Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)
1972-10-14 / nr. 42
14 OCTOMBRIE 1972 „ Sentinela aerului“*) presia debordantă, incisivă şi adesea insolită şi mecanismul subtextual al ardenţei afective şi ideatice. Virgil Teodorescu e un temperamental care, dintr-o pudoare ♦ guvernată de grave scrupule estetice (şi nu numai estetice !), adoptă formula „jocul cu măşti“, joc în decursul căruia ideea că asperităţile realităţilor morale pot fi în vreun fel îndulcite ţine de domeniul iluziei absolute. Ca atare, tonul violent flegmatic dintr-un poem precum cel intitulat Cronică sportivă un poem vizînd contururile unui autoportret ideal, nu ne pot înşela în această privinţă. Dimpotrivă, funcţia „desconspirativă“ a metaforei-simbol de aici este de-a dreptul şocantă: „N-aş fi crezut niciodată că pot suporta atîta indiferenţă şi totuşi de mai bine de trei ani sunt în situaţia unei mingi de fotbal / rătăcită printre picioarele jucătorilor / o minge fabricată cu cea mai mare atenţie şi / avind dimensiunile reglementare / o minge multiplicată la infinit prin sincerile sale salturi profesionale / o minge pentru care arbitrii ar trebui să aibă / cel mai mare respect / şi care se dă peste cap pentru a rămîne / tot timpul în teren / jucătorii s-ar părea că-şi dau seama de existenţa / acestui încăpăţînat balon / cu atit mai încăpăţînat cu cit e mai timid / s-ar părea că sunt gata să-l folosească / în atac şi în apărare / dar se prefac că habar n-au pentru că gheaţa / e mai aproape de picior decit miingea / fiind siguri că la sfîrşit oricare ar fi rezultatul / îşi vor schimba tricourile / că echimozele sunt garanţia viitoarelor distincţii / şi că arbitrii imparţiali / sunt cam de aceeaşi părere“. La fel şi în alte piese memorabile, dintre care cităm: De la un capăt la altul, Care mai de care, Trufia vîslei, Bun rămas, Cale-ntoarsă, Cu cele mai alese sentimente. In toate sintem prinşi în mrejele unei cotropitoare unde elegiace: „Aş putea aduce în sprijinul meu o duzină de copaci / în puterea vîrstei / Şi mai multe obiecte casnice care şi-au dovedit / cu prisosinţă utilitatea / Dar nu vreau să fac vîlvă departe de mine dorinţa / vană de a ieşi in evidenţă / cu ajutorul copacilor — deşi nu / pun o clipă landoiată simpatia / cu care mă înconjoară / Prefer însă să-i las să crească în timp ce eu scad / Azi un pic mîine un pic nu prea se vede / Mai bine aşa decit altfel / Scad încet fără complicaţii fără ceremonial / Scad ca un munte bătrîn / Plesnit de nisip şi de vînturi" (Bun rămas). La rindul lor, cutezătoarele şi spectaculoasele aventuri ale gîndului în poeme de o neobişnuită amploare imaginativă precum Sentinela aerului, Drumul spre mare şi Blana de rîs ar merita, neîndoielnic, ele însele, o interpretare critică aparte. Numai meticuloasa operaţiune de urmărire şi descriere a tuturor elementelor componente (de o bogăţie extraordinară) ar fi capabilă să restituie cit de cit conţinutul materiei simbolice din aceste poeme. In rîndurile de faţă ne mulţumim doar să menţionăm marea originalitate cu care este pus în ecuaţie parabolică fascinantul motiv poetic al „dublului" (Sentinela aerului), să atragem atenţia asupra cosmicităţii telurice din Drumul spre mare și asupra „rîsul-plînsului“ impregnat de otrava aducerilor aminte din Blana de rîs. Citind partea de încheiere a acestuia din urmă, să admitem faptul că elaborarea unor perioade sintactic-poetice de natura celor ce urmează nu stă la îndemina oricui: „Vom cădea de acord pentru că ne-am iubit întotdeauna / in prezenţa plesnitorilor, ne-am iubit / cînd ploua cînd ningea cînd fulgera cînd / nisipul frigea cind 3X3 refuza să-ţi / bea cafeaua cu lapte cind fiecare pas / trebuia calculat după sublima carte de / poeme intitulată TABELA I.OGARITO /MILOR şi care răspindeşte in jurul ei / adevăratul parfum de petunii / Dar să revenim la cei cinci-şase de pe treptele