Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)
1972-04-08 / nr. 15
'A Urab'R 9[I-IL/TR.(9.' 1'H cronica literara IHQ fifihab miosi » . Conferința naționala a scriitorilor dezbateri -- Vocaţia socialului. Orice cunoscător al literaturii noastre poate lesne observa că scriitorul român a avut întotdeuna ceea ce numim vocaţia socialului. Intr-adevăr, cronicarii încă — şi cei moldoveni, şi cei munteni ne-au oferit adesea, chiar fără a avea conştiinţa scrisului ca artă, adevărate pagini de literatură — din care reconstituim pulsul vieţii noastre de acum trei veacuri şi mai bine. Iar după ei nici nu mai e nevoie să cităm vreun nume, fiindcă ar însemna să invocăm întreaga noastră literatură în acest sens. Cît despre literatura populară, ea este prin definiţie o strălucită expresie a năzuinţelor spre mai bine, spre lumină, a făuritorilor săi. Sîntem noi românii înclinaţi aşadar, în mod deosebit, să facem cu rost ceea ce facem, avînd acel exemplar simţ al răspunderii grave pentru faptele noastre. Să ne amintim că Miron Costin spunea cu privire la investitura lui, de om al condeiului: Eu voi da seama de ale mele, cite scriu. Gîndurile de faţă mi le-au prilejuit cumpănitele teze ale Uniunii Scriitorilor, publicate în revistele noastre , în întîmpinarea Conferinţei naţionale. Se întreprinde, în acest text de echilibru şi de mare sobrietate, o analiză profund principială, dreaptă, asupra scrisului românesc din ultimii ani, de la precedenta Conferinţă încoace. In lumina generoaselor indicaţii pe care nu o dată ni le-a oferit, în preocuparea sa pentru înflorirea artei noastre — însuşi Secretarul General al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Este limpede că sîntem, de o vreme, martorii unei eflorescenţe poate fără precedent în literatura noastră. După 1965 a apărut şi s-a afirmat o întreagă pleiadă de poeţi, prozatori, dramaturgi, critici remarcabili, intraţi de pe acum în conştiinţa iubitorilor de frumos. Tot în această perioadă, scriitorii mai vîrstnici au dat cărţi fundamentale, împlinindu-şi şi mai mult profilul şi întărindu-ne sentimentul, prin ce au realizat, că avem o literatură mare, bogată, pe care , fără complexe, o putem aşeza alături de altele, prestigioase. Tezele apropiatei Conferinţe naţionale a scriitorilor nu ocolesc însă nici manifestările sterile, străine spiritului literaturii noastre dintotdeauna şi epocii pe care o trăim, de construcţie a unei societăţi noi, libere, socialiste. Sunt repudiate mimetismele de tot felul, excrescenţe pe trunchiul viguros al artei noastre contemporane, evaziunile din realitatea vieţii, jocul de-a creaţia în gol, pentru ea însăşi. Cu îndreptăţire, pentru că scriem pentru cineva, pentru cititori, şi avem de dat seamă şi noi, asemeni înaintaşilor, despre ce înfăptuim şi cum înfăptuim. în scrisul autorilor de acum trebuie să se recunoască oamenii de azi şi să ne descifreze profilul cel de mîine — în adevărata dimensiune a trăirii noastre. Ştim: nu sîntem făcuţi numai din lumină, ci şi din umbre, pe care nimeni nu ne cere să le ocolim. Dar sensul vieţii noastre este precumpănitor luminos — iată ce nu avem voie să uităm — în faţa propriei noastre conştiinţe. Vrem o literatură nu edulcorată, roză, dar nici de închipuite năruiri sufleteşti, fiindcă şi într-un caz şi în altul am greşi, am escamota adevărul. Nu întîmplător, documentul Uniunii Scriitorilor consacră dezvoltării criticii şi mai ales sarcinilor ei în viitor, un spaţiu şi o atenţie cu totul