Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)

1973-07-07 / nr. 27

MARIE HOCHMUTH NICHOLS: CRITICA RETORICĂ • ARTE • ESEU • REVISTA STRĂINĂ Proletari din toate ţările, uniţi-vă 1 Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Argument Cele cîteva numere monografice pe care le-a scos revista noastră au fos bine primite de cititori şi înţelegem să continuăm seria punînd în dis­cuţie de data aceasta neoretorică. Ceea ce a determinat alegerea făcută este interesul din ce în ce mai mare pentru o disciplină străveche care, pînă la romantism, a dominat cu autoritate problematica literară. Este acest interes o modă trecătoare, ca atitea altele sau, dimpotrivă, repre­zintă o înnoire reală, căreia trebuie, pe cît posibil, să-i uşurăm afirmarea ! In Europa continentală se vorbeşte despre retorică în mod insistent şi cu autoritate începînd din anul 1952, cînd apare cartea lui Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, intitulată Rhétorique et Philosophie. Pentru aceşti autori, străvechea disciplină prezintă un corpus de doctrină uitat, a cărui revalorificare se impune de urgenţă în gnoseologie, în logică şi în filozo­fia dreptului, cu ample implicaţii în relaţiile interdisciplinare. In Anglia d­ America, interesul pentru retorică este mai vechi şi se datorează miş­cării de constituire a unei teorii moderne a comunicării, în care Kenneth Burke, I.A. Richards şi C.K. Ogden deţin rolul de iniţiatori. Meritul prin­cipal revine, insă, lui Richards, care încă din 1936, prin celebra lucrare Philosophy of Rhetoric reuşeşte să trezească interesul pentru străvechea disciplină şi in conştiinţa publicului larg. Din 1936, în Anglia şi America, din 1952 în Europa continentală, inte­resul pentru retorică urmează o linie ascendentă neîntreruptă ; apar din ce în ce mai multe studii şi lucrări masive care propun soluţii noi de re­valorificare a acestui corpus de doctrină vechi de două mii cinci sute de ani , numeroase congrese internaţionale oferă posibilitatea ca schimbul de idei şi de experienţă să se facă la o scară nebănuită cu un deceniu în urmă, iar catedre de specialitate sunt înfiinţate la mai toate universităţile lumii. Tehnica propagandei, tehnica reclamei comerciale — mar­­keting-ul şi tehnica afişului — se dezvoltă azi pe baza teoriei argumen­taţiei al cărui organon a fost retorica. Strict filozofică în Europa continentală, filozofică, dar cu aderenţe la literatură, stilistică şi speech în lumea anglofonă graţie teoriei comuni­cării de la care s-a şi pornit, mişcarea neoretorică a căpătat un nou im­puls şi o nouă direcţie în Europa datorită aşanumitei la nouvelle critique, care porneşte de la ideile lingvistului Roman Jakobson şi de la teoriile aşa-numiţilor „formalişti“ ruşi, tirziu cunoscuţi în Occident, dar cu un succes rareori întîlnit. In Italia, larga mişcare anticroceană, iniţiată de Oenato Serra, ajunge, prin Luciano Anceschi şi Şcoala Bologneză, să rein­troducă retorica în problematica literară în cadrul reabilitării aşa-ziselor istituzioni letterarie. S-a ajuns astfel la două mişcări neoretorice europene, care s­e dezvoltă paralel: una filozofică, alta lingvistică. Ultima cunos­­cînd două aspecte : de nuanţă structuralistă în Franţa, şi fenomenologică in Italia. Ce este şi ce nu este valabil în mişcarea neoretorică ? Sperăm că cititorul va ajunge singur la o concluzie in urma lecturii artico­lelor care i se propun, mai ales că ele sunt însoţite şi de o bibliografie selec­tivă. In această ordine de idei ne