unde / cadavrele seminţelor de floarea-soarelui / repauzau în tăcere să revenim la fata / brutarului Clara Venus înecată in / drojdie de bere la palpitaţia ghiolului / la vuietul mării la marşul lăstunilor / spre marile centre citadine să revenim / din cinci in cinci din şase in şase / în timpul somnului lucrativ“. Nicolae Ciobanu DANA DUMITRU! Masa zarafului (Editura Eminescu, 1972) Dacă fondul abstract al nuvelelor din prima carte de proză a Danei Dumitriu (Migraţii, 1971) n-a fost integral trecut cu vederea, nici nu se poate spune că ar fi atras în mod deosebit atenţia criticilor care au comentat volumul. Că era vorba de trăsătura cea mai însemnată a scrisului autoarei, o face şi mai limpede acest roman, fiindcă în Masa zarafului, sub aparenţa discretă a unei naraţiuni obiective despre existenţa unei familii cam anormale, se află de fapt o alegorie morală, dincolo de întimplări şi de personaje profilindu-se in permanenţă turnurile şi meterezele unei construcţii teoretice. Intelectualizate, uşor abstracte, distante sunt, de altminteri şi comentariile critice ale Danei Dumitriu. Fine, pătrunzătoare, exacte, acestea îşi au mereu punctul de pornire într-o activitate reflexivă de sine stătătoare, şi nu în impresia vie, ■ în observaţia directă asupra Universului propriu unei scrieri sau unui autor. Cele mai multe dintre foiletoanele şi eseurile ei par să fie, de aceea, fragmente exemplificatoare dintr-un bănuit discurs asupra creaţiei. Urmînd o mecanică similară, proza Danei Dumitriu îşi are nucleul într-un act de sintetizare, în tragerea vieţii în idei, intr-o distilare a concretului, redus în prealabil la o reprezentare intelectuală şi căutindu-i-se apoi forma şi materia de expunere Căci totul slujeşte demonstraţiei. In Madrigal, cea mai bună dintre nuvelele cuprinse în volumul de debut, o tînără suferindă — probabil, din pricina unei hipertrofiate capacităţi analitice („Sunt de o luciditate monstruoasă...“) — vrea să-şi exprime dorinţa de a depăşi banalul, aspiraţia către un plan superior, inventîndu-şi, în acest scop, o biografie fictivă, esenţială. Nuvela e compusă din relatarea acestei vieţi imaginare : copilă fiind, eroina ar fi trăit într-o locuinţă insalubră, unde îngrijise o bunică paralizată (ocupaţia este descrisă în toate monstruoasele ei detalii), suportase o mamă denaturată cu deprinderi mai mult decit rele şi descoperise „lumea , de dincolo“ întîmplâtor, prin intermediul unui necunoscut care vineaccidental în sordidul apartament şi cîntă la un pian, fapt cu influenţă, magică, asupra destinului fetei, fiindcă exact în acel moment moare bătrîna, iar străinul transportă fata într-o familie care o înfiază, asigurîndu-i, pe lingă dragostea părintească şi căminul fericit, şi împlinirea , pe tărîmul artei. Fireşte, o parabolă,, coerentă şi deloc echivocă. Un singur lucru poate, eventual, sâ nedumerească — anume, ce caută un pian, obiect nu tocmai comun, intr-un asemenea joc mizerabil ? — dar întrebarea este fără rost dacă acceptăm convenţia. Eroina însăşi declară că totul este o minciună , dar este vorba de o minciună semnificativă. Fără fisuri sub raportul logicii specifice, proza Danei Dumitriu înfăţişează eroi şi evenimente care produc, prin excesiva preciziune şi justeţe, senzaţia stranie a unei amputări în ordinea firescului şi a naturaleţei ; caracterul funcţional este atit de puternic incit se ajunge la neverosimil. La fel stau lucrurile şi in Masa Zarafului. In casa Amiralului, un bătrîn feroce sub aspectul senil, sint convocaţi cei doi copii ai acestuia. Alexandru şi Tamara, nora lui Marta, şi Tudor — prietenul lui Alexandru şi amantul plictisit al Martei, Tudor este medic, cindva a fost la un pas de o importantă descoperire ştiinţifică dar împrejurări defavorabile l-au constrîns să se resemneze . Alexandru, fruct al unei iubiri accidentale a bătrinului cu o englezoaică, are