Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)

1973-07-07 / nr. 27

7 IULIE 1973. r Andrei Ciurunga Amnezie Vrei să-mi aduci aminte ? Am uitat cum se numesc copacii cind se-adună ţi stau cu toate frunzele la sfatul mor şi Învie iarăşi Împreună. Vrei să-mi aduci aminte negreşit ce nume poartă-n trecerea-i pribeagă albastrul şir de păsări infinit ce leagă-n lanţuri cerul şi-l dezleagă ? Vrei să-mi aduci aminte ? Nu mai ştiu, iubito, cum le spune acestor toate mulţimi care ne apără tirziu de recea spaimă de singurătate.» Autumnală Deschide lin, ca pe-o perdea, fereastra, să nu trezeşti luceafăra fecioară ce doarme-n cuibul părăsit de-albastru, de dulcea noastră pasăre de-o vară. Cind ai să ieşi în tragica livadă nu deştepta nici un instinct în vreascuri, să nu se tulbure, iubito, şi să cadă frunzele prinse încă-n adamascuri. O, nu te-ntoarce-apoi cu gesturi calme ! Suspendă-nţelepciunea ta adultă şi rîzi şi bate zgomotos din palme, să nu miroşi a linişte prea multă... Petru Angliei în april , să-ţi spun o poruncă severă dar să fie destul de tirziu între noi, preafrumosule fiu, la un ceas răscolit de himeră. Intr-acolo cu ochiul cel drept şi cu ochiul cel sting şi aprins ziua şi noaptea mereu te aştept pentru lacrima strînsă-nadins. De va fi să ajungi in April lingă firul de iarbă uscat să te uiţi din copil în copii ale căror priviri le-am purtat. O să afli porunca frumoasă în tîrziul nespus şi-mpietrit, cind cocoşul statornic pe casă va deschide un nou răsărit. Ochii de fiu m, limpezi ochii tăi ca o grădină de-nrourate triluri şi culori in care-adorm spre chipul ce-o să vină visînd de noi cei nemaimuritori. Şi ochii tăi ca două cuiburi bune ascunse-n frunza unui verde crud risipele de linişte să mi le-adune şi iarăşi depărtările să le aud. Dar mai cu seamă ochii, ochii tăi prin care trec în altă zi mai clară sunind adine din dealuri calme şi din văi într-o cîntare la această ţară de care ochii tăi se luminară. Dorul de mumă Şi iartă fiului, preabune, de salca fulgerată-n bere, durerea ochilor adun-o pe fruntea mea să o încerc. Tu, prinsul meu, o, iartă-mi mie atita arşiţă-ntre zări, adîncul ochilor să-mi fie învolburat de aşteptări. Şi stringe-mi drumul fără capăt din ochii tăi desfăşurat, în neodihna lor să scapăt spre ispăşirea de păcat. Dar dă-mi lumina frunţii toată sub ochii casei s-o aştern, fîntină binecuvîntată a plinsului de fiu etern. Neagu Vulcanescu Pe coridoarele inimii mele Pe coridoarele inimii mele timpul goneşte cu o nuia minunată paşii ! stele cad zi de zi... Cădeţi fulgi purtători de noroc, cădeţi... Mîine rătăcit în acest cer senin o umbră între ruguri de trandafir voi fi...! Noapte culege creanga mea... Noapte culege creanga mea, viaţa este atît de frumoasă , nimeni n-a trăit-o fără rost... Vin însă zile ....... , cind şiruri întregi de întimplari iţi despart drumurile, cind rîzi sau plingi, cind oamenii te cred sau nu... Şi totuşi viaţa este atît de frumoasă, nimeni n-a trăit-o fără rost ! Poem Zilele mele vin şi se urcă-n ecou, îşi iau zborul spre Ţara Libelulelor ; nopţile sînt flori . şi strălucesc în ele stele-n bolte mişcătoare ! Ridicaţi-vă zări Ridicaţi-vă zări înălţate pe vîrfuri de lut. taine vreau azi să vă supun ; vreau să vă sfarim griji, nelinişti... Iubire poartă-ţi drumurile alese ; le-aruncă printre oameni ! Din mica gară de munte, Ştefan s-a dus acasă la