speciale. Se ştie că această conştiinţă de sine a literaturii este în măsură şi trebuie să influenţeze evoluţia în bine a scrisului, a artei cuvîntului: „Aceasta (critica deci) nu poate, oricîte strădanii ar depune, să creeze ea operele pe care ar dori să le vadă apărînd. Dar contribuind ca literatura să se cunoască mai bine ,adică să-şi aprecieze cu luciditate realizările şi scăderile, să-şi reprezinte foarte concret ecoul lor efectiv în conştiinţa publică, să capete o nţelegere profundă a răspunderilor istorico-sociale ce-i revin şi să-şi îndrepte eforturile către obiectivele chemate să le îndeplinească, va înlesni şi grăbi ivirea unor asemenea opere“. Iată ce se aşteaptă de la întregul front al criticii şi în genere al literaturii noastre, pe mai departe. Este vorba, de fapt, de îndatoriri fireşti şi absolut la îndemîna tuturor adevăratelor conştiinţe scriitoriceşti de la noi, sincer interesate de destinele literaturii naţionale, de contribuţia noastră la îmbogăţirea patrimoniului artistic al lumii. Pentru aceasta însă, s-o recunoaştem -*- nu de declaraţii de bune intenţii avem nevoie, ci de o mai efectivă angajare, în spiritul vremii şi al realităţilor noastre de azi, cînd facem literatură şi cînd dăm seamă despre cum o facem. Fiindcă, aşa cum se afirmă într-un recent articol apărut în România literară , „dacă dorinţa, care se impune ca o necesitate interioară, bucurîndu-se, să zicem, de o deplină sinceritate, se exercită într-un gol istoric, sau poposeşte în domeniul unei deliberări nesfîrşite, detaşată de realitatea socială şi spirituală, ceea ce rezultă poate fi, în cel mai bun caz, o banală acoladă declarativă, o plecăciune joasă executată, poate, cu bună intenţie, dar lipsită de efect, şi, pînă la urmă, lipsită de sens.“ Noi sîntem aici şi aparţinem acestui timp socialist şi acestui minunat colţ din lume. Să fim, prin urmare, noi înşine şi să dăm cititorilor cărţile noastre, pe care să le poată numi şi simţi ale lor. De altfel, aşa am putea rezuma ecourile, intervenţiile de pînă acum, ale scriitorilor noştri, prilejuite de tezele atît de incitante la discuţii fertile, ale Uniunii. Ca să înlăturăm orice eventual echivoc, dacă mai era nevoie, subliniem că nu e vorba, în ce-am spus, de vreo limitare în vreme şi spaţiu a explorării vieţii de către scriitorii de azi, de la noi. Ceea ce dorim însă, din partea lor, este abordarea subiectelor alese de ei pentru scrierile lor, din unghiul concepţiei filozofice celei mai luminoase şi mai drepte despre lume, marxist-leniniste. Pe această cale, vocaţia socială a literaturii române, de la care am pornit în consideraţiile de faţă, s-ar încărca negreşit de mereu alte semnificative valenţe. Spre necontenita înflorire a scrisului românesc şi pentru legitima noastră mîndrie. Hristu CÂNDROVEANU GRADINA NOAPTEA Tapiserie de MIMI PODEANU ►UA/vJÎ? A Hibnoo (if f f j ) *1(1 X \\r— i\\ VJV Matei Călinescu: „Clasicismul european Ceea ce face ca eseurile lui Matei Călinescu pe teme fundamentale de teorie literară să dispună de un anume farmec particular rezidă, credem noi, în vocaţia de a implica cu subtilă francheţe dezideratul didactic şi efortul analitic-informativ în materia inefabilă a meditaţiei critice. Se ştie, mai ales în anii din urmă, producţia românească de studii consacrate fenomenului literar universal, scrutat din cele mai diverse unghiuri, este de-a dreptul abundentă. Nu e însă mai puţin adevărat că multe din lucrările aparţinînd acestui sector, în ciuda stimabilei