Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)

1972-07-22 / nr. 30

22 IULIE 1972 ION ROTARU O istorie a literaturii române (vol. II) Oricît ar părea de curios, în literatură adevă­raţii detractori nu se manifestă prin contestaţie, ci­ prin opacitate şi platitudine. Spiritul şi inte­ligenţa transformă o negaţie oricit de violentă in contrariul ei şi cazul cel mai ştiut este al pamfletelor lui Eugen Ionescu din volumul IIu. Un autentic detractor literar, în sensul arătat, este Ion Rotaru. Ambiţia lui de a produce o istorie a literaturii române (similitudinea de titlu cu Une histoire de la littérature française de Kieber Haedens este o pură întimplare), de la origini şi pînă in prezent, este pe cale de a se materializa : al doilea vollum cuprinde pe­rioada 1900—1945 şi este de presupus că în scurtă vreme va fi confecţionat şi cel de al treilea şi, desigur, ultimul, referitor la epoca de azi. Faptul este lăudabil în sine şi, departe de a confrunta valoarea cărţii cu actul publicării ei, trebuie să elogiem deschis iniţiativa pentru — cel puţin — meritul de a stimula scrierea şi tipărirea unor lucrări de acest tip (adică istorii literare). Cele peste 800 de pagini ale volumului al doilea din O istorie a literaturii române nu pot fi însă citite decit fie într-o stare de apatie, de completă amorţire a spiritului, fie într-o pe­riculoasă — prin consecinţe — progresivă agi­taţie interioară, fiindcă textul lui Ion Rotaru este, prin enorma cantitate de inepţii conţinute, profund răscolitor. Autorul şi-a conservat teh­nica parafrazării lui G. Călinescu, despre care s-a scris in legătură cu primul volum, făcindu-se şi necesara punere pe două coloane (Al. Dobre . ..Un plagiat instructiv-educativ“, în Convorbiri literare nr. 1/1972), însă în primul plan a trecut acum debitarea de „păreri“ (în înţelesul dat de Hegel) personale, ceea ce explică aspectul de imens Prostologhicon, din care o rubrică adecvată s-ar putea alimenta vreme lungă. Ca­racteristică pentru Ion Rotaru este sinteza cu totul neaşteptată şi bizară între locul comun şi derivatele sale, pe de o parte, şi o incoerenţă adîncă pe de a­ltă parte. ’Totul, dar absolut totul stă sub semnul acestui mariaj neobişnuit, în care elementul predominant este mobilizarea generală a şabloanelor lăsate la vatră şi gru­parea lor în batalioane de şoc, încercînd să de­limiteze succint cadrul istoric al literaturii de la începutul secolului. Ion Rotaru spune că „relaţiile de tip capitalist, în continuă dezvol­tare, căpătau tot mai mult teren”, după care ur­mează o asociaţie complet anapoda . „Fapt caracteristic, rezultînd din ambianţa socială a vremii, interesul pentru ţărănime devine tot mai accentuat“ ca şi cum pătrunderea capita­­lismului ar avea drept efect sporirea rolului ţărări­ei ! Tot aici, se arată intr-un fel aiuri­tor că „la cimia statului, coaliţia burgheziei si a moşierimii se perinda sub forma venirii la putere, alternativ, a , celor două partide zise «istorice»“ (s.n.) , se poate înţelege că respectiva coaliţie se putea „perinda“ la cîrma statului şi într-o altă formă decit „venirea la putere“, ori că perindarea în forma venirii la putere se putea petrece şi altundeva decit la cîrna statului ș.a.m.d. Dar această bîlbîire este un fleac pe linsă ce urmează. Adevăratul stil al" lui Iorga este descoperit de Ion Rotaru în necroloagele din oameni cari au fost, mamele scriitorr fiind trans­format într-un fel de orator de cimitire, specia­lizat în cuvintări funebre : „Abia acum şi aici se descoperă adevăratul stil al lui Nicolae Torga. El este al unui retor cu p-­in­ea st­ăpân­­ătoare şi largi gesticulaţii de la tribună, sau de la am­von, ori de pe marginea gropii u­nde urmează a fi coborît mortul, multe bucăţi ţ­inînd loc de ne­­croloage“ Pentru a face cit mai suses'-'vă id'ma că Emil Gârleanu este un prozator idilic, Ion Retşiru îşi imaginează o probă de groază : „In L* cules de vii dăm peste o «înfrăţire» între boieri şi ţărani mitneindu-se si veselin-'u-se de-a valma ca îrrtr-uri Canaan ; e o pagină pe care Zaharia Stancu, autorul lui Desculţ, nu ar putea s-o guste nici de frică“. La Hogaş este căutată­­cu iluminarea o anume trăsătură, pe care ne­­găsind-o, autorul exclamă victorios : ..Idiliza­­rea vieţii oamenilor simpli de la munte nu e de găsit totuşi la Hogaş“. Peste cîteva sute de pagini mai încolo, din aceeaşi pornire de a căuta ce nu există, Ion Rotaru va scrie despre Camil Petrescu : „Vorbind bunăoară de Sufletul naţio­nal, departe de a-l­­nev»....