Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-04-08 / nr. 15

'A­­ Urab­'R 9[I-IL­/TR.(9­­.' 1'H cronica literara IHQ fifihab m­iosi » . Conferința naționala a scriitorilor dezbateri -- Vocaţia socialului. Orice cunoscător al literaturii noastre poate lesne observa că scriitorul român a avut întotdeu­­na ceea ce numim vocaţia socia­lului. Intr-adevăr, cronicarii încă — şi cei moldoveni, şi cei munte­ni ne-au oferit adesea, chiar fără a avea conştiinţa scrisului ca ar­tă, adevărate pagini de literatură — din care reconstituim pulsul vieţii noastre de acum trei vea­curi şi mai bine. Iar după ei nici nu mai e nevoie să cităm vreun nume, fiindcă ar însemna să invo­căm întreaga noastră literatură în acest sens. Cît despre literatura populară, ea este prin definiţie o strălucită expresie a năzuinţelor spre mai bine, spre lumină, a fău­ritorilor săi. Sîntem noi românii înclinaţi aşadar, în mod deosebit, să fa­cem cu rost ceea ce facem, avînd acel exemplar simţ al răspunderii grave pentru faptele noastre. Să ne amintim că Miron Costin spunea cu privire la investitura lui, de om al condeiului: Eu voi da seama de ale mele, cite scriu. Gîndurile de faţă mi le-au pri­lejuit cumpănitele teze ale Uniu­nii Scriitorilor, publicate în re­vistele noastre , în întîmpinarea Conferinţei naţionale. Se între­prinde, în acest text de echilibru şi de mare sobrietate, o analiză profund principială, dreaptă, a­­supra scrisului românesc din ul­timii ani, de la precedenta Con­ferinţă încoace. In lumina gene­roaselor indicaţii pe care nu o dată ni le-a oferit, în preocuparea sa pentru înflorirea artei noastre — însuşi Secretarul General al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Este limpede că sîntem, de o vreme, martorii unei eflorescenţe poate fără precedent în literatura noastră. După 1965 a apărut şi s-a afirmat o întreagă pleiadă de poeţi, prozatori, dramaturgi, cri­tici remarcabili, intraţi de pe acum în conştiinţa iubitorilor de frumos. Tot în această perioadă, scriitorii mai vîrstnici au dat cărţi fundamentale, împlinindu-şi şi mai mult profilul şi întărin­­du-ne sentimentul, prin ce au rea­lizat, că avem o literatură mare, bogată, pe care , fără complexe, o putem aşeza alături de altele, prestigioase. Tezele apropiatei Conferinţe naţionale a scriitorilor nu ocolesc însă nici manifestările sterile, străine spiritului literaturii noas­tre dintotdeauna şi epocii pe care o trăim, de construcţie a unei so­cietăţi noi, libere, socialiste. Sunt repudiate mimetismele de tot fe­lul, excrescenţe pe trunchiul vi­guros al artei noastre contempo­rane, evaziunile din realitatea vieţii, jocul de-a creaţia în gol, pentru ea însăşi. Cu îndreptăţire, pentru că scriem pentru cineva, pentru cititori, şi avem de dat seamă şi noi, asemeni înaintaşi­lor, despre ce înfăptuim şi cum înfăptuim. în scrisul autorilor de acum trebuie să se recunoască oamenii de azi şi să ne descifreze profilul cel de mîine — în ade­vărata dimensiune a trăirii noas­tre. Ştim: nu sîntem făcuţi numai din lumină, ci şi din umbre, pe care nimeni nu ne cere să le o­­colim. Dar sensul vieţii noastre este precumpănitor luminos — iată ce nu avem voie să uităm — în faţa propriei noastre con­ştiinţe. Vrem o literatură nu edulcorată, roză, dar nici de în­chipuite năruiri sufleteşti, fiindcă şi într-un caz şi în altul am greşi, am escamota adevărul. Nu întîmplător, documentul U­­niunii Scriitorilor consacră dez­voltării criticii şi mai ales sarci­nilor ei în viitor, un spaţiu şi o atenţie cu totul