lor rigori documentare sufăr tocmai de pe urma absenţei unui asemenea substrat de reflecţie, în măsură să releve dimensiunile unei autentice conştiinţe critice circumscrisă spiritualităţii estetice contemporane. Prea adesea inerţia didacticistă îngemănată cu ceea ce am numi mistica exhaustivităţii factologice face din atari tentative simple şi comode surse informative — atribut care nici pe departe nu este răsplătit de daunele provocate pe un alt plan (esenţial): lipsa oricărei preocupări pentru emanciparea gustului şi a receptivităţii, prin denunţarea automatismelor de gîndire, a şabloanelor consacrate etc. Studiul lui Matei Călinescu impune prin structura sa monografică la un mod pe care îl poate explica numai privilegiul fericitei întîlniri dintre spiritul analitic cu cel sintetic. Cît despre prezenţa intuiţiei şi a travaliului creator (evident, în accepţia pe care aceste atribute o au în sfera criticii), trebuie spus că nu e greu de înţeles, fie şi numai dacă ne gîndim că Matei Călinescu se impune tot mai mult ca un exeget urmărit de anume teme-obsesie. Nu mai departe, volumul de față reprezintă rezultatul unei complexe metamorfoze prin care a trecut eseul Clasic-romantic-baroc-manierism (vd. în Eseuri despre literatura modernă, Editura „Eminescu“, 1970, p. 115-145); în esenţă, metamorfozele ce au loc vizează în egală măsură atît finalitatea demersului critic cît şi cantitatea materialului utilizat pentru elucidarea demonstraţiei. Aşa cum se exprimă autorul însuşi, elaborarea eseului Clasic-romantic-baroc-manierism era declanşată în primul rând de „interesul pentru problemele de terminologie, pentru noţiunile fundamentale ale metalimbajului care este critica“ (vd. In loc de prefaţă la volumul citat), ceea ce-i punea în plină lumină — să spunem aşa — scopurile imediat „lucrative“. Intr-adevăr, făcînd dovada unei puteri disociative puţin obişnuite dar şi a unei binevenite auto-cenzuri, Matei Călinescu propunea, în legătură cu cele patru concepte (clasic, romantic, baroc, manierism) definiţii dintre cele mai plauzibile, apte să fie mînuite în cîmpul criticii contemporane cu reală eficacitate. Reprodus întocmai în studiul Clasicismul european, eseul respectiv dă, aici, conţinut primului capitol, intitulat semnificativ Terminologie, cu cele patru despărţituri iniţiale : 1. Etimologie şi scurt istoric al termenului de clasic, 2. Accepţiile moderne ale „clasicului" şi formarea lor, 3. Baroc şi clasicism, 4. Manierism şi clasicism. Este cît se poate de limpede deci că în noul context avem de-a face cu o introducere, chemată să definească termenii cu care se va opera în continuare, adică în următoarele •) Editura enciclopedică română, 1971. trei mari capitole ale studiului : De la baroc la clasicism, Poetica, Genurile. Aceasta fiind alcătuirea ei (dedusă deocamdată numai din titlurile purtate de capitole), este firesc ca autorul însuşi să considere cartea Clasicismul european „în acelaşi timp o introducere în clasicism şi o încercare de sinteză“ (în loc de prefaţă). Privită mai de aproape, metamorfoza despre care vorbeam mai sus este de identificat tocmai în conţinuturile analitice dobîndite acum de „definiţiile“ propuse în capitolul introductiv, unde, în liniile lui directoare, conceptul de clasic e proiectat pe trei axe semantice : „axa evolutivă, axa temporală (istorică) şi axa clasificatorie (estetică, stilistică)“. Nu înainte de a observa că al doilea capitol al studiului (De la baroc la clasicism), cel