face plăcere să menţionăm că in­dişcarea de reabilitare a retoricii, doi cercetători români au adus contribuţii de noto­rietate internaţională. Primul este Basil Munteanu, care a cercetat epi­soade din istoria retoricii în cultura franceză ; al doilea este colaboratorul nostru, Vasile Florescu, ale cărui studii s-au bucurat de o deosebit de bună primire în America şi Italia. Pentru o mai bună introducere în problemă, reamintim, in lumina ar­ticolelor pe care „Luceafărul“ le-a publicat şi mai înainte, că retorica s-a născut ca logică a valorilor şi a plauzibilului din nevoia de a completa lacunele demonstraţiei silogistico-matematice şi a celei cu probe mate­riale, a căror eficienţă nu cuprinde decât un anumit domeniu, acela al evi­denţei şi al certitudinii, nu şi pe acela, mult mai larg, al opinabilului. Această logică a valorilor sau teorie a argumentaţiei a dat importanţa cu­venită problemelor de limbă, stil şi structură compoziţională a discursului întrucît ele sporesc credibilitatea unei teze. Vorbirea frumoasă şi elegantă -• pulchre dicere — este şi convingătoare, adică se îmbogăţeşte cu virtu­ţile pe care le sugerează formulele apte dicere sau bene dicere. Capitolele retoricii antice consacrate adaosului estetic necesar argumentaţiei şi co­municării, adică ceea ce era doar parte, au ajuns, printr-un proces istoric bine cunoscut azi, să fie luate drept tot. In felul acesta, implicaţiile strict filozofice ale retoricii au devenit secundare sau chiar au dispărut din pro­blematica ei. Nu e de mirare că retorica ajunge să se deosebească cu greu de gramatică, lexicografic, stilistică şi poetică. Confuzia aceasta dăinuie, din păcate, şi azi, deşi mişcarea neorctorică este una dintre caracteristi­cile cele mai importante ale culturii actuale. Intr-o mişcare nouă erorile sunt inevitabile, iar impostura găseşte nu­meroase ocazii favorabile de a se manifesta. Diversitatea de opinii în miş­carea neoretorică este de multe ori rezultatul superficialităţii sau chiar al ignoranţei , textul a cărei traducere o dăm in ultima pagină aduce multe detalii în acest sens şi tocmai pentru aceste motive l-am preferat altora. Acordăm interes unei mişcări recente, de amploare mereu crescîndă, nu conformîndu-ne unei mode şi nici mărginindu-ne să dăm, în stil neutru, o serie de informaţii inedite. „Luceafărul“ îşi propune dimpotrivă să combată cu hotărire importul fără dis­­cernămînt al ideilor de aiurea şi să denunţe cu fermitate tendinţa de co­piere a problemelor altor culturi. Dar in cazul retoricii sint raţiuni puter­nice care pledează pentru examenul ei atent in vederea adoptării celor mai bune dintre procedeele care ni se propun. Marea majoritate a textelor care alcătuiesc literatura noastră veche au fost scrise secundum artem şi nu o dată ideea de intelectual a fost redată prin expresia om cu istorie. Imaginea tradiţională a cronicarilor ,­simpli şi sfâtoşi“, care scriau spon­tan, „fără intenţie artistică" s-a clătinat serios in ultima vreme ; fraza bine construită, comparabilă cu „perioada“ latină, o găsim la Bălcescu, Kogălniceanu, Odobescu şi Maiorescu, ba încă şi la mulţi oratori politici, pe care mentorul Junimei ţinea să-i deosebească de „retori“ şi „limbuţi“. Marea noastră literatură veche şi modernă s-a dezvoltat sub semnul reto­ricii, pe care contactul permanent cu folclorul, antiretorica iluminismului şi a romantismului n-a izbutit să o elimine. S-au făcut tot timpul decla­raţii împotriva acestei discipline — dacă nu ne