sculptorul Orvas, acolo, pe platou, la „Feriga“ (cum o botezase) gînduil său fiind s-o vadă mai întîi pe ea, şi abia apoi să coboare la Ciocada, la staţiune, unde-avea să-şi petreacă zilele de odihnă. Gindul ăsta i se înfipsese în minte dintr-odată (pe cînd își pregătea valiza) ca și cum, învîrtindu-se prin garsoniera lui din București ar fi dat peste un lucru de demult — un caiet, o scrisoare, o frunză presată — dar nu era nici un caiet, nici o scrisoare, nici o frunză presată, nimic material care să-i aducă în memorie acel moment îndepărtat, ci chiar momentul însuşi ; dintre toate clipele, dintre toate întîmplările trăite, momentul acela se frînsese din depărtări, şi sărind peste toate celelalte, luînd-o înaintea tuturor, i se aşeză în faţa ochilor ca o pasăre bătînd repede din aripi şi iscînd ciudatul efect al sîngelui curgînd din nou în vine încremenite. Apoi pasărea alunecă intr-un zbor viu şi furtunos undeva sus, spre munţii tinereţii, lăsînd în locu-i o faţă subţire, înaltă şi tăcută, îmbrăcată în rochia aceea care, din pricina curenţilor cascadei, i se lipise de trup (o rochie pe care n-o mai dezbrăcase de atunci niciodată) stind dreaptă și meditînd, reflectînd la ce-i spusese, cu privirea plecată, (o privire pe care n-o mai ridicase, de atunci, niciodată și pentru nimic în lume) tînără şi de o frumusețe răpitoare, frumusețe care fusese poate dezavantajul ei — venea prea de-a gata şi prea cu totul — şi s-a hotărît să nu mai plece la mare, să se ducă în munţi la Ciocada şi să treacă măi întîi pe la casa aceea din piatră şi din lemn făcută de sculptor pe platoul cu ferigi, s-o vadă şi să-i spună că n-a vorbit in zadar atunci, că e gata să repare totul, nu se poate să nu se repare ! Să-i spună toate astea şi Martei, sora ei, şi lui Orvas, cumnatul ei (deşi în faţa lui Orvas presimţea că o să fie total dezarmat, îi era chiar teamă ca de o apariţie fioroasă !), dar mai Înainte să i le spună ei, Irinei, să-i vadă reacţiile — îmbujorarea, paloarea, o lumină, o umbră, o schimă ciudată care-ar fi putut-o face pentru o clipă de nerecunoscut şi, în sfirşit, topirea tuturor acestor gesturi în căldura hotărârii : „Bine, repară !“. Senzaţiile care-l însoţeau pe Ştefan în drumul spre casa lui Orvas îl făceau să-şi regăsească cu greu firea, — în toată vremea călătoriei printre turişti gălăgioşi el aproape că n-a avut altă grijă decit să păstreze undeva, ascunsă şi nemişcată, acea siluetă proiectată pe lumina albă a cascadei şi abia acum evocată cu toată claritatea. Apoi s-a arătat gara, drumul şi platoul, apoi casa cu obloanele ei deschise înafară, dar mai întîi poarta şi stîlpii cenuşii din granit aduşi între lanţuri din grota „Potcoavei“ şi împlintau adine ca nişte arbori. Şi se pomeni deodată tremurînd din tot corpul. N-ar fi crezut că emoţia — acest simţămînt obişnuit şi cald — ar putea deveni vreodată atît de copleşitoare şi de puternică încă să-l înăbuşe şi să-i fie frică, o frică reală de om vinovat sau de iepure prins în capcană. Primul gînd a fost să se întoarcă, dar de sus, de la una din ferestrele cu obloanele date-n lături, cineva îl văzuse. A urcat scările şi a sunat : „Numai Orvas să nu fie !