Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)

1972-10-07 / nr. 41

m DIN LIRICA BELGIANĂ • PROZĂ • REPORTAJ • ARTE • ESEU Proletar! din toate ţării®, uniţi-vă ! Sâptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista România REMBRANDT : Saskia van , Nijtemburg Rosa cogitans Cînd totul îşi urmează statornica orbită, şi electroni şi astre ca nişte valuri sună în malul existenţei, au pentru ce, iubite, am scrie o silabă, fie ea rea sau bună ? ...Dar ce chemare clară urmează­ această roză, din nopţile amorfe ale ţarinii oare ce forţă limpezită, fantastică nevroză şi pentru ce sublimă, eternă sărbătoare ? Nu-mi spune că lumina se mîntuie degrabă, că osebite soiuri de viermi deja-n viscere aşteaptă-n mii de germeni, că nu-i nici o silabă să steie-n necuprinsa monadelor tăcere. Nu-mi spune că-i egală cu sine suferinţa... E un incendiu sacru ce mistuie, şi arde ca o făclie-jertfă pe un altar Fiinţa de-a pururi dătătoare de viaţă şi de moarte. ...La fel bat electronii în praful de pe stradă ca şi-n petala pură ; planetele într-una se-nvîrt ca o morişcă. Di-n noaptea de zăpadă lumină sfîntă varsă luceafărul şi luna. Mihai Ursachi ! Rădăcini comune Politica şi politeţea, spiritul civic şi civi­lizaţia, concepte specializate, au totuşi rădă­cină comună în grupul social organic şi fi­resc : cetatea antică (elină sau latină), co­muna sau burgul Renaşterii sau, după 1879, statul naţional, în statele mai tîrzii, în care tîrgurile au reprezentat locuri convenţionale de ocazionale schimburi, grupul social orga­nic a fost reprezentat de sat, incit avea drep­tate Marin Preda să privească în „Morome­­ţii", locul consfătuirii bărbaţilor ca echiva­­lînd o Agora. Specializarea indiscutabilă a conceptelor de mai sus ne indică totuşi că orice respublica există prin relaţii iar no­ţiunile enumerate se preocupă, în felul lor, de reglementarea acestor relaţii, a schimburi­lor şi raporturilor dintre membrii aceleiaşi societăţi (adică întovărăşiri, asociaţii) sau a societăţilor între ele. Apare limpede că lite­ratura, mai ales proza, teatrul şi critica se înscrie în aceeaşi sferă a socialului, a schim­­burilor şi raporturilor, deci, în felul ei, este în legătură strînsă cu politicul, este un as­pect particular al acestuia, în primul rind, o carte, o piesă de teatru este un schimb, o comunicare, un act public ; în al doilea rînd direct sau indirect, comunicarea priveşte atît colectivitatea ca ansamblu relaţional cît şi natura sau felul raporturilor sociale. O literatură a omului singur nu există fi­indcă omul singur nu există şi nici nu poate exista. Admiţînd, prin ipoteză, un individ izolat, acesta ar avea reprezentări necesar­mente relaţionale, aduse de fluxul memoriei afective. Ca reprezentare a omului în relaţie, literatura este nu numai o reprezentare a so­cialului ci şi a politicului, care e conştientul societăţii. Cine reprezintă indivizi în relaţie reprezintă societatea şi, implicit, emite asu­pra ei o judecată ce este, în ultimă analiză, politică. Literatura reprezintă inevitabil ra­porturi, instituţii, valori şi cum orice înfăţi­şare este selectivă ea este deci, prin aceasta însăşi, o judecată generală, adică politică. Se poate spune că literatura este specifică şi trebuie privită ca atare, că ea nu e act ci meditaţie, că ea nu priveşte generalul ci par­ticularul, nu societatea ci individul, nu exte­riorul ci interiorul, nu obiectivul ci subiecti­vul etc. Că literatura e un mod specific de cunoaştere, aceasta se spune mult, şi, de alt­fel, nimeni n-a negat această afirmaţie. Dar dacă „specificul“ înseamnă diferenţă, însăşi această diferenţă presupune existenţa unei sfere mai largi. Cunoaşterea specifică e, si­gur, specifică, dar e şi cunoaştere ; şi ce cu­noaştem altceva decit omul în societate, ra­porturi, valori, acte, cu