“ —, efectul fiind în­­cremenitor,­ din ce secrete motive se aştepta Ion Rotaru­ ca sufletul naţional să fie na­rat de către Camil Petrescu?! Pentru a spune­ că în puţine alte literaturi ale lumii sentimentul naturii este aşa­­de accentuat ca în literatura română Ion Rotaru solicita să se facă ,,mai întîi“ o corona­­raţie „la nivelul celei folclorice“, ceea ce anu­lează totul, deoarece folclorul nu se integrează pretutindeni literaturii. Nostimă, cel puţin, este afirmaţia pe care o face Ion Rotaru referitor la ambianţa literaturii în epoca interbelică : „Ori­cît de complicate ar părea raporturile şi inter­acţiunile multiple dintre structura şi suprastruc­tura societăţii, justeţea concepţiei materialiste despre istorie se verifică sub ochii noştri mai mult decît oricînd“, ceea ce înseam­nă că alteori se verifică mai puţin sau nu se verifică sub ochii noştri etc., etc. ; tot aici, starea socială a ţărănimii din epoca respectivă este crim»-----»’'că pri­tr-o epocală refe­­re la ...Moromete : ,Moro­­mete e departe de menalitatea vechilor clăcaşi ce se aflau în puterea discreţionară a moşieri­lor, arendaşilor şi administraţiei de dinainte de război, Moromete are o anumită, indiscutabilă, demnitate cetăţenească, citeşte ziarul — pen­tru sine şi pentru alţii —, comentează ştirile politice, are opinii independente face, în sfîrşit, însuşi politică, iar cu perceptorul sau cu jan­darmul se poartă ca un om care ştie bine că legile nu pot fi călcate prea uşor. Că noua etapă, necesară şi logică, a constituit totuşi un pro­gres o demonstrează faptul că a doua generaţie a Moromeţilor va produce oameni apropiaţi intru totul de ideile revoluţionare ale proletariatului“. Colosal ! O paralelă între Sahia şi Emines­cu surprinde prin ineditul perspectivei : „Nu nu­mai că prozatorul îşi propune în mod deliberat să înfăţişeze figura proletariatului în orîndui­­rea capitalistă — în definitiv lucrul se mai făcuse, începind chiar cu Eminescu —, dar, fapt semnificativ, personajele muncitori din nuvelele lui Sahia reprezintă pe omul înaintat al epocii, conştient de menirea istorică revoluţionară a clasei din care face parte“ Ce implicaţie are acest lucru asupra valorii artistice, Ion Rotaru omite să mai spună­­ în acelaşi spirit, Ion Ro­­taru găseşte că romanele lui Camil Petrescu sunt superioare teatrului său „mai cu seamă pentru că ele sînt strîns legate (chiar aşa — „strîns legate“ !) de o realitate socială foarte concretă şi chiar de biografia scriitorului“. Foarte aspru cu­­Mircea Eliade ale cărui romane sînt considerate drept „nişte jurnale consem­­nînd experienţe, de preferinţă cele sexuale“ (ipoteza cea mai plauzibilă fiind că ele au rămas necunoscute lui Ion Rotaru), autorul a­­cestei „sinteze“ îl numeşte pe Al. Dima „teoreti­cianul nostru cel mai avizat în problemele de literatură universală şi comparată“, temeiurile a­­cestei preţuiri superlative fiind urmat­oreie încă din 1934 dădea un studiu despre Motivele hegeliene în scrisul eminescian în 1944 traducea in germană şi comenta tipologic basme româ­neşti, iar mai recent, în 1966, traduce şi pre­faţează Literatura comparată de Paul van Tie­­ghem“, însă cu adevărat dezarmant este Ion Rotaru cind începe să împartă indulgenţe scri­itorilor, şi personajelor, de-a valma : „Pe croni­carii care scriu cu răutate despre vrăjmăşia «prostimii» îi iertăm, căci sunt nişte naivi (!). Au prevăzut şi ei (compătimitor ! — n.n.) unele lucruri, dar nu şi-a putut imagina rolul ţără­nimii in dezvoltarea democraţiei moderne. Pe Dinicu Golescu îl suspectăm pentru momentul de slăbiciune, emoţionat cum era după călă­toria în occident, pus pe căieli amarnice, şi atîta tot. Pe Bălcescu şi pe Eminescu îi iubim pentru strigătul lor romantic. Insă după apa­riţia lui Caţavencu orice batere cu pumnii în piept faţă de cauza ţărănimii o primim cu foarte mari rezerve.“ GRIGORE PREOTEASA Veşnicia albastră Tirzie şi postumă, editarea poeziilor lui Gri­­gore Preoteasa este o autentică restituire lite­rară, mai mult decît un act pios şi sentimental faţă de memoria militantului comunist dispărut pretimpuriu şi în condipuni dramatice. Talentul literar şi o reală sensibilitate poetică sînt însu­şirile cele mai vădite ale versurilor cuprinse in această plachetă, şi nu putem decît regreta neîmplinirea unei vocaţii adevărate : „înaintăm încet, sub puşti, spre eşafod, / pe lingă ani, pe lingă amintiri. / Nic’ o undă nu ne tulbură fruntea, / doar un zîmbet luceşte-n priviri. / Noi am băut alcoolul revolte’ / am atins limita de nordi a durerii. / Spre ghilotini urcind, / capul visează-n pletele tăcerii. / Minutele se prăbuşesc