Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-06-24 / nr. 26

. 24 IUNIE 1972 r MIHAI DRÃGAN, B. P. Haşdeu Sobru şi laborios cercetător de tip universitar, crezînd exclusiv în „adevărul faptelor“, riguros pînă la pedanterie, adversar programatic al imaginaţiei critice, Mihai Drăgan este atras mai ales de elucidarea unor „cazuri“, de personalităţile foarte mobile şi diverse, greu de redus la o singură trăsătură : micromonografiei G. Ibrăileanu (1971) îi urmează acum un „portret“ B. P. Hasdeu (ed. „Junimea“, 1972). Lucrul ar trebui să mire. Insă — fără a scoate de aici o regulă — preferinţele şi admiraţia istoricilor literari merg în genere către autori cu structură opusă : G. Călinescu scrie despre Eminescu, Lovinescu despre Maiorescu, Pompiliu Constantinescu despre Arghezi, Şerban Cioculescu despre Caragiale, Tudor Vianu despre Macedonski, între contemporani Al. Piru scrie despre Ibrăileanu şi Heliade Rădulescu, Al. Paleologu despre Cărin Petrescu, N. Manolescu despre Maiorescu, Lucian Raicu despre Rebreanu, S. Damian despre G. Călinescu, Eugen Simion despre Lovinescu, Mihai Ungheanu despre Marin Preda, Alexandru George despre Vianu ş.a.m.d. ! Fascinaţie a contrariilor ? ! Nu se poate şti , dar raritatea cazurilor de „adecvare“, ca şi existenţa unor „fenomene de respingere“ între naturi asemănătoare sunt, în schimb, izbitoare. Una dintre consecinţele acestui fenomen, poate şi cea mai însemnată, este transferul reciproc de personalitate, între cercetător şi opera autorului studiat petrecindu-se o subtilă osmoză. Lucrarea lui Mihai Drăgan nu face excepţie : în viziunea lui, Hasdeu apare cu mult mai sistematic decit, probabil, este in realitate. Fiindcă, deşi îl caracterizează pe Hasdeu drept „un haos cu idei clare“, formulare memorabilă, Mihai Drăgan evidenţiază cu precădere „ideile clare“ şi ignoră aproape total „haosul“, demonia hasaeiană — de fapt, „ideile clare“ sunt ale criticului. Fără a fi redusă la o statură comună, personalitatea lui Hasdeu, este în studiul lui Mihai Drăgan, aceea a unui geniu... determinabil, fără umbră de mister. Criticul ia drept reper cursul vieţii pentru a investiga, radial, principalele zone de acţiune ale marelui cărturar (Gazetarul, „Voma universale“, „Uvrier şi artist totodată", Teoretician şi critic literar, Nostalgia poeziei, Dramaturgul), utilizînd, cu ponderaţie dar mereu exact, şi metoda acumulărilor concentrice, în interiorul fiecărui capitol făcîndu-se referiri la predecesori şi la posteritate, în intenţia realizării unui portret „total“. Portret care se încheagă la sfîrşitul cercetării, deşi ultimul capitol — Figurină — este şi inutil şi superficial : cartea întreagă este o sinteză, un tablou global, iar în secţiunea finală autorul cade în eroarea unei caracterizări generale, parazitară. Faţă de cercetările anterioare, între care primul loc îl ocupă Introducerea lui Mircea Eliade la ediţia (cea mai bună de pînă acum) de Scrieri literare, morale şi politice (1937), lucrarea lui Mihai Drăgan se distinge prin caracterul cuprinzător al investigaţiei, fiindcă autorul nu ocoleşte nici unul dintre domeniile în care s-a manifestat geniul hasdeian. Opera vastă a lui Hasdeu este, pentru prima dată, străbătută la pas, şi faptul că Mihai Drăgan nu pierde niciodată firul expunerii nu este cel mai mic merit al său ; diferitele capitole ale cărţii comunică subteran prin efortul autorului de a lumina datele unei biografii spirituale unitare. Acolo unde alţii au văzut împrăştiere şi diversitate, Mihai Drăgan pune accentul pe coeziune şi omogenitate, iar valoarea studiului său aici trebuie căutată. In special anii de formaţie sunt supuşi unei cercetări atente, rezultatele fiind remarcabile : ideea unui Hasdeu influenţat hotărîtor de culturi străine este respinsă de Mihai Drăgan în urma unui examen de o rigoare exemplară, determinantă fiind tradiţia românească a familiei. Date de un interes excepţional aduce Mihai Drăgan despre tatăl lui Bogdan