Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)

1972-10-14 / nr. 42

14 OCTOMBRIE 1972 „ Sentinela aerului“*) presia debordantă, incisivă şi adesea insolită şi mecanismul subtextual al ardenţei afective şi ideatice. Virgil Teodorescu e u­n temperamental care, dintr-o pudoa­re ♦ guvernată de grave scrupule este­tice (şi nu numai estetice !), adoptă for­mula „jocul cu măşti“, joc în decursul că­ruia ideea că asperităţile realităţilor morale pot fi în vreun fel îndulcite ţine de domeniul iluziei absolute. Ca atare, tonul violent fleg­matic dintr-un poem precum cel intitulat Cronică sportivă un poem vizînd contururile unui autoportret ideal, nu ne pot înşela în această privinţă. Dimpotrivă, funcţia „descon­­spirativă“ a metaforei-simbol de aici este de-a dreptul şocantă: „N-aş fi crezut nicioda­tă că pot suporta atîta indiferenţă­­ şi totuşi de mai bine de trei ani sunt în situaţia unei mingi de fotbal / rătăcită printre picioarele jucătorilor / o minge fabricată cu cea mai mare atenţie şi / avind dimensiunile regle­mentare / o minge multiplicată la infinit prin sincerile sale salturi profesionale / o minge pentru care arbitrii ar trebui să ai­bă / cel mai mare respect / şi care se dă peste cap pentru a rămîne / tot timpul în teren / jucătorii s-ar părea că-şi dau seama de exis­tenţa / acestui încăpăţînat balon / cu atit mai încăpăţînat cu cit e mai timid / s-ar părea că sunt gata să-l folosească / în atac şi în apăra­re / dar se prefac că habar n-au pentru că gheaţa / e mai aproape de picior decit miin­­gea / fiind siguri că la sfîrşit oricare ar fi re­zultatul / îşi vor schimba tricourile / că echi­mozele sunt garanţia viitoarelor distincţii / şi că arbitrii imparţiali / sunt cam de aceeaşi părere“. La fel şi în alte piese memorabile, dintre care cităm: De la un ca­păt la altul, Care mai de care, Trufia vîslei, Bun rămas, Cale-ntoarsă, Cu cele mai alese sentimente. In toate sintem­ prinşi în mrejele unei cotro­pitoare unde elegiace: „Aş putea aduce în sprijinul meu o duzină de copaci / în puterea vîrstei / Şi mai multe obiecte casnice care şi-au dovedit / cu prisosinţă utilitatea / Dar nu vreau să fac vîlvă departe de mine dorin­ţa / vană de a ieşi in evidenţă / cu ajutorul copacilor — deşi nu / pun o clipă l­andoiată simpatia / cu care mă înconjoară / Prefer însă să-i las să crească în timp ce eu scad / Azi un pic mîine un pic nu prea se vede / Mai bine aşa decit altfel / Scad încet fără complicaţii fără ceremonial / Scad ca un munte bătrîn / Plesnit de nisip şi de vînturi" (Bun rămas). La rindul lor, cutezătoarele şi spectaculoasele aventuri ale gîndului în poe­me de o neobişnuită amploare imaginativă precum Sentinela aerului, Drumul spre mare şi Blana de rîs ar merita, neîndoielnic, ele în­sele, o interpretare critică aparte. Numai me­ticuloasa operaţiune de urmărire şi descriere a tuturor elementelor componente (de o bo­găţie extraordinară) ar fi capabilă să restitu­­ie cit de cit conţinutul materiei simbolice din aceste poeme. In rîndurile de faţă ne mulţu­mim doar să menţionăm marea originalitate cu care este pus în ecuaţie parabolică fasci­nantul motiv poetic al „dublului" (Sentinela aerului), să atragem atenţia asupra cosmici­­tăţii telurice din Drumul spre mare și asupra „rîsul-plînsului“ impregnat de otrava aduce­rilor aminte din Blana de rîs. Citind partea de încheiere a acestuia din urmă, să admi­tem faptul că elaborarea unor perioade sin­­tactic-poetice de natura celor ce urmează nu stă la îndemina oricui: „Vom cădea de acord pentru că ne-am iubit întotdeauna / in prezen­ţa plesnitorilor, ne-am iubit / cînd ploua cînd ningea cînd fulgera cînd / nisipul frigea cind 3X3 refuza să-ţi / bea cafeaua cu lapte cind fiecare pas / trebuia calculat după subli­ma carte de / poeme intitulată TABELA I.O­­GARIT­O /­MILOR şi care răspindeşte in ju­rul ei / adevăratul parfum de petunii / Dar să revenim la cei cinci-şase de pe