aproape patruzeci de ani şi scrie necontenit epistole înduioşătoare necunoscutei lui mame, împlorind-o să-l salveze dintro existenţă inertă . Marta s-a căsătorit cu Alexandru pentru a se putea afla in preajma lui Tudor, pe care îl cunoscuse în adolescenţă într-o ipostază eroică, de savant devotat şi trufaş (soluţia este suficient de ocolită), iar Tamara se consumă intr-o agitaţie sterilă şi panicardă. Deasupra tuturor stă Domnul Amiral, întrupare a Inutilităţii agresive. Cu un epic minim, nuvela este de fapt o galerie de Virgil Teodorescu Intr-o măsură mai mare decit cele anterioare (Repaosul vocalei, 1970, Vîrsta cretei, ibd.), prezenta carte de versuri a lui Virgil Teodorescu îşi revendică structura generală de la efortul menit a realiza o autentici joncţiune între stilul şi tehnica poetică vădit circumscrise modului suprarealist, de o parte, şi problematica lirică de maximă stringenţă contemporană, în ordine moral-filosofică, istorică şi social-politică, de altă parte. Cum am mai arătat şi altădată, o atare tentativă, in cazul acestui poet, nu trebuie să ne mire. In fond, asistăm la un firesc şi salutar proces de (să-i spunem aşa) autoreconsiderare, proces a cărui raţiune este asigurată de încrederea justificată în compatibilitatea dintre modul constructiv (în multe privinţe, la acest scriitor, personal, cel puţin la nivelul transpunerii în fapte) de a înţelege funcţia gnoseologică a poeziei şi dezideratul superbei descătuşări a imaginaţiei şi a limbajului poetic. Ceea ce unii comentatori au numit suprarealismul ponderat din poezia de tinereţe a lui Virgil Teodorescu (în culegeri precum Blănurile oceanelor sau Butelia de Leyda şi mai puţin în cele scrise în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun), la ora actuală ne dăm seama că, de fapt, este expresia unui amplu fenomen de maturizare estetică a mişcării literare în cauză. Aici indentificăm sursa aspiraţiilor nutrite de suprarealism de a se fixa in tiparele unui „clasicism" sui-generis, caracteristic prin spiritul său activ, capabil să-l proiecteze în ceea ce s-ar numi «le beau fix du vertige». Din unghi practic, important este deci să observăm că formula poetică tot mai vădit statornicită in poezia lul Virgil Teodorescu din ultimii ani dispune de premise ce ii aparţin în exclusivitate tocmai in direcţia compatibilităţii despre care vorbeam mai înainte. Căci iată, spre edificare, programul cu vădită finalitate inconformist-constructivă, formulat de poet încă din 1932, într-una din poeziile de început: „M-am hotărit să scriu cu pieptul / prin care trece o navă cu hornuri de *) Editura „Eminescu“ — 1972, tutun / şi mateloţii tunşi chilug / m-am hotărit să scriu plutind pe ape / purtînd pe ochi o mască de os cu multe trape / şi vreo cîţiva acari / A dacă zici că eşti poet / iată aicea ecrasită / iată aicea apă aer foc / iată pămînt şi setea de mastroc / A dacă eşti poet / cînd umbli toamna / pe înserat cu fata de brutar / fii sincer tenebros / fii furgonar / şi-atunci vei seri cu pieptul în care valuri ard / atuncia oamenii-şi vor pierde apartamentul mobilat / şi nopţile de voluptate / le vor depune la muntele de pietate / atunci corporaţia cizmarilor îţi va procura bilet de drum / şi parcurile te vor chema alcoolizate / te va chema şi gîrla în falnice palate / lăcustele vor năvăli să-ţi consoleze omoplatul / şi se va sparge fruntea ta / ca fructul copt rostogolit dintr-un copac pe iarba moale atunci furtunile cu şerpi / vor alerga să-ţi cadă la picioare“ (Poem). Fireşte, revenind la etapa străbătută de poet în momentul de faţă, vom constata, fără să ne mirăm, că programul respectiv a suferit mutaţii esenţiale, ceea ce probează o revelatoare schimbare a opticii moral-filosofice asupra timpului istoric. Beneficiar al faptelor acumulate de istoria contemporană, poemul cu care se încheie cartea Sentinela aerului dă glas