Petriceicu, Al. Hasdeu. Recuperarea operei hasdeiene, cercetarea lui Mihai Drăgan, documentată, minuţioasă şi aplicată, este în acelaşi timp şi o interpretare, autorul lui Etymologicum Magnum Romania, fiind privit ca exponentul excepţional al unei familii „modelată în atmosfera unui cult aproape religios pentru strămoşi a căror voinţă ascunsă le-a întreţinut nostalgia continuă pentru alte orizonturi“. Lucrarea cercetătorului ieşean este fundamentală pentru viitorul studiilor asupra lui Hasdeu. GEORGE TIMCU: Ritual La George Timncu precumpănitoare este conştiinţa poeziei (titlul volumului prin care debutează, Ritual, nefiind întâmplător , trebuie amintit, la fel, că autorul are şi o experienţă de 5-6 ani a exerciţiului critic), transformată însă în factor inhibitiv. El încearcă, de aceea, mai multe formule, căutînd-o pe cea mai potrivită, în loc de a-şi inventa una , contorsionate, chiar greoaie, abstracte, versurile lui nu sînt aşa prin natura lirismului, ci exprimă tocmai această tenace voinţă de aproximare a unui „ritual“ poetic. Din varietatea aproape deconcertantă de „direcţii“ care il atrag pe George Timncu — poezia „de idei“ fiind cum şi era de aşteptat, cea mai statornică, dar cu minime rezultate — s-ar putea presupune că ne aflăm în faţa cărţii unui avizat cititor de poezie sedus de lecturi ; insă cîteva dintre poeziile cuprinse în volum mărturisesc un sunet pur, ca în această Citadină : „Doamne, cit sunt de fără nimeni / Pe caldarâmul încins al oraşelor / Şi cit mă frămint al nimănui / In holul cinematografului / Unde rulează ultimul western, / Cu un bărbat viril / Ce se numeşte totdeauna cowboy. / Şi cit caut pe cineva lingă mine, / îmbrîncindu-mă, îmbrincit, / Cu zgomot de trompete în urechi, / susţinând disperat echipe de fotbal / Pe un stadion nebun şi arhiplin. / Şi nimeni nu e lingă mine. / Oraşul e pustiu, depopulat. / Ca după un ultim entuziasm frenetic, / Ucigător ca o bucurie copleşitoare / Din care nu s-a mai putut recupera / Nici un om. // Doamne, cu sunt de fără nimeni...“ Este de presupus că poezia viitoare a lui George Timncu, deocamdată inundată de discursivism, se va nutri din asemenea melancolii intelectuale şi intelectualizate. AUREL GRUŞEVSCHI: Din jurnalul unui cascador Nu sunt foarte sigur că, scriind acest „jurnal“, cascadorul Aurel Gruşevschi nu a ascultat „sfaturile“ unor profesionişti ai scrisului, dar mă grăbesc să adaug că slăbiciunile textului, cite sunt, din aceste — ipotetice — „sfaturi“ se trag, iar dacă la mijloc este numai o iluzie a mea, atunci a greşit autorul însuşi căutînd, uneori, să facă „literatură“. Publicate mai întîi în foileton în ziarul „Scînteia tineretului“, însemnările lui Aurel Gruşevschi sînt mai puţin un „jurnal" în înţelesul obişnuit al cuvîntului şi mai mult o „introducere“ în cascadorie făcută prin relatarea unor momente şi situaţii caracteristice. De altfel, un „jurnal“, chiar dacă este destinat publicării — şi întotdeauna este —, mimează de obicei confesiunea, autorul se preface a vorbi despre sine şi despre ceilalţi (mai ales !) în şoaptă, într-o surdină veninoasă : un „jurnal“ este prin definiţie birfitor, chiar dacă otrăvurile sunt subtil disimulate. Aurel Gruşevschi nu numai că nu simulează notaţia intimă, dar unul dintre capitolele cărţii lui începe în cel mai curat stil de expunere cu public : „Aş vrea să vă vorbesc despre...