treptele unde / cadavrele seminţelor de floarea-soarelui / re­­pauzau în tăcere să revenim la fata / bruta­rului Clara Venus înecată in / drojdie de be­re la palpitaţia ghiolului / la vuietul mării la marşul lăstunilor / spre marile centre citadi­ne să revenim / din cinci in cinci din şase in şase /­ în timpul somnului lucrativ“. Nicolae Ciobanu DANA DUMITRU­! Masa zarafului (Editura Eminescu, 1972) Dacă fondul abstract al nuvelelor din prima carte de proză a Danei Dumitriu (Migraţii, 1971) n-a fost integral trecut cu vederea, nici nu se poate spune că ar fi atras în mod deosebit atenţia criticilor care au comentat volumul. Că era vorba de trăsătura cea mai însemnată a scrisu­lui autoarei, o face şi mai limpede acest roman, fiindcă în Masa zarafului, sub aparenţa discretă a unei naraţiuni obiec­tive despre existenţa unei familii cam anormale, se află de fapt o alegorie mo­rală, dincolo de întimplări şi de perso­naje profilindu-se in permanenţă turnu­rile şi meterezele unei construcţii teo­retice. Intelectualizate, uşor abstracte, distan­te sunt, de altminteri şi comentariile cri­tice ale Danei Dumitriu. Fine, pătrunză­toare, exacte, acestea îşi au mereu punc­tul de pornire într-o activitate reflexivă de sine stătătoare, şi nu în impresia vie, ■ în observaţia directă asu­pra Universului propriu unei scrieri sau unui autor. Cele m­ai multe dintre foiletoanele şi eseurile ei par să fie, de aceea, fragmente exem­plificatoare dintr-un bănuit discurs asu­pra creaţiei. Urmînd o mecanică similară, proza Danei Dumitriu îşi are nucleul într-un act de sintetizare, în tragerea vieţii în idei, intr-o distilare a concretului, redus în prealabil la o reprezentare intelectuală şi căutindu-i-se apoi forma şi materia de expunere Căci totul slujeşte demonstra­ţiei. In Madrigal, cea mai bună dintre nuvelele cuprinse în volumul de debut, o tînără suferindă — probabil, din pricina unei hipertrofiate capacităţi analitice („Sunt de o luciditate monstruoasă...“) — vrea să-şi exprime dorinţa de a depăşi banalul, aspiraţia către un plan superior, inventîndu-şi, în acest scop, o biografie fictivă, esenţială. Nuvela e compusă din relatarea acestei vieţi imaginare : copilă fiind, eroina ar fi trăit într-o locuinţă insalubră, unde îngrijise o bunică parali­zată (ocupaţia este descrisă în toate mon­struoasele ei detalii), suportase o mamă denaturată cu deprinderi mai mult decit rele şi descoperise „lumea , de dincolo“ întîmplâtor, prin intermediul unui necu­noscut care vine­­accidental în sordidul apartament şi cîntă la un pian, fapt cu influenţă, magică, asupra destinului fetei, fiindcă exact în acel moment moare bă­­trîna, iar străinul transportă fata într-o familie care o înfiază, asigurîndu-i, pe lingă dragostea părintească şi căminul fericit, şi împlinirea ,­ pe tărîmul artei. Fireşte, o parabolă,, coerentă şi deloc echivocă. Un singur lucru poate, even­tual, sâ nedumerească — anume, ce caută un pian, obiect nu tocmai comun, intr-un asemenea joc mizerabil ? — dar întreba­rea este fără rost dacă acceptăm con­venţia. Eroina însăşi declară că totul este o minciună , dar este vorba de o minciu­nă semnificativă. Fără fisuri sub raportul logicii specifice, proza Danei Dumitriu înfăţişează eroi şi evenimente care pro­duc, prin excesiva preciziune şi justeţe, senzaţia stranie a unei amputări în ordi­nea firescului şi a naturaleţei ; caracterul funcţional este atit de puternic incit se ajunge la neverosimil. La fel stau lucrurile şi in Masa Zara­fului. In casa Amiralului, un bătrîn feroce sub aspectul senil, sint convocaţi cei doi copii ai acestuia. Alexandru şi Tamara, nora lui Marta, şi Tudor — prietenul lui Alexandru şi amantul plic­tisit al Martei, Tudor este medic, cindva a fost la un pas de o importantă desco­perire ştiinţifică dar împrejurări defavo­rabile l-au constrîns să se resemneze . Alexandru, fruct al unei iubiri acciden­tale a bătrinului cu o englezoaică, are