înşelăm. Cantemir este primul, deşi proza lui poartă din plin pecetea retoricii —, dar manualele au circulat intens şi, din 1789 incepe, cu Molnár Piuariu, seria celor originale, care se va continua pină în preajma primului război mondial. Prin ur­mare, nu faptul că retorica e la modă ne-a determinat să o lu­ăm in discu­­ţie, ci tocmai dorinţa de a stimula cercetarea rolului ei în cultura ro­mână şi de a oferi cîteva repere sigure in labirintul de metode care ni se propun de către diferitele orientări neoretorice. Vom opta pentru retorica structuralistă, pentru care literatura, simplu fapt lingvistic, se reduce la scriitura automată, care nu se adresează nimănui şi nu co­munică nimic ? Sau vom da preferinţă retoricii care se îngrijeşte ca me­sajul unei opere să fie cit mai bine organizat ca expresie in vederea re­ceptării şi aprecierii lui ? Aici nu mai poate fi vorba de modă sau prefe­rinţe personale. Opţiunea se justifică pe plan superior, prin ideea insăşi pe care ne-o facem despre literatură ca parte a programului nostru social. Redacţia nu socoate că articolele publicate in numărul de faţă epui­zează problemele care se pot pune in legătură cu mişcarea neoretorică. Vom reveni asupra lor cu precizări pe care nu le-am putut face astăzi şi ne declarăm gata să răspundem pe cit ne va fi cu putinţă, tuturor între­bărilor pe care cititorii vor binevoi să le pună redacţiei sau colaborato­rilor ei. Luceafărul RHETORICA REDIVIVA articole de Vasile Florescu, Savin Bratu, Paul Miclău, Antonia Constantinescu, Ioana Creţulescu LUCHIAN : G ororile De-a lungul zilei Chiar cînd suntem­ departe ne leagă depărtarea Cum leagă munţii un ecou prelung, Ecourile ce-n oglinzi ajung Şi din oglindă le răpeşte marca. Ecouri lente, în odăi rămase, Pe pardoseală, falii fără chip, Fărim­e risipite de nisip Consolidate-n temelii de case. Ecouri care neagă şi resping Fixaţia culorii pe retină, Sau care, condamnate fără vină, Sucombă brusc, decapitate-n ring. La fel tăcerile în noi vibrează. Privirile ni se-ntilnesc din nou Ca în ocolul lumii un ecou, Ca-n apa limpede aceeaşi rază. Virgil Teodorescu Civilizaţia cărţii şi contactele culturale Pentru cel de-al VII-lea Congres de literatură comparată care va avea loc in Canada, în august, şi care va dezbate, printre alte probleme, ches­tiunea : „Cum poate fi articulat şi periodizat procesul istoric în literatura comparată“, patru cercetătoare (Rodica Fochi, Eugenia Popeangă, Valeria Trifu şi Ileana Verzea) au întocmit o bibliografie a studiilor de literatură comparată din ţara noastră care va apărea în curînd. Or, lectura bilanţului întocmit de cele patru au­toare frapează prin­ prezenţa masivă a studiilor consacrate relaţiilor societăţii române cu cele­lalte societăţi europene, pe filieră orală. Această preocupare constantă a fost impulsio­nată de cei care pot fi consideraţi iniţiatori în domeniul de cercetare comparatist şi întreţinută de curentul filologic din istoriografia culturii noastre. Alexandru Odobescu îşi alegea ca temă, în 1861, cînd dorea să releve operele care alcătuiau tezaurul literar al poporului român şi care, în acelaşi timp, puteau oferi indicaţii asupra relaţiilor artistice întreţinute cu popoa­rele vecine . Cîntecele populare in raport cu ţara, istoria şi datinele românilor. Exprimîn­­du-şi admiraţia sinceră pentru culegerea rea­lizată de J. Gottfried Herder, Glasuri ale popoa­relor, şi adeziunea faţă de cuvintele înari­pate, ale lui Adam Miczkiewicz, care afla în cîn­tecele populare lăcaşul