“ ! Iată de ce nu cred că trebuie căutate cu luminarea însuşirile „literare“ ale „jurnalului“ lui Aurel Gruşevschi ; volumul şi-ar pierde astfel calitatea de document, fundamentală ; prin specificul meseriei lor, cascadorii fascinează ca personaje literare şi dat fiind excesul de spectaculos — care sfîrşeşte prin a deveni banalitate — asemenea scrieri sînt de la început condamnate fiindcă şi existenţa continuă în senzaţional este lineară. Aurel Gruşevschi este însă un cascador care nu vede în profesiunea sa nimic neobişnuit, iar tonul cu care relatează diverse întîmplâri este cit se poate de firesc. Cartea impresionează prin naturaleţe şi degajare. Ce este, aşadar, un cascador ? In genere, se ştie , un profesionist al riscului care dublează pe actorii de cinema In scenele primejdioase. Profesionişti ai riscului, simulanţi şi anonimi. A fi cascador înseamnă, de fapt, a te substitui oportun, punîndu-ţi în joc viaţa şi anulîndu-ţi identitatea, deşi existăm ca indivizi numai in măsura în care riscăm , furnicile sînt, toate, la fel fiindcă nu riscă, vorba poetului, „pe cont propriu“. A fi cascador înseamnă a face invers, în răspăr, sau cum frumos spune Aurel Gruşevschi: „Cascadoria, sau mai bine zis una din dificultăţile mari ale cascadoriei este că totul se face invers decât e normal. Un călăreţ trebuie să nu cadă de pe cal ; cascadorul trebuie să cadă de pe cal. Un şofer nu trebuie să răstoarne maşina , cascadorul trebuie să ştie să răstoarne maşina. Dintr-o casă cuprinsă de flăcări oamenii se salvează cu pot de repede şi cum pot. Cascadorul trebuie să stea liniştit, să ştie să respire fiecare firicel de aer curat şi să aştepte pînă se dă «motor» ca să acţioneze. Şi toate astea se învaţă destul de greu“. Aurel Gruşevschi povesteşte dezinvolt, cu o libertate a stilului remarcabilă, mergînd pînă la familiaritate şi fără a evita expresia uşor argotică ; cîteodată însă, el ia un aer scrobit, supărător, fiindcă intenţia „literară“ se vede imediat. Nu ştiu dacă Aurel Gruşevschi este sau nu un bun cascador ; nu cred în talentul lui de prozator ; dar Din jurnalul unui cascador este o carte atît de plăcută incit toate aceste lucruri nu mai au nici o importanţă : autorul a avut inteligenţa de a vorbi firesc despre lucruri nefireşti, cu o încîntătoare inocenţă. Mircea Iorgulescu jurnal de lectura V Elena Zaharia: „Ion Vinea“*) Fiind vorba de un scriitor precum Ion Vinea, asupra locului căruia în ierarhia istoriei literare, la ora actuală, stăruie încă atîtea incertitudini, nu e greu de înţeles ce anume aşteptăm de la primul studiu monografic dedicat celui ce a creat straniul şi singularul roman Lunatecii. 11 Ca să fim sinceri — îndemnaţi şi de faptul că avem de-a face cu textul unei teze de doctorat —, ne-am aşteptat ca lucrarea Elenei Zaharia să ne pună faţă în faţă cu dosarul complet al „cazului“ Vinea, pentru ca în felul acesta mult prea prelungitele supoziţii şi aproximaţii critice în jurul personalităţii acestui scriitor să aibă de acuma un sfîrşit. Speranţă zadarnică însă , studiul Ion Vinea de Elena Zaharia nu lasă nici un moment impresia unui elaborări care să fi beneficiat de ceea ce numim practica dării în vileag a tuturor documentelor posibile. Din acest punct de vedere, esenţial în cazul de faţă, autoarea (nu putem spune cercetătoarea !) nu duce cu nimic mai departe exegeza ; „dosarul“ Vinea rămine tot atît de incomplet ca şi pînă în momentul apariţiei lucrării ei. Cu alte cuvinte, latura bio-bibliografică a cărţii Elenei Zaharia e de o inconsistenţă ce nu lasă loc niciunui fel de dubiu. Atît cit îi permit onestele investigaţii ale Constandinei Brezu (ce s-ar fi făcut Elena Zaharia fără ele ?), la care se adaugă două-trei interviuri şi — după toate indiciile — o destul de rapidă răsfoire a publicaţiilor legate de numele lui Ion Vinea, deci pe o atare bază de minimă rezistenţă, autoarea fixează axa unei cronologii de tot convenţionale în măsură să-i dea posibilitatea unei oarecare dispuneri a materialului analitic. Dorim să fim bine înţeleşi, spre a nu risca acuzaţia că recurgem la procedeul neloial de a judeca o carte nu prin ceea ce reprezintă ea realmente, ci prin ceea ce am dori noi să fie. In ce ne priveşte, nu facem decit să ne prevalăm de unele dintre condiţiile liminare ale genului istoric-literar numit monografie. Aşa cum am mai spus, satisfacerea unor asemenea condiţii este cu atît mai imperioasă atunci cînd în centrul atenţiei se află un scriitor asupra vieţii şi operei căruia — în plan strict documentar — se aştern nu puţine pete