în gol. / Veşnicia pîlpîie albastră. / Te salut, mulţime strînsă-n străzi / să priveşti executa­rea noastră ! / Bezna se aşterne peste tot. / Noi, pierzîndu-ne giganţi, în ceafă, / creştem ca nişte fantome de fum, şi masca / istoriei ne cade pe faţă”. Grigore Preoteasa este, în aceste puţine poeme, un liric interiorizat şi reflexiv, autor de sugrumate notaţii cu o veritabilă capacitate de sugestie : „Trece rondul de noapte ursuz, / bocănind pe lungi culoare, / cercetind la vize­tă, / bătînd la verigi. / Am fugit ? Am murit ? / Răspundeam mecanic din somn, obosit : / — Da, Aici !... / Apoi năvăli şi toamna prin zid, / uriaşă, uriaşă, / de singe, de umbră, de oxid, / alungind prin lungi culoare / umbrele galbene, umbrele-amare, / şi tîrziu şi vîntul la gratii / a bătut cu degete mici. / I-am răspuns şi toam­nei, mecanic, din somn . / — Da, da ! Aici !...“ Sanatoriul, închisoarea şi lagărul sentimentul specific revoltatului este cel al reclusiunii sunt realităţile acestor poezii, prin compensaţie cău­­tîndu-se spaţiile largi, ilimitate : „Spaţii mari şi tăceri se întind / Nu le cuprind. / Zăvoare enorme cad şi se-nchid / în noi, ca în zid. / Iată, îţi dărui tot sufletul, rupt, / c­u porţile sparte. / Fagurii-apusului işi scutură-n vînu / viespile moarte. / Nu striga! / Nu fugi! Nu se-ntîmplă nimic / în Infinitul mic. / Doar anii şi vîntul bat fără-ncetare / infinitul mare...“ Cum ar fi arătat poezia de mai tîrziu a lui Grigore Preoteasa ? AURORA CONŢESCU Ecou in nisip Un debut foarte bun! Sensibilitate, lirism profund, siguranţă a expresiei , şi, mai presus de toate, un timbru poetic de neconfundat — iată prin ce se impune intima carte a Aurorei Conţescu : „La peştera cu păsări şi, cu destine moarte, / în flăcări verzi stă Phoenix, in puru­­re-ntrupare . / Torentul larg al vieţii îi curge la picioare / şi de departe, toate se-ndreaptă spre departe... / Sunt păsări de culoare şi păsări de mireasmă. / Clociţi în ape-s puii şi-aliniaţi pe vînt. — De foşnete sint păsări, zburate din pămînt / şi-nlănţuite-n aer ca o catapeteasmă, / între tuneluri strimte şi-albastre, cozi resfiră / hectare necuprinse şi verzi, de păsări-liră, / iar lebedele-n sălci’ bolnave de lingoare, / pe Dunăre se-apleacă şi ciugulesc răcoare. / Fan­tastice penare răstoarnă carul sacru al ploi­lor de vară, cu miros alb şi acru, / iar ţipătul luminii, filtrat prin verzi cristale / adoarme în abisuri pe mari orgii florale, / cind ceasul greu de plumburi, în miez de noapte sună, / în gea­manduri sonore lovind cu clonţ de lună“ Aurora Conţescu scrie o poezie în care nota specifică este dată de căutarea unui spaţiu al emoţiei, eliberator şi pur : „Provincie-zăpadă maculată / de firimitura unor zei sătui, / un nimb de sfînt pe capul nimănui, / alături de-o Golgota patinată — / te-asemăn cu acele mici gutui, / ce se zbîrcesc, dar nu se coc vreodată, / iar viermii ,obosiţi să le străbadă, / se sinucid în sîmburii verzui. / Eu mai respir în carnea ta. In rest, / ca unică măsură de protest, / în suflet iţi dau locul dinspre iarnă. / Şi stau în virful meu de anotimp, / un cactus cu otravă rea în ghimp, / sorbind întreaga lume, prin lucarnă.“ Acelaşi sentiment îl găsim şi în această Cutie de rezonanţă, adevărată artă poetică Aeriene trestii au desenat în apă / o cifră, sau o şoaptă, sau un­­ refuz de-a fi / şi-au botezat amurgul ce-ntîrzia să-nceapă / cu nume de durere, scris cu cerneluri gri. / Nu mai privi afară. Nu asculta furtuna. / coboară pe spirala cochiliei de var / și du-mă la ureche : în mine cîntă luna / cu tamburine-n formă de flori de nenufar.“ Luat in totalitate, volumul este inegal, fiindcă autoa­rea nu a avut puterea de a lăsa pe dinafară cam o treime din cuprins, primul ciclu In special fiind compus din versificaţii reci, ilustrative : „Pe laviţa înaltă dintre Car­­paţi şi Prut / au stat bâtrînii mei cei fără nu­măr, / bind vremea lor. / Şi vremea l-a băut / In cana lor de lut, / cu zmalţ pe buză. / Cu zeghi de flori se învelesc pe umăr / Şi ornic, pasul meu îl cer din spuză.