puţin în planul clarificărilor teoretice, în raport cu precedentul, nu aduce în plus lucruri deosebit de relevabile, trebuie să spunem că disocierile cuprinse în capitolul al treilea (Poetica) și analizele întreprinse în capitolul al patrulea (Genurile) beneficiază din plin de premizele furnizate de inextricabila fuziune dintre aceste accepţii acordate conceptului clasic. Datorită stringentului lor caracter sistematic, cele două subcapitole cuprinse în capitolul Poetica (1. Doctrina estetică a clasicismului, 2. Geneza istorică şi difuziunea esteticii clasice) au, pur şi simplu, alura unor articole teoretice susceptibile oricînd de a fi incluse într-un veritabil dicţionar de idei literare. Cu un minim efort de concentrare a expresiei, cvasi-totalitatea textului din această parte a lucrării poate fi foarte bine distribuită într-o succesiune de definiţii incontestabile. Iată o singură mostră, desprinsă din pasajul în care este explicat criteriul verosimilităţii în cadrul doctrinei estetice a clasicismului : „Regula verosimilităţii — cea mai importantă, poate — îşi are originea în distincţia pe care o făcea Aristotel între poezie şi istorie, prima înfăţişînd fapte ce s-ar putea întîmpla, cea de-a doua, fapte ce s-au întîmplat, prima înfăţişînd, deci, mai degrabă universalul, în vreme ce cea de-a doua, particularul (...), în tot clasicismul prestigiul verosimilităţii este imens şi prin el se manifestă un modul cel mai direct întregul fond raţionalist al esteticii clasice. Nu e vorba, în definitiv, decît de o respectare — dar absolut riguroasă — a credibilităţii în marginile raţiunii. Dintr-un asemenea punct de vedere, adevăratul şi verosimilul sînt distincte, şi Boileau, adresîndu-se autorilor de tragedii, îi sfătuieşte să nu ofere spectatorului nimic incredibil, adevăratul puţin, el însuşi fi, uneori, neverosimil : „Jamais au spectateur n'offrez rien d’incroyable, / Le vrai quelquefois n’être pas vraisemblable“. Valoarea ştiinţifică — subliniem, ştiinţifică! — a unor asemenea părţi din studiul lui Matei Călinescu este cu atît mai ridicată cu cît, spirit antidogmatic, mereu atent la nuanţe, autorul nu uită niciodată că fermitatea unei definiţii literare nu exclude (ci, dimpotrivă, îl cere cu necesitate) un anumit coeficient de toleranţă care să facă loc inevitabilelor amendamente ce pot surveni în orice moment. „Tradiţia — îi previne autorul pe cititorii săi încă de la început — e mult mai mobilă decît tindem uneori să ne închipuim. La această mobilitate— chiar cînd nu ne dăm bine seama — contribuim noi înşine , nu putem păstra decît ceea ce schimbăm“. Deşi sîntem încunoştinţaţi (tot în un loc de prefaţă), „că gîndul de a caracteriza analitic personalităţile sau de a elucida semnificaţiile particulare ale operelor menţionate“, pe autor nu l-a „cercetat nici o clipă“, nu mică ne este mirarea cînd constatăm că, de fapt, capitolul dedicat dinamicii genurilor în clasicism impresionează prin virtuţile lui de tratat de istorie literară in nuce. Acoperind aproape jumătate din economia studiului, capitolul în cauză — pe lîngă scopul declarat de a „ilustra“ valabilitatea practică a normelor și postulatelor formulate în capitolele anterioare — dispune de o valoare în it 9.7BaiBrix ,idm .................................... . . . . . .. v // sine exact sub acest raport. Pivotînd în jurul aceluiaşi nucleu teoretic — clasicismul — şi prevalîndu-se de opinia dominantă potrivit căreia, în general, literatura franceză este aceea