albe. Dată fiind şi situaţia specială a mijloacelor de informare bibliografică de la noi, istoria literară românească şi-a constituit deja o tradiţie pornind de la ideea că cei ce o slujesc sînt chemaţi mai întîi să documenteze în jurul subiectelor abordate. E la încremîna oricui să constate că cel mai de seamă adept al acestui punct de vedere nu este altcineva decit G. Călinescu insuşi, criticul şi istoricul literar român înzestrat cu cel mai mare talent de creator în acest domeniu. Cit despre „lecţia“ oferită de peisajul istoricliterar actual, e tot atît de evident că sensurile ei se îndreaptă în aceeaşi direcţie. In definitiv, o asemenea insistentă pledoarie pentru studiul monografic fundat pe investigaţia documentară exhaustivă nu vizează numai scopurile ce decurg din interesele generale ale istoriei noastre literare de azi. Desigur, valoarea în sine a acestei laturi nu e de neglijat şi să recunoaştem că nu puţine sînt acele apariţii editoriale a căror unică justificare decurge tocmai de aici. In schimb, — fără a avea vreun moment impresia că spunem ceva nou — să reţinem numaidecît că profitul imediat şi neîndoielnic tras de pe urma acestor eforturi de investigaţie este de identificat în însăşi substanţa lucrării în cauză. E un profit ce se vădeşte atît intensitatea materiei expuse şi interpretate cit şi în unghiul de percepţie estetică din care sînt conduse aceste două operaţii. Neexistînd un material concludent prin integralitatea lui, care să îndreptăţească exegeza sublimată, în cazuri precum acela al lui Ion Vinea riscul de a aluneca în improvizaţia critică devine iminent. Elena Zaharia pare a fi victima acelui orgoliu naiv potrivit căruia juxtapunerea unei suite de analize realizate în spiritul lecturii aşa-zicînd libere, „creatoare“ *) Editura „Cartea românească“, 1972 poate da naştere unui studiu cu adevărat sintetic. Aşa se face că psihologia creaţiei lui Vinea — cu putinţă de dedus numai din perfecta cunoaştere a omului Vinea şi a întregii sale activităţi — este fatalmente eludată. Cele cîteva intuiţii furnizate direct de lectura textului literar — în primul rînd aceea legată de prezenţa dominantă a lunatecului — nu beneficiază de necesara confruntare cu elementele de substrat genetic — în sens biografic, psihologic şi, desigur, din unghiul fenomenologiei creaţiei —, spre a se putea converti într-adevăr într-o categorie estetică sui-generis, înzestrată cu forţe coagulante revelatoare. Dacă, pe de o parte, autoarea ne-ar fi propus un portret critic al scriitorului — dedus cu mare stringenţă din biografia sa —, după cum, pe de altă parte, dacă ne-ar fi condus cu neîndoielnică siguranţă de sine în subteranele laboratorului de creaţie al „eroului“ său, se înţelege, alta ar fi fost deschiderea ei spre structurile operei literare supuse interpretării. La rigoare, unele dintre analizele inserate în sumarul cărţii — privite independent — pot fi socotite chiar remarcabile. Ne gîndim, de exemplu, la părţile în care sunt comentate volumele Paradisul suspinelor şi, parţial, Lunatecii. Efectele unei anume tensiuni critice obţinute pe calea interpretării textului din unghi descriptiv-tematic sînt astfel demne de reţinut Iată spre edificare următorul pasaj desprins din analiza pe marginea romanului Paradisul suspinelor : „Din pagini ţîşneşte uneori imaginea unui „copil teribil“, de o precocitate înspăimîntătoare, înrăit brusc de o refulare tragică, gata să dea foc universului pentru obsesia lui erotică ; metafore violente îl însoţesc spre infern, ca un cortegiu de monştri carnavaleşti. Apoi se face noapte şi din aerul ireal coboară un lunatec ce păşeşte înfiorat şi candid spre paradis pe o punte de suspine. Lia devine crinul acestei nopţi, crin pe care nimic nu-l murdăreşte, cînd suavă şi castă ca o madonă, cînd veştedă şi impură ca o bacantă. Ea e o femeie blestemată din lumea „diabolicelor“ lui Barbey d'Aurevilly şi bolnavelor fecioare visate de Poe, sortite să-şi poarte