alte cuvinte cunoaş­tem o societate anume şi nu o societate ab­stractă, omul în aceste raporturi concrete, cu reacţiile lui concrete etc. Cit priveşte exis­tenţa unor valori în sine, eterne şi imuabile, înfipte bine în empireu, deasupra lumii, in­­fluenţînd lumea dar neputînd fi modificate de aceasta, iată o ipoteză ce nu poate fiinţa decit în cuprinsul unei teologii. A vorbi me­reu despre valori neschimbătoare, proclamînd totodată raţionalismul laic, este o monstruoa­să incompatibilitate, o farsă penibilă. Valoarea este reprezentarea abstractă a u­­nor raporturi concrete, sociale şi în mişcare. Ca purtătoare de valori, opera de artă se ma­nifestă ideologic şi politic, indiferent de in­tenţiile şi dorinţele autorului. Ca meditaţie asupra acţiunii, literatura devine implicit in­vitaţie la act, deci act. Cit priveşte distincţia dintre general şi particular, social şi indivi­dual, exterior şi interior, obiect şi subiect, aceste raporturi nu pot fi înţelese izolat, ci numai unul prin celălalt. Oricum am privi lucrurile, opera literară este o imagine su­­biectiv-obiectivă asupra societăţii, asupra u­­nui grup social bine determinat, o expresia selectivă, şi prin aceasta, implicit politică. Specificitatea artistului, originalitatea, este un element semnificativ; însă, originalitatea artistică nu este un fenomen chiar atît de generalizat pe cît ne place să credem. Pe de altă parte, studii temeinice despre şcoli şi cu­rente, despre arta unui secol sau a unei epoci, au pus în lumină şi elementele comune din­tre opere şi scriitori. Clasic, romantic, realist şi simbolist, concepte relative de vreme ca nu există o anume operă care să întrunească toate elementele determinante pentru un cu­rent sau o epocă, reprezintă totuşi scheme reale şi necesare, aplicabile cu prudenţă. De altfel, nici originalitatea nu constituie un concept absolut: temele, ideile, inovaţiile cir­culă, înnoirile sunt parţiale. De aici se deduce că, în sîmburele său constitutiv, opera e o expresie colectivă, cristalizarea mentalităţii unui grup, a unei epoci, sau chiar a unei clase. De aici porneşte şi înţelegerea cu se­riozitate a receptării, a succesului de public sau de critică. Desigur că, opera nu exprimă pasiv, ci, cristalizînd, conştientizează menta­lităţi ce pot fi, uneori, latente. Determinată, opera poate deveni determinant. Tocmai a­­ceastă capacitate de sinteză, de cristalizare şi de emoţionare conţine indicii talentului. Repetînd aceste idei ştiute, am dorit să su­bliniez cu oarecare energie că opera conţine implicit o atitudine politică. Selectarea ele­mentelor realului — practic infinite — pu­nerea accentelor valorice, adoptarea unei vi­ziuni anumite, distribuirea emoţiei — toate aceste elemente neutre, şi altele, conduc la o imagine de ansamblu ce reprezintă, prin ea însăşi, o critică, o opţiune, o judecată po­litică. Nu ne referim aici, la scriitori ce a­­doptă deschis o asemenea atitudine ; în ase­menea cărţi, scrise de pe o poziţie mărturi­sită, lucrurile par clare, deşi nu sunt totdea­una, tocmai fiindcă, s-a întîmplat, că imagi­nea de ansamblu ce rezultă din fiinţa intimă a operei să nege, sau măcar să pună la în­doială, ideile introduse explicit de scriitor. Ne referim aici la faptul că o carte, al cărei autor a fost obsedat numai de artă, repre­zintă prin fiinţa sa profundă şi specifică un act politic. Demonstrînd acest fenomen în concret, arătînd că atitudinea ideologică a unei cărţi este inevitabilă, că ea e conţinută în însăşi plasma esteticului, că politicul nu e un element extraestetic ce ar trebui introdus din afară, că atitudinea ideologică nu e o be­nevolă opţiune, un hatîr al transcendentului, un tribut adus societăţii, ci rezultatul intim şi profund lăuntric necesar, al înseşi repre­zentării estetice a