“ — a gîmdit el, — momentul ar fi fost penibil ! Oricine, dar^ numai Orvas să nu fie, şi se dădu cîţiva paşi înapoi, pe scările care scîrţîiră (ce caută el aici după atîţia ani ?). Şi, intr-o străfulgerare, şi-l aminti pe acest venerabil autor de statui şi sculpturi ornamentale, ‘sdiind şi colţuros aidoma pietrelor pe care le ciopleşte, îngăimînd veşnic aceleaşi cuvinte şi frînturi de cuvinte : „Hm, hm, e-o nebunie ce-o să iasă din piatra asta, hm, hm...“, cu mîini fixate în şuruburi muşchiuloase (aşa cum îşi prinde el mîinile statuilor sale atunci cînd au mîini) cu ochi rotunzi şi sfredelitori mereu la pîndă după luciul pe care vrea să-l scoată dintr-o biată aşchie de ardezie salvată dintre altele (ai zice, la întîmplare) şi arătind îndeobşte ca un fel de păsăroi de munte care tot bate cu ciocul său scurt și puternic în coaja stîncilor. E limpede că nu s-ar bucura cînd l-ar vedea, poate doar Marta, decit Orvas mai bine Marta ! Parcă ar fi fost la împlinirea unei rugăciuni : surprinzătoare, neaşteptată, aproape de nerecunoscut, cu periuţa pentru sprîncene în mină şi mîna ridicată şi îndoită ca şi cum ar fi pozat acolo pentru soţul ei. in capul scărilor pustii apăru Marta, iar Ştefan avu impresia că dacă ar fi lovit-o uşor cu degetul în umăr sau pe faţa întinsă ar fi sunat întocmai ca o statuetă de sticlă doar undeva pe gîtul foarte aproape acum de el zvîcnea o venă albăstruie pe care i-o știa. N-a întrebat-o (cum putea s-o întrebe ?) i-a spus doar că în drum spre Ciocada a vrut să-l vadă pe Orvas, auzise multe cuvinte frumoase despre el, i-a întîlnit și ctteva sculpturi, una chiar la mare, nu i-a fost greu s-o recunoască, ce mai face el, Orvas ? Marta, cu mintea ei scînteietoare nu s-a arătat în nici un fel nedumerită — Ștefan își dădea seama — voia să pară ca ceva normal. Oamenii trăiesc, dar au și foarte multe lucruri de făcut, nu găsești totdeauna timp, uneori nici pentru o scrisoare. — Orvas e in formă, e la atelier — a arborat ea în colţul buzelor vechiul surîs şi în aceeaşi clipă făptura din faţa lui deveni iarăşi Marta de altădată, şi Ştefan avu un sentiment de o imensă bucurie şi fu cît pe-aci să-i dezvăluie adevărul „nu pe el îl căutam, nici pe tine, Marta, ci pe sora ta, Irina“. Dar poate că Marta, cu firea ei inteligentă, a şi înţeles şi n-a vrut să-l tulbure cu nimic. — Hai să-l vezi ; lucrează mult, dar îi merge bine. — Nu, nu acum, s-a neliniştit Ştefan. Am venit la staţiune. Şi am trecut să-l văd. Dar nu acum. Mă duc întîi la administraţie. De ce întîi ? însemna că voia, într-adevăr, să-l vadă pe Orvas ,înțelesese ea. Marta, aşa sau altfel ? I-a explicat păstrînd încă surîsul. — Administrația e jos, dincolo de rîu. Tot trebuie să cobori. Trecem și pe la atelier. O sută de metri... — Trecem, dar n-aş vrea să-l deranjez acum, a bîiguit Ştefan şi în mintea lui îşi făcu drum dispreţul faţă de el însuşi : „De ce n-o întreb ? Am venit aici anume pentru ea !“. Avea credinţa că Irina era acolo, undeva, de după uşa asta sau cealaltă sau in sufragerie sau poate că trecea uşor să nu fie auzită de pe terasă spre cealaltă scară ducîndu-se să se aşeze la soare într-un loc în care să nu fie văzută cînd face plajă ; in orice caz această irealitate era extraordinară tocmai prin faptul că putea fi reală. Ca şi cum ar fi căutat îndelung o soluţie, una din ■ ■ i cele mai teribile soluţii, şi ar fi ştiut acum ce avea de făcut. Ștefan își urcă valiza pe micul balcon lipind-o de pridvor și pur și simplu începu s-o roage : — Nu Marta, te rog. Mă întorc numaidecît. Uite las valiza aici. Cu asta — reflecta Ștefan — chiar că lucrurile deveniseră normale, mai ales că Marta, luînd de-acolo valiza și dueînd-o într-una din camere, îi spusese că-l aşteaptă, să vină neapărat, să nu cumva să ia masa în altă parte „te aşteptăm să mîncăm împreună“ (împreună ? cîţi împreună ? ea. Orvas şi Irina ? de ce n-o întreb ?) şi coborise apoi înaintea lui pe alee şi aproape de atelier s-a oprit : „Nu intri „Nu, nu intru !