care dă tonul în cele mai semnificative direcţii, analiza critică din această parte a cărţii este de-a dreptul exemplară. Cine îl suspectează pe Matei Călinescu de o anume inapetenţă pentru exerciţiul critic aplicat nemijlocit textului nu are decît să parcurgă atent subcapitolele celei de-a doua jumătăţi a studiului Clasicismul european. Dacă e să definim vocaţia de analist a autorului, vocabule precum: stringenţă, subtilitate, acuitate ideatică nu au cum fi ocolite. Pentru edificare, ne mulţumim şi acum cu producerea unui singur exemplu. E vorba de un pasaj desprins din analiza consacrată operei dramatice a lui Racine : „Tragicul racinian are un caracter ontologic. La fel de puternică şi strivitoare ca şi cea din tragedia greacă, fatalitatea încetează la Racine să mai fie exterioară şi oarbă ; ea devine interioară şi lucidă. Ea este însă nu mai puţin dincolo de orice posibilitate de control din partea omului, care o poartă în sine ca pe un principiu de distrugere şi de damnaţiune. Această fatalitate psihologică se manifestă, la Racine, prin pasiuni, între care erosul ocupă locul cel mai de seamă. Spre deosebire de eroul cornelian, care-şi domină pasiunea, raţionalizînd-o şi spiritualizînd-o, eroul racinian este purtat de valul interior al pasiunii sale spre o catastrofă ineluctabilă. Chiar şi atunci cînd îşi dă seama — cum se întîmplă cu Fédra (Phédre, 1677) — de caracterul vinovat al pasiunii şi de iminenţa dezastrului, personajul teatrului lui Racine e dezarmat, incapabil să acţioneze în vreun fel, o simplă jucărie menită pieirii în vîrtejul unor forţe devastatoare O astfel de viziune tragică (comparabilă în pre- misele şi, în consecinţele ei filozofice, cu gîndirea unui alt mare jansenist , Blaise Pascal) se asociază, în încorporarea ei poetică, cu un triumf al spiritului analitic clasic, cu un „realism psihologic“ — noţiune adeseori aplicată clasicilor moderni şi care n-are nimic de-a face cu realismul veacurilor XVIII—XIX. (...) Devenind mai psihologică, tragedia se simplifică, prin Racine, în structura ei exterioară. Corneille cultivă tragedia zisă „implexă“ (complicată), cu numeroase reminiscențe baroce, mijloacele folosite fiind, de altfel, reclamate de necesitatea „demonstrării“ poetice a tezelor idealismului său moral ; analiza neimplicînd desfășurarea, ci doar sondajul în adîncime. Racine se mulţumeşte cu situaţii tragice precise şi simple, cu un cadru tragic, am putea spune. E una dintre formele pe care le ia faimoasa „puritate* raciniană." Nu avem de reproşat acestui amplu capitol decît ceva mai fugara atenţie acordată comediei şi destul R6OTgSfiÎZ2T6aS6C1i6i £i6tiF3ITI31UTffî6 de neconcludentele referiri la manifestarea clasicis- ’ o mului în cuprinsul literaturii române. Studiul se încheie cu un cuvînt final, intitulat In loc de concluzii. Ne-am fi aşteptat ca de data aceasta, perfect îndreptăţit, Matei Călinescu să-şi fundeze consideraţiile pe axa evolutivă şi pe axa clasificatorie a conceptului de clasic, în sensul tentativei de a depista permanenţele moderne şi contemporane ale curentului. Dacă, fie şi într-un sens foarte larg — evitînd unghiul „emanentist“ — clasicismul poate fi privit ca un eon susceptibil de a împăca ideea de permanență cu aceea de istoricitate, e firesc să ne gîndim la o atare deschidere a studiului. în felul acesta, perspectiva actuală din care este interpretat fenomenul ar fi fost completă, precizînd, totodată, că literatura modernă şi contemporană oferă un vast