Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)
1972-07-22 / nr. 30
22 IULIE 1972 ION ROTARU O istorie a literaturii române (vol. II) Oricît ar părea de curios, în literatură adevăraţii detractori nu se manifestă prin contestaţie, ci prin opacitate şi platitudine. Spiritul şi inteligenţa transformă o negaţie oricit de violentă in contrariul ei şi cazul cel mai ştiut este al pamfletelor lui Eugen Ionescu din volumul IIu. Un autentic detractor literar, în sensul arătat, este Ion Rotaru. Ambiţia lui de a produce o istorie a literaturii române (similitudinea de titlu cu Une histoire de la littérature française de Kieber Haedens este o pură întimplare), de la origini şi pînă in prezent, este pe cale de a se materializa : al doilea vollum cuprinde perioada 1900—1945 şi este de presupus că în scurtă vreme va fi confecţionat şi cel de al treilea şi, desigur, ultimul, referitor la epoca de azi. Faptul este lăudabil în sine şi, departe de a confrunta valoarea cărţii cu actul publicării ei, trebuie să elogiem deschis iniţiativa pentru — cel puţin — meritul de a stimula scrierea şi tipărirea unor lucrări de acest tip (adică istorii literare). Cele peste 800 de pagini ale volumului al doilea din O istorie a literaturii române nu pot fi însă citite decit fie într-o stare de apatie, de completă amorţire a spiritului, fie într-o periculoasă — prin consecinţe — progresivă agitaţie interioară, fiindcă textul lui Ion Rotaru este, prin enorma cantitate de inepţii conţinute, profund răscolitor. Autorul şi-a conservat tehnica parafrazării lui G. Călinescu, despre care s-a scris in legătură cu primul volum, făcindu-se şi necesara punere pe două coloane (Al. Dobre . ..Un plagiat instructiv-educativ“, în Convorbiri literare nr. 1/1972), însă în primul plan a trecut acum debitarea de „păreri“ (în înţelesul dat de Hegel) personale, ceea ce explică aspectul de imens Prostologhicon, din care o rubrică adecvată s-ar putea alimenta vreme lungă. Caracteristică pentru Ion Rotaru este sinteza cu totul neaşteptată şi bizară între locul comun şi derivatele sale, pe de o parte, şi o incoerenţă adîncă pe de altă parte. ’Totul, dar absolut totul stă sub semnul acestui mariaj neobişnuit, în care elementul predominant este mobilizarea generală a şabloanelor lăsate la vatră şi gruparea lor în batalioane de şoc, încercînd să delimiteze succint cadrul istoric al literaturii de la începutul secolului. Ion Rotaru spune că „relaţiile de tip capitalist, în continuă dezvoltare, căpătau tot mai mult teren”, după care urmează o asociaţie complet anapoda . „Fapt caracteristic, rezultînd din ambianţa socială a vremii, interesul pentru ţărănime devine tot mai accentuat“ ca şi cum pătrunderea capitalismului ar avea drept efect sporirea rolului ţărăriei ! Tot aici, se arată intr-un fel aiuritor că „la cimia statului, coaliţia burgheziei si a moşierimii se perinda sub forma venirii la putere, alternativ, a , celor două partide zise «istorice»“ (s.n.) , se poate înţelege că respectiva coaliţie se putea „perinda“ la cîrma statului şi într-o altă formă decit „venirea la putere“, ori că perindarea în forma venirii la putere se putea petrece şi altundeva decit la cîrna statului ș.a.m.d. Dar această bîlbîire este un fleac pe linsă ce urmează. Adevăratul stil al" lui Iorga este descoperit de Ion Rotaru în necroloagele din oameni cari au fost, mamele scriitorr fiind transformat într-un fel de orator de cimitire, specializat în cuvintări funebre : „Abia acum şi aici se descoperă adevăratul stil al lui Nicolae Torga. El este al unui retor cu p-inea stăpânătoare şi largi gesticulaţii de la tribună, sau de la amvon, ori de pe marginea gropii unde urmează a fi coborît mortul, multe bucăţi ţinînd loc de necroloage“ Pentru a face cit mai suses'-'vă id'ma că Emil Gârleanu este un prozator idilic, Ion Retşiru îşi imaginează o probă de groază : „In L* cules de vii dăm peste o «înfrăţire» între boieri şi ţărani mitneindu-se si veselin-'u-se de-a valma ca îrrtr-uri Canaan ; e o pagină pe care Zaharia Stancu, autorul lui Desculţ, nu ar putea s-o guste nici de frică“. La Hogaş este căutatăcu iluminarea o anume trăsătură, pe care negăsind-o, autorul exclamă victorios : ..Idilizarea vieţii oamenilor simpli de la munte nu e de găsit totuşi la Hogaş“. Peste cîteva sute de pagini mai încolo, din aceeaşi pornire de a căuta ce nu există, Ion Rotaru va scrie despre Camil Petrescu : „Vorbind bunăoară de Sufletul naţional, departe de a-lnev»....