fascinaţia dincolo de viciu sau de moarte. O tristeţe bolnavă şi pătrunzătoare învăluie paginile despre viaţa ascunsă a Liei. In această zonă de noapte a scrierii, Darie şi Axei se confundă într-un chip unic, tragic prin intensitatea suferinţei : bărbatul infirm în faţa dragostei. In zadar Lia plinge prin sunetele frumoase ale pianului sau chiuie isterică în noapte, fiindcă bărbatul iubit nu poate răspunde dragostei.” Rămînînd tot la capitolele despre proză, trebuie să mai spunem că discuţia despre controversatul roman Venin de mai şi aceea despre publicistica literară a lui Vinea sînt absolut neconcludente. Slaba stăpînire a materialului se răzbună cu toată cruzimea. De altminteri, să remarcăm in treacăt că însăși viziunea generală a Elenei Zaharia asupra pamfletului lui Ion Vinea ni se pare eronată. Ceea ce autoarea consideră a fi „stil ştiinţific, detaşat“ nu rezultă, credem, din ideea că chiar şi în pamflet „Vinea se lasă furat de artă, de viziuni ale imaginaţiei“. Ne luăm cu atenţie seama la adresa, la mesajul social-politic şi moral al textului, hotărît lucru, la mijloc nu poate fi vorba decit de o disimulare prin stil, ceea ce nu face decit să potenţeze artistic un conţinut uman de maximă acuitate in cele mai neaşteptate direcţii. Clarificări şi mai presante — atît de cunoaştere cit şi de evaluare critică — reclamă poezia lui Ion Vinea. Or, în acest sector, tentativa Elenei Zaharia e departe de a se fi soldat cu rezultate relevabile. Parcurgînd cele aproximativ 50 de pagini pe cuprinsul cărora se desfăşoară analiza volumului Ora fîntînilor eşti izbit de absenţa criteriilor coordonatoare, criterii care, fireşte, nu pot exista decit cu condiţia aceleiaşi depline cunoaşteri şi sistematizări a materialului. S-ar fi cerut deci ca şi de data aceasta Elena Zaharia să facă figura unui virtual editor al operei lui Ion Vinea. Lipsa de substanţă a capitolelor acestora pare a avea şi o altă explicaţie: inapetenţa Elenei Zaharia pentru critica de poezie. E un fapt cu atît mai sesizabil, cu cit absenţa oricărui exerciţiu prealabil — ce a mai scris Elena Zaharia ? — se resimte şi ea din plin. In încheiere, ne întrebăm de ce unora, totuşi, cartea despre Ion Vinea a Elenei Zaharia — o carte vădit tutelată de o anumită suplețe eseistic-didactică — li se pare agreabilă și chiar interesantă. Să fie oare vorba numai de mult invocatele capricii ale gustului ? Greu de dat un răspuns afirmativ. Elena Zaharia ion vinea: Premiile Concursului republican de creaţie literară pentru pionieri şi şcolari S-a Încheiat Concursul republican de creaţie literară pentru pionieri şi şcolari, ediţia 1972, organizat de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Invăţămîntului şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. La concurs au participat zeci de mii de copii din toate judeţele ţării, prezentînd scrieri în proză şi versuri, piese de teatru, scenarii radiofonice. Juriul republican — alcătuit din scriitorii Virgil Teodorescu, preşedinte, Hedi Hauser, Gabriela Melinescu, Eugenia Tudor, Ion Crînguleanu, Viniciu Gafiţa, Victor Kernbach, Ovidiu Zotta, a decernat un număr de 28 premii I, 37 premii II, 29 premii III şi 125 menţiuni. Lucrările premiate şi menţionate, precum şi alte scrieri valoroase prezentate la concurs, vor apărea in culegeri speciale, in revistele literare şi în publicaţiile pentru copii. AZI ÎN LIBRĂRII EDITURA „EMINESCU" — George Călinescu : Cartea nunţii. Colecţia „Romanul de dragoste“. — 296 pagini, 6 lei. — Henriette Yvonne Stahl: Pontiful. Colecţia „Romanul de dragoste“. — 264 pagini, 7,50 lei. — Dr Ion Nica : Mihai Eminescu, structura somatopsihică. Cuvînt înainte de Const. Ciopraga. — XII 4- 406 pagini 4- 20 planşe hors text, 14,50 lei. EDITURA „CARTEA ROMANEASCA" — Matei Gavril : împărăţia, nuvele. — 224 pagini, 8 lei. — William Faulkner : Pe patul de moarte. In româneşte de Florian Popescu şi Paul Goma. — 240 pagini, 5,25 lei. EDITURA „MINERVA“ — Alexandru Macedonski: Poezii. Seria „Arcade“. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Dana Dumitriu. — 272 pagini, 7,75 lei. — Neagu Rădulescu : Un catîr bine crescut, ediţia II-a. — 324 pagini, 8 lei. EDITURA „ALBATROS“ — Constanţa Buzea : Veac pentru îngeri, versuri. Colecţia „Albatros“. — 192 pagini, 7,25 lei. — Victoria Ana Tăuşan: Brăţara lui Prometeu. Colecţia „Colocviile adolescenţei“. — 168 pagini, 3 lei. EDITURA „ION CREANGA“ L. Caragiale : Monumente şi schiţe. Colecţia „Biblioteca şcolarului“. Text stabilit şi note de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin. Prefaţă: Cornelia Ştefănescu. — 258 pagini, 1 lei. — Alexandru Raicu : Un plai la pescuit, versuri. — 56 pagini, 3,75 Iei. EDITURA „LITERA" — Ion Alexandru-Durac : Trepte restituite, versuri. — 100 pagini, 10 lei. EDITURA „DACIA“ — CLUJ — Al. Ivasiuc : Corn de vînătoare, nuvele. — 115 pag., 4 lei. — Paul Everac: Poeme discursive, versuri. — 127 pag., 12,50 lei. EDITURA „KRITERION“ — József Attila : Versek (Versuri). Colecţia „Clasici maghiari“. — 230 pag., legat 27 lei. — Otto Alscher : Der Löwentöter (Vînătorul de lei). Colecția „Cartea de vacanță“. — 172 pag. broşat 6,50 lei. I MELANCOLICI „Sînt foarte meditativ — ne mărturiseşte S. N. — şi rare sînt zilele în care zîmbesc“. Explicaţia acestei neobişnuite seriozităţi o aflăm într-o poezie de inimă albastră: „Plopul care-n prima seară / A fost martor la sărut / Se usucă şi-şi coboară / Crengile pînă-n pămînt. // Zimbetul mi-ai luat cu tine I Mi-ai lăsat in schimb durerea / M-am închis în a mea sine I Unde domină tăcerea“. „M-am închis in mea sine", memorabil vers, nu? Tot un meditativ este si B. I., care însă, pe lingă asta, are si avantajul de a tine in frîu un Bucefal. Şi sint mereu legat de vise /Trăiesc speranţe vagi în val / Păşesc molcum pe căi închise ! Şi ţin în friu un Bucefal. Acelaşi complicat şi pîrdalnic „sine“, care e de fapt un fel de „tine“ cu „mine“ după cum ne-o arată clar strofa: „Eşti tot ce poate fi in mine / De-aceea cred că voi pleca / Te înţeleg perfect de bine / Şi deci evit să-mi spui ceva“. Antologic vers: „Eşti tot ce poate fi in mine“... Păi nu? Un mare meditativ este şi G.B. Spre deosebire, însă, de B.I. si S.N. care sînt melancolici de cînd se ştiu, B.G. a avut pînă nu de curind o inimă de piatră. Dar ce folos! ..Din trista inimă de piatră Cum credeam că-s pe vecie tu ai izbutit pe dată Să-mi trezeşti melancolie“. Cum s-a produs această mutaţie sufletească? Simplu: „Cind arzătoarea ta privire Am simţit-o intîia oară N-am mai fost stăpin pe mine Cum eram odinioară“ Sau mai concret: „Ai trezit în mine doruri M-ai făcut să simt că viaţa N-are farmec făr-de-amoruri E mai rea ca bruma, e mai rea ca ceaţa". E mai rea ca toate manifestările meteorologice la un loc. Un alt poet foarte meditativ, V. M. căruia îi plinge pînă şi lacrima (!), îşi ameninţă iubita cu abandonul: „Departe, departe de tine Prin lacrima-mi ce plinge Va plinge şi însuţi (sic!) mormînt Şi plinge Şi lacrima-mi plinge Departe, departe mă duc". După ce ne impresionase cu strofe ca : „Luna-mi pare-ntunecată Cursul lin al undei tunet Marea-mi pare-nvolburată Amărit, lipsit de zîmbet, S. N. mă previne : „S-ar putea să-mi imputaţi faptul că am folosit cam multe adjective, dar am posta redacţiei vrut să redau cit mai bine atmosfera de melancolie care m-a cuprins“. Ei da, cum aţi ghicit? Simţeam eu că nu sunt chiar perfecte poeziile, dar la chestia asta cu abundenţa de adjective nu mă gîndisem. Asta este. încolo versurile sunt geniale. Cezar Baltag V.B. Scrii prea mult. Şi de multe ori fără aplicaţie. E adevărat, cîteodată porţi fire de polen pe degete şi răbdare în suflet. Atunci lucrurile ies mai limpezi şi mai aproape de izvorul cu flori. Citez, pentru încurajare şi întru amintirea străzilor Brăilei, „Desprinderea de cîmpie“ : „Netulburat de nimeni gornistul sună în fruntea / oştirilor mele / semnul deşertului. / O, nesfîrşitele semne deasupra cîmpiei