şi fertil teren de observaţie şi în această direcţie. Un stimulent dintre cele mai mari l-ar fi putut constitui fascinantul eseu Sensul clasicismului de G. Călinescu, în chip surprinzător ignorat de autorul acestei lucrări, Nicolae CIOBANU Desen de SILVAN Dan Ciachir Automobilul Înainte de a pleca bălăceam privirea intre plante amorfe şi cîteva turnuri tînjind o tablă de şah Apoi lumina mierea ce se subția în cădere pînă la părul ■ iubitelor Ar mai fi fost o muzică părăsind un cimbal şi amintirea stampă de la circ cu sîrma curgătoare sub paşi Dacă sorbeam era alcool pămîntul se oprise şi alergam i*îaî9ii ii un ăsjsfo ,«t jttţdSdir. n fain ’ps h> ÖÍÜO1 O întreită cale (Urmare din pag. 1) din spiritul primitor. E abolită dacă nu bariera timpului, aceea a discriminărilor în timp. Nu cunoaştem, azi, voci care să clameze împotriva trecutului ca trecut ori a prezentului ca prezent. Nu cunoaştem nici „fatala“ luptă între generaţii, cu excepţia unor incidente periferice care n-au nici o legătură cu literatura autentică. Trecutul fecundează prezentul, prezentul luminează şi revelează fertilitatea trecutului. Tot astfel, s-au depăşit în ultimii ani multe din falsele bariere care îngrădeau sau creiau false izolări în universul literelor şi artelor. Ne-am deschis, într-o epocă pe care o putem socoti a expansiunii cosmice, spre un întreg univers cu orizonturi mişcătoare în timp şi spaţiu. O inteligenţă şi perseverenţă politică a traducerilor a îngăduit unui public foarte larg contactul cu valorile incontestabile ale literaturii, ale culturii mondiale. Nimic din clasicul tezaur al literelor şi artelor nu mai e străin de verbul românesc. Ceea ce a fost depăşit nu sunt doar unele bariere ale trecutului, ci mai ales complexele de inferioritate supărătoare care mai grevau conştiinţa literară românească în primele decenii ale secolului nostru. Nu căutăm cu orice preţ fictive sincronizări cînd sîntem funciar sincroni cu ceea ce este mai înaintat în lumea spiritului. Nu sîntem vasalii nici unei culturi dar nici nu ne închidem în orgolioase autarhii lipsite de orizont. Comunicăm în timp şi în spaţiu cu tot ce reprezintă străduinţa omului spre o mai deplină umanitate. Intr-o epocă a întrebărilor pe care omul şi le pune privind un univers ce se dilată şi se transformă, nimic uman nu ne poate fi străin. O literatură placentară cu marile realităţi ale timpului. Scriitorul participă la un proces al conştiinţelor în care e martor şi impricinat şi judecător. Nu cunosc mai înaltă demnitate a unui om al cuvîntului decît aceea de a-şi folosi cuvîntul ca pe o unealtă în construirea unui organism uman care nu este alcătuit doar din cuvinte. Acţionăm asupra simţirii şi gîndirii, asupra simţurilor chiar şi a voinţei. Determinăm curente de opinii şi influenţăm moravuri. Sîntem oare la înălţimea unei asemenea chemări ? Astfel ne întrebăm în ceasuri de întoarcere asupra propriei noastre conştiinţe ? Un ceas al trecerii printr-o ecluză va fi şi apropiata Conferinţă a obştei scriitoriceşti. Ar fi necesară o prealabilă reculegere, o meditaţie asupra rosturilor autentice ale creaţiei literare ca şi ale condiţiei scriitoriceşti înainte de a purcede la dezbateri. Să ne amintim şi să constatăm cu luciditate unde ne aflăm azi, ce s-a realizat în ultimii ani, ce obiective ne stau în faţă. Repet: am regăsit rădăcinile culturii noastre, ne-am deschis spre un întreg univers al spiritului uman, comunicăm cu realităţile contemporane. Tot ce se poate face pentru a înainta pe această întreită cale pe care ne-am angajat vom face. Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti Miercuri, 5 aprilie 1972, a avut loc şedinţa de reorganizare a secţiei de dramaturgie în cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Au participat autori de teatru, scenarişti de film, critici de teatru şi de film, traducători de teatru , membri ai Uniunii Scriitorilor. A fost ales, prin vot secret, biroul de conducere al secţiei în următoarea componenţă : AUREL BARANGA, PAUL EVERAC, MIHNEA GHEORGHIU, RADU POPESCU, FLORIN TORNEA. Secretar al secţiei de dramaturgie a fost ales scriitorul MIHNEA GHEORGHIU. Noul birou de conducere, şi-a propus, ca primă acţiune, o sumă de dezbateri, pe specificul secţiei, a tezelor publicate în întîmpinarea Conferinţei naţionale a scriitorilor care urmează să se desfăşoare la Bucureşti. 8 APRILIE 1972 ~1 Ferestrele acestei case Conferinţele sunt sau ar trebui să fie nişte adunări generale de experienţă literară colectivă, examinări ale traseelor străbătute victorios ori eşuat pentru luminarea mai dreaptă, mai săgetată, a celor următoare. Mai puţin, adică răbufniri ale unor dospeli acrite cu anii şi de ani şi mai mult un dialog între cărţi şi ce s-a adunat între coperţile lor, decît între autori. Pentru că dacă volumele pot sta alături aproape idilic în vitrina unei librării sau pe raftul unei biblioteci, cam anevoie se pot număra — chiar cu zilele unei săptămîni — autorii care să se îngăduie reciproc duminical. Astfel spus de la o Conferinţă a scriitorilor se aşteaptă mai mult confruntări decît înfruntări, mai puţină epică şi anecdotică, — situaţie în devenire prin forţa lucrurilor şi specificul preocupărilor noastre, stînjenitor — publică. (Pentru asta se găseşte destul loc şi spaţiu între Conferinţe). % . Venite şi menite să confirme sau infirme să sancţioneze ori să reliefeze atitudini şi practici literare reprobabile sau exemplare, Conferinţele au o înrâurire covîrşitoare asupra climatului şi dinamicii vieţii literare. Bineînţeles, aceasta depinde de însuşi climatul Conferinţei, de ţinuta dezbaterilor şi dialogurilor înalte, principiale sau joase, risipite, ori zbîrlite. Şi cred că apropiata Conferinţă are şanse majore de reuşită datorită condiţiilor şi dezbaterilor premergătoare bine şi atent organizate. Iar Tezele, sau, mai puţin pretenţios spus, textul redactat în întîmpinarea Conferinţei naţionale este cu totul remarcabil, avînd o cuprindere largă, profundă şi dialectică a fenomenului literar actual. „Uniunea — se specifică într-unul din multele pasaje notabile, dacă nu cumva memorabile — trebuie să asigure permanent un climat literar sănătos. Existența unor simpatii reciproce sau predominanța unor personalități bine conturate nu sunt o cauză, atunci cînd domnește o atmosferă principială, pentru generarea de conflicte. Puncte de vedere deosebite pot fi doar sursă de schimburi de opinii, de discuţii aprofundate. Uniunea prin forurile sale de conducere colectivă, liber alese, trebuie să exercite un control asupra tuturor publicaţiilor şi organismelor sale pe baza principiilor filozofice ale partidului nostru. Totodată, pentru a putea lupta, aşa cum ne cere partidul, pe plan general pentru adevăr, echitate şi democraţie, trebuie să le aplicăm consecvent în propria noastră casă“. Şi, s-ar putea adăuga, „ ferestrele acestei case, ferestre care taie perspective mai largi asupra devenirii vieţii literare sunt tocmai Conferinţele. Nicolae VELEA