acestui verdict definitiv: „Iată in plină vigoare o închisoare detronată / atunci cînd se credea mai prolifică decit oricînd, / detronată de rafalele florilor campestre, / detronată de aversele de primăvară, / de propria ei ulceraţie virginală, / in plină vigoare a zăbrelelor strălucitoare, / ca o flacără adormită într-un vulcan“ (Părăsită). Aici, în această schimbare revoluţionară a sensului în care se desfăşoară timpul istoric se află izvorul exultanţei lirice, cind eul poetic se abandonează in frenezia naturii dezlănţuite: „Păsările parfumează pădurea, briliantele din penajul lor le parfumează aripile, / imobilitatea lor elastică parfumează restricţiile sanitare, / popasul lor lingă izvor ne parfumează omoplaţii / un joc seducător şi matinal, / bătaia de aripă sparge piatra“ (Fidel), sau cind se înscrie patetic pe orbita vizionarismului luminos-romantic: „Pe drumuri noi spre roşul nostru astru, / Spre concentrări desfăşurate-n larg, / Spre formele care gemînd, se sparg, / Spre ample pîlpîiri de alabastru, // Spre condensate gesturi şi nudităţi astrale / Migraţii de materii în tumult, / Copaci de foc, din ce in ce mai mult / Ţîşnind din uriaşele opale“ etc. (Drum peste timp). Remarcînd prezenţa unei atare potenţări imnice a lirismului (ceea ce, din păcate nu exclude întotdeauna anumite alunecări în convenţionalitatea festivă: Vechi ceremonial, Bun simţ, In ochiul meu, Cină), trebuie să arătăm că, totuşi, dominant în poezia lui Virgil Teodorescu — şi acum — este imboldul analitic, scrutător, străbătut de un neîmblânzit dramatism moral. Din perspectivă, existenţială, marea poezie, la acest autor, se lasă cucerită mai ales atunci cînd poemul este purtat de curenţii unei stări de spirit adine tulburate de o melancolie ce pendulează mereu între sarcasm şi tandreţe. In această împrejurare — constatare fundamentală — se realizează indestructibila unitate dintre ex jurnal de lectură portrete morale, realizate cu cruzime şi fineţe („ii observam ca pe bolnavii unei clinici“). Fiecare dintre „oamenii acelei încăperi mohorîte“ conţine studiul unor ipostaze ale neimplicării, se statornicise aici o unitate periferică, se crease o celulă izolată de viaţă reală de afară“ Intrusă in acest „port al resemnării“, populat cu rataţi, — dar din vina lor ! —, tînăra Marta pare să fie concomitent eroină a bestiarului şi creatoare a lui, fiindcă bizarele făpturi şi strania Casă ■a Amiralului sunt mai degrabă proiecţii în imaginar ale unui eu terorizat de spaima neîmplinirii : „Nu trec oare toţi prin asta ? Nu se trezesc toţi oamenii intr-o clipă anume a vieţii lor că fug înapoi spre Răul Răului dintr-o Casă a Amiralului, spre ceea ce au vrut, de fapt, să lase in spate, să uite ? In acea clipă anume, în care constată că nu există nici o,scăpare, că au făcut totul pentru a-şi înjgheba un loc, un decor, o costumaţie proprie, pentru a da un contur fiinţei lor, pentru a o turna intr-o formă vizibilă, palpabilă, şi că e greu să-şi lepede pielea, forma aceasta îndelung gîndită şi creată, sint vulnerabili, foarte vulnerabili. Ea a devenit mai puternică decât el, creatorul, fiinţa vie dornică de mişcare, de migraţii continue, şi îl soarbe înapoi“. Romanul poate fi citit şi ca o confesie deghizată, în care diversele fapte şi personaje sunt imagini ale unei conştiinţe care se caută pe sine. Apropiată de formula romanelor lui Alexandru Ivasiuc, proza Danei Dumitriu ilustrează drame de natură morală şi nu de idei, aşa cum se întîmplă la autorul Păsărilor, la Sofia Nădejde Din chinurile vieţii iar la Vlahuţă Din durerile lumii şi multele proze alegorice de azi este neînchipuit de mică. Compasiunea pentru fiinţele umile s-a prefăcut în sarcasm, a titufinei binevoitoare faţă de aspectele jalnice ale vieţii a devenit grijă pentru destinele omenirii, printr-o caracteristică extensie. Umorul absurd, cu infiltraţii urmuziene, din