“ —, efectul fiind încremenitor, din ce secrete motive se aştepta Ion Rotaru ca sufletul naţional să fie narat de către Camil Petrescu?! Pentru a spune că în puţine alte literaturi ale lumii sentimentul naturii este aşade accentuat ca în literatura română Ion Rotaru solicita să se facă ,,mai întîi“ o coronaraţie „la nivelul celei folclorice“, ceea ce anulează totul, deoarece folclorul nu se integrează pretutindeni literaturii. Nostimă, cel puţin, este afirmaţia pe care o face Ion Rotaru referitor la ambianţa literaturii în epoca interbelică : „Oricît de complicate ar părea raporturile şi interacţiunile multiple dintre structura şi suprastructura societăţii, justeţea concepţiei materialiste despre istorie se verifică sub ochii noştri mai mult decît oricînd“, ceea ce înseamnă că alteori se verifică mai puţin sau nu se verifică sub ochii noştri etc., etc. ; tot aici, starea socială a ţărănimii din epoca respectivă este crim»-----»’'că pritr-o epocală refere la ...Moromete : ,Moromete e departe de menalitatea vechilor clăcaşi ce se aflau în puterea discreţionară a moşierilor, arendaşilor şi administraţiei de dinainte de război, Moromete are o anumită, indiscutabilă, demnitate cetăţenească, citeşte ziarul — pentru sine şi pentru alţii —, comentează ştirile politice, are opinii independente face, în sfîrşit, însuşi politică, iar cu perceptorul sau cu jandarmul se poartă ca un om care ştie bine că legile nu pot fi călcate prea uşor. Că noua etapă, necesară şi logică, a constituit totuşi un progres o demonstrează faptul că a doua generaţie a Moromeţilor va produce oameni apropiaţi intru totul de ideile revoluţionare ale proletariatului“. Colosal ! O paralelă între Sahia şi Eminescu surprinde prin ineditul perspectivei : „Nu numai că prozatorul îşi propune în mod deliberat să înfăţişeze figura proletariatului în orînduirea capitalistă — în definitiv lucrul se mai făcuse, începind chiar cu Eminescu —, dar, fapt semnificativ, personajele muncitori din nuvelele lui Sahia reprezintă pe omul înaintat al epocii, conştient de menirea istorică revoluţionară a clasei din care face parte“ Ce implicaţie are acest lucru asupra valorii artistice, Ion Rotaru omite să mai spună în acelaşi spirit, Ion Rotaru găseşte că romanele lui Camil Petrescu sunt superioare teatrului său „mai cu seamă pentru că ele sînt strîns legate (chiar aşa — „strîns legate“ !) de o realitate socială foarte concretă şi chiar de biografia scriitorului“. Foarte aspru cuMircea Eliade ale cărui romane sînt considerate drept „nişte jurnale consemnînd experienţe, de preferinţă cele sexuale“ (ipoteza cea mai plauzibilă fiind că ele au rămas necunoscute lui Ion Rotaru), autorul acestei „sinteze“ îl numeşte pe Al. Dima „teoreticianul nostru cel mai avizat în problemele de literatură universală şi comparată“, temeiurile acestei preţuiri superlative fiind urmatoreie încă din 1934 dădea un studiu despre Motivele hegeliene în scrisul eminescian în 1944 traducea in germană şi comenta tipologic basme româneşti, iar mai recent, în 1966, traduce şi prefaţează Literatura comparată de Paul van Tieghem“, însă cu adevărat dezarmant este Ion Rotaru cind începe să împartă indulgenţe scriitorilor, şi personajelor, de-a valma : „Pe cronicarii care scriu cu răutate despre vrăjmăşia «prostimii» îi iertăm, căci sunt nişte naivi (!). Au prevăzut şi ei (compătimitor ! — n.n.) unele lucruri, dar nu şi-a putut imagina rolul ţărănimii in dezvoltarea democraţiei moderne. Pe Dinicu Golescu îl suspectăm pentru momentul de slăbiciune, emoţionat cum era după călătoria în occident, pus pe căieli amarnice, şi atîta tot. Pe Bălcescu şi pe Eminescu îi iubim pentru strigătul lor romantic. Insă după apariţia lui Caţavencu orice batere cu pumnii în piept faţă de cauza ţărănimii o primim cu foarte mari rezerve.“ GRIGORE PREOTEASA Veşnicia albastră Tirzie şi postumă, editarea poeziilor lui Grigore Preoteasa este o autentică restituire literară, mai mult decît un act pios şi sentimental faţă de memoria militantului comunist dispărut pretimpuriu şi în condipuni dramatice. Talentul literar şi o reală sensibilitate poetică sînt însuşirile cele mai vădite ale versurilor cuprinse in această plachetă, şi nu putem decît regreta neîmplinirea unei vocaţii adevărate : „înaintăm încet, sub puşti, spre eşafod, / pe lingă ani, pe lingă amintiri. / Nic’ o undă nu ne tulbură fruntea, / doar un zîmbet luceşte-n priviri. / Noi am băut alcoolul revolte’ / am atins limita de nordi a durerii. / Spre ghilotini urcind, / capul visează-n pletele tăcerii. / Minutele se prăbuşesc în