de conservare a celor mai nobile tradiţii, Odobescu urmărea şi mora­vurile popoarelor din Balcani, cu care românii împărtăşiseră, de-a lungul secolelor, „mai ace­leaşi glorii şi aceleaşi nevoi“. In prefeţele la to­murile I şi II din Etymologicum Magnum Ro­maniae, apărute în 1886 şi 1887, Haşdeu arăta că redactarea dicţionarului ce-i fusese încre­dinţată de Academie în 1884, el o concepuse ca pe o întreprindere menită să risipească ,,ceaţa originilor“ culturii române. Declarîn­­du-se nemulţumit de metoda adoptată de James Murray în dicţionarul englez din 1884, publicaţiune ce „aseamănă mai mult cu o dia­gramă pe care trebuie să o studiezi cîteodată, dar cu care unei firi nervoase nu-i prea vine la socoteală a răminea singură în odaie“, întreprin­dere curioasă pentru un specialist care aparţinea unei naţiuni „căreia i se datorează însuşi cu­vântul folklore“, Hasdeu afirma decis : „un mare dicţionar, în care poporul nu este cuprins cel puţin tot pe atîta pe cît se cuprinde acolo statul­­major al naţiunii, in care o odă sau un sonet nu primesc în clubul lor un cîntec bătrinesc sau o doină, în care citaţiunile dintr-o nuvelă s-ar crede pingărite alături cu citaţiunile dintr-un basm, în care ar fi un scandal nesuferit de a se întîlni laolaltă un vers din Vicleem cu o strofă dintr-o tragedie, un asemenea mare dicţionar este un anacronism astăzi, căci ştiinţa limbei urmăreşte cu stăruinţă evoluţiunea vorbei nu în­­tr-o seamă de capete alese, nu în individuali­tatea cutare sau cutare, nu în cercuri sociale restrînse, ci tocmai în popor mai presus de toate.“ împotriva unei aşezări feudale care se perpe­tuase sub presiunea dominaţiei externe şi a unei literaturi scrise ce exprima ideile unui „vechi regim“, generaţia de la mijlocul secolului trecut a exaltat creaţia orală care reflecta gîndurile şi sentimentele populare. De la bun început schema comparatistă a fost, astfel, considerabil lărgită : contactele dintre societăţi nu trebuiau urmărite, pe plan cultural, numai în sfera textelor elabo­rate de scriitori, ci, în primul rînd, în sfera crea­ţiilor păstrate de memoria colectivă. Curentul filologic, dezvoltat de pe aceste premize, a făcut un considerabil efort de a înregistra, edita şi comenta textele din manuscrise şi creaţiile orale, insistînd asupra „cărţilor populare“. Dar dacă iniţiatorii au acordat prea puţină atenţie cărţilor tipărite în trecut, preferind să cerceteze valorile culturale din tradiţia orală, urmaşii s-au aflat, după decenii, în faţa unei mase de texte care a acoperit glasurile oame­nilor din secolele precedente. Şi au procedat la separări, aşezînd într-o categorie ceea ce apar­ţine folclorului, într-alta ceea ce provine dintr-o creaţie individuală, iar la mijloc „cărţile popu­lare“, adică scrieri care au pornit de sub pana unui autor, dar au devenit, după aceea, „bun al maselor“. Această categorie privilegiată, ni se spune, are capacitatea de a ne semnala cum au migrat motivele, cum au fost transpuse opere străine în veşmînt românesc, cum s-au făcut „re­ceptările“. „Cărţile populare“ formează un bloc : au fost traduse, s-au difuzat, s-au citit, au delec­tat. A fost tradus Cornaro şi s-a difuzat „Ero­­topritul“, aşa cum au fost multiplicate copii după „Alexandria“, „Sindipa“ sau „Cronografe“ ; toate s-au citit la şezători, răspunzînd la aceleaşi ne­voi sufleteşti. De ce operele lui Florian sau Fé­­nelon s-au difuzat fără nume de autor, nu ni se spune , pesemne că din obişnuinţă. De ce „Sin­dipa“ are alt conţinut