“ a răspuns el semnului ei ; nu găsise încă îndrăzneala de care ar fi avut atîta nevoie. S-a uitat doar cu coada ochiului înlăuntrul atelierului în cadrul de lumină în care apăruse Orvas cu mustaţa lui albă de praful pietrei şi mîinile atîrnînd ca un pendul şi parcă prinse prea în faţă şi s-a făcut linişte (motorul cu care lucra pe o ardezie foarte lată şi neagră se oprise) şi a auzit-o pe Marta spunîndu-i puţin indiferentă, puţin misterioasă : — Nu-i nevoie. S-a dus la Ciocada. Aleea atelierului trecea printre nuci şi zarzări pitici şi Orvas ar fi putut să-l vadă dar nu l-a văzut . Cind intrase Marta, el se întorsese doar pe jumătate cu fata spre uşă, mormăind : — Ei, ei, ce s-a întîmplat ? Apoi, rupînd propozițiile : Hm... Hm... o nebunie... Apoi un avertisment: Ciocada e rece. Și curge și repede. — Cit de repede ? a întrebat Marta fără noimă fiindcă ştia prea bine cum curge rîul ăsta de-o vîrstă cu munţii şi de la care şi-au luat numele şi aşezarea şi hidrocentrala, ba chiar şi apele termale care au adus, dintr-odată, atîţia turişti. — Cu viteza maşinii, a mormăit Orvas, iar Marta a ris , a ris şi Orvas . Eu mă gîndeam la cascadă. „Cascada da, cascada de fapt nici nu curge, cascada se aruncă, se rostogoleşte“ s-a pomenit Ştefan vorbind de unul singur şi a plecat de-acolo coborînd repede spre Ciocada, valea pornită abrupt dintr-o imensă potcoavă de piatră cu grote şi văgăuni afunde întinzîndu-se apoi ca o mînă verde cu o mulţime de degete gata să te apuce şi să te ţină în strînsoarea ei. Nu cobora, era parcă mai mult împins din spate de o boare care alerga de-a curmezişul poienei şi prin pădure, peste tufişuri şi stînci, în jos, spre arborii scurţi din matca torentului care începuse să vuiască. Dar cînd ieşi din pădure şi valea se deschise dedesubt, îşi reluă mersul încet, stăpînit, fiind tulburat de o mulţime de voci ţîşnite de foarte de aproape, fără să vadă însă dincotro veneau, poate din arbuştii aceia tunşi ca o perie dincolo de care clipoceau apele. Valea, ştia, n-avea nisip ci un fel de plăci vineţii din pămînt crăpat de soare ; erau însă multe pietre late şi butuci de brazi lustruiţi de viitori pe care te puteai întinde, astfel că s-ar fi putut să fie pe acolo oameni fiindcă vacile creşteau din ce în ce, ba începuseră să se audă şi plescăituri. Uneori însă vocile păreau să se stringă, să se contopească într-una singură cu un înţeles cunoscut numai de el şi totul foşnea şi murmura şi el începea să se încredinţeze tot mai mult că nu s-ar fi putut să nu vină, că întorsătura s-a petrecut în afara sa, în afara voinţei sale, că în ziua aceea la „Feriga“ îl aştepta un eveniment suprem care avea să-i schimbe întreaga viaţă, aşa cum soarele schimba şi transfigura priveliştile sugerînd forme şi culori noi pe orice cădea, de la nori pînă la iarbă. Clipa i se păru atît de extraordinară îneît, eliberat de umbra deasă a cringului, nu mai urmă drumeagul pietruit ci tăie de-a dreptul peste ochiul de poiană parcă să