gol. / Veşnicia pîlpîie albastră. / Te salut, mulţime strînsă-n străzi / să priveşti executarea noastră ! / Bezna se aşterne peste tot. / Noi, pierzîndu-ne giganţi, în ceafă, / creştem ca nişte fantome de fum, şi masca / istoriei ne cade pe faţă”. Grigore Preoteasa este, în aceste puţine poeme, un liric interiorizat şi reflexiv, autor de sugrumate notaţii cu o veritabilă capacitate de sugestie : „Trece rondul de noapte ursuz, / bocănind pe lungi culoare, / cercetind la vizetă, / bătînd la verigi. / Am fugit ? Am murit ? / Răspundeam mecanic din somn, obosit : / — Da, Aici !... / Apoi năvăli şi toamna prin zid, / uriaşă, uriaşă, / de singe, de umbră, de oxid, / alungind prin lungi culoare / umbrele galbene, umbrele-amare, / şi tîrziu şi vîntul la gratii / a bătut cu degete mici. / I-am răspuns şi toamnei, mecanic, din somn . / — Da, da ! Aici !...“ Sanatoriul, închisoarea şi lagărul sentimentul specific revoltatului este cel al reclusiunii sunt realităţile acestor poezii, prin compensaţie căutîndu-se spaţiile largi, ilimitate : „Spaţii mari şi tăceri se întind / Nu le cuprind. / Zăvoare enorme cad şi se-nchid / în noi, ca în zid. / Iată, îţi dărui tot sufletul, rupt, / cu porţile sparte. / Fagurii-apusului işi scutură-n vînu / viespile moarte. / Nu striga! / Nu fugi! Nu se-ntîmplă nimic / în Infinitul mic. / Doar anii şi vîntul bat fără-ncetare / infinitul mare...“ Cum ar fi arătat poezia de mai tîrziu a lui Grigore Preoteasa ? AURORA CONŢESCU Ecou in nisip Un debut foarte bun! Sensibilitate, lirism profund, siguranţă a expresiei , şi, mai presus de toate, un timbru poetic de neconfundat — iată prin ce se impune intima carte a Aurorei Conţescu : „La peştera cu păsări şi, cu destine moarte, / în flăcări verzi stă Phoenix, in purure-ntrupare . / Torentul larg al vieţii îi curge la picioare / şi de departe, toate se-ndreaptă spre departe... / Sunt păsări de culoare şi păsări de mireasmă. / Clociţi în ape-s puii şi-aliniaţi pe vînt. — De foşnete sint păsări, zburate din pămînt / şi-nlănţuite-n aer ca o catapeteasmă, / între tuneluri strimte şi-albastre, cozi resfiră / hectare necuprinse şi verzi, de păsări-liră, / iar lebedele-n sălci’ bolnave de lingoare, / pe Dunăre se-apleacă şi ciugulesc răcoare. / Fantastice penare răstoarnă carul sacru al ploilor de vară, cu miros alb şi acru, / iar ţipătul luminii, filtrat prin verzi cristale / adoarme în abisuri pe mari orgii florale, / cind ceasul greu de plumburi, în miez de noapte sună, / în geamanduri sonore lovind cu clonţ de lună“ Aurora Conţescu scrie o poezie în care nota specifică este dată de căutarea unui spaţiu al emoţiei, eliberator şi pur : „Provincie-zăpadă maculată / de firimitura unor zei sătui, / un nimb de sfînt pe capul nimănui, / alături de-o Golgota patinată — / te-asemăn cu acele mici gutui, / ce se zbîrcesc, dar nu se coc vreodată, / iar viermii ,obosiţi să le străbadă, / se sinucid în sîmburii verzui. / Eu mai respir în carnea ta. In rest, / ca unică măsură de protest, / în suflet iţi dau locul dinspre iarnă. / Şi stau în virful meu de anotimp, / un cactus cu otravă rea în ghimp, / sorbind întreaga lume, prin lucarnă.“ Acelaşi sentiment îl găsim şi în această Cutie de rezonanţă, adevărată artă poetică Aeriene trestii au desenat în apă / o cifră, sau o şoaptă, sau un refuz de-a fi / şi-au botezat amurgul ce-ntîrzia să-nceapă / cu nume de durere, scris cu cerneluri gri. / Nu mai privi afară. Nu asculta furtuna. / coboară pe spirala cochiliei de var / și du-mă la ureche : în mine cîntă luna / cu tamburine-n formă de flori de nenufar.“ Luat in totalitate, volumul este inegal, fiindcă autoarea nu a avut puterea de a lăsa pe dinafară cam o treime din cuprins, primul ciclu In special fiind compus din versificaţii reci, ilustrative : „Pe laviţa înaltă dintre Carpaţi şi Prut / au stat bâtrînii mei cei fără număr, / bind vremea lor. / Şi vremea l-a băut / In cana lor de lut, / cu zmalţ pe buză. / Cu zeghi de flori se învelesc pe umăr / Şi ornic, pasul meu îl cer din spuză.