“ însă cartea Auro­rei Conţescu este mai mult decit o promi­siune — autoarea este o poetă formată şi au­tentică. Mircea Iorgulescu Poetul „cronicar Scriam într-un mai vechi articol, consacrat lui Adrian Păunescu, despre vocaţia de „croni­car“ a poetului. Bineînţeles, mă gindeam, şi atunci şi acum, nu la un tablou istoric obiectiv, cu aspect anecdotic, epicizat, şi nici atit la ca­pacitatea poetului de a se inspira şi de a com­pune prompt pe marginea evenimentului politic şi public, cit la un „stil“ bazat pe transfigurare subiectivă. Cronica este, de obicei, un refugiu şi o împli­nire de alt ordin a autorului ei, o compensare a destinului. Nu stă ea cel mai adesea, sub semnul anxietăţilor grozave, al conştiinţei că vremea avută în vedere e superlativă între toate, nu stă sub semnul unei nelinişti şi al sar­, casmelor născute din ea şi nu îmbracă, îndeob­şte, haina extremelor, aerul jălarnic, ori exal­­tant ? Cititorul modern citeşte cronică, în primul rînd pentru omul-artist ascuns în ea, pentru reacţiile lui umorale, pentru topirea lor într-un limbaj eroic sau catastrofic. Autorul de cronică nu instruieşte, ci înfioară. El e un „filozof“ al istoriei, ale cărui buze s-au pecetluit într-un rictus amar. Istoria unei secunde vrea să spună consem­narea reacţiei la eveniment, nu istoria eveni­mentului ca atare, clipa agitată şi fierbinte a declanşării atitudinii. Istoria găseşte în Adrian Păunescu un poet cu imaginaţie clocotitoare, pe potriva tensiunii ei. Un poet pentru care simţul măsurii, în bine şi în rău, e departe de a fi o calitate. Tot ce vine în atingere cu sine e o excepţie, o stare explozivă, ca şi cum s-ar păşi mereu printre mine. Ca în cronică, poetul tră­ieşte sub zodia unor vremuri de mare patos, de risc, de cruzime, de nelinişte ! „Intr-o lume aflată permanent / sub stare de risc, / uităm adesea că există, totuşi există, / / şi riscul pe cont propriu. / / Poezia este / un risc pe cont propriu.“ Ca întotdeauna, Adrian Păunescu reuşeşte să-şi transpună cel mai bine vitalitatea în de­formarea apocaliptică, unde cuvintele se năruie ca înseşi imaginile pe care le compun într-un soi de turn Babei. El este, de predilecţie, poetul diluviului şi al secetei nimicitoare : „S-a înve­chit lumina şi ploaia s-a stricat, / şarpele casei însuşi a putrezit sub sat. / / O tulbure otravă dospeşte lent in rîu, / parcă nebun e bobul ele­mentar de grîu. / / Se spinzură fintîna de euro­penele ei, / pe ochiul trist al vitei ard pete de ulei. / / Un cal cu coada-nn aer nechează-n zi­duri, rar, / din hornul casei iese nu fum, ci băle­gar. / / în cimitirul mare dorm morţii supra­­puşi, / copiii prind învăţul zăvoarelor la uşi. / / S-a învechit lumina, pluteşte ca-ntr-un ou, / Cind pasărea sub coajă s-ar aşeza din nou. / / Cîmpia e uscată şi stearpă dinadins, / de-un secol norii lumii au terminat de nins. / / E mă­gura tocită, din oseminte ies, / cu luciu toxic, flăcări, şi fără înţeles. / / Şi oile-ngenunche, aproape numai piei, / pascîndu-se-ntre ele. Pînă cind dau de miei. / / Acum nici nu mai plouă din norii uriaşi, / ci parcă din canalul de scurgeri din oraş.“ E poetul suferinţelor, al chinurilor cărnii, atinsă de pedepse misterioase, ca în blestemele profeţilor : „Pot spune că din pulpă şi-a luat avîntul pî­ini, / genunchii mei­ storcindu-i de orice cartilagii, / imensa mea măsea făcea rava­gii, / pe care nu mai pot să le reprim. / / Trăiesc aproape numai pentru ea, / îmi saltă ceafa cu îndemînare, / geme în sternul gol, spre-a mă mişca, / prin cerul gurii fluieră călare.“ Suferinţa capătă la el origini inexplicabile, cu atit mai crude, cu atit mai dureroase, ca în ale­goria lemnelor aruncate in foc și care, într-un tîrziu, refuză a mai fi arse : „Intr-o pădure, vara, cind păsările / lumii se rostogolesc pe broboanele de sudoare / ale lui Dumnezeu, / într-o pădure — în canicula apăsătoare — / trosneam în sobe, în ridicole sobs, / şalele noas­tre aprindeau focul / unei farse groase, unei umilinţe. / / Unde sînteţi voi, friguroşilor ? Mai auzim / hohote de rîs undeva, in casele / îngro­pate in răcoarea poienilor.“ De asemenea, jalea e de felul celei inlăcri­­mînd versurile lui Goga, şi imaginea următoare, cu Dunărea bocindu-1 pe Bălcescu, e de mare efect liric : „Acum din nou bărbatul cu ochii mari şi puri / Se-apropie de ţară, cu o durere veche, / Şi Dunărea-1 boceşte năprasnic din trei guri, / Albastru rezemată de ceaţa Mării Negre." Poetul „cronicar“ mînuieşte cu virtuozitate veninul sarcasmului şi al caricaturii enorme, în fantasmagorice întruchipări : „Părul dement îi îngheţa pe tîmple / şi cobora în falduri deli­rante / muşcîind din maxilar şi întins pînă / sub nară, ca un preş de diamante. / / Nici nu mă mai recunoştea ; privea­­ tot timpul — înainte, ca un orb, / urechile atent pluteau afară — , coarne de melci care se reab­sorb.“ Calitatea textului său e de a absorbi ideile politice, morale etc. în pamflete, în blesteme, în obscure întîmplări cu aer oracular, aluziv! Un simţ al vinovăţiei şi al greşelii nerostite scorojeşte, pînă la cenuşă, pielea versurilor : „Am şi pierdut cuvîntul vederii şi greşelii, / uitarea burniţează treptat pe ochii noştri ; / pă­­mîntul meu e pielea eternelor pielii / foarte urît umflate de apă şi de drojdii.