asurzitoare / — fierbinte, smeadă, hrănită cu nisip / cîmpia e o detunătură de aur“. GEO PADURARU. „La ceasuri tîrzii“ încerci să te războiaşti cu „iluziile pierdute-n curcubeu“ Joc steril. Sapi cu barda-n muşchiul pragului ca să dai peste-un muşuroi de furnici. Legi cuvintele cu paie şi legătura nu rezistă. Trebuie, dacă vrei să face proză, să străbaţi cu ochii deschişi străzile. Toate aiurelile alea lirice — şi te crezi mare maestru în chestii de-astea — nu fac doi bani pe lingă o vorbă plină de savoare, aşa cum aud eu prin pieţe, bunăoară. IONEL NISTOR LUPOAIE: N-are nimeni nimic cu dumneata. Pînă în clipa cînd devii insinuant şi de rea credinţă. Te anunţ că iubim poezia patriotică cel puţin cît o iubeşti şi dumneata. Dar nu credem, nici în ruptul capului, că o compunere ca „Prezentul şi noi“, din care voi cita cîteva rînduri poate mişca inima cuiva „Noi, sub imboldul muncii creatoare / Schimbat-am rostul vieţii proletare / Iar ţara ce se cheamă România / Cu fericirea azi oficiază cununia / ...Poporul într-un imn de veselie / Preamăreşte sfînta Românie / Fiindcă după lupte seculare / Ţara noastră este ca o floare“. E datoria fiecăruia să ne cîntăm ţara. Dar pentru asta mai trebuie şi talent. C.D. BOTOŞANI. Trebuie să munceşti mult. Şi să înveţi să elimini lucrurile comune. Citez cîteva versuri care mi-au plăcut : „Iată-mă un albatros / cu picioarele nenăscute încă / — Am aripi lungi / Şi ştiu zboruri de mai multe feluri. / Curenţii care m-au prins / nu mă lasă să-mi aşez lacrima / pe firele de iarbă“. N.S. Citez poezia închinată lui Mircea Dinescu : „Dansăm horă-nvingătorii / Vinul nu ne mai îmbată / Pe-o surcică de lumină / Tragem dumnezei pe roată / Vina, vina n-o culegem / Sfîrtecăm pămîntul supt / Ochiul nu se mai întoarce / Cînd arcuşul se vrea rupt / Şi rămînem trişti în gestul / Care nu-i al nostru, nu-i / Hora-şi cere altă carne / Dar n-o spunem nimănui“. Fănuş Neagu a-4 punct şi virgulă) „SATRA“ în limba slovacă La Bratislava a apărut recent o nouă traducere a romanului Şatra de Zaharia Stancu. Versiunea în limba slovacă, semnată de Milotei Bogonova, a fost publicată de Editura Tatrán. Pînă in prezent romanul Şatra a apărut în germană (3 ediţii), în franceză, în turcă şi în maghiară. Cartea reprezintă cea de-a 96-a traducere în volum separat a operelor lui Zaharia Stancu. Rep. Un roman moral ? Dacă nu mă înşel, cel mai vechi text de proză artistică din Egiptul antic este o istorioară avînd ca temă prinderea unui hoţ. Legată de ancheta în jurul unor fapte criminale, povestea lui Oedip pune în mod exemplar problema destinului. Raskolnikov, eroul lui Dostoieveski, ne conduce in cea mai profundă dezbatere de conştiinţă a omului modern. Prin Lafcadio, tulburătorul de conştiinţe André Gide propune filozofia actului gratuit. Hamlet este un anchetator pe cit de abulic pe atît de crud. Meursault al lui Camus şi domnul K al lui Kafka sînt prada unor anchete absurde. Toate aceste personaje aparţin unor opere care nu au drept scop nici să amuze, nici să ne moralizeze, ci să ne ajute să cunoaştem mai adînc fiinţa umană. Se ştie cit de sever a fost Camil Petrescu, într-un eseu al său, cu romanul poliţist, in numele demnităţii artei, adică al dificultăţilor ei superioare. După cum se ştie că spirite subţiri ca Paul Morand îl acceptau cu încîntare, iar Gide socotea pe Simenon drept mare scriitor. Fără a dispreţui acest gen de literatură, care vizează amuzamentul (fie şi fioros) şi moralizarea (îndeobşte anchetatorii sunt făcători de dreptate, iar criminalii îşi primesc pedeapsa cuvenită), eu am renunţat la lectura romanelor poliţiste odată cu terminarea cursurilor şcolii elementare, preferind să mă plictisesc citind Messiada lui Klopstack sau să mă instruiesc citind Amadis de Gaulla. Virtuozitatea inteligenţei din literatura poliţistă mi-a părut tot atît de sterilă ca şi aceia din jocul de şah. Peste mulţi ani (aproape o viaţă) deci, m-am decis să citesc Romanul care ucide (vai, ce