“ însă cartea Aurorei Conţescu este mai mult decit o promisiune — autoarea este o poetă formată şi autentică. Mircea Iorgulescu Poetul „cronicar Scriam într-un mai vechi articol, consacrat lui Adrian Păunescu, despre vocaţia de „cronicar“ a poetului. Bineînţeles, mă gindeam, şi atunci şi acum, nu la un tablou istoric obiectiv, cu aspect anecdotic, epicizat, şi nici atit la capacitatea poetului de a se inspira şi de a compune prompt pe marginea evenimentului politic şi public, cit la un „stil“ bazat pe transfigurare subiectivă. Cronica este, de obicei, un refugiu şi o împlinire de alt ordin a autorului ei, o compensare a destinului. Nu stă ea cel mai adesea, sub semnul anxietăţilor grozave, al conştiinţei că vremea avută în vedere e superlativă între toate, nu stă sub semnul unei nelinişti şi al sar, casmelor născute din ea şi nu îmbracă, îndeobşte, haina extremelor, aerul jălarnic, ori exaltant ? Cititorul modern citeşte cronică, în primul rînd pentru omul-artist ascuns în ea, pentru reacţiile lui umorale, pentru topirea lor într-un limbaj eroic sau catastrofic. Autorul de cronică nu instruieşte, ci înfioară. El e un „filozof“ al istoriei, ale cărui buze s-au pecetluit într-un rictus amar. Istoria unei secunde vrea să spună consemnarea reacţiei la eveniment, nu istoria evenimentului ca atare, clipa agitată şi fierbinte a declanşării atitudinii. Istoria găseşte în Adrian Păunescu un poet cu imaginaţie clocotitoare, pe potriva tensiunii ei. Un poet pentru care simţul măsurii, în bine şi în rău, e departe de a fi o calitate. Tot ce vine în atingere cu sine e o excepţie, o stare explozivă, ca şi cum s-ar păşi mereu printre mine. Ca în cronică, poetul trăieşte sub zodia unor vremuri de mare patos, de risc, de cruzime, de nelinişte ! „Intr-o lume aflată permanent / sub stare de risc, / uităm adesea că există, totuşi există, / / şi riscul pe cont propriu. / / Poezia este / un risc pe cont propriu.“ Ca întotdeauna, Adrian Păunescu reuşeşte să-şi transpună cel mai bine vitalitatea în deformarea apocaliptică, unde cuvintele se năruie ca înseşi imaginile pe care le compun într-un soi de turn Babei. El este, de predilecţie, poetul diluviului şi al secetei nimicitoare : „S-a învechit lumina şi ploaia s-a stricat, / şarpele casei însuşi a putrezit sub sat. / / O tulbure otravă dospeşte lent in rîu, / parcă nebun e bobul elementar de grîu. / / Se spinzură fintîna de europenele ei, / pe ochiul trist al vitei ard pete de ulei. / / Un cal cu coada-nn aer nechează-n ziduri, rar, / din hornul casei iese nu fum, ci bălegar. / / în cimitirul mare dorm morţii suprapuşi, / copiii prind învăţul zăvoarelor la uşi. / / S-a învechit lumina, pluteşte ca-ntr-un ou, / Cind pasărea sub coajă s-ar aşeza din nou. / / Cîmpia e uscată şi stearpă dinadins, / de-un secol norii lumii au terminat de nins. / / E măgura tocită, din oseminte ies, / cu luciu toxic, flăcări, şi fără înţeles. / / Şi oile-ngenunche, aproape numai piei, / pascîndu-se-ntre ele. Pînă cind dau de miei. / / Acum nici nu mai plouă din norii uriaşi, / ci parcă din canalul de scurgeri din oraş.“ E poetul suferinţelor, al chinurilor cărnii, atinsă de pedepse misterioase, ca în blestemele profeţilor : „Pot spune că din pulpă şi-a luat avîntul pîini, / genunchii mei storcindu-i de orice cartilagii, / imensa mea măsea făcea ravagii, / pe care nu mai pot să le reprim. / / Trăiesc aproape numai pentru ea, / îmi saltă ceafa cu îndemînare, / geme în sternul gol, spre-a mă mişca, / prin cerul gurii fluieră călare.“ Suferinţa capătă la el origini inexplicabile, cu atit mai crude, cu atit mai dureroase, ca în alegoria lemnelor aruncate in foc și care, într-un tîrziu, refuză a mai fi arse : „Intr-o pădure, vara, cind păsările / lumii se rostogolesc pe broboanele de sudoare / ale lui Dumnezeu, / într-o pădure — în canicula apăsătoare — / trosneam în sobe, în ridicole sobs, / şalele noastre aprindeau focul / unei farse groase, unei umilinţe. / / Unde sînteţi voi, friguroşilor ? Mai auzim / hohote de rîs undeva, in casele / îngropate in răcoarea poienilor.“ De asemenea, jalea e de felul celei inlăcrimînd versurile lui Goga, şi imaginea următoare, cu Dunărea bocindu-1 pe Bălcescu, e de mare efect liric : „Acum din nou bărbatul cu ochii mari şi puri / Se-apropie de ţară, cu o durere veche, / Şi Dunărea-1 boceşte năprasnic din trei guri, / Albastru rezemată de ceaţa Mării Negre." Poetul „cronicar“ mînuieşte cu virtuozitate veninul sarcasmului şi al caricaturii enorme, în fantasmagorice întruchipări : „Părul dement îi îngheţa pe tîmple / şi cobora în falduri delirante / muşcîind din maxilar şi întins pînă / sub nară, ca un preş de diamante. / / Nici nu mă mai recunoştea ; privea tot timpul — înainte, ca un orb, / urechile atent pluteau afară — , coarne de melci care se reabsorb.“ Calitatea textului său e de a absorbi ideile politice, morale etc. în pamflete, în blesteme, în obscure întîmplări cu aer oracular, aluziv! Un simţ al vinovăţiei şi al greşelii nerostite scorojeşte, pînă la cenuşă, pielea versurilor : „Am şi pierdut cuvîntul vederii şi greşelii, / uitarea burniţează treptat pe ochii noştri ; / pămîntul meu e pielea eternelor pielii / foarte urît umflate de apă şi de drojdii.“ Pe măsura lui, o ocultă maşinărie ne pîndeşte, ne invadează şi ne sfredeleşte existenţa : „O moară de şuruburi nu macină nimic, / demult nu creşte griul pe cîmpurile goale / pe unde nasc şuruburi de veştejite foaie / norul de reci şuruburi, izvorul venetic." O altă temă de întindere a cărţii lui Adrian Păunescu e situaţia, în istorie, a poetului. Temă mai discursivă, mai directă, fără desfăşurare de cataclisme a imaginaţiei, apelînd la simbolul martorului, judecătorului şi victimei în acelaşi timp. Fantoma poetului circulă printr-un tragic, ţinut, acoperit de cadavre, deţinînd adevărul. E universul „marelui mecanism“ Shakespearean: „Cu miinile la ochi — care sint zece — / şi care văd şi nu mai pot să plîngă, / al lumii încă şi fiinţă încă, / poetul pe pămînt în fugă trece.“ Dintr-o carte mai puţin poetică şi mai mult pamfletară, cum este Istoria unei secunde, se vede mai ales temperamentul, energia și incisivitatea poetului Adrian Păunescu. Dan Cristea fi fi cronica literara Câmil Baltazar : „Reculegeri în nemurirea ta“*) Cit de discutabilă apare încadrarea poeziei lui Camil Baltazar în sfera simbolismului (E. Lovinescu) şi mai ales în aceea a modernismului (G. Călinescu), la ora actuală, îşi poate da oricine seama. Situaţia se explică nu atit prin rapidul proces de clarificare şi deci de delimitare a noţiunilor ce definesc mişcările literare în cauză , cu toate că circumspecţia criticii contemporane in direcţia utilizării acestor noţiuni este ea însăşi semnificativă. Dovada materială directă menită a indica ridicatul grad de hazard implicat în amintitele clasificări ale criticii interbelice o formează desigur însăşi poezia lui Camil Baltazar. In chip vădit, controversatul poet de altădată, in momentul de faţă, ni se pare a fi autorul unei opere care prin întreaga ei structură reprezintă tot ce poate fi mai nepotrivit cu ideea de şcoală sau de mişcare literară. Cine încearcă să „ilustreze“ concepte estetice precum simbolismul ori modernismul prevalindu-se de existenţa poeziei lui Camil Baltazar are toate motivele să fie dezamăgit. Parcurgînd în întregime opera poetică a autorului cărţii Flaute de mătase, exegetul de azi nu numai că nu are şansa de a descoperi măcar citeva mostre care să divulge în vreun fel intenţii direct programatice, dar tot atit de inconcludente sînt şi tentativele de a depista anume semne din car© să rezulte că pe poet il atrăgea intr-adevăr o tendinţă sau alta. Inaptă pentru marile demonstraţii de forţă capabile s-o situeze pe piscurile insolite ale unui relief poetic caracterizat printr-o extraordinară capacitate de a se diferenţia la nivelul derutantei desprinderi din context şi de a propune astfel noi definiţii pentru cutare sau cutare mişcare literară, poezia lui Camil Baltazar este, în schimb, definitorie pentru o situaţie nu mai puţin demnă de atenţie. Este vorba de acele vocaţii lirice autentice care îşi sprijină demersul pe putinţa de rămînere aproape continuă în stadiul inspiraţiei ingenui, fără a se neglija insă cu totul cerinţele instinctului de adaptare la climatul poetic general. Sub cel din urmă aspect, „îndrăznelile“ merg uneori pînă acolo incit impresia că poetul face dovada unor opţiuni clare, pentru moment, cu greu poate fi infirmată. In cazul lui Camil Baltazar, aceasta pare a fi sursa clasificărilor operate atit de E. Lovinescu, cit și de G. Călinescu. De aceea, nu ne vom mira să aflăm că pentru primul critic Camil Baltazar e un simbolist, poezia sa apărînd ca un pandant la aceea a lui Bacovia, dată fiind împrejurarea că „in afară de sugestia muzicalităţii psalmodice, atmosfera baltazariană se obţine şi prin îngrămădire de imagini, ce se deosebesc şi prin noutate şi prin omogenitate". La rîndul lui, G. Călinescu argumenta modernismul acestei poezii referindu-se fie la fondul ei psihologic („Dintr-o sensibilitate excitată şi din excesul de lamentaţie poetul scoate un fel de euforie a delirului blajin, lăsindu-se extaziat de viziuni procesionale, de ceremonia anticipată a morţii”), fie la elementele de recuzită şi chiar de viziune poetică. „Lipsite de elementul durerii, micile poezii din Flaute de mătase — mai observă criticul — cultivă un serafism infantil intr-un soi de paradis miniatural, făcut din substanţe pure şi graţios sonore. Universul e tăiut din clinchete, străfulgerări, unde, arome, elemente