“ Pe măsura lui, o ocultă maşinărie ne pîndeşte, ne inva­dează şi ne sfredeleşte existenţa : „O moară de şuruburi nu macină nimic, / demult nu creşte griul pe cîmpurile goale / pe unde nasc şuruburi de veştejite foaie / norul de reci şuruburi, izvo­rul venetic." O altă temă de întindere a cărţii lui Adrian Păunescu e situaţia, în istorie, a poetului. Temă mai discursivă, mai directă, fără desfăşurare de cataclisme a imaginaţiei, apelînd la simbolul martorului, judecătorului şi victimei în acelaşi timp. Fantoma poetului circulă printr-un tragic, ţinut, acoperit de cadavre, deţinînd adevărul. E universul „marelui mecanism“ Shakespearean: „Cu miinile la ochi — care sint zece — / şi care văd şi nu mai pot să plîngă, / al lumii încă şi fiinţă încă, / poetul pe pămînt în fugă trece.“ Dintr-o carte mai puţin poetică şi mai mult pamfletară, cum este Istoria unei secunde, se vede mai ales temperamentul, energia și incisi­vitatea poetului Adrian Păunescu. Dan Cristea fi fi cronica literara Câm­il Baltazar : „Reculegeri în nemurirea ta“*) Cit de discutabilă apare în­cadrarea poeziei lui Camil Bal­tazar în sfera simbolismului (E. Lovinescu) şi mai ales în aceea a modernismului (G. Călinescu), la ora actuală, îşi poate da ori­cine seama. Situaţia se expli­că nu atit prin rapidul proces de clarificare şi deci de delimi­tare a noţiunilor ce definesc mişcările literare în cauză , cu toate că circumspecţia criticii contemporane in direcţia utili­zării acestor noţiuni este ea însăşi semnificativă. Dovada materială directă menită a indi­ca ridicatul grad de hazard im­plicat în amintitele clasificări ale criticii interbelice o formea­ză desigur însăşi poezia lui Ca­mil Baltazar. In chip vădit, con­troversatul poet de altădată, in momentul de faţă, ni se pare a fi au­torul unei opere care prin întreaga ei structură reprezintă tot ce poate fi mai nepotrivit cu ideea de şcoală sau de mişcare literară. Cine încearcă să „ilustreze“ concepte estetice precum simbolismul ori modernismul prevalindu-se de existenţa poeziei lui Camil Baltazar are toate motivele să fie dezamăgit. Parcurgînd în întregime opera poetică a autorului cărţii Flaute de mătase, exegetul de azi nu nu­mai că nu are şansa de a descoperi măcar citeva mostre care să divulge în vreun fel intenţii direct programatice, dar tot atit de in­­concludente sînt şi tentativele de a depista anume semne din car© să rezulte că pe poet il atrăgea intr-adevăr o tendinţă sau alta. Inaptă­­ pentru marile demonstraţii de forţă capabile s-o situeze pe piscurile insolite ale unui relief poetic caracterizat printr-o ex­traordinară capacitate de a se d­iferenţia la nivelul derutantei des­prinderi din context şi de a propune astfel noi definiţii pentru cu­tare sau cutare mişcare literară, poezia lui Camil Baltazar este, în schimb, definitorie pentru o situaţie nu mai puţin demnă de aten­ţie. Este vorba de acele vocaţii lirice autentice care îşi sprijină de­mersul pe putinţa de rămînere aproape continuă în stadiul inspira­ţiei ingenui, fără a se neglija insă cu totul cerinţele instinctului de adaptare la climatul poetic general. Sub cel din urmă aspect, „în­drăznelile“ merg uneori pînă acolo incit impresia că poetul face do­vada unor opţiuni clare, pentru moment, cu greu poate fi infir­mată. In cazul lui Camil Baltazar, aceasta pare a fi sursa clasifi­cărilor operate atit de E. Lovinescu, cit și de G. Călinescu. De a­­ceea, nu ne vom mira să aflăm că pentru primul critic Camil Balta­zar e un simbolist, poezia sa apărînd ca un pandant la aceea a lui Bacovia, dată fiind împrejurarea că „in afară de sugestia muzicali­tăţii psalmodice, atmosfera baltazariană se obţine şi prin îngrămădi­re de imagini, ce se deosebesc şi prin noutate şi prin omogeni­tate". La rîndul lui, G. Călinescu argumenta modernismul acestei poezii referindu-se fie la fondul ei psihologic („Dintr-o sensibilitate excitată şi din excesul de lamentaţie poetul scoate un fel de eu­forie a delirului blajin, lăsindu-se extaziat de viziuni procesionale, de ceremonia anticipată a morţii”), fie la elementele de recuzită şi chiar de viziune poetică. „Lipsite de elementul durerii, micile poezii din Flaute de mătase — mai observă criticul — cultivă un serafism infantil intr-un soi de paradis miniatural, făcut din substanţe pure şi graţios sonore. Universul e tăiut din clinchete, străfulgerări, unde, arome, elemente în genere diafane