speciale. Se ştie că această conştiinţă de sine a li­teraturii este în măsură şi tre­buie să influenţeze evoluţia în bine a scrisului, a artei cuvîntu­­lui: „Aceasta (critica deci) nu poate, oricîte strădanii ar depune, să creeze ea operele pe care ar dori să le vadă apărînd. Dar con­tribuind ca literatura să se cu­noască mai bine ,adică să-şi apre­cieze cu luciditate realizările şi scăderile, să-şi reprezinte foarte concret ecoul lor efectiv în con­ştiinţa publică, să capete o n­ţele­­gere profundă a răspunderilor is­­torico-sociale ce-i revin şi să-şi în­drepte eforturile către obiectivele chemate să le îndeplinească, va înlesni şi grăbi ivirea unor ase­menea opere“. Iată ce se aşteaptă de la între­gul front al criticii şi în genere al literaturii noastre, pe mai de­parte. Este vorba, de fapt, de îndato­riri fireşti şi absolut la îndemîna tuturor adevăratelor conştiinţe scriitoriceşti de la noi, sincer in­teresate de destinele literaturii naţionale, de contribuţia noastră la îmbogăţirea patrimoniului ar­tistic al lumii. Pentru aceasta însă, s-o recunoaştem -*- nu de declaraţii de bune intenţii avem nevoie, ci de o mai efectivă anga­jare, în spiritul vremii şi al reali­tăţilor noastre de azi, cînd facem literatură şi cînd dăm seamă des­pre cum o facem. Fiindcă, aşa cum se afirmă într-un recent ar­ticol apărut în România literară , „dacă dorinţa, care se impu­ne ca o necesitate interioară, bucurîndu-se, să zicem, de o deplină sinceritate, se exercită într-un gol istoric, sau popo­seşte în domeniul unei delibe­rări nesfîrşite, detaşată de reali­tatea socială şi spirituală, ceea ce rezultă poate fi, în cel mai bun caz, o banală acoladă declarativă, o plecăciune joasă executată, poate, cu bună intenţie, dar lip­sită de efect, şi, pînă la urmă, lipsită de sens.“ Noi sîntem aici şi aparţinem a­­cestui timp socialist şi acestui minunat colţ din lume. Să fim, prin urmare, noi înşine şi să dăm cititorilor cărţile noastre, pe care să le poată numi şi simţi ale lor. De altfel, aşa am putea rezuma ecourile, intervenţiile de pînă acum, ale scriitorilor noştri, pri­lejuite de tezele atît de incitante la discuţii fertile, ale Uniunii. Ca să înlăturăm orice eventual echivoc, dacă mai era nevoie, subliniem că nu e vorba, în ce-am spus, de vreo limitare în vreme şi spaţiu a explorării vieţii de către scriitorii de azi, de la noi. Ceea ce dorim însă, din par­tea lor, este abordarea subiectelor alese de ei pentru scrierile lor, din unghiul concepţiei filozofice celei mai luminoase şi mai drepte despre lume, marxist-leniniste. Pe această cale, vocaţia socială a literaturii române, de la care am pornit în consideraţiile de faţă, s-ar încărca negreşit de mereu alte semnificative valenţe. Spre necontenita înflorire a scrisului românesc şi pentru legitima noastră mîndrie. Hristu CÂNDROVEANU GRADINA NOAPTEA Tapiserie de MIMI PODEANU ►UA/vJÎ? A Hibnoo (if f f j ) *1(1 X \\r— i\\ VJV Matei Călinescu: „Clasicismul european Ceea ce face ca eseurile lui Matei Călinescu pe teme fundamentale de teo­rie literară să dispu­nă de un anume far­mec particular rezi­dă, credem noi, în vocaţia de a implica cu subtilă francheţe dezideratul didactic şi efortul analitic-in­­formativ în materia inefabilă a meditaţiei critice. Se ştie, mai ales în anii din ur­mă, producţia româ­nească de studii con­sacrate fenomenului literar universal, scrutat din cele mai diverse unghiuri, este de-a­­ dreptul abundentă. Nu e însă mai puţin adevărat că multe din lucrările aparţinînd acestui sector, în ciuda