povestirile lui Ilie Păunescu şi sugestia unei evoluţii catastrofice sunt forme noi pentru convenţiile literaturii sentimentale de altădată. VIOREL ŞTIRBU Urma (Editura Cartea Românească, 1972) Ceva mai enigmatice şi mai greoaie sunt povestirile lui Viorel Ştirbu, dar tendinţa este aceeaşi : relatarea unei „istorii esenţiale“, altfel spus tranvestirea în materie concretă a unui concept sau a unui afect. In proza titulară, un vinător profesionist însoţit de un novice destul de nervos umblă să împuşte un urs, dar au ghinion şi găsesc fiara moartă de-a gata, de bătrîneţe, din care pricină ambii renunţă la îndeletnicire ; întîmplarea are un sens care îi depăşeşte cadrul strict, fiindcă e vorba de fapt ...în general despre ratare : „E ultima, înţelegi ? Ultima. Ultima ursoaică din viaţa mea. Şi care pe deasupra m-a şi păcălit...“ în Preţul şi Sentinţa se experimentează aplicarea unor procedee narative mai noi în tratarea unor situaţii cunoscute, în felul în care acum vreo doi ani s-a făcut un film (Canarul şi viscolul), despre mişcarea de rezistenţă, întregul volum pare să fie alcătuit în pripă, din resturi, din schiţe, din exerciţii, mai ales că unele povestiri par fragmente lăsate pe dinafară după scrierea romanului (Cortegiul) (1969), strînse acum printr-un curios gest de publicare antumă a manuscriselor neterminate. Mircea Iorgulescu ILIE PAUNESCU Seara privim foarte sever (Editura Cartea Românească, 1972)Tot nişte alegorii sunt şi povestirile lui Ilie Păunescu, o suită, de viziuni folosind situaţii de tip science-fiction într-o încercare de surprindere a unor sensuri ale civilizaţiei contemporane, în Poluare, doi copii, unul de „doi anişori“ şi altul depatru, discută despre singurătate. InCasa, pe parcursul a şase pagini şi un sfert, se face o trecere în revistă a evoluţiei omenirii de la primele descoperiri pînă la sufocarea datorată progresului tehnic, ca un fel de alarmă prevestind un sfîrşit iminent în absenţa măsurilor de stăvilire a mecanicizării, în Ancheta „un mare asasin“ care „se afla permanent de jur împrejur, nepăsător, nemăsurat de mare şi de indiferent“ nu reprezintă altceva decit acelaşi progres tehnic, forţa teribilă şi oarbă care „işi estermina progenitura senin, impasibil“. In Iubiri, simbătă o eroină, Clară, ajunge să fie compusă din tot felul de proteze, cam în genul unei alte Clara, cea din Vizita bătrinei doamne. Iată şi o reflecţie care poate fi considerată drept definitorie pentru fiecare dintre povestirile volumului :„A descoperit deodată ameninţarea din el, ideea a explodat în imense jerbe, de la sine, şi-a dat seama cu o tresărire că poartă în structura lui un duşman mai perfid decât orice ameninţare exterioară, primejdia e firească pentru oricare dintre noi, o purtăm în noi permanent. Are diferite înfăţişări, fiecare ascundem înlăuntrul nostru pericolul care ne pîndeşte numai pe noi înşine.“ Ciudate şi totodată relevatorii sunt precauţiile pe care şi le ia autorul într-o scurtă prefaţă. „Povestirile din volumul acesta — scrie Ilie Păunescu „ sunt nişte simple descrieri după natură“, ceea ce ne duce de îndată cu gîndul la bătrînele Copii de pe natură ale lui Iacob Negruzzi; dar să nu uităm că a trecut un secol de atunci, motiv pentru care următoarea frază a scriitorului devine chiar obligatorie ! „Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că fiecare dintre ele e rezultatul unei observaţii pe viu“. Cei vechi priveau lumea azi, pentru a folosi incă o dată cuvintele autorului, trebuie să „privim mai atent înlăuntrul timpului nostru“. Oricît ar părea de surprinzător, acesta este adevărul : copiile de pe natură de acum un veac s-au prefăcut în alegorii : se caută ilustrarea unui adevăr ştiut dinainte. Distanţa dintre ceea ce se chema Festivaluri literare La Iaşi s-a ţinut vreme de citeva zile, intre 8 şi 11 octombrie, cel de al treilea festival de poezie „Mihai