şi impalpabile, ori măcar sublimate. Aici găsim : zăpadă, mătase brumată, pene albe, nar­cise, căprioare, tapete verzi, clopoţei, şipote, garoafe, porumbei, fildeş, harfe, ametiste, opale, sicrie de azur, zurgălăi, clopote. Din ele poetul construieşte o zonă cu heruvimi plutind în candori şi me­lodii : „Taci lin, / îngerii serii vin, / seara vine / şi-a căzut zăpadă." Din toate acestea, importantă este însă constatarea că Întregul fe­nomen de contaminare modernistă, la Camil Baltazar, se produce în virtutea celei mai normale aspiraţii de a evita anacronismul, în­­tr-o situaţie în care avem de-a face cu un temperament liric tradi­ţional, dominat de o sensibilitate domestică, de idealuri morale molcome şi armonioase. Că acest poet nu are deloc ambiţia de a-şi concura marii contemporani în ceea ce priveşte punctul de vedere asupra existenţei e un fapt indubitabil. Cel mai de seamă filon te­matic al poeziei sale, anume cel erotic (propus de prezenta culegere), confirmă, credem, pe deplin o atare afirmaţie. Elocventă apare, de exemplu, deosebirea de optic­ă asupra iubirii raportîndu-ne la cel puţin două din modelele fundamentale oferite de tradiţie : Eminescu şi Macedonski Contemporanii proeminenţi ai lui Camil Baltaz­ar sînt interesaţi de inflexiunile tragice, de neliniştea metafizică trans­misă de poezia celor doi înaintaşi, văzînd vn­eros punctul maxim al impasului ontologic. în schimb, autorul culegerii Vecernii are naivi­tatea de a cantona într-o viziune al cărui cuvînt de ordine îl dă elegiacul expurgat de mari traumatisme filozofice şi morale. Aşa se face că romanţa eminesciană se metamorfozează dezinvolt Intr-un dulce cîntec de dragoste domesticit : „Prietenă, eşti departe şi de iubire sărată, / îngăduie a mîinilor mele rugă de promoroacă, / Să fie cu paşi pe-nserare la ferestre / Şi să te roage : aminteşte-ţi ve­chea poveste // Vom şedea pe-aceeaşi bancă, sub aceeaşi seară, / îmbrăţişaţi de-aceeaşi împînzire de lună şi iară / Ochii noştri vor cuvinta lumină şi zori, / Peste sufletele noastre — mănunchiuri de albe flori“ (Polen de aur vechi) Pentru ca, la rîndul ei, litania ma­­cedonskiană, sfişiată de lamentaţii şi de angoase nevindecabile, să treacă în stihuri traversate de ■ o graţioasă şi reconfortantă melan­colie: „Mai ştii să alergi, / Mai ştii zîmbi cu lacrimi triste-n pu­pile, / Nu ai uitat copilăria din uliţa umbrită de salcîmi ? / Sufle­tul de-atunci ţi-l mai cunoşti ? / I­ mai iei în i­iim­i şi-l mai dez­mierzi ? // Elena, azi ştiu că tu aveai ochii trişti / De prea multă lu­mină şi naivitate. / A­zi ştiu, trupul tau aaaeta noaptea / Spre a-­şi putea desface in voie petalele învoite ; / Azi ştiu : mîinile tale erau miini de suferindă, / Tre-areea aveai inele de zori pe degete / Dară mai ştii alergă pe vechile poteci, / Dacă mai ţii minte lumina care atunci apunea, Vei veni / Să culegem mimoze cu surîsul gălbui) ! Şi să le îngropăm, pios, / In răvaşul de melodie şi de smaragd al sufletului" (Mai ştii să alergi ?) Cum se poate observa şi din poe­mul ce urmează, intimismul şi imagismul unui Dimitrie Anghel — de asemenea — se îndreaptă spre aceeaşi blinda şi euforică me­lancolie : „Mai ştii să taci, / Mai ştii să pogori / Pe trepte albe şi pe unde întomnate ? // In grădiniţa din preajma sufletului, / Narcisele veste'c, in me'ed'i ga'v ne­ r-ni să vii Ghemuri'» »'bast-- si ” —­, / Ferestrele vechi, / Ast­a -tă continuu lumina arătării tale. // Dacă ma ştii să taci, / Dacă mai poţi cinta, / Vei veni să evocăm. / Eu — ochii tăi, tu — inima m­ea. // Daca mai ştii pange, / Vom merge in grădina înserată, / Şi-ntr-o plinsoare cu însemne de singe, / Vei plînge tot ce nu ai plirs altădată. /­Şi vom tăcea apoi. Şi vom ple­­ca, / Eu, cu florile agonizat­e ale ochilor tăi, / Tu, cu o ciută muri­bundă pe braţe , inima mea“ (Mai știi să taci ?). Mai mult decit atit : disimularea ama.-niunică a iubirii, prin cultivarea îndi­­orții enorme, chemate a submina patetismul — precum la un Ion Minu­­lescu — nu se bucură de trecere la Camil Baltazar. Patetismul poe­melor sale e total şi capătă forme de exprimare a căror sinceritate naivă te pune pe ginduri : „Ne-am îndrăgit ca doi prieteni, / Cu dragostea albă a unui fanar, alb luminînd, / Şi-n eleştee limpezi, auzeam, în zori copilăreşti, / Tălăngi de zăpadă cîntînd.