în genere diafane şi impalpabile, ori măcar sublimate. Aici găsim : zăpadă, mătase brumată, pene albe, narcise, căprioare, tapete verzi, clopoţei, şipote, garoafe, porumbei, fildeş, harfe, ametiste, opale, sicrie de azur, zurgălăi, clopote. Din ele poetul construieşte o zonă cu heruvimi plutind în candori şi melodii : „Taci lin, / îngerii serii vin, / seara vine / şi-a căzut zăpadă." Din toate acestea, importantă este însă constatarea că Întregul fenomen de contaminare modernistă, la Camil Baltazar, se produce în virtutea celei mai normale aspiraţii de a evita anacronismul, într-o situaţie în care avem de-a face cu un temperament liric tradiţional, dominat de o sensibilitate domestică, de idealuri morale molcome şi armonioase. Că acest poet nu are deloc ambiţia de a-şi concura marii contemporani în ceea ce priveşte punctul de vedere asupra existenţei e un fapt indubitabil. Cel mai de seamă filon tematic al poeziei sale, anume cel erotic (propus de prezenta culegere), confirmă, credem, pe deplin o atare afirmaţie. Elocventă apare, de exemplu, deosebirea de optică asupra iubirii raportîndu-ne la cel puţin două din modelele fundamentale oferite de tradiţie : Eminescu şi Macedonski Contemporanii proeminenţi ai lui Camil Baltazar sînt interesaţi de inflexiunile tragice, de neliniştea metafizică transmisă de poezia celor doi înaintaşi, văzînd vneros punctul maxim al impasului ontologic. în schimb, autorul culegerii Vecernii are naivitatea de a cantona într-o viziune al cărui cuvînt de ordine îl dă elegiacul expurgat de mari traumatisme filozofice şi morale. Aşa se face că romanţa eminesciană se metamorfozează dezinvolt Intr-un dulce cîntec de dragoste domesticit : „Prietenă, eşti departe şi de iubire sărată, / îngăduie a mîinilor mele rugă de promoroacă, / Să fie cu paşi pe-nserare la ferestre / Şi să te roage : aminteşte-ţi vechea poveste // Vom şedea pe-aceeaşi bancă, sub aceeaşi seară, / îmbrăţişaţi de-aceeaşi împînzire de lună şi iară / Ochii noştri vor cuvinta lumină şi zori, / Peste sufletele noastre — mănunchiuri de albe flori“ (Polen de aur vechi) Pentru ca, la rîndul ei, litania macedonskiană, sfişiată de lamentaţii şi de angoase nevindecabile, să treacă în stihuri traversate de ■ o graţioasă şi reconfortantă melancolie: „Mai ştii să alergi, / Mai ştii zîmbi cu lacrimi triste-n pupile, / Nu ai uitat copilăria din uliţa umbrită de salcîmi ? / Sufletul de-atunci ţi-l mai cunoşti ? / I mai iei în iiimi şi-l mai dezmierzi ? // Elena, azi ştiu că tu aveai ochii trişti / De prea multă lumină şi naivitate. / Azi ştiu, trupul tau aaaeta noaptea / Spre a-şi putea desface in voie petalele învoite ; / Azi ştiu : mîinile tale erau miini de suferindă, / Tre-areea aveai inele de zori pe degete / Dară mai ştii alergă pe vechile poteci, / Dacă mai ţii minte lumina care atunci apunea, Vei veni / Să culegem mimoze cu surîsul gălbui) ! Şi să le îngropăm, pios, / In răvaşul de melodie şi de smaragd al sufletului" (Mai ştii să alergi ?) Cum se poate observa şi din poemul ce urmează, intimismul şi imagismul unui Dimitrie Anghel — de asemenea — se îndreaptă spre aceeaşi blinda şi euforică melancolie : „Mai ştii să taci, / Mai ştii să pogori / Pe trepte albe şi pe unde întomnate ? // In grădiniţa din preajma sufletului, / Narcisele veste'c, in me'ed'i ga'v ne r-ni să vii Ghemuri'» »'bast-- si ” —, / Ferestrele vechi, / Asta -tă continuu lumina arătării tale. // Dacă ma ştii să taci, / Dacă mai poţi cinta, / Vei veni să evocăm. / Eu — ochii tăi, tu — inima mea. // Daca mai ştii pange, / Vom merge in grădina înserată, / Şi-ntr-o plinsoare cu însemne de singe, / Vei plînge tot ce nu ai plirs altădată. /Şi vom tăcea apoi. Şi vom pleca, / Eu, cu florile agonizate ale ochilor tăi, / Tu, cu o ciută muribundă pe braţe , inima mea“ (Mai știi să taci ?). Mai mult decit atit : disimularea ama.-niunică a iubirii, prin cultivarea îndiorții enorme, chemate a submina patetismul — precum la un Ion Minulescu — nu se bucură de trecere la Camil Baltazar. Patetismul poemelor sale e total şi capătă forme de exprimare a căror sinceritate naivă te pune pe ginduri : „Ne-am îndrăgit ca doi prieteni, / Cu dragostea albă a unui fanar, alb luminînd, / Şi-n eleştee limpezi, auzeam, în zori copilăreşti, / Tălăngi de zăpadă cîntînd.