Eminescu". Organizat intr-un oraş bogat in amintiri şi tradiţii culturale, acest bienal eveniment are toate şansele să intre şi el in rindul tradiţiilor ieşene. Involuntar, atunci cind urmăreşti o ediţie nouă a întîlnirii dintre poezie şi public, sub privirea tutelară a lui Eminescu, în locuri frecvent evocate ca martore ale trecerii pămintene a Luceafărului, o compari cu cele anterioare. Iţi reaminteşti momente impresionante de la trecutele festivaluri, ■ revezi oaspeţi de acum doi şi patru ani, alăturînd amintirii gestul viu, din prezent. Constaţi incăiodată cit de bine se integrează atmosferei ieşene un asemenea eveniment cultural, în această mare cetate unde fiecare zid dă ecou cald versului, unde un tineret universitar şi liceal răspunde cu firească bucurie chemării lansate de poezie, venind la intimpinarea ei (alături de celelalte vîrste ale capitalei moldave) în librării, în săli de spectacole, la casele memoriale, în amfiteatre. Şi de la actuala ediţie participanţii vor păstra amintiri frumoase, acele momente pline cînd in văzduh se simte comunicarea dintre poeţi şi cititori-ascultători, dintre poeţi şi poeţi. Nu vom face o înşiruire a clipelor „de vîrf“ ale Festivalului ieşean, rostul acestor însemnări este altul. In primul rind dorim să aducem ui omagiu înseşi ideii de continuitate ce-i animă pe organizatorii lui, căci o ediţie poate fi mai palidă decit celelalte, dar e tonic, gîndul că o dată la doi ani un mare oraş al ţării găzduieşte o asemenea festivitate a poeziei. Poate că publicitatea ce i s-a făcut nu era la înălţime (înseşi afişele ,,Festivalului" ne-au părut terne), organizatorii meritau mai mult sprijin de la autorităţile municipale — măcar cel primit acum doi ani dacă nu se vor mai atinge proporţiile de înţelegere vizibile la ediţia inaugurală ! O uşoară blazare ne-a părut vizibilă pe chipurile unora dintre „sufletele" Festivalului (ca şi pe al unor invitaţi, ceea ce — fireşte — nu li se poate reproşa organizatorilor !) iar această blazare cred că se datorează, în parte, şi programului. Nu ştiu cum s-ar putea, face mai bine pentru ca inimosul conclav de la Iaşi să aibă mai mult ritm, să fie mai interesant. E nevoie, pro- ■ babil, de ceva în plus faţă de actualul program, ceva care să nu-i modifice caracterul dar să-l clintească din anume înclinaţii stagnant-rutiniere. Nici abuzul de coruri şi romanţe pe versuri eminesciene nu e în măsură să atragă mai miult. O mai parcimonioasă distribuire a unor astfel de spectacole se impune. O vină a organizatorilor ne pare şi „sfiala“ în selectarea valorilor : nu e bine, de pildă, ca la recitalurile de poezie să apară nenumăraţi autori mediocri sau chiar lipsiţi de talent (reamintesc de cei patruzecişi ceva care s-au produs acum doi ani la Paşcani; acum o uşoară îmbulzeală similară era semnalată la un recital ţinut la Universitate), înşiruirea la microfon, fără noimă, a celor chemaţi şi nechemaţi — oricît de anevoioasă pare distincţia în asemenea clipe de sărbătoare ! —• nu face decit să dea o senzaţie de îndoielnică bogăţie. Autorii invitaţi — cei veniţi pe Ungă mulţi aşteptaţi! — au şi ei partea lor de vină în trenarea multor acţiuni. Mă gindesc că o mai precisă cunoaştere a elementarelor obligaţii pe care şi le asumă fiecare ar ajuta hotăritor colaborării dintre organizatori şi autori. Dar mai ales programul, el în primul rînd, se cuvine a fi reginuit. Nu „manifestări“ numeroase, încropite, cum se nimerește, ci un program sobru, atrăgător, precis. Nu in ultimul rînd ar fi de dorit la viitoarele ediţii, de a căror îmbunătăţire nu mă îndoiesc, ca să se facă un mic efort chiar in privinţa serviciilor publice. Frumosul hotel „Unirea" e tot mai părăginit, cu fiecare nouă revedere, bucătăria de la restaurant lasă de dorit (nu doar la „Unirea" ci şi la „Bolta rece", „Moldova", etc. — incitte şi miri de faima lor, inclusiv cea literară !...). Asemenea mari evenimente culturale, cum se doreşte Festivalul „Mihai Eminescu", ii angajează nu doar pe organizatori, dar întregul oraş , cu un prilej ca acesta cintatul Iaşi nu se cade să-şi neglijeze îndatoririle de gazdă. Actuala ediţie a „Festivalului",pe lingă constatările îmbucurătoares-au remarcat recitalurile, sesiunea de comunicări ştiinţifice, „Salonul Cărţii" — cu unfrumos florilegiu de noi volume editate la Junimea —, o masă rotundă a revistei „Convorbiri literare", ş.a.) care justifică ţinerea in continuare va fi — sper — şi un semnal de atenţie către cei ce au lăsat tot greul pe seama organizatorilor din instituţiile de cultură (ei vor analiza împreună măsurile de ameliorare ce se impun.) Pentru ca festivitatea bienală de la Iaşi să intre in tradiţiile culturii noastre, şi cine nu-i doreşte asta ? e necesară o grijulie re-gîndire a ei iar la sorocul următor, o re-lansare sub mai bune auspicii. Ilie Constantin Gîndul ce străbate cinturile (Urmare din pag. 1) candescenţa ei solară într-o tangibilă discursivitate călduţă. Am să iau un exemplu, patru versuri care stau in fruntea unui volum de poezii : Prindeţi puiul de mamut Ce de mine se ascunde Şi-n acest deşert tăcut Aşezaţi-mă oriunde. Poetul a vrut săspună aici că încearcă o nelinişte, că poezia ii scapă, se ascunde de el, şi că face apel la cititor să o descopere unde crede el de cuviinţă în volum. Dacă voi rezuma astfel „ceea ce a vrut să spună poetul", voi realiza numai un nivel superficial de lectură care reproduce, schematizind până aproape de deformare spusele poetului. O lectură mai avansată va descoperi însă un adevărat sistem de vase comunicante care dau o structură mult mai bogată, deşi unitară, acestei strofe. Litera poeziei e mult mai încăpătoare decit aceea obişnuită. Aspiraţia „modestă“ a poetului de a urmări „puiul" acestui animal gigant care e poezia, se află in cumpănă cu paradoxul şi teroarea acelui „deşert tăcut" în care eşuează meşteşugul prelucrării sunetului, verbului; dar această „dramă" ia în acelaşi timp aspectul unui joc infantil (căutarea puiului de mamut) care organizează concomitent poezia, soarta poetului şi propria noastră participare, invitîndu-ne astfel să ne adaptăm unei situaţii care cere nu numai gravitate ci şi oarecare graţie căci ne sugerează bucuria copilărească, eliberatoare a unui joc. Şi s-ar putea ca acest joc să fie jocul destinului însuşi, o sugestie asupra existenţei omeneşti in general care e de asemeni gravă, pătimaşă, dramatică şi totuşi superior, generos, speculativă. O lectură adevărată este, cum recomanda Rimbaud, o lectură care tinde să citească „literalmente şi nu toate sensurile". Căci această recomandaţie presupune, după opinia mea, existenţa unei pluralităţi de sensuri care se potenţează reciproc (unindu-se într-un sens general) şi care încap toate în litera poeziei, nu numai în spiritul ei. Necesitatea care structurează o poezie nu se exprimă, cu alte cuvinte intr-o singură idee, care ar alcătui „înţelesul“ ei raţional, nu se exprimă nici măcar în mai multe asemenea idei ci într-o conexiune ideatico-emoţională, într-o iradiere spirituală complexă, multiplă şi unitară în acelaşi timp. In descoperirea dialecticii ei intime, în coeziunea care ţine laolaltă ca într-un cosmos, toate sensurile posibile, in secretul necesităţii ei interne, stă „înţelesul“ unei poezii. Accesibilitatea este pînă la urmă o problemă de ordin estetic. Poeziile care nu sînt creaţii plenare, deplin structurate, nu au „înţeles". Pe de altă parte amatorul de poezie trebuie să fie activ, să caute acest înţeles şi să nu ia neapărat drept lipsă de sens, orice dificultate care-i iese in cale. Chiar Polonius ascultindu-l cu atenţie pe Hamlet, a înţeles că totuşi „nebunia lui are un rost". revista revistelor „ARGEŞ“ (nr. 9—1972) Revista şi-a obişnuit cititorii prin alcătuirea unor pagini permanent