stimabilei lor rigori docu­mentare sufăr tocmai de pe urma absenţei unui ase­menea substrat de reflecţie, în măsură să releve dimensiunile unei autentice conştiinţe critice cir­cumscrisă spiritualităţii estetice contemporane. Prea adesea inerţia didacticistă îngemănată cu ceea ce am numi mistica exhaustivităţii factologice face din atari tentative simple şi comode surse informative — atribut care nici pe departe nu este răsplătit de daunele provocate pe un alt plan (esenţial): lipsa oricărei preocupări pentru emanciparea gustului şi a receptivităţii, prin denunţarea automatismelor de­­ gîndire, a şabloanelor consacrate etc. Studiul lui Matei Călinescu impune prin structu­ra sa monografică la un mod pe care îl poate expli­ca numai privilegiul fericitei întîlniri dintre spiritul analitic cu cel sintetic. Cît despre prezenţa intuiţiei şi a travaliului creator (evident, în accepţia pe care aceste atribute o au în sfera criticii), trebuie spus că nu e greu de înţeles, fie şi numai dacă ne gîn­­dim că Matei Călinescu se impune tot mai mult ca un exeget urmărit de anume teme-obsesie. Nu mai departe, volumul de față reprezintă rezultatul unei complexe metamorfoze prin care a trecut eseul Clasic-romantic-baroc-manierism (vd. în Eseuri des­pre literatura modernă, Editura „Eminescu“, 1970, p. 115-145); în esenţă, metamorfozele ce au loc vizează în e­­gală măsură atît finalitatea demersului critic cît şi cantitatea materialului utilizat pentru elucidarea demonstraţiei. Aşa cum se exprimă autorul însuşi, elaborarea eseului Clasic-romantic-baroc-manierism era declanşată în primul rând de „interesul pentru problemele de terminologie, pentru noţiunile funda­mentale ale metalimbajului care este critica“ (vd. In loc de prefaţă la volumul citat), ceea ce-i punea în plină lumină — să spunem aşa — scopurile ime­diat „lucrative“. Intr-adevăr, făcînd dovada unei pu­teri disociative puţin obişnuite dar şi a unei bineve­nite auto-cenzuri, Matei Călinescu propunea, în le­gătură cu cele patru concepte (clasic, romantic, ba­roc, manierism) definiţii dintre cele mai plauzibile, apte să fie mînuite în cîmpul criticii contemporane cu reală eficacitate. Reprodus întocmai în studiul Clasicismul euro­pean, eseul respectiv dă, aici, conţinut primului ca­pitol, intitulat semnificativ Terminologie, cu cele patru despărţituri iniţiale : 1. Etimologie şi scurt istoric al termenului de clasic, 2. Accepţiile moder­ne ale „clasicului" şi formarea lor, 3. Baroc şi cla­sicism, 4. Manierism şi clasicism. Este cît se poate de limpede deci că în noul context avem de-a face cu o introducere, chemată să definească termenii cu care se va opera în continuare, adică în următoarele •) Editura enciclopedică română, 1971. trei mari capitole ale studiului : De la baroc la cla­sicism, Poetica, Genurile. Aceasta fiind alcătuirea ei (dedusă deocamdată numai din titlurile purtate de capitole), este firesc ca autorul însuşi să considere cartea Clasicismul european „în acelaşi timp o in­troducere în clasicism şi o încercare de sinteză“ (în loc de prefaţă). Privită mai de aproape, metamor­foza despre care vorbeam mai sus este de identifi­cat tocmai în conţinuturile analitice dobîndite acum de „definiţiile“ propuse în capitolul introductiv, un­de, în liniile lui directoare, conceptul de clasic e proiectat pe trei axe semantice : „axa evolutivă, axa temporală (istorică) şi axa clasificatorie (esteti­că, stilistică)“. Nu înainte de a observa că al doilea capitol al studiului (De la baroc la clasicism), cel puţin în planul clarificărilor teoretice, în raport cu precedentul, nu aduce în plus lucruri deosebit de re­levabile, trebuie să spunem că disocierile cuprinse în capitolul al treilea (Poetica) și analizele întreprin­se în capitolul al patrulea (Genurile) beneficiază din plin de premizele furnizate de inextricabila fu­ziune dintre aceste accepţii acordate conceptului clasic. Datorită stringentului lor caracter sistematic, cele două subcapitole cuprinse în capitolul Poetica (1. Doctrina estetică a clasicismului, 2. Geneza is­torică şi difuziunea esteticii clasice) au, pur şi sim­plu, alura unor articole teoretice susceptibile ori­­cînd de a fi incluse într-un veritabil dicţionar de idei literare. Cu un minim efort de concentrare a expresiei, cvasi-totalitatea textului din această par­te a lucrării poate fi foarte bine distribuită într-o succesiune de definiţii incontestabile. Iată o singu­ră mostră, desprinsă din pasajul în care este expli­cat criteriul verosimilităţii în cadrul doctrinei es­tetice a clasicismului : „Regula verosimilităţii — cea mai importantă, poate — îşi are originea în distincţia pe care o făcea Aristotel între poezie şi is­torie, prima înfăţişînd fapte ce s-ar putea întîmpla, cea de-a doua, fapte ce s-au întîmplat, prima înfă­ţişînd, deci, mai degrabă universalul, în vreme ce cea de-a doua, particularul (...), în tot clasicismul prestigiul verosimilităţii este imens şi prin el se manifestă un modul cel mai di­rect întregul fond raţionalist al esteticii clasice. Nu e vorba, în definitiv, decît de o respectare — dar absolut riguroasă — a credibilităţii în marginile ra­ţiunii. Dintr-un asemenea punct de vedere, adevă­ratul şi verosimilul sînt distincte, şi­ Boileau, adre­­sîndu-se autorilor de tragedii, îi sfătuieşte să nu o­­fere spectatorului nimic incredibil, adevăratul pu­ţin, el însuşi fi, uneori, neverosimil : „Jamais au spectateur n'offrez rien d’incroyable, / Le vrai quelquefois n’être pas vraisemblable“. Valoarea ştiinţifică — subliniem, ştiinţifică! — a unor asemenea părţi din studiul lui Matei Căli­nescu este cu atît mai ridicată cu cît, spirit antidog­matic, mereu atent la nuanţe, autorul nu uită nici­odată că fermitatea unei definiţii literare nu ex­clude (ci, dimpotrivă, îl cere cu necesitate) un anu­mit coeficient de toleranţă care să facă loc inevita­bilelor amendamente ce pot surveni în orice mo­ment. „Tradiţia — îi previne autorul pe cititorii săi încă de la început — e mult mai mobilă decît tin­dem uneori să ne închipuim. La această mobilita­te— chiar cînd nu ne dăm bine seama — contribuim noi înşine , nu putem păstra decît ceea ce schim­băm“. Deşi sîntem încunoştinţaţi (tot în un loc de pre­faţă), „că gîndul de a caracteriza analitic personali­tăţile sau de a elucida semnificaţiile particulare ale operelor menţionate“, pe autor nu l-a „cercetat nici o clipă“, nu mică ne este mirarea cînd constatăm că, de fapt, capitolul dedicat dinamicii genurilor în clasicism impresionează prin virtuţile lui de tra­tat de istorie literară in nuce. Acoperind aproape jumătate din economia studiului, capitolul în cauză — pe lîngă scopul declarat de a „ilustra“ valabilita­tea practică a normelor și postulatelor formulate în capitolele anterioare — dispune de o valoare în it 9.7BaiB­rix ,id­m .................................... . . . . . .. v // sine exact sub acest raport. Pivotînd în jurul ace­luiaşi nucleu teoretic — clasicismul — şi prevalîn­­du-se de opinia dominantă potrivit căreia, în gene­ral, literatura franceză este aceea care