“ //Ne-am iubit in tihna curată a cimitirului singuratec. / In îmbrăţişarea simplă a băncii Înţelepte, / In tînguitul soarelui, bun şi tomnatec // Aşa ne-ani dau mîinile . Şi povestea fu scrisă ne foi galben-luminate , / Melancolii irizate" (Ne-am indrăgostit ca doi prieteni). Dacă te întrebi de unde provine o asemenea imperturbabilă încredere în poezia de maximă sublimare idilică a iubirii, afli de îndată răspunsul observînd că pentru acest poet armonia cuplului reprezintă forma supremă a împlinirii artistice şi implicit a cunoaşterii. Iată „programul" : „Cum m-ai pătruns şi te-ai săpat / In carnea n-a ca tot -o alveolă, / Deopotrivă visul meu făptura ţi-a purtat / Şi i-ai fost cittului meu a lemnului violă. / Cu spor de seve, rădăcini şi fibre pure, / In mine nunadic filigran transpari ; / Ştiu ochii tăi de cunoştinţă rotunjiţi şi mari / Şi-ţi simt fiinţa cotropindu-mă cu adincuri de pădure. // De-a pururi urci cu mine înfrăţită / In rostul cîntului meu cel mai de taină, / Şi-i eşti sacerdotala amplă haină, / Pe care o ţii deasupra mea boltită. // Sortită vieţii mele culme şi zăpadă, / Sortită să te-ntreci cu joaca mea de rime ; / Să creşti cu seve mari de frăgezime, / Sîngele versului, ca o cascadă, // Cerul făptuirii tale, răsturnat împărăteşte, / In inspirată mina mea, / Strofa mea plenar il tălmăceşte, / Şi urci — crai nou, — / Precum o ramură din carnea mea" (Plenara cunoaştere). La fel în Laudă fiinţei taie, in Adolescenta evadare şi în alte poezii. Ca formă de idealizare absolută, iubirea, în viziunea poetului, poate atinge stadiul fericirii eprodisiace, între ardoarea purificatoare a trăirii erotice şi dinamica planetelor statornicindu-se un deplin consus: „Logodnă-n scara cu luceferi grei / De muzicală unduire; / Crainou pecetluind polei / Pe-mbrăţişarea noastră, fără de umbrire. // In miez de noapte, liniştea fu dangăt pur / De harfe şi desăvirşiri astrale, / Planetele rotiră »’upojur / 'Vlîv»„ă despl' t’ro fla netar». " Cind sufletul sublim ni s-a deschis, / Și mina ta a prelungit smerenii, / Și trupul fu un paradis / In care porumbei cîntară denii’ etc. (Armonie planetară). Nu încape îndoială că densitatea lirică cea mai mare a idilismului erotic din poezia lui Camil Baltazar este de identificat în ciclul Biblice. Aici, convertirea pretextului mitic în scenă de gen, în al cărei cuprins personaj şi cadru natural se topesc într-o aceeaşi inefabilă mişcare, „i se pare cu totul cuceritoare. Un singur rapiu, partea inuia din poemul Sulamita ! In via care îşi suise / Braţe lungi de viţe peste garduri / Şi cu singe de ciorchine se stropi' Aşteptatu-te-am în smirne şi în narduri. / Neagră sínt, o, rege dară sînii-amîndoi, / Crescuţi in fierbintele-amarul cuc* / Rotunzi în fee' - rescu! lor olocaust, / Aşteaptă mîinile-ţi ca dimineţi in rouă. / Şi trupul tău i-aştept, cu umbra lu-'yS. / Turin mi omb-a funului -ă ţi-o ajung. // Neagră sint, o rege, însă / Nici una de fecioarele podgoriilor din En gadi, / Tremurind in despletirea dragostei, şi piinsă, / Mai cald şi mai nevinovat de tine nu s-o alipi. // Duce-te-oi în casa maicii mele, / Pat de muşchi ţi-oi face, chiparoşi şi ierbi, / / Te-oi adulmeca în sfiiciune şi smerenii grele, / Cum adulmeci sperioşii cerbi. // Capul tău va odihni pe lingă / Gîtul, cu şerpi calzi, apoi / S-or închide, leneşi, ochii tăi amîndoi, / Intre pleoapa mea cea dreaptă, pleoapa mea cea stingă". Cind poetul tinde spre problematizarea iubirii din unghi tragic, rezultatele sînt departe de a mulţumi. Sîntem martorii unor sforţări neacoperite de tensiuni lirice reale Versul însuşi, în curgerea lui opintită, sună fals : ,,Pe locul trecutelor dimineţi, / Roşie, doar o singură dîră de sînge. / Dintr-un su-»ur tru„, orii««» / .Unde-au fost un răsuflat şi două vieţi. // Din marea vînătoare-a iubirii, / Inima mea, stingheră ciută, / Bea din cupa de rouă, cucută, / Să se-adapte în ora agonizării“ etc. (Marea vînătoare a Iubirii). Iar decizia de a face „pedagogie" prin intermediul poeziei de dragoste eşuează cu desăvîrşire în ciclul Mi-e dragă fata omenească. Să mai adăugăm, în fine, că stridenţele lexicale şi sintactice pe care critica i le-a reproşat frecvent poetului, şi în acest florilegiu sunt tot atit de supărătoare Ca poet al cîntării erotice Câinii Baltazar face figura aparte a unui idilizant care în chip miraculos mai poate capta latura sentimentaldesuetă a psihologiei noastre, intens solicitată de luciditate şi de spirit analitic. Nicolae Ciobanu *Editura „Cartea Românească", 1972 *i / Anul International al cârtiii( Deliciae eruditorum ) Cele 75 incunabule, existente în Biblioteca Academiei R.S. România, constituie un vast tezaur de frumuseţe tipografică şi o introducere riguroasă în universul de valori al Renaşterii, în