titlul „vinovat") de Nicolae Mărgeanu. Trebuie să recunosc că, din punctul de vedere unanim al genului, cartea mi s-a părut o reuşită. Epică pură, ale cărei constringeri sunt cu suficientă degajare respectate, vădind atît abilitatea autorului în asigurarea misterului, cit şi moralitatea faptului literar, relevabilă nu chiar construcţia operei: o lume imundă privită cu juste măsuri de un ochi curat (bineînţeles, observaţiie mele sînt pe cit de generale, pe atît de anodine). Satisfacţia mi-a sporit prin împrejurarea că era vorba de un roman poliţist autohton. Nu am termeni de comparaţiedin cauza inculturii mele in materie : am aflat mai mult „după ureche", că literatura poliţistă profesionalizată îşi revendică teritorii tot mai complicate, ba chiar abstruse, „investigind" in genul insuşi), dar nu cred că reţeta să fie mai exact respectată de celebrii autori străini, ba dimpotrivă, inestricabilul modernităţii mă îndeamnă a presupune că nu. Cu inima totuşi împăcată, am recomandat deci prietenilor şi cunoscuţilor, amatori de atari lecturi, Romanul care ucide. Dar dacă mă situez prezumţios în postură de critic literar, nu mă pot împiedica să observ că, un prozatorartist, cu propensiune spre sondaje umane, ar fi atribuit odioasa crimă micuţei Nicoletta, nu numai din cauză că, psihologic, ea este personajul cel mai matur, cu cea mai mare potenţialitate estetică, ci şi pentru că astfel, ca victimă a mediului familial, abject, în care a crescut, ar fi aruncat în acest mod asupra celor din jurul ei sumbra lumină care le lipseşte, lumina cu adevărat urit pămintească. „Moralitatea" romanului poliţist ar fi rămas, fireşte intactă. Ion Negoiţescu Zilele culturii călinesciene Aflată la a IV-a ediţie, Zilele culturii călinesciene au fost puse, anul acesta, sub semnul înalt al apropiatei Conferinţe a Partidului Comunist Român. Întreaga presă a relatat tematica celei de a IV-a ediţii dedicată acestui titan al culturii moderne româneşti care a fost George Călinescu. Personalităţi de prestigiu venite la Oneşti din toate colţurile ţării au realizat printr-o serie de comunicări, interpretări, opinii, un simpozium menit să desfăşoare o neîncetată investigare a marilor coordonate ale operei călinesciene. Ştiinţă, poezie, cîntec — acesta din urmă înălţat mai ales sub corzile menestrelului nostru, neîndoios strălucit, pe nume Tudor Gheorghe — au dat celor trei zile sigiliul unei manifestări de prestigiu. Un fapt se impune: suntem martorii ridicării culturale a unor municipii, în curs de personalizare spirituală puternică, datorită căreia orice sentiment al provinciei dispare. Caldul salut, prezentat la Oneşti de Victor Enăşoaie, secretar al Comitetului judeţean Bacău al P.C.R. nu substituie, trebuie s-o spunem, absenţa intelectualilor şi scriitorilor băcăoani, unii dintre ei anunţaţi in program. Nu ştim cine va fi avut frumoasa iniţiativă a organizării Zilelor culturii călinesciene, dar dacă factorii de răspundere din Consiliul Municipal de Cultură şi Educaţie Socialistă, condus de un animator şi organizator competent, el însuşi scriitor (Constantin Th. Ciobanu), s-ar gîndi să imprime viitoarei ediţii un caracter internaţional, ar fi o iniţiativă binevenită pentru prestigiul acestei manifestări. Constantin Crişan Informaţie interesantă Foarte apreciată de cititorii de toate categoriile, revista „Pentru Patrie“, tipărită lunar de Ministerul de Interne, a apărut, în numărul de pe iunie (6) cu un cuprins variat şi interesant. Aspecte din munca plină de abnegaţie a lucrătorilor miliţiei noastre, rolul etico-social al intervenţiilor sale (reportajul „22 22 22 la dispoziţia dumneavoastră“), lupta neobosită contra infracţiunilor, relatarea unor cazuri de criminalistică („Acţiunea Vulturul") şi alte materiale, prezentate într-un stil de bună calitate literară, completează aria de informaţie şi de preocupări a publicaţiei. Autori consacraţi semnează versuri şi proză în acest număr reuşit al revistei. Red.