dă tonul în cele mai semnificative direcţii, analiza critică din această parte a cărţii este de-a dreptul exemplară. Cine îl suspectează pe Matei Călinescu de o anume inapetenţă pentru exerciţiul critic aplicat nemijlocit textului nu are decît să parcurgă atent subcapito­lele celei de-a doua jumătăţi a studiului Clasicismul european. Dacă e să definim vocaţia de analist a autorului, vocabule precum: stringenţă, subtilitate, acuitate ideatică nu au cum fi ocolite. Pentru edi­ficare, ne mulţumim şi acum cu producerea unui singur exemplu. E vorba de un pasaj desprins din analiza consacrată operei dramatice a lui Racine : „Tragicul racinian­ are un caracter ontologic. La fel de puternică şi strivitoare ca şi cea din tragedia greacă, fatalitatea încetează la Racine să mai fie exterioară şi oarbă ; ea devine interioară şi lucidă. Ea este însă nu mai puţin dincolo de orice posibi­litate de control din partea omului, care o poartă în sine ca pe un principiu de distrugere şi de dam­naţiune. Această fatalitate psihologică se manifes­tă, la Racine, prin pasiuni, între care erosul ocupă locul cel mai de seamă. Spre deosebire de eroul cor­nelian, care-şi domină pasiunea, raţionalizînd-o şi spiritualizînd-o, eroul racinian este purtat de valul interior al pasiunii sale spre o catastrofă inelucta­bilă. Chiar şi atunci cînd îşi dă seama — cum se întîmplă cu Fédra (Phédre, 1677) — de caracterul vinovat al pasiunii şi de iminenţa dezastrului, per­sonajul teatrului lui Racine e dezarmat, incapabil să acţioneze în vreun fel, o simplă jucărie menită pie­­irii în vîrtejul unor forţe devastatoare O astfel de viziune tragică (comparabilă în pre-­ misele şi, în consecinţele ei filozofice, cu gîndirea unui alt mare jansenist , Blaise Pascal) se asociază, în încorporarea ei poetică, cu un triumf al spiritu­lui analitic clasic, cu un „realism psihologic“ — no­ţiune adeseori aplicată clasicilor moderni şi care n-are nimic de-a face cu realismul veacurilor XVIII—XIX. (...) Devenind mai psihologică, trage­dia se simplifică, prin Racine, în structura ei exte­rioară. Corn­eille cultivă tragedia zisă „implexă“ (complicată), cu numeroase reminiscențe baroce, mijloacele folosite fiind, de altfel, reclamate de ne­cesitatea „demonstrării“ poetice a tezelor idealismu­lui său moral ; analiza neimplicînd desfășurarea, ci doar sondajul în adîncime. Racine se mulţumeşte cu situaţii tragice precise şi simple, cu un cadru tra­­gic, am putea spune. E una dintre formele pe care le ia faimoasa „puritate* raciniană." Nu avem de reproşat acestui amplu capitol decît­­ ceva mai fugara atenţie acordată comediei şi destul R6OTgSfiÎZ2T6a­S6C1i6i £i6­tiF3ITI31UTffî6 de neconcludentele referiri la manifestarea clasicis- ’ o mului în cuprinsul literaturii române. Studiul se încheie cu un cuvînt final, intitulat In loc de concluzii. Ne-am fi aşteptat ca de data aceas­ta, perfect îndreptăţit, Matei Călinescu să-şi funde­ze consideraţiile pe axa evolutivă şi pe axa clasifi­catorie a conceptului de clasic, în sensul tentativei de a depista permanenţele moderne şi contemporane ale curentului. Dacă, fie şi într-un sens foarte larg — evitînd un­ghiul „emanentist“ — clasicismul poate fi privit ca un eon susceptibil de a împăca ideea de permanență cu aceea de istoricitate, e firesc să ne gîndim la o atare deschidere a studiului. în felul acesta, pers­pectiva actuală din care este interpretat fenomenul ar fi fost completă, precizînd, totodată, că literatu­ra modernă şi contemporană oferă un vast şi fertil teren