lumii, demonstrînd acest destin interior al esteticului de a fi ideologic, aşa şi numai aşa, critica literară, cronicarii în mod deosebit, îi vor convinge pe toţi scri­itorii să conştientizeze inevitabila latenţă i­­deologică a expresiei lor artistice. Numai o asemenea analiză la obiect va fi eficientă şi convingătoare. Dar aceasta necesită ca, în pri­mul rînd, criticii să fie deplin conştienţi de faptul că expresia conţinutului nu poate fi ruptă de conţinut, izolată şi fetişizată, că es­teticul e o distincţie comodă şi utilă, atîta că nu e ruptă din întregul din care face par­te. Căci arta e una din expresiile omului iar omul e o fiinţă complexă şi mai ales întreagă. Paul Georgescu r Tinara generaţie, prezentul şi viitorul Noul an universitar s-a deschis sub semnul integrării, al Intensificării legăturilor fireşti care trebuie să existe între practica producţiei, activitatea de cercetare ştiinţifică şi în­­văţămint. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu în discursul rostit la Cluj cu prilejul deschiderii cursurilor universitare a spus : „în fond este necesar să ajungem la o unificare a învăţămîntu­­­­lui cu cercetarea şi producţia. Atunci vom face cu adevărat treabă bună !". Cu alte cuvinte, practica are datoria să ţină pasul cu cele mai recente cuceriri ale gîndirii ştiinţifice care, la rindul ei, adaptîndu-se permanent necesităţilor şi sugestiilor practicii, nu va face decit să grăbească propriul ei progres, să devină un factor cu adevărat activ pe tărim social şi să realizeze o experienţă preţioasă care va trebui transmisă instantaneu tinerei generaţii. Aceste trei momen­te, momentul progresului teoretic, momentul aplicării lui în practică şi momentul transmiterii lui prin intermediul şcolii, altădată separate de mari intervale de timp „mort“, trebuie să devină astăzi trei aspecte ale unui proces unic şi con­tinuu. „Laboratorul de cercetare din învăţămînt - a mai spus tovarăşul Ceauşescu — trebuie să fie laboratorul de cercetare al fabricii. Acolo să se elaboreze tehnologia ce urmează a fi introdusă în fabrică. Nu trebuie să avem un laborator al fabricii, un laborator al institutului de cercetare şi unul al facultăţii sau al catedrei. O asemenea mentali­tate trebuie lichidată cu desăvîrşire". O asemenea menta­litate încetineşte în mod nejustificat progresul tehnic şi ma­terial al întregii societăţi, deoarece risipeşte în trei faze di­vergente o energie care trebuie să se concentreze şi să se potenţeze superior tocmai prin regăsirea unităţii ei nece­sare. Este nu numai normal dar absolut vital pentru evoluţia întregii societăţi ca tînăra generaţie să-şi însuşească reali­zările teoretice şi practice cele mai înaintate, datele cele mai recente, să fie deci la curent cu posturile cele mai a­­vansate ale progresului pentru a putea face faţă exigenţe­lor viitorului, extraordinarei repeziciuni cu care astăzi, în lumea modernă, se propagă şi se perimează perfecţionările tehnice. Dar lucrul cel mai important în ceea ce se numeşte integrarea reală, organică a învăţămîntului cu cercetarea şi producţia, este, fireşte, problema de ordin moral, problema omenească. in cursul unificării celor trei faze ale unui proces care trebuie să fie unic, tineretul deprinde simţul înaltei lui responsabilităţi sociale, înţelege mai bine finalitatea proce­sului de învăţămînt care nu trebuie să fie o acumulare ste­rilă de date şi cunoştinţe, ci un proces viu de integrare a tinerei generaţii în efortul colectiv, conştient şi organizat al întregii societăţi. In fond cheia succesului în activitatea de construire a unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate stă în concentrarea energiilor umane, în integrarea tuturor membrilor colectivităţii în opera de construcţie, în imposibi­litatea existenţei unor grupuri, grupuscule