decit „Erotocritul“ şi de ce „Critil şi Andronius“ se înscrie în continua­rea primei opere, dar „Paul şi Virginia“ pe ur­mele celei de a doua, nu ni se precizează , pe­semne pentru că cele dinţii intră în „literatura veche", iar cele din urmă în „literatura mo­dernă“. De fapt, dacă ne vom întoarce la opiniile celor care au recomandat luarea în evidenţă a crea­ţiei orale populare şi vom urmări firul acestei preocupări pînă la capăt, vom constata că tex­tologia a operat în masa de texte culese o divi­ziune care a eliminat criteriul lectură. Pentru textologie, lectura este o chestiune aparte ; ea cade în seama sociologiei literaturii. Operele au fost grupate după conţinut şi condiţii de ela­borare, după aprecierile curente în critica lite­rară. Cum s-au inserat creaţiile orale şi cele scrise în mentalitatea cititorilor din secolul XVII sau XVIII este o chestiune care-i privea pe acei cititori : noi luăm cunoştinţă de o lite­ratură orală care navighează aerian pesta veacuri, de o literatură religioasă produsă de tipografii, de o creaţie istorică in care efortul artistic a fost deliberat urmărit (sau poate nu) şi de o masă de „cărţi populare“. Şi oamenii ? Ei sînt purtaţi ca nişte soldaţi de plumb pe trasee imaginare, pentru a evoca defilări, lupte şi izbînzi. Operele le-au fost smulse din mîini pentru a alcătui o colecţie de steaguri, păstrată în muzeul criticului victorios. Studiate pe textele din manuscrise, elaborate cu tendinţe beletristice, pe cărţile ecleziastice şi pe cărţile populare, contactele cu alte culturi par puţine şi nesemnificative : eforturile de în­cadrare in curentele culturale europene sunt timide sau tardive. Şi aceasta chiar dacă vom introduce, cu lux de amănunte, dimensiunea asigurată de „para­lelism“ (unele, de-a dreptul revelatorii, ca de exemplu precizarea că în timp ce Corneille scria ,,Ciclul“ la noi apărea un Molitvelni­c !). Urmă­rind doar şirul tipăriturilor, putem răspunde la întrebări majore, precum natura contactelor cu Antichitatea, cu Bizanţul, cu mişcările de idei ale lumii moderne ? Ce supravieţuieşte din An­tichitate ? O aluzie la Ovidiu aflată la Miron Costin şi un citat din Tucidide Intr-o prefaţă la o carte de ritual ? Dar Bizanţul, a transmis el, doar, cîteva texte, şi acelea pe căi ocolite, ală­turi de cîteva documente care pot face obiect de comunicări erudite ? „Evoluţiunea vorbei" nu poate fi urmărită numai în literatura orală sau numai în cea scrisă. Pină în secolul XIX, cultura scrisă nu a invadat domeniul culturii orale, ca în societăţile occidentale. Cultura cuvintării, a rostirii, a ră­mas vie şi a întreţinut relaţii, de la egal la egal, cu civilizaţia cărţii. Şi cel mai convingător indiciu ni-l dau „cărţile populare“, acele cărţi care au devenit continuu „populare“, fie ele de sursă occidentală sau orientală, pînă tirziu cînd cartea a început să-şi afirme prestigiul : in acel moment, în care loan Barac şi Anton Pann se îndeletniceau cu readucerea , creaţiilor bizantine, orientale sau inspirate chiar de Sha­kespeare, pe acelaşi făgaş. Firesc este ca reconstituirea să ţină seama de scris şi oral simultan. Pentru a încerca să ex­plice modul în care o serie de necesităţi sufle­teşti îşi aflau calea de depăşire a imediatului prin poezia şi cîntecul popular şi o serie de cărţi, aşa cum altele se hrăneau cu proverbe, pilde şi altă serie de cărţi. Pentru a ne explica nu istoria textelor, ci a oamenilor. A oameni­lor care, într-o cultură de concentrare, au găsit răspunsuri la