de observaţie şi în această direcţie. Un stimu­lent dintre cele mai mari l-ar fi putut constitui fascinantul eseu Sensul clasicismului de G. Căli­nescu, în chip surprinzător ignorat de autorul aces­tei lucrări, Nicolae CIOBANU Desen de SILVAN Dan Ciachir Automobilul Înainte de a pleca bălăceam privirea intre plante amorfe şi cîteva turnuri tînjind o tablă de şah Apoi lumina mierea ce se sub­ția în cădere pînă la părul ■ iubitelor Ar mai fi fost o muzică părăsind un cimbal şi amintirea stampă de la circ cu sîrma curgătoare sub paşi Dacă sorbeam era alcool pămîntul se oprise şi alergam i*­îaî9ii ii un ăsjsfo ,«t jttţdSdir. n fain ’ps h> ÖÍÜO1 O întreită cale (Urmare din pag. 1) din spiritul primitor. E abolită dacă nu bariera timpului, aceea a discrimină­rilor în timp. Nu cunoaştem, azi, voci care să clameze împotriva trecutului ca trecut ori a prezentului ca prezent. Nu cunoaştem nici „fatala“ luptă între ge­neraţii, cu excepţia unor incidente pe­riferice care n-au nici o legătură cu li­teratura autentică. Trecutul fecundea­ză prezentul, prezentul luminează şi revelează fertilitatea trecutului. Tot astfel, s-au depăşit în ultimii ani multe din falsele bariere care îngră­deau sau creiau false izolări în uni­versul literelor şi artelor. Ne-am des­chis, într-o epocă pe care o putem so­coti a expansiunii cosmice, spre un în­treg univers cu orizonturi mişcătoare în timp şi spaţiu. O inteligenţă şi per­severenţă politică a traducerilor a în­găduit unui public foarte larg contac­tul cu valorile incontestabile ale litera­turii, ale culturii mondiale. Nimic din clasicul tezaur al literelor şi artelor nu mai e străin de verbul românesc. Ceea ce a fost depăşit nu sunt doar unele ba­riere ale trecutului, ci mai ales com­plexele de inferioritate supărătoare care mai grevau conştiinţa literară româ­nească în primele decenii ale secolului nostru. Nu căutăm cu orice preţ fictive sincronizări cînd sîntem funciar sincroni cu ceea ce este mai înaintat în lumea spiritului. Nu sîntem vasalii nici unei culturi dar nici nu ne închidem în or­golioase autarhii lipsite de orizont. Co­municăm în timp şi în spaţiu cu tot ce reprezintă străduinţa omului spre o mai deplină umanitate. Intr-o epocă a între­bărilor pe care omul şi le pune privind un univers ce se dilată şi se transformă, nimic uman nu ne poate fi străin. O literatură placentară cu marile realităţi ale timpului. Scriitorul parti­cipă la un proces al conştiinţelor în care e martor şi impricinat şi judecă­tor. Nu cunosc mai înaltă demnitate a unui om al cuvîntului decît aceea de a-şi folosi cuvîntul ca pe o unealtă în construirea unui organism uman care nu este alcătuit doar din cuvinte. Ac­ţionăm asupra simţirii şi gîndirii, a­­supra simţurilor chiar şi­ a voinţei. De­terminăm curente de opinii şi influen­ţăm moravuri. Sîntem oare la înălţi­mea unei asemenea chemări ? Astfel ne întrebăm în ceasuri de în­toarcere asupra propriei noastre con­ştiinţe ? Un ceas al trecerii printr-o e­­cluză va fi şi apropiata Conferinţă a obştei scriitoriceşti. Ar fi necesară o prealabilă reculegere, o meditaţie asu­pra rosturilor autentice ale creaţiei li­terare ca şi ale condiţiei scriitoriceşti înainte­ de a purcede la dezbateri. Să ne amintim şi să constatăm cu luciditate unde ne aflăm azi, ce s-a realizat în ultimii ani, ce obiective ne stau în faţă. Repet: am regăsit rădă­cinile culturii noastre, ne-am deschis spre un întreg univers al spiritului u­­man, comunicăm cu realităţile contem­porane. Tot ce se poate face pentru a înainta pe această întreită cale pe care ne-am angajat vom face. Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti Miercuri, 5 aprilie 1972, a avut loc şe­dinţa de reorganizare a secţiei de dra­maturgie în cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Au participat autori de teatru, scenarişti de film, critici de teatru şi de film, traducători de teatru , mem­bri ai­­ Uniunii Scriitorilor. A fost ales, prin vot secret, biroul de conducere al secţiei în următoarea componenţă : AU­REL BARANGA, PAUL EVERAC, MIH­­NEA GHEORGHIU, RADU POPESCU, FLORIN TORNEA. Secretar al secţiei de dramaturgie a fost ales scriitorul MIH­­NEA GHEORGHIU. Noul birou de con­ducere, şi-a propus, ca primă acţiune, o sumă de dezbateri, pe specificul secţiei, a tezelor publicate în întîmpinarea Confe­rinţei naţionale a scriitorilor care ur­mează să se desfăşoare la Bucureşti. 8 APRILIE 1972 ~­­1 Ferestrele acestei case Conferinţele sunt sau ar trebui să fie nişte adunări generale de experienţă literară colec­tivă, examinări ale traseelor străbătute victo­rios ori eşuat pentru luminarea mai dreaptă, mai săgetată, a celor următoare. Mai puţin, a­­dică răbufniri ale unor dospeli acrite cu anii şi de ani şi mai mult un dialog între cărţi şi ce s-a adunat între coperţile lor, decît între au­tori. Pentru că dacă volumele pot sta alături a­­proape idilic în vitrina unei librării sau pe raftul unei biblioteci, cam anevoie se pot nu­măra — chiar cu zilele unei săptămîni — au­torii care să se îngăduie reciproc duminical. Astfel spus de la o Conferinţă a scriitorilor se aşteaptă mai mult confruntări decît înfruntări, mai puţină epică şi anecdotică, — situaţie în de­venire prin forţa lucrurilor şi specificul preocu­părilor noastre, stînjenitor — publică. (Pentru asta se găseşte destul loc şi spaţiu între Confe­rinţe). % . Venite şi menite să confirme sau infirme să sancţioneze ori să reliefeze atitudini şi practici literare reprobabile sau exemplare, Conferinţele au o înrâurire covîrşitoare asupra climatului şi dinamicii vieţii literare. Bineînţeles, aceasta de­pinde de însuşi climatul Conferinţei, de ţinuta dezbaterilor şi dialogurilor înalte, principiale sau joase, risipite, ori zbîrlite. Şi cred că apropiata Conferinţă are şanse majore de reuşită datorită condiţiilor şi dezba­terilor premergătoare bine şi atent organizate. Iar Tezele, sau, mai puţin pretenţios spus, tex­tul redactat în întîmpinarea Conferinţei naţio­nale este cu totul remarcabil, avînd o cuprindere largă, profundă şi dialectică a fenomenului lite­rar actual. „Uniunea — se specifică într-unul din mul­tele pasaje notabile, dacă nu cumva memorabile — trebuie să asigure permanent un climat lite­rar sănătos. Existența unor simpatii reciproce sau predominanța unor personalități bine con­turate nu sunt o cauză, atunci cînd domnește o atmosferă principială, pentru generarea de con­flicte. Puncte de vedere deosebite pot fi doar sursă de schimburi de opinii, de discuţii aprofun­date. Uniunea prin forurile sale de conducere colectivă, liber alese,­ trebuie­­ să exercite un control asupra tuturor publicaţiilor şi organis­melor sale pe baza principiilor filozofice ale partidului nostru. Totodată, pentru a putea lupta, aşa cum ne cere partidul, pe plan gene­ral pentru adevăr, echitate şi democraţie, tre­buie să le aplicăm consecvent în propria noas­tră casă“. Şi, s-ar putea adăuga, „ ferestrele acestei case, ferestre care taie perspective mai largi asupra devenirii vieţii literare sunt tocmai Con­ferinţele. Nicolae VELEA

Next