sau chiar indivizi luaţi în parte care să nu se simtă direct implicaţi în procesul de producere al unei societăţi noi, mai bogate din punct de vedere material şi moral. Conducătorul partidului şi al statului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi-a exprimat, la Cluj, convingerea că anul 1972— 1973 va fi un „an de cotitură“ în opera de modernizare şi de perfecţionare a învăţămîntului nostru. Ar fi desigur acesta un prilej de meditaţie şi asupra necesităţii de integrare mai activă a scriitorului în viaţa socială. Trăim un moment istoric în care cultura, tehnică şi umanistă, are de spus un cuvînt hotărîtor. Înfăptuirile politice ale poporului trebuiesc neapă­rat susţinute de progresul cultural, de răspindirea în masă a cunoştinţelor în stare să lumineze viaţa omului, să-i con­fere înţelegerea şi simţul etic necesare unui membru activ, deplin conştient al societăţii noastre. În curînd vom sărbători douăzeci şi cinci de ani de la Instaurarea republicii ca formă de stat în ţară. Se va împlini un sfert de secol de cînd poporul român a devenit propriul său suveran, de cînd a început să înveţe la şcoala grea, dar salutară, a înfăptuirii propriului său destin. Aniversarea va prilejui un moment de reflecţie asupra realizărilor obţi­nute şi asupra răspunderilor viitoare. în această ordine de idei reamintim tinerilor noştri colaboratori, tinerilor din în­treaga ţară care vor să-şi încerce puterile în arta scrisului, care aspiră să slujească poporul cu unealta nobilă a con­deiului, că revista noastră, instituind un concurs în cinstea aniversării Republicii, aşteaptă de la tinerii concurenţi toc­mai scrieri închinate procesului de construire conştientă a unei noi societăţi, integrării active a tineretului în viaţa şi munca întregului popor, legăturilor vii dintre toate genera­ţiile în scopul dezvoltării civilizaţiei socialiste în România. Aşteptăm de la tinerii aspiranţi la gloria literară o înţelegere adecvată a sarcinilor pe care partidul, în urma unui apro­fundat studiu ştiinţific le-a pus în faţa tineretului ca şi a întregului nostru popor. Dezorientarea, apatia, parazitismul sau evitarea răspunderii sociale pot alcătui obiectul anali­zei scriitoriceşti dar în niciun caz obiectul adeziunii intime a scriitorului însuşi şi cu atît mai puţin a tînărului scriitor căruia îi revine o înaltă răspundere în formarea conştiinţei contemporanilor. Luceafărul Nautică lui Al. Rosetti Departe în lumina rămasă într-o lotcă O velă îşi adună răsuflarea Şi umbra i se culcă, ştiind că Mîine se vrea senină marea. Ca ea pe străzile lichide Mă furişez cu braţul ridicat; Spre malul care se Întinde Priveşte ochiul lunii, despicat. Şi văd, a cita oară, ora ? Se scutură acum de frunze-n frig, Minţindu-mă că mîine prora Aşteaptă castă, lumina, lingă dig. Dar albii nori şi ţipătul din vis Al păsărilor calde la plecare Trec porţile oraşului deschis Cu mii de vîsle către mare. Liviu Călin Număr ilustrat cu reproduceri din expoziţia OLANDEZUL LA EL ACASĂ ŞI ÎN LUME » (Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România) ÎN ACEST NUMĂR: De vorbă cu academicianul Ştefan Bălan Jurnal de lectură de Mircea Iorgulescu Un scriitor uitat: Stoian Gh. Tudor întoarcere m amurg Cînd fierbe mierea-n struguri şi sîngeră măceşe Şi talgeri poartă grele carafe de mărgean, Cînd vrăbii suie-n gheare copacii frînţi sub roade Şi potîrnichea sură se pitulă în lan, Cînd mieii ninşi văzduhul îl leagănă-n corniţe Şi-n dinţi de mărgărintă sparg sevele din ierbi, Cînd şoimui-şi mină-nvinşii cu ţipăt de izbîndă Şi-n depărtări răsună boncăluit de cerbi,­­find rădăcini văpaia din ochiul clorofilei O pradă-n crame — ascunse de ploaie şi de vînt, Alungă-mă cu pietre spre rumena cîmpie In flama-i orbitoare să pier străluminînd. Elisabeta Costin

Next