întrebările ridicate de existenţa dură, răspunsuri care au cumulat indicaţii in­structive formulate în alte societăţi, răspunsuri care au dat soluţii membrilor societăţilor vecine. Amplificate de mărturiile cuprinse in arhitec­tură, pictură sau muzică, toate urmele dialogu­lui întreţinut cu alte culturi, aşa cum ni le dez­văluie oralitatea şi scrisul, sunt indicaţii asupra tendinţelor­­majore din gindirea şi sensibilitatea predecesorilor noştri. Istoria o facem pe docu­mente, iar oralitatea s-a închis, în mare parte, pentru noi odată cu aşternerea lespezilor. Dar dacă vom şti că textul scris este numai un frag­ment de viaţă, pe celelalte le vom regăsi din frînturile înscrise în limbajurile mai durabile, ca muzica sau pictura , tot aşa cum opera înche­gată se completează cu ceea ce ne luminează corespondenţa sau memoriile. Pentru ca prin mărturiile privite simultan să aflăm mesajul de umanitate comunicat de predecesori contem­poranilor lor din alte părţi ale lumii, iar din investigarea trecutului să aflăm temeiuri pentru contactele umane din zilele noastre. Alexandru Duţu Divergenţele necesare d­eşt viaţa culturii a­­fost, şi este in per­manenţă dialectică, elementele ei conflic­­tuale n-au apărut şi nu apar întotdeauna limpezi pentru toţi. Posibilitatea de a discerne esenţialul şi de a introduce ie­rarhii clarificatoare nu stă la îndemina oricui şi de aici o mulţime, adesea în­­spăimîntătoare, de confuzii şi de absolut inutile complicaţii. Dar lipsa de stăpinire lucidă a orizonturilor unei problematici nu se dovedeşte din păcate suficientă pentru a paraliza spiritul polemic ce se manifestă impetuos chiar in condiţiile celei mai precare justificări. Pentru evoluţia criticii, necesitatea con­troversei reprezintă un adevăr fundamen­tal, o condiţie sine qua non. Cînd insă diferendele de idei pierd perspectiva ma­joră a poziţiilor principiale şi se limitează in chip inferior la ample şi subtile con­sideraţii pe probleme mai mult sau mai puţin marginale, polemica se compromite şi se degradează pină la nivelul regreta­bil al măruntei clevetiri sau, în cel mai bun caz, la acela al disociaţiilor îngust tehniciste care nu promovează in fond o autentică opţiune ideologică proprie. Deschiderea criticii noastre actuale spre universul pasionant al dezbaterilor de idei contemporane constituie una dintre cuce­ririle cele mai fecunde din ultima vre­me. Se conturează din ce in ce mai mult şi năzuinţa de a participa la schim­bul internaţional, de vederi asupra prin­cipalelor aspecte ale creaţiei literare şi spirituale in genere printr-o contribuţie specifică. Cite mai rămân de făcut în a­­ceastă direcţie, constată oricine. Suntem­ încă adesea sub semnul unei asimilări relativ pasive, cînd nu al unei amalgamări facile şi pripite a teoriilor şi metodelor critice străine, ale căror merite in studiul literar nu le vom contesta desigur, din ale căror implicaţii mai adinei sunt nu odată eludate cu uşurătate. Să ne gihdim, de pildă, la împrumutul unor soluţii şi formule structuraliste care generase acum ciţiva ani un veritabil val de entuziasm stereotip şi superficial, ali­mentind in cîteva cazuri un prozelitism ,,ştiinţific“ pretenţios, cină nu o atitudine distant-aristocratică faţă de orice îndoia­lă sau adversitate. Nu beneficiile cerce­tării lingvistice a textului literar, pe care Tudor Vianu a impus-o la noi printre primii, sunt în discuţie, ci maniera infa­tuată şi segregaţionistă a citorva discipoli de ocazie. Noua critică franceză a avut şi ea