iasă mai repede în faţa destinului pe care-l prevedea. Şi aşa cum se întîmplă în munţi, ajungînd din nou în drumul pietruit, pădurea prin care trecuse cu un sfert de ceas în urmă se lăsă acum, înaltă şi răcoroasă deasupra capului. El doar o simţi, n-o privi prea mult fiindcă sub el, in susul văii, se înfăţişă un vas mare, alb,iar la prova lui un turn cu scări sclipitoare înfruntînd versantul. Era şi uluire şi curiozitate : cetatea aceea de apă înconjurată de vile desenate foarte deschis să fi fost hidrocentrala la care lucrase cîndva şi el ? „Ia te uită“ îşi spuse Ştefan şi o aromă puternică îl îmbătă şi pentru prima oară simţi o dorinţă impetuoasă de a se convinge de ceva în mod definitiv, fiindcă el nu văzuse niciodată această hidrocentrală. El lucrase aici la începuturi şi numai cît durase descoperirea acelui izvor freatic, care produsese atunci atîta teamă ! Intîmplarea avusese loc cu multă vreme în urmă cînd abia se săpaseră primele canale şi se dăduse alarma, dar izvorul acela, de mari proporţii, care avea să izbucnească prin galerii prăvălind stîncile şi încheind pentru totdeauna lucrările nu şi-a făcut niciodată apariţia în chipul acesta — centrul, perimetrul şi direcţia lui se aflau în afara zonei de construcţie. Pînă la determinarea lor însă, teama stăpînise întreaga aşezare, intra pe sub pămînt, şi se plimba pe uliţi, se aşeza la masă şi se culca în barăci devenind tot mai brutală, înfundînd urechi şi aşezînd neguri în faţa ochilor : „S-a dus de rîpă şi munca şi ideea“. Aproape o vară a durat tatonarea, ca apoi totul să se liniştească, să reintre în firesc. Terminîndu-şi lucrul în echipa aceea pestriţă formată dintr-o mulţime de specialişti— hidrologi, geologi, cartografi, vulcanologi, topometrişti, desenatori — Ştefan urma să se reîntoarcă la institutul său şi să-şi reia locul în faţa planşetei. Fusese, între timp, şi la alte şantiere, aici însă nu se mai întorsese, acvila asta albă întinsă peste valuri o vedea, intr-adevăr, pentru întîia oară şi el o scruta, de acolo, de pe versantul opus, într-o teribilă stare de revelaţie. Şi numai gîndul că trebuia să ajungă la vremea mesei înapoi, pe platou. îl făcu să se grăbească. îşi aminti de rîu şi de valea lui pavată cu plăci vineţii — cum o să-l treacă ? era atunci un loc unde apa nu se ridica peste genunchi — dar cînd ajunse jos, pe ultima treaptă a colinei, Ștefan se trezi dezorientat : rîul se părea că dispăruse, iar pe întinderea de altădată era un ştrand cu apă de golf dincolo de care sclipea, cochet, un hotel cu turle ascuţite, iar, mai încolo, două arcuri formau un pod impunător şi suplu. Şi rîul ? Rîul se ghemuise sub celălalt versant între diguri masive revenindu-şi abia departe In zarea de dincolo de pod unde începeau iarăși marile păduri. Trebuia să-și dea seama, cum de nu și-a dat seama ? Dacă se schimbaseră atîtea în Ciocada, nici valea rîului nu putea rămîne înafara modernizării. Atunci ce spunea sculptorul Orvas, de ce se arătase el îngrijorat ? Uneori, auzind cuvintele altora le asociem cu gîndurile care ne trec atunci prin cap şi ne formăm o imagine care poate fi adevărată numai pentru noi. Dar atunci, dacă lucrurile nu stau aşa, însemna ceva foarte grav, însemna că vorbind despre rîu şi despre cascadă, Orvas se gîndise la povestea aceea ; oricîtă tăcere s-ar fi aşternut peste ea — fie şi de mormînt — Orvas ştia prea bine intîