucrări prea de curind apărute, acum, in ultimele săptămini ale lui 1971 — orice alte ab­senţe, in rest, sunt voite de semnatar. Cum n-am încetat să repetăm, pentru noi istoria literaturii nu este un şir de cărfi, ci procesiunea misterioasă, pe su­port social-istoric, a unor identităţi crea­toare , astfel că nu vom spune că 1971 este anul cutărei şi cutărei cărţi (e atit de ademenitor tonul ferm — de f­apt, super­ficial ! — folosit de unii cu asemenea prilejuri), ci vom reaminti cititorilor, celor care incă se mai bizuie pe eventualul Ilie CONSTANTIN (Continuare in pag. a 7-a) Continuitate şi aprofundare Intr-o încercare de cuprindere to­tală şi oarecum festivă, cum este cea de faţă, cuminte ni se pare a ne con­centra atenţia asupra a ceea ce am numi mişcarea de subtext funcţio­nal existentă, a fenomenului literar curent. Ideea de a puncta cu ob­servaţia atit în sensul accentuării şi reevaluării elementelor de continui­tate, cit şi în acela al sesizării e­­ventualelor amendări şi restructu­rări ce se produc între timp, iată care ni se pare a fi raţiunea unor însemnări precum cele de faţă. Anul literar 1971 nu credem să se fi distins, în comparaţie cu unii dintre anii precedenţi, prin cîteva gesturi spectaculoase, circumscrise unui gen sau altul. Pe de altă parte, socotim de-a dreptul exemplară con­tinuarea procesului de adîncire a li­teraturii româneşti a anului 1971 în propria-i conştiinţă estetică, dintr-o perspectivă istorică şi socială tot mai matură, tot­­mai încărcată de spirit responsabil , ceea ce are loc, nu oda­tă, cu preţul unor confruntări, pe cît de dramatice, tot pe atit de fireşti, între tendinţe şi opinii deosebite, dar care, în esenţă, nu-şi ignoră apar­tenenţa la spiritualitatea complexă a epocii noastre şi a poporului ro­mân. Sigur, oglinda vie a fenomenului, şi anul acesta, trebuie s-o constituie, în primul rînd, creaţia literară în­săşi, adică volumul de poezie, de teatru sau nuvele, ori romanele ce cad realmente în unghiul de interes al cititorilor şi al criticii literare. Şi, intr-adevăr, argumentele de a­­ceastă natură nu­ se lasă mult aştep­tate în niciunul din genurile amin­tite. In materie de poezie, ultimelor cărţi ale regretaţilor Miron Radu Paraschivescu şi Dimitrie Stelaru li se alătură acelea semnate de Emil Botta, Nina Cassian, Radu Bourea­­nu, Cezar Baltag, Ion Caraion, Vir­gil Teodorescu, Vasile Nicolescu, Aurel Rău, Mircea Ciobanu, sau altele — recent apărute — semnate de Constanţa Buzea,­­ Ileana Mălăn­­cioiu, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei, George Alboiu, Mihai Ur­­sachi, Ion Drăgănoiu — şi care nu vor întîrzia, suntem­ convinşi, să se bucure de adeziunea cititorilor şi a comentatorilor literari. La rîndiul ei, proza epică — poate mai săracă de­cit în alţi ani — se remarcă prin cărţile semnate de prozatori în gene­ral mai tineri : Alexandru George, Alexandru Simion, Sorin Titel, Pe­tru Popescu, Alexandru Deal. Fireşte, nu trebuie pierdută din vedere nici reeditarea în acest an a unora din operele de primă mă­rime ale prozei româneşti contem­porane, aparţinînd lui G. Călinescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănu­­lescu, D. R. Popescu, Constantin Chiriţă, Al. Ivasiuc ş.a. Iar „recu­perări“ precum cele din Sadovea­­nu, Voiculescu, Heiban, sau Blecher îşi revendică şi ele locul în rîndul realizărilor de frunte ale activităţii editoriale consacrată fenomenului epic (într-un fel) contemporan. Poate că ne înşelăm, dar din ex­trem de zgîrcita producţie editoria­lă consacrată cărţii de teatru, spre deosebire de anul 1970, anul acesta n-am reţinut decît volumul lui Teo- Nicolae CIOBANU (Continuare in pag. a 7-a) Marţi 4 ianuarie 1972, orele 18, la prima sa şedinţă din anul 1972, Cenaclul revistei „LUCEAFĂRUL“ va fi onorat de două prestigioase prezenţe: EUGEN JEBELEANU va citi din noua sa carte de poezii „POARTA LEILOR“ MARIN PREDA va citi un fragment din noul sin roman MAURII, SINGURATIC“ (in curs de apariţie) Desen de TUDOR JEBELEANU PUNCTE DE VEDERE Televiziunea poate face concurenţă literaturii ? În urmă cu cîteva săptămini, colegul Adrian Păunescu vor­bea — tot în coloanele revistei „Luceafărul" — de faptul că la noi televiziunea încă nu face concurenţă literaturii. Afirmaţia cred că poate da naştere unei discuţii cît se poate de fruc­tuoase asupra relaţiilor pe care le are cu literatura cel mai nou mijloc de comunicare şi aş spu­ne cel cu o influenţă, pozitivă sau negativă, care aşa cum de­monstrează statistici străine duce la schimbări uluitoare ale curentelor de opinie1). Ce con­curenţă poate face televiziunea literaturii — astăzi sau mîine — şi mai ales dacă putem vorbi de concurenţă între aceşti doi termeni. Dacă pornim de la treapta cea mai de jos a discu­ţiei şi anume factorul tip tre­buie să fim de acord cu toţii că televizorul răpeşte în bine sau în rău un număr de ore omului pe care acesta îl dăruia înainte fie teatrului, fie cinematografu­­lui, — spectacolului in general — şi cărţii. În chip empiric se vorbeşte de comoditatea individului care „in­halat şi papuci" consumă arta ca pe orice alt produs fără să mai facă nici cel puţin efor­tul deplasării spre sala de spectacol. Dar oricît ni s-ar pă­rea de banale aceste adevăruri şi la îndemîna oricui ele as­cund un mare adevăr psiholo­gic , televiziunea contribuie — în fond — la restrîngerea cîtor­­va din dilemele pe care le tră­ieşte omul modern. Nu mă re­fer numai la opţiunile şi dile­mele morale sau de idei şi ele destul de numeroase şi adese­ori dramatice ci la invazia bu­nurilor — pe care noi încă nu o cunoaştem în toată plenitu­dinea ei — care ne pune în faţa necesităţii de a alege pînă şi amănuntele vieţii sale de fiecare zi. Şi atunci televi­ziunea îl ascuţeşte de cîteva dileme în ceea ce priveşte dis­tracţia , evaziunea prin film, teatru , delectare prin muzică, instruirea prin cultură2). în faţa lungilor liste de piese de teatru, filme, rafturilor de cărţi ce se reînnoiesc zilnic toate repre­­zentind un risc şi nu o certitudi­ne, cititorul se simte adeseori de­zorientat şi atunci preferă como­ditatea selecţiei făcută de alţii. Iar dacă aceasta mai are şi girul unui mare nume de actor, cîntăreţ sau autor atunci cu atit mai bine. Deci o parte din timpul pe care omul îl destina pînă acum lecturii este furat de televiziune. Tn bine — în rău ? Nu cred că avem pînă acum — mai­­ales în ţara noastră — da­tele ca să dăm un răspuns exact acestei întrebări care pri­veşte deopotrivă şi celelalte crte. Dar dispunînd de mai pu­ţin timp el este obligat la o se­lecţie, are să citească ce este mai bun, sau ce este mai si­gur, sau ce este mai verificat în timp. Şi atunci în chip indirect televiziunea îl obligă să se în­drepte la operele de primă mă­rime, să rişte mai puţin cu au­tori şi opere al căror nume nu-i spun mare lucru. Şi aceasta cu atit mai mult cu cît noţiunea de cultură generală începînd încă de pe primele trepte ale şcolii include mai întîi operele capi­tale. Această funcţie conserva­toare a televiziunii se argumen­tează din două puncte de ve­dere : cele mai multe din ciclu­rile de succes pe tărîmul iniţie­rii culturale şi artistice folosesc cum este şi firesc ca material ilustrativ lucrări clasice3), indi­scutabile sub raportul valorii artistice şi al puterii de a exem­plifica în chip ideal un gen, un curent, o structură artistică. Şi este iarăşi firesc ca omul care nu le cunoaşte — mai ales cînd ele îi sînt prezentate par­ţial — să fie tentat de acestea fie de alte opere ale autorului respectiv sau de cele din aria lor de expresie care au fost în­­tr-un fel sau altul amintite1). Apoi serialele televiziunilor mon­diale (exclud pe cele de aven­­turi­­şi poliţiste) pornesc fie de la capodopere ale prozei şi dramaturgiei (Forsyte Saga, Casa Buden­brock, Doamn­a Bovary, Punct şi contrapunct etc) fie de la romanele popu­lare ale vremii lor (vezi abun­denta producţie a televiziunii franceze după Dumas sau a en­glezilor după Dickens). Un bun serial de televiziune aduce după sine vînzarea cărţii aşa cum s-a întîmplat la noi cu multe din serialele „de luni“ care au sporit „ritmul de des­facere" al unor cărţi ce trecu- Valeriu RÂPEANU (Continuare în pag. a 6-a) Mărturii despre Ion Ţuculescu - Dintr-o convorbire cu dr. Maria Ţuculescu - Stătea în genunchi şi picta — V-aş ruga să indicaţi cîteva locuri de unde îşi procura culorile pentru pictură Ion Ţuculescu. — Cînt trecea peste graniţă, toţi banii îi băga în culori, de obicei, culori extra fine. Grija că i se vor termina culorile era un chin pentru el. Incît făcea chiar abuzul de a transforma uneori casa într-un adevărat depozit de culori.­­— Unde sînt situate casele în care a trăit, sau a lucrat temporar Ion Țuculescu ? — Voi aminti cîteva. Prin 1925, știu că a locuit pe strada Postelnicul Firu, din Craiova. Student fiind, la Bucureşti, a locuit o vreme la Căminul mediciniştilor. După ce ne-am căsătorit, la început, am locuit într-o mansardă, la etajul 8, pe strada Tache Ionescu nr. 27, în Bucureşti. De acolo, ne-am mutat la o soră a mea, pe B-dul Mărăşti. Am rămas o iarnă acolo. Pe urmă, ne-am stabilit în casa pe care nu am mai părăsit-o, în str. Lizeanu din Bucureşti. — Localităţile din ţară unde a trăit perioade mai îndelungate Ion Ţuculescu ? — La Sinaia, la Institutul ştiinţific al profesorului Biznoşianu, a lucrat timp de 3 ani la un studiu asupra furnicii de pădure. Manuscrisul acestui studiu s-a pierdut. Cine l-a găsit nu a avut bunătatea să-l resti­tuie, pentru a fi publicat. Pe urmă, Ion Ţuculescu a lucrat ani de-a rîndul la Institutul de la Agigea și în laboratorul de la Techirghiol-sat. La Mangalia, de asemenea, a locuit şi a pictat mult. Locuia de obicei, cînd se apuca să picteze, în împrejurimile mării, în casa unui ţăran. Ii plăcea o cameră modestă, aranjată cu gustul sobru al omului de la ţară. A locuit şi a lucrat, de asemenea, la Costineşti şi la Schitu, în toate aceste localităţi din preajma mării a pictat mult. Picta cîte două pînze pe zi. — Spuneaţi că a distrus multe lucrări. Au avut şi lucrările pictate pe malul mării aceeaşi soartă ? -r- O parte. Dacă i se părea că o lucrare aminteşte de stilul altui pictor o distrugea. — Cînd nu a mai ieşit la peisaj, unde a pictat Ion Ţuculescu ? — Ion Ţuculescu n-a avut niciodată ceea ce se cheamă un atelier. (Continuare in pag. a 3-a) ichita stănescu orfeu în vechea cetate Poetul, cu un şoim pe umăr intră în cetate. El se simte foarte tulburat şi întocmai ca steaua Canopus, cea din emisfera australă cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă. Nu-l vede nimeni pe poet. Unii nu-l văd pentru că nu au vedere. Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă. In fine restul nu-l văd pentru că nu sunt. Toţi însă spun în cor : Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem! Poetul nu miroase cum floarea. Cum putem să-l înţelegem cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea drept floare ?! Poetul merge pe strada cea mare. Du-te dracului îi suflă şoimul de pe umăr du-te dracului de prost îi suflă şoimul de pe umăr. Poetul se face că n-aude nimica. Am văzut cu ochii mei un poet intrînd în cetate. El ţinea în mina dreaptă, în pumnul lui drept un şoim sugrumat.

Next