“ //Ne-am iubit in tihna curată a cimitirului singuratec. / In îmbrăţişarea sim­plă a băncii Înţelepte, / In tînguitul soarelui, bun şi tomnatec // Aşa ne-ani dau mîinile . Şi povestea fu scrisă ne foi galben-luminate , / Melancolii irizate" (Ne-am indrăgostit ca doi prieteni). Dacă te întrebi de unde provine o asemenea imperturbabilă în­credere în poezia de maximă sublimare idilică a iubirii, afli de în­dată răspunsul observînd că pentru acest poet armonia cuplului re­prezintă form­a supremă a împlinirii artistice şi implicit a cunoaş­terii. Iată „programul" : „Cum m-ai pătruns şi te-ai săpat / In car­nea n-a ca tot -o alveolă, / Deopotrivă v­isul meu făptura ţi-a pur­tat / Şi i-ai fost cittului meu a lemnului violă. / Cu spor de seve, rădăcini şi fibre pure, / In mine nunadic filigran transpari ; / Ştiu ochii tăi de cunoştinţă rotunjiţi şi mari / Şi-ţi simt fiinţa cotropin­­du-mă cu adincuri de pădure. // De-a pururi urci cu mine înfrăţită / In rostul cîntului meu cel mai de taină, / Şi-i eşti sacerdotala am­plă haină, / Pe care o ţii deasupra mea boltită. // Sortită vieţii mele culme şi zăpadă, / Sortită să te-ntreci cu joaca mea de rime ; / Să creşti cu seve mari de frăgezime, / Sîngele versului, ca o cascadă, // Cerul făptuirii tale, răsturnat împărăteşte, / In inspirată mina mea, / Strofa mea plenar il tălmăceşte, / Şi urci — crai­ nou, — / Precum o ramură din carnea mea" (Plenara cunoaştere). La fel în Laudă fiinţei taie, in Adolescenta evadare şi în alte poezii. Ca formă de idealizare absolută, iubirea, în viziunea poetului, poa­te atinge stadiul fericirii eprodisiace, între ardoarea purificatoare a trăirii erotice şi dinamica planetelor statornicindu-se un deplin cons­us: „Logodnă-n scara cu luceferi grei / De muzicală unduire; / Crai­­nou pecetluind polei / Pe-mbrăţişarea noastră, fără de umbrire. // In miez de noapte, liniştea fu dangăt pur / De harfe şi desăvirşiri as­trale, / Planetele rotiră »’up­ojur / 'Vlîv»„ă despl' t’ro fla netar». " Cind sufletul sublim ni s-a deschis, / Și mina ta a prelungit smerenii, / Și trupul fu un paradis / In care porumbei cîntară denii’ etc. (Armo­nie planetară). Nu încape îndoială că densitatea lirică cea mai mare a idilismului erotic din poezia lui Camil Baltazar este de identificat în ciclul Biblice. Aici, convertirea pretextului mitic în scenă de gen, în al cărei cuprins personaj şi cadru natural se topesc într-o aceeaşi inefabilă mişcare, „i se pare cu totul cuceritoare. Un singur r­a­­piu, partea inu­ia din poemul Sulamita ! In via care îşi suise / Braţe lungi de viţe peste garduri / Şi cu singe de ciorch­ine se stropi' Aşteptatu-te-am în smirne şi în narduri. / Neagră sínt, o, rege dară sînii-amîndoi, / Crescuţi in fierbintele-amarul cuc* / Rotunzi în fee' - rescu! lor olocaust, / Aşteaptă mîinile-ţi ca dimineţi in rouă. / Şi trupul tău i-aştept, cu umbra lu-'yS. / Turin mi omb-a funului -ă ţi-o ajung. // Neagră sint, o rege, însă / Nici una d­e fecioarele pod­goriilor din En­ gadi, / Tremurind in despletirea dragostei, şi piinsă, / Mai cald şi mai nevinovat de tine nu s-o alipi. // Duce-te-oi în casa maicii mele, / Pat de muşchi ţi-oi face, chiparoşi şi ierbi, / / Te-oi a­­dulmeca în sfiiciune şi smerenii grele, / Cum adulmeci sperioşii cerbi. // Capul tău va odihni pe lingă / Gîtul, cu şerpi calzi, apoi / S-or în­chide, leneşi, ochii tăi amîndoi, / Intre pleoapa mea cea dreaptă, pleoapa mea cea stingă". Cind poetul tinde spre problematizarea iu­birii din unghi tragic, rezultatele sînt departe de a mulţumi. Sîntem martorii unor sforţări neacoperite de tensiuni lirice reale Versul însuşi, în curgerea lui opintită, sună fals : ,,Pe locul trecute­lor dimineţi, / Roşie, doar o singură dîră de sînge. / Din­­tr-un su-»ur tru„, orii««» / .Unde-au fost un răsuflat şi două vieţi. // Din marea vînătoare-a iubirii, / Inima mea, stingheră ciută, / Bea din cupa de rouă, cucută, / Să se-adapte în ora agonizării“ etc. (Marea vînătoare a Iubirii). Iar decizia de a face „pedagogie" prin intermediul poeziei de dragoste eşuează cu desăvîrşire în ciclul Mi-e dragă fata omenească. Să mai adăugăm, în fine, că stridenţele lexica­le şi sintactice pe care critica i le-a reproşat frecvent poetului, şi în acest florilegiu sunt tot atit de supărătoare Ca poet al cîntării erotice Câinii Baltazar face figura aparte a unui idilizant care în chip miraculos mai poate capta latura sentimental­­desuetă a psihologiei noastre, intens solicitată de luciditate şi de spi­rit analitic. Nicolae Ciobanu *­Editura „Cartea Românească", 1972 *­i / Anul International al cârtii­­i(­ Deliciae eruditorum ) Cele 75 incunabule, existente în Biblioteca A­­cademiei R.S. România, constituie un vast tezaur de frumuseţe tipografică şi o introducere rigu­roasă în universul de valori al Renaşterii, în spi­ritul dens