aproape patruzeci de ani şi scrie necon­tenit epistole înduioşătoare necunoscutei lui mame, împlorind-o să-l salveze dintr­­o existenţă inertă . Marta s-a căsătorit cu Alexandru pentru a se putea afla in preajma lui Tudor, pe care îl cunoscuse în adolescenţă într-o ipostază eroică, de savant devotat şi trufaş (soluţia este su­ficient de ocolită), iar Tamara se consumă intr-o agitaţie sterilă şi panicardă. Dea­supra tuturor stă Domnul Amiral, întru­pare a Inutilităţii agresive. Cu un epic minim, nuvela este de fapt o galerie de Virgil Teodorescu Intr-o măsură mai mare decit cele anteri­oare (Repaosul vocalei, 1970, Vîrsta cretei, ibd.), prezenta carte de versuri a lui Virgil Teodorescu îşi revendică structura generală de la efortul menit a realiza o autentici jonc­ţiune între stilul şi tehnica poetică vădit circumscrise modului suprarealist, de o parte, şi problematica lirică de maximă stringenţă contemporană, în ordine moral-filosofică, is­torică şi social-politică, de altă parte. Cum am mai arătat şi altădată, o atare tentativă, in cazul acestui poet, nu trebuie să ne mire. In fond, asistăm la un firesc şi salutar proces de (să-i spunem aşa) autoreconsiderare, pro­ces a cărui raţiune este asigurată­ de încrede­rea justificată în compatibilitatea dintre mo­dul constructiv (în multe privinţe, la acest scriitor, personal, cel puţin la nivelul trans­punerii în fapte) de a înţelege funcţia gnose­ologică a poeziei şi dezideratul superbei des­cătuşări a imaginaţiei şi a limbajului poetic. Ceea ce unii comentatori au numit suprarea­­lismul ponderat din poezia de tinereţe a lui Virgil Teodorescu (în culegeri precum Blă­nurile oceanelor sau Butelia de Leyda şi mai puţin în cele scrise în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun), la ora actuală ne dăm seama că, de fapt, este expresia unui amplu fenomen de maturizare estetică a mişcării literare în cauză. Aici indentificăm sursa as­piraţiilor nutrite de suprarealism de a se fi­xa in tiparele unui „clasicism" sui-generis, caracteristic prin spiritul său activ, capabil să-l proiecteze în ceea ce s-ar numi «le beau fix du vertige». Din unghi practic, important este deci să observăm că formula poetică tot mai vădit statornicită in poezia lul Virgil Teodorescu din ultimii ani dispune de premise ce ii apar­ţin în exclusivitate tocmai in direcţia compa­tibilităţii despre care vorbeam mai înainte. Căci iată, spre edificare, programul cu vădi­tă finalitate inconformist-constructivă, formu­lat de poet încă din 1932, într-una din poezi­ile de început: „M-am­ hotărit să scriu cu pieptul / prin care trece o navă cu hornuri de *) Editura „Eminescu“ — 1972, tutun / şi mateloţii tunşi chilug / m-am hotă­rit să scriu plutind pe ape / purtînd pe ochi o mască de os cu multe trape / şi vreo cîţiva acari / A dacă zici că eşti poet / iată aicea e­­crasită / iată aicea apă aer foc / iată pămînt şi setea de mastroc / A dacă eşti poet / cînd umbli toamna / pe înserat cu fata de brutar / fii sincer tenebros / fii furgonar / şi-atunci vei seri cu pieptul în care valuri ard / atuncia oamenii-şi vor pierde aparta­mentul mobilat / şi nopţile de voluptate / le vor depune la muntele de pietate / atunci corporaţia cizmarilor îţi va procura bilet de drum / şi parcurile te vor chema alcoolizate / te va chema şi gîrla în falnice palate / lăcus­tele vor năvăli să-ţi consoleze omoplatul / şi se va sparge fruntea ta / ca fructul copt ros­togolit dintr-un copac pe iarba moale­­ atunci furtunile cu şerpi / vor alerga să-ţi cadă la pi­cioare“ (Poem). Fireşte, revenind la etapa străbătută de poet în momentul de faţă, vom constata, fără să ne mirăm, că programul respectiv a suferit mutaţii esenţiale, ceea ce probează o revelatoare schimbare a opticii moral-filosofice asupra timpului istoric. Be­neficiar al faptelor acumulate de istoria con­temporană, poemul cu care se încheie cartea Sentinela aerului dă glas acestui verdict defi­nitiv: „Iată in plină vigoare o închisoare de­tronată / atunci cînd se credea mai prolifică decit oricînd, / detronată de rafalele florilor campestre, / detronată de aversele de primă­vară, / de propria ei ulceraţie virginală, / in plină vigoare a zăbrelelor strălucitoare, / ca o flacără adormită într-un vulcan“ (Părăsi­tă). Aici, în această schimbare revoluţionară a sensului în care se desfăşoară timpul isto­ric se află izvorul exultanţei lirice, cind eul poetic se abandonează in frenezia naturii dez­lănţuite: „Păsările parfumează pădurea,­­ bri­liantele din penajul lor le parfumează aripile, / imobilitatea lor elastică parfumează restric­ţiile sanitare, / popasul lor lingă izvor ne par­fumează omoplaţii / un joc seducător şi mati­nal, / bătaia de aripă sparge piatra“ (Fidel), sau cind se înscrie patetic pe orbita viziona­­rismului luminos-romantic: „Pe drumuri noi spre roşul nostru astru, / Spre concentrări desfăşurate-n larg, / Spre formele care ge­­mînd, se sparg, / Spre ample pîlpîiri de ala­bastru, // Spre condensate gesturi şi nudităţi astrale / Migraţii de materii în tumult, / Co­paci de foc, din ce in ce mai mult / Ţîşnind din uriaşele opale“ etc. (Drum peste timp). Remarcînd prezenţa unei atare potenţări imnice a lirismului (ceea ce, din păcate nu exclude întotdeauna anumite alunecări în convenţionalitatea festivă: Vechi ceremonial, Bun simţ, In ochiul meu, Cină), trebuie să a­­rătăm că, totuşi, dominant în poezia lui Vir­gil Teodorescu — şi acum — este imboldul analitic, scrutător, străbătut de un neîmblân­zit dramatism moral. Din perspectivă, exis­tenţială, marea poezie, la acest autor, se lasă cucerită mai ales atunci cînd poemul este purtat de curenţii unei stări de spirit adine tulburate de o melancolie ce pendulează me­reu între sarcasm şi tandreţe. In această îm­prejurare — constatare fundamentală — se realizează indestructibila unitate dintre ex­ jurnal de lectură portrete morale, realizate cu cruzime şi fineţe („ii observam ca pe bolnavii unei clinici“). Fiecare dintre „oamenii acelei încăperi mohorîte“ conţine studiul unor ipostaze ale neimplicării, se statornici­se aici o unitate periferică, se crease o celulă izolată de viaţă reală de afară“ Intrusă in acest „port al resemnării“, populat cu rataţi, — dar din vina lor ! —, tînăra Marta pare să fie concomitent eroină a bestiarului şi creatoare a lui, fiindcă bizarele făpturi şi strania Casă ■a Amiralului sunt mai degrabă proiec­ţii în imaginar ale unui eu terorizat de spaima neîmplinirii : „Nu trec oare toţi prin asta ? Nu se trezesc toţi oamenii intr-o clipă anume a vieţii lor că fug înapoi spre Răul Răului dintr-o­ Casă a Amiralului, spre ceea ce au­ vrut, de fapt, să lase in spate, să uite ? In acea clipă anume, în care constată că nu există nici o,scăpare, că au făcut totul pentru a-şi­ înjgheba un loc, un decor, o costumaţie proprie, pentru a da un contur fiinţei lor, pentru a o turna intr-o formă vizi­bilă, palpabilă, şi că e greu să-şi lepede pielea, forma aceasta îndelung gîndită şi creată, sint vulnerabili, foarte vulnera­bili. Ea a devenit mai puternică decât el, creatorul, fiinţa vie dornică de mişcare, de migraţii continue, şi îl soarbe înapoi“. Romanul poate fi citit şi ca o confesie deghizată, în care diversele fapte şi per­sonaje sunt imagini ale unei conştiinţe care se caută pe sine. Apropiată de formula romanelor lui Alexandru Ivasiuc, proza Danei Dumitriu ilustrează drame de natură morală şi nu de idei, aşa cum se întîmplă la autorul Păsărilor, la Sofia Nădejde Din chinurile vieţii iar la Vlahuţă Din durerile lumii şi multele proze alegorice de azi este neînchipuit de mică. Compasiunea pentru fiinţele umile s-a prefăcut în sarcasm, a titufinei binevoitoare faţă de aspectele jalnice ale vieţii a devenit grijă pentru destinele omenirii, printr-o caracteristică extensie. Umorul absurd, cu infiltraţii urmuziene, din povestirile lui Ilie Păunescu şi suges­tia unei evoluţii catastrofice sunt forme noi pentru convenţiile literaturii senti­mentale de altădată. VIOREL ŞTIRBU Urma (Editura Cartea Românească, 1972) Ceva mai enigmatice şi mai greoaie sunt povestirile lui Viorel Ştirbu, dar tendinţa este aceeaşi : relatarea unei „istorii esenţiale“, altfel spus tranvesti­­rea în materie concretă a unui concept sau a unui afect. In proza titulară, un vi­nă­tor profesionist însoţit de un novice destul de nervos umblă să împuşte un urs, dar au ghinion­ şi găsesc fiara moartă de-a gata, de bătrîneţe, din care pricină ambii renunţă la îndeletnicire ; întîmpla­­rea are un sens care îi depăşeşte cadrul strict, fiindcă e vorba de fapt ...în gene­ral despre ratare : „E ultima, înţelegi ? Ultima. Ultima ursoaică din viaţa mea. Şi care pe deasupra m-a şi păcălit...“ în Pre­ţul şi Sentinţa se experimentează aplica­rea unor procedee narative mai noi în tratarea unor situaţii cunoscute, în felul în care acum vreo doi ani s-a făcut un film (Canarul şi viscolul), despre mişcarea de rezistenţă, întregul volum pare să fie alcătuit în pripă, din resturi, din schiţe, din exerciţii, mai ales că unele povestiri par fragmente lăsate pe dinafară după scrierea romanului (Cortegiul) (1969), strînse acum printr-un curios gest de publicare antumă a manuscriselor neter­minate. Mircea Iorgulescu ILIE PAUNESCU Seara privim foarte sever (Editura Cartea Românească, 1972)­­Tot nişte alegorii sunt şi povestirile lui Ilie Păunescu, o suită, de viziuni folosind situaţii de tip science-fiction într-o în­cercare de surprindere a unor sensuri ale civilizaţiei contemporane, în Poluare, doi copii, unul de „doi anişori“ şi altul de­­patru, discută despre singurătate. In­­Casa, pe parcursul a şase pagini şi un sfert, se face o trecere în revistă a evo­luţiei omenirii de la primele descoperiri pînă la sufocarea datorată progresului tehnic, ca un fel de alarmă prevestind un sfîrşit iminent în absenţa măsurilor de stăvilire a mecanicizării, în Ancheta „un mare asasin“ care „se afla perma­nent de jur împrejur, nepăsător, nemă­surat de mare şi de indiferent“ nu repre­zintă altceva decit acelaşi progres tehnic, forţa teribilă şi oarbă care „işi estermi­­na progenitura senin, impasibil“. In Iu­biri, sim­bătă o eroină, Clară, ajunge să fie compusă din tot felul de proteze, cam în genul unei alte Clara, cea din Vizita bătrinei doamne. Iată şi o reflecţie care poate fi considerată drept definitorie pentru fiecare dintre povestirile volumu­lui :­„A descoperit deodată ameninţarea din el, ideea a explodat în imense jerbe, de la sine, şi-a dat seama cu o tresărire că poartă în structura lui un duşman mai perfid decât orice ameninţare exterioară, primejdia e firească pentru oricare dintre noi, o purtăm în noi permanent. Are di­ferite înfăţişări, fiecare ascundem înlă­­untrul nostru pericolul care ne pîndeşte numai pe noi înşine.“ Ciudate şi totodată relevatorii sunt pre­cauţiile pe care şi le ia autorul într-o scurtă prefaţă. „Povestirile din volumul acesta — scrie Ilie Păunescu „ sunt nişte simple descrieri după natură“, ceea ce ne duce de îndată cu gîndul la bătrînele Copii de pe natură ale lui Iacob Negru­­zzi; dar să nu uităm că a trecut un se­col de atunci, motiv pentru care urmă­toarea frază a scriitorului devine chiar obligatorie ! „Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că fiecare dintre ele e rezultatul unei observaţii pe viu“. Cei vechi priveau lu­mea­­ azi, pentru a folosi incă o dată cuvintele autorului, trebuie să „privim mai atent înlăuntrul timpului nostru“. Oricît ar părea de surprinzător, acesta este adevărul : copiile de pe natură de acum un veac s-au prefăcut în alegorii : se caută ilustrarea unui adevăr ştiut di­nainte. Distanţa dintre ceea ce se chema Festivaluri literare La Iaşi s-a ţinut vreme de cite­­va zile, intre 8 şi 11 octombrie, cel de al treilea festival de poezie „Mihai Eminescu". Organizat