spiritul dens al culturii europene. In acest fond, cea mai veche operă tipărită o constituie un comentariu religios: „Expositio Psalterii“ (anul .1472), 40 p. (fără altă indicaţie de loc şi tipografie), iar cea mai tirzie: „Manuale scholarium“ (1500), de asemeni, fără indicaţie de ioc şi tipografie, 17 file nenumerotate. Ca valoare de provenienţă, un grup compact de cărţi a aparţinut fostei Biblioteci a Colegiului Sfîntu-Sava din Bucureşti, unde au ajuns, prin generoasele donaţii ale stolnicului Constantin Cantacuzino, (Varia opera, Veneţia, 1500), ale patriarhului de Ierusalim. Hrisant Notara (Etymologicum magnum Graecum, Veneţia, 1499), ori cumpărate de egumenul mînăstirii Sf. Sava, „în faţa bolţii lui Toma Braşoveanu“ (Comoedie IX Graece, Veneţia, 1484). De la „Costandin popa din mahalaua Broştenilor”, ne-a parvenit „Opera Aristotelis“ (Veneţia, 1497). De la Vasile Alecsandri ni s-a transmis un volum intitulat: Isidorus Episc. Hispaliensis, Etymologiarum (Veneţia, 1485), cu însemnarea „Ex libris Bei Gratiani“. Autoarea „Catalogului“ opinează că însemnarea respectivă ar indica provenienţa din biblioteca domnului Moldovei, Gaspar Gratiani (1619—1620). Incunabulul -Iperg von Nürmberg : Antzeugung kurtzlichein und volfurung den Ursprung usschurckyschen umm hundryschen voice „ (1500) ne furnizează știri despre evenimentele din Moldova, între anii 1474—1476. Unele pasaje reflectă ecoul biruinţelor lui Ştefan cel Mare asupra turcilor: „strigăteleoc ITMi PHNR__tor au ajuns pînă la Constantinopol şi a fost o astfel de plîngere, cum nu s-a auzit de-a lungul anilor”. Intr-unul din cele două exemplare pe care le deţine Biblioteca, din Schedel Hartmann Liber Cronicarum, (Nürmberg, 1493) — cu xilogravuri colorate cu mina — se găsesc, de asemeni, referiri cu privire la ţara noastră. In privinţa circulaţiei incunabulelor pe teritoriul românesc, cit şi în Europa, contribuţiile lui Constantin Karadja sunt cele mai importante, prin ele semnalîndu-ni-se lucrările din bibliotecile străine, care conţin referiri la faima europeană a domnitorului român Vlad Ţepeş. In xilogravurile acestor tipărituri ni s-a păstrat portretul voevodului muntean. Dintre donatori amintim pe N. D. Ciotori, care între 1930 —1940 donează: Cicero, Opera omnia, 2 vol. (Mediolanum, 1498); Dante, Commedia (Vinegia, 1484) etc., achiziţionate de el în capitalele ţărilor europene ; Constantin Karadja , Rossinus Chronica Rossiana, (Mediolanum, 1492), iar colonelul Radu Rosetti donează în 1923 : Cicero De oficiis. (Veneţia 1498). Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu donează in 1894 : „Opera“ Aristotelis, Veneţia 1497, tipărită in tipografia vestitului Aldus Mattuţius . „Thesaurus Cornucopiae“ (Veneţia, 1496) poartă o însemnare de proprietate „Din Vivlioteca Sfintei Mitropolii“ din Bucureşti. Din însemnări şi diferite alte elemente prezente în incunabule constatăm , existenţa pe teritoriul nostru a unor biblioteci umaniste“, vechi legături de cultură ale ţării noastre cu Occidentul şi „rolul jucat de ţările române pe scena istorică a Europei“, în Notă (IX—XIII) se redă metoda bibliografică de prezentare a incunabulelor, provenienţa, însemnările de proprietate, legătura, diferite observaţii şi cota sub care figurează în R.A.R.S.R Descrierea Incunabulelor e cuprinsă intre pag. 1—42. O listă a incunabulelor în ediţie facsimilată sau în fotocopie în afară de cele 75 incunabule descrise cuprinde 14 titluri. (p. 43—45) Remarcăm faptul că 6 din cele 14 titluri redau viaţa şi faptele domnitorului român Vlad Ţepeş, „Die Geschichte Oracole Waida“ (1480, 1488, 1491 1494, tipărite la Nürnberg, Augsburg Strassburg, Bamberg), etc. Urmează 4 indici : 1) Indicele alfabetic general, (p. 47—56 ; 2) indice cronologic, (p. 57—60) ; 3) indicele locului de tipărire şi al tipografilor, (p 61—65) ; 4) indice de concordanţă între cataloagele internaţionale de Incunabule şi catalogul Incunabulelor din R.A.R. (p. 67— 68). Ilustraţiile pag. 69—89 In pragul universului inefabil al logosului tipărit, a cuvîntului „îndreptător“ aşa cum răsună în cultura noastră veche, concentrînd în el sensuri de continuă reînnoire, de îndreptare, interioară şi socială, prezenţa fulgerătoare a domnitorului român Vlad Ţepeş, vestit în toată Europa prin sacerdoţiul dreptăţii sociale. — pune o pecete românească de lumină pe plinea zilnică a sufletului omenirii. — cartea: C. Bărbulescu *) Catalogul INCUNABULELOR din Biblioteca Academiei R S. România, redactat de L. Baciu, București 1970, XVI + 92 p.