al culturii europene. In acest fond, cea mai veche operă tipărită o constituie un co­mentariu religios: „Expositio Psalterii“ (anul .1472), 40 p. (fără altă indicaţie de loc şi tipo­grafie), iar cea mai tirzie­: „Manuale schola­­rium“ (1500), de asemeni, fără indicaţie de ioc şi tipografie, 17 file nenumerotate. Ca valoare de provenienţă, un grup compact de cărţi a aparţinut fostei Biblioteci a Colegiu­lui Sfîntu-Sava din Bucureşti, unde au ajuns, prin generoasele donaţii ale stolnicului Con­stantin Cantacuzino, (Varia opera, Veneţia, 1500), ale patriarhului de Ierusalim. Hrisant Notara (Etymologicum magnum Graecum, Veneţia, 1499), ori cumpărate de egumenul mînăstirii Sf. Sava, „în faţa bolţii lui Tom­a Braşoveanu“ (Co­­moedie IX Graece, Veneţia, 1484). De la „Costandin popa din mahalaua Broşte­­nilor”, ne-a parvenit „Opera Aristotelis“ (Vene­ţia, 1497). De la Vasile Alecsandri ni s-a trans­mis un volum intitulat: Isidorus Episc. Hispa­­liensis, Etymologiarum (Veneţia, 1485), cu în­semnarea „Ex libris Bei Gratiani“. Autoarea „Catalogului“ opinează că însemnarea respec­tivă ar indica provenienţa din biblioteca dom­nului Moldovei, Gaspar Gratiani (1619—1620). Incunabulul -Iperg von Nürmberg : Antzeu­­gung kurtzlichein und volfurung den Ursprung u­­ss­churckyschen umm­ hundryschen voice „ (1500) ne furnizează știri despre evenimentele din Moldova, între anii 1474—1476. Unele pasaje reflectă ecoul biruinţelor lui Ştefan cel Mare asupra turcilor: „strigătele­­oc ITMi PHNR__tor au ajuns pînă la Constantinopol şi a fost o ast­fel de plîngere, cum nu s-a auzit de-a lungul anilor”. Intr-unul din cele două exemplare pe care le deţine Biblioteca, din Schedel Hartmann Liber Cronicarum, (Nü­rmberg, 1493) — cu xilo­gravuri colorate cu mina — se găsesc, de ase­meni, referiri cu privire la ţara noastră. In privinţa circulaţiei incunabulelor pe teri­toriul românesc, cit şi în Europa, contribuţiile lui Constantin Karadja sunt cele mai importan­te, prin ele semnalîndu-ni-se lucrările din bi­bliotecile străine, care conţin referiri la faima europeană a domnitorului român Vlad Ţepeş. In xilogravurile acestor tipărituri ni s-a păs­trat portretul voevodului muntean. Dintre do­natori amintim pe N. D. Ciotori, care între 1930 —1940 donează: Cicero, Opera omnia, 2 vol. (Mediolanum, 1498); Dante, Commedia (Vinegia, 1484) etc., achiziţionate de el în capitalele ţări­lor europene ; Constantin Karadja , Rossinus Chronica Rossiana, (Mediolanum, 1492), iar co­lonelul Radu Rosetti donează în 1923 : Cicero De oficiis. (Veneţia 1498). Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu donează in 1894 : „Opera“ Aris­totelis, Veneţia 1497, tipărită in tipografia vesti­tului Aldus Mattuţius . „Thesaurus Cornuco­­piae“ (Veneţia, 1496) poartă o însemnare de pro­prietate „Din Vivlioteca Sfintei Mitropolii“ din Bucureşti. Din însemnări şi diferite alte ele­mente prezente în incunabule constatăm , exis­tenţa pe teritoriul nostru a unor biblioteci uma­niste“, vechi legături de cultură ale ţării noastre cu Occidentul şi „rolul jucat de ţările române pe scena istorică a Europei“, în Notă (IX—XIII) se redă metoda bibliogra­fică de prezentare a incunabulelor, provenienţa, însemnările de proprietate, legătura, diferite ob­servaţii şi cota sub care figurează în R.A.R.S.R Descrierea Incunabulelor e cuprinsă intre pag. 1—42. O listă a incunabulelor în ediţie facsimi­­lată sau în fotocopie în afară de cele 75 in­cunabule descrise cuprinde 14 titluri. (p. 43—45) Remarcăm faptul că 6 din cele­ 14 titluri redau viaţa şi faptele domnitorului român Vlad Ţepeş, „Die Geschichte Oracole Waida“ (1480, 1488, 1491 1494, tipărite la Nürnberg, Augsburg Strassburg, Bamberg), etc. Urmează 4 indici : 1) Indicele al­fabetic general, (p. 47—56 ; 2) indice cronologic, (p. 57—60) ; 3) indicele locului de tipărire şi al tipografilor, (p 61—65) ; 4) indice de concordan­ţă între cataloagele internaţionale de Incunabule şi catalogul Incunabulelor din R.A.R. (p. 67— 68). Ilustraţiile pag. 69—89 In pragul universului inefabil al logosului ti­părit, a cuvîntului „îndreptător“ aşa cum ră­sună în cultura noastră veche, concentrînd în el sensuri de continuă reînnoire, de îndreptare, interioară şi socială, prezenţa fulgerătoare a domnitorului român Vlad Ţepeş, vestit în toată Europa prin sacerdoţiul dreptăţii sociale. — pune o pecete românească de lumină pe plinea zilnică a sufletului omenirii. — cartea: C. Bărbulescu *) Catalogul INCUNABULELOR din Biblioteca Academiei R S. România, redactat de L. Bac­iu, București 1970, XVI + 92 p.

Next