in­tr-un oraş bogat in amintiri şi tra­diţii culturale, acest bienal eveni­ment are toate şansele să intre şi el in rindul tradiţiilor ieşene. Involuntar, atunci cind urmă­reşti o ediţie nouă a întîlnirii dintre poezie şi public, sub pri­virea tutelară a lui Eminescu, în locuri frecvent evocate ca mar­tore ale trecerii pămintene a Lu­ceafărului, o compari cu cele an­terioare. Iţi reaminteşti momen­te impresionante de la trecutele festivaluri, ■ revezi oaspeţi de acum doi şi patru ani, alăturînd amintirii gestul viu, din prezent. Constaţi incăiodată cit de bine se integrează atmosferei ieşene un asemenea eveniment cultural, în această mare cetate unde fie­care zid dă ecou cald versului, unde un tineret universitar şi li­ceal răspunde cu firească bucu­rie chemării lansate de poezie, venind la intimpinarea ei (ală­turi de celelalte vîrste ale capi­talei moldave) în librării, în săli de spectacole, la casele memoria­le, în amfiteatre. Şi de la actuala ediţie partici­panţii vor păstra amintiri fru­moase, acele momente pline cînd in văzduh se simte comunicarea dintre poeţi şi cititori-ascultă­­tori, dintre poeţi şi poeţi. Nu vom face o înşiruire a clipelor „de vîrf“ ale Festivalului ieşean, ros­tul acestor însemnări este altul. In primul rind dorim să aducem ui omagiu înseşi ideii de conti­nuitate ce-i animă pe organiza­torii lui, căci o ediţie poate fi mai palidă decit celelalte, dar e tonic, gîndul că o dată la doi ani un­ mare oraş al ţării găzdu­ieşte o asemenea festivitate a poeziei. Poate că publicitatea ce i s-a făcut nu era la înălţime (înseşi afişele ,,Festivalului" ne-au părut terne), organizatorii meritau mai mult sprijin de la autorităţile municipale — măcar cel primit acum doi ani dacă nu se vor mai atinge proporţiile de înţelegere vizibile la ediţia inau­gurală ! O uşoară blazare ne-a părut vizibilă pe chipurile unora dintre „sufletele" Festivalu­lui (ca şi pe al unor invitaţi, ceea ce — fireşte — nu li se poate re­proşa organizatorilor !) iar aceas­tă blazare cred că se datorează, în parte, şi programului. Nu ştiu cum s-ar putea, face mai bine pentru ca inimosul conclav de la Iaşi să aibă mai mult ritm, să fie mai interesant. E nevoie, pro- ■ babil, de ceva în plus faţă de actualul program, ceva care să nu-i modifice caracterul dar să-l clintească din anume înclinaţii stagnant-rutiniere. Nici abuzul de coruri şi roman­­­ţe pe versuri eminesciene nu e în măsură să atragă mai miult. O mai parcimonioasă distribuire a unor astfel de spectacole se im­pune. O vină a organizatorilor ne pare şi „sfiala“ în selectarea va­lorilor : nu e bine, de pildă, ca la recitalurile de poezie să apară nenumăraţi autori mediocri sau chiar lipsiţi de talent (reamintesc de cei patruzecişi ceva care s-au produs acum doi ani la Paşcani; acum o uşoară îmbulzeală simi­lară era semnalată la un recital ţinut la Universitate), înşiruirea la microfon, fără noimă, a celor chemaţi şi nechemaţi — oricît de anevoioasă pare distincţia în asemenea clipe de sărbătoare ! —• nu face decit să dea o senzaţie de îndoielnică bogăţie. Autorii invitaţi — cei veniţi­ pe Ungă mulţi aşteptaţi! — au şi ei partea lor de vină în trena­rea multor acţiuni. Mă gindesc că o mai precisă cunoaştere a ele­mentarelor obligaţii pe care şi le asumă fiecare ar ajuta hotări­­tor colaborării dintre organiza­tori şi autori. Dar mai ales programul, el în primul rînd, se cuvine a fi reginuit. Nu „mani­festări“ numeroase, încropite, cum se nimerește, ci un program sobru, atrăgător, precis. Nu in ultimul rînd ar fi de do­rit la viitoarele ediţii, de a căror îmbunătăţire nu mă îndoiesc, ca să se facă un mic efort chiar in privinţa serviciilor publice. Fru­mosul hotel „Unirea" e tot mai părăginit, cu fiecare nouă reve­dere, bucătăria de la restaurant lasă de dorit (nu doar la „Unirea" ci şi la „Bolta rece", „Moldo­va", etc. — incit­te şi miri de faima lor, inclusiv cea litera­ră !...). Asemenea mari eveni­mente culturale, cum se doreşte Festivalul „Mihai Eminescu", ii angajează nu doar pe organiza­tori, dar întregul oraş , cu un pri­lej ca acesta cintatul Iaşi nu se cade să-şi neglijeze îndatoririle de gazdă. Actuala ediţie a „Festivalu­lui",­­pe lingă constatările îm­bucurătoare­­s-au remarcat reci­talurile, sesiunea de comunicări ştiinţifice, „Salonul Cărţii" — cu un­­frumos florilegiu de noi vo­lume editate la Junimea —, o masă rotundă a revistei „Con­vorbiri literare", ş.a.) care justi­fică ţinerea in continuare va fi — sper — şi un semnal de aten­ţie către cei ce au lăsat tot greul pe seama organizatorilor din in­stituţiile de cultură (ei vor ana­liza împreună măsurile de ame­liorare ce se impun.) Pentru ca festivitatea bienală de la Iaşi să intre in tradiţiile culturii noastre, şi cine nu-i doreşte asta ? e nece­sară o grijulie re-gîndire a ei iar la sorocul următor, o re-lansare sub mai bune auspicii. Ilie Constantin Gîndul ce străbate cinturile (Urmare din pag. 1) candescenţa ei solară într-o tangibilă discursivitate călduţă. Am să iau un exemplu, patru versuri care stau in fruntea unui volum de poezii : Prindeţi puiul de mamut Ce de mine se ascunde Şi-n acest deşert tăcut Aşezaţi-mă oriunde. Poetul a vrut să­­spună aici că în­cearcă o nelinişte, că poezia ii scapă, se ascunde de el, şi că face apel la ci­titor să o descopere unde crede el de cuviinţă în volum. Dacă voi rezuma astfel „ceea ce a vrut să spună poe­tul", voi realiza numai un nivel super­ficial de lectură care reproduce, sche­­matizind pân­ă aproape de defor­mare spusele poetului. O lectu­ră mai avansată va descoperi însă un adevărat sistem de vase comunicante care dau o structură mult mai bogată, deşi unitară, acestei strofe. Litera poeziei e mult mai în­căpătoare decit aceea obişnuită. As­piraţia „modestă“ a poetului de a ur­mări „puiul" acestui animal gigant care e poezia, se află in cumpănă cu paradoxul şi teroarea acelui „deşert tăcut" în care eşuează meşteşugul pre­lucrării sunetului, verbului; dar aceas­tă „dramă" ia în acelaşi timp aspectul unui joc infantil (căutarea puiului de mamut) care organizează concomitent poezia, soarta poetului şi propria noas­tră participare, invitîndu-ne astfel să ne adaptăm unei situaţii care cere nu numai gravitate ci şi oarecare graţie căci ne sugerează bucuria copilărească, eliberatoare a unui joc. Şi s-ar putea ca acest joc să fie jocul destinului în­suşi, o sugestie asupra existenţei ome­neşti in general care e de asemeni gravă, pătimaşă, dramatică şi totuşi superior, generos, speculativă. O lec­tură adevărată este, cum recomanda Rimbaud, o lectură care tinde să ci­tească „literalmente şi nu toate sensu­rile". Căci această recomandaţie presu­pune, după opinia mea, existenţa unei pluralităţi de sensuri care se potenţează reciproc (unindu-se într-un sens gene­ral) şi care încap toate în litera poe­ziei, nu numai în spiritul ei. Necesitatea care structurează o poezie nu se exprimă, cu alte cuvinte intr-o singură idee, care ar alcătui „înţelesul“ ei raţional, nu se exprimă nici măcar în mai multe asemenea idei ci într-o conexiune ideatico-emo­­ţională, într-o iradiere spirituală com­plexă, multiplă şi unitară în acelaşi timp. In descoperirea dialecticii ei in­time, în coeziunea care ţine laolaltă ca într-un cosmos, toate sensurile posi­bile, in secretul necesităţii ei interne, stă „înţelesul“ unei poezii. Accesibili­tatea este pînă la urmă o problemă de ordin estetic. Poeziile care nu sînt creaţii plenare, deplin structurate, nu au „înţeles". Pe de altă parte amato­rul de poezie trebuie să fie activ, să caute acest înţeles şi să nu ia neapă­rat drept lipsă de sens, orice dificul­tate care-i iese in cale. Chiar Polonius ascultindu-l cu atenţie pe Hamlet, a înţeles că totuşi „nebunia lui are un rost". revista revistelor „ARGEŞ“ (nr. 9—1972) Revista şi-a obişnuit cititorii prin alcătuirea unor pagini permanent di­versificate, pagini deschise fenomenu­lui cultural larg şi de permanenţă şi, totodată, sensibile la evenimentele li­­terar-artistice locale şi imediate. Frumoasei vîrste rotunjite de Şer­­ban Cioculescu — îi consacră Al. Bă­lăci un delicat şi emoţionant omagiu în care nota confesională, caldă, este sporită de aprecieri critice la aceeaşi temperatură şi vibraţie : „Excepţionala lui cultură umanistă oferă exemplul echilibrului perfect între filologie şi arta literară, între viziunea laică şi dialectică esteticii, elogiul permanent al stării raţionale şi al independenţei de gîndire“. In aceeaşi pagină, Ion Crucea ne înfăţişază cîteva interferări ale activităţii marelui critic cu viaţa culturală argeşană. ...Şi pentru că ne aflăm la acest compartiment — deşi sărim de la pa­gina 1 la 19 — de un interes minor sunt consemnările memorialistice (?!), lăturalnice, ale lui V. Firoiu şi Şt. Gh. Ştefănescu-Albota. Despre Tudor Arghezi (Anecdotica ii priveşte mai mult pe semnatari), în interviul „Nu ştiţi cumva unde e Calea Victoriei“, Florin Mugur îl chestionează pe Nichita Stănescu, aşezîndu-i în faţă magnetofonul şi fragmente din autoportretul lui La Rochefoucauld. Modalitate care pînă la urmă îl cam sîcîie pe „subiect“, deoarece N. Stănescu se destăinuie o­­riginal, fără rezerve, cu o sinceritate totală, credincioasă întocmai Uneia din afirmaţiile sale : „Am o părere foarte proastă despre discreţie. Nu numai că o socotesc egoistă, dar o cred plină de răutate. Nimeni nu are nevoie de discreţie ,discreţia nu este nici labirint, nici poartă, nici cheie grea ascunsă într-un buzunar uriaş. Făcînd cea mai sinceră' confesiune ' rămîi poate mai discret decit dacă ai tăcut...“ într-un substanţial eseu, „Inter­ferenţe în opera lui Dostoievski“. L. Dimov e preocupat de ideea „aminti­­rilor-far“ cu funcţie mântuitoare în care eroii dostoievskieni se refugiază în momente de impas, ele constituind „clipe de graţie“, de întremare, şi regenerare. In cadrul „caligramelor", Mircea Iorgulescu comentează cu pătrundere „cartea de critică" . (Aurel Rău , „Trei poeţi“ şi Marian Popa — „Că­rii­ Petrescu“). Privitor la M. Popa, după ce spune cîteva cuvinte poate bizar favorabile despre „pe nedrept hulitul“ „Dicţionar“ al acestuia, Mir­cea Iorgulescu afirmă cu exactitate că ne aflăm în faţa unui critic universi­tar tipic „capabil de asociaţii sur­prinzătoare determinate însă livresc“ fără capacitatea de a percepe concre­tul operei literare. Dana Dumitriu comentează cu fine­ţe „cartea de proză“. Totuşi scriind despre „Viaţa în filmele de cinema“ de Radu Cosaşu, în final se lasă con­taminată de tonul uneori patetic şi hiperbolic al cărţii (numai că acolo tonul e „jucat“, tăiat ironic). Ni se spune chiar aşa : ....pentru că (R.C.­n.n.) nu mă minte, simt eu că nu mă minte şi mai simt că o să ne spună în curînd un adevăr care o să ne poc­nească în faţă ca o încărcătură de di­namită“. In ceea ce de obicei se numeşte­­ „sectorul beletristic propriu-zis“, poe­zii remarcabile de M. Sorescu,­ Dan Rotaru, C. Abăluţă, Gh. Istrate, Ru­­salin Mureşanu, bune sau notabile cele de Maria Constantinescu, Traian Reu, Florin Costinescu etc. Sorin Titel sem­nează una din cele mai bune proze ale sale — „Sfîrşitul verii“ — în care prozatorul se apleacă asupra uneia din temele sale predilecte , a adolescenţei dureros bruscate. Faţă de linia de tra­tare ştiută — o tentă inedită de gro­tesc. „Jocul cu florile şi apa“ de Mircea Moise o bună şi succintă proză meta­forică. „Argeş" găzduieşte „Ateneu“ e o idee fericită a atit de inventivei echi­pe redacţionale argeşene. Şi cum oas­peţii ştiau spusa : „bine aţi venit, pof­tiţi la masă cu ce... ; au ştiut cu ce să vină de acasă.“ Numărul e dens, citibil de la prima pînă la cea de a 20-a pagină, antre­nează ochiul prin calitatea tipăriturii incit uneori, curios, acesta mai scapă și prin — probabil atit de necesarele pagini de publicitate. Red.

Next