diversificate, pagini deschise fenomenului cultural larg şi de permanenţă şi, totodată, sensibile la evenimentele literar-artistice locale şi imediate. Frumoasei vîrste rotunjite de Şerban Cioculescu — îi consacră Al. Bălăci un delicat şi emoţionant omagiu în care nota confesională, caldă, este sporită de aprecieri critice la aceeaşi temperatură şi vibraţie : „Excepţionala lui cultură umanistă oferă exemplul echilibrului perfect între filologie şi arta literară, între viziunea laică şi dialectică esteticii, elogiul permanent al stării raţionale şi al independenţei de gîndire“. In aceeaşi pagină, Ion Crucea ne înfăţişază cîteva interferări ale activităţii marelui critic cu viaţa culturală argeşană. ...Şi pentru că ne aflăm la acest compartiment — deşi sărim de la pagina 1 la 19 — de un interes minor sunt consemnările memorialistice (?!), lăturalnice, ale lui V. Firoiu şi Şt. Gh. Ştefănescu-Albota. Despre Tudor Arghezi (Anecdotica ii priveşte mai mult pe semnatari), în interviul „Nu ştiţi cumva unde e Calea Victoriei“, Florin Mugur îl chestionează pe Nichita Stănescu, aşezîndu-i în faţă magnetofonul şi fragmente din autoportretul lui La Rochefoucauld. Modalitate care pînă la urmă îl cam sîcîie pe „subiect“, deoarece N. Stănescu se destăinuie original, fără rezerve, cu o sinceritate totală, credincioasă întocmai Uneia din afirmaţiile sale : „Am o părere foarte proastă despre discreţie. Nu numai că o socotesc egoistă, dar o cred plină de răutate. Nimeni nu are nevoie de discreţie ,discreţia nu este nici labirint, nici poartă, nici cheie grea ascunsă într-un buzunar uriaş. Făcînd cea mai sinceră' confesiune ' rămîi poate mai discret decit dacă ai tăcut...“ într-un substanţial eseu, „Interferenţe în opera lui Dostoievski“. L. Dimov e preocupat de ideea „amintirilor-far“ cu funcţie mântuitoare în care eroii dostoievskieni se refugiază în momente de impas, ele constituind „clipe de graţie“, de întremare, şi regenerare. In cadrul „caligramelor", Mircea Iorgulescu comentează cu pătrundere „cartea de critică" . (Aurel Rău , „Trei poeţi“ şi Marian Popa — „Cării Petrescu“). Privitor la M. Popa, după ce spune cîteva cuvinte poate bizar favorabile despre „pe nedrept hulitul“ „Dicţionar“ al acestuia, Mircea Iorgulescu afirmă cu exactitate că ne aflăm în faţa unui critic universitar tipic „capabil de asociaţii surprinzătoare determinate însă livresc“ fără capacitatea de a percepe concretul operei literare. Dana Dumitriu comentează cu fineţe „cartea de proză“. Totuşi scriind despre „Viaţa în filmele de cinema“ de Radu Cosaşu, în final se lasă contaminată de tonul uneori patetic şi hiperbolic al cărţii (numai că acolo tonul e „jucat“, tăiat ironic). Ni se spune chiar aşa : ....pentru că (R.C.n.n.) nu mă minte, simt eu că nu mă minte şi mai simt că o să ne spună în curînd un adevăr care o să ne pocnească în faţă ca o încărcătură de dinamită“. In ceea ce de obicei se numeşte „sectorul beletristic propriu-zis“, poezii remarcabile de M. Sorescu, Dan Rotaru, C. Abăluţă, Gh. Istrate, Rusalin Mureşanu, bune sau notabile cele de Maria Constantinescu, Traian Reu, Florin Costinescu etc. Sorin Titel semnează una din cele mai bune proze ale sale — „Sfîrşitul verii“ — în care prozatorul se apleacă asupra uneia din temele sale predilecte , a adolescenţei dureros bruscate. Faţă de linia de tratare ştiută — o tentă inedită de grotesc. „Jocul cu florile şi apa“ de Mircea Moise o bună şi succintă proză metaforică. „Argeş" găzduieşte „Ateneu“ e o idee fericită a atit de inventivei echipe redacţionale argeşene. Şi cum oaspeţii ştiau spusa : „bine aţi venit, poftiţi la masă cu ce... ; au ştiut cu ce să vină de acasă.“ Numărul e dens, citibil de la prima pînă la cea de a 20-a pagină, antrenează ochiul prin calitatea tipăriturii incit uneori, curios, acesta mai scapă și prin — probabil atit de necesarele pagini de publicitate. Red.