micul ei moment de mare succes de opinie in rin­durile tinerilor, completind atmosfera de reală şi utilă tensiune spirituală cu cîteva perspective care au contribuit in mod­ incontestabil la introducerea (de fapt, reintroducerea) criticii noastre in contex­tul ei european şi chiar internaţional. Anii din urmă au lărgit orizontul preo­cupărilor teoretice şi al cunoaşterii tutu-­ ror ipotezelor contemporane intr-o ase­menea măsură, incit nu credem că ne în­şelăm afirmînd că niciodată in cultura românească circulaţia ideilor n-a fost mai intensă. Intr-o atare ambianţă, critica nul poate decit jubila, căci nu e cale mai sigură şi mai eficientă pentru propria ei dezvoltare decit un mediu saturat de în­trebări şi de probleme. Dar calea in sine nu rămine din­ păcate mai­ mult decit o simplă premiză, întrucît condiţiile ■ pro­priu zise ale manifestării critice sint mnuit m­ai complicate şi mai exigente. E limpe­de că nu ajunge să fii la curent cu dispu­tele de idei ale criticii contemporane, a­­devărata demnitate presupunînd imperios puterea de a și participa la ele. Or, din acest punct de vedere, trebuie apreciate eforturile noastre actuale. Dispunind de o bază marxistă solidă, critica românească de azi poate năzui cu perfectă îndreptăţire la închegarea unei atitudini proprii, in­confundabile şi demne de a fi la rîndul ei citată şi discutată printre sistemele şi metodologiile contem­porane. Ceea ce e necesar să se afirme mai hotărît este intenţia delimitativă in raport cu ipostazele şi ipotezele criticii occidentale. A le asimila pur şi simplu in spiritul unei adeziuni integrale, cum­ s-a intimplat uneori cu structuralismul reprezintă un gest contradictoriu faţă de imperativele unei critici marxiste. Şi to­tuşi explicaţia există şi ea trebuie cău­tată intr-o anume comoditate, care înlo­cuiește efortul creator propriu cu impor­tul produselor de-a gata. Dacă principiile estetice marxiste oferă posibilitatea certă a unei elaborări critice de sine stătătoare, faptul nu se poate îm­plini spontan și automat, ci numai in vir­tutea unui proces de mare intensitate teoretică şi practică pe care nu toţi cri­ticii par din nefericire capabili să-l ur­meze. Participarea noastră eficientă la dialog rămine însă în funcţie de configu­rarea unor poziţii sistematice şi­ metodo­logice independente, de forţa cu care pu­tem propune soluţii noi unor probleme de maximă actualitate. Din unghiul de vedere cel mai înalt, înţelegerea artei ca fenomen de creaţie pare a fi parcurs trei etape fundamenta­le : aceea a înţelegerii mistico-transcen­­dente cu elemente de continuitate de la antici la romantici şi — deşi mult mai puţin — chiar la moderni, înţelegerea po­zitivistă promovată de secolul al XIX-lea cu înclinaţiile lui scientiste şi, în sfirşit, înţelegerea imanentă inaugurată de aşa numiţii formalişti, ruşi şi­ triumf­ind ac­tualmente în structuralism, ca şi în în­groape toate şcolile criticii occidentale ce se revendică de la o viziune moder­nă. Depăşirea una de către alta a acestor concepţii a avut evident un caracter ne­cesar, incit e inutil a sublinia odată mai­­mult superioritatea imanentismului con­temporan, mai cu seamă în planul inves­tigaţiei specifice a creaţiei literare. Dar, în opoziţie cu el, gindirea estetică marxistă­ avansează o soluţie teoretică şi Florin Mihăilescu (Continuare in pag­i 7 a) Versuri de Nichita Stănescu, An­drei Ciurunga, Petru Anghel, Ga­­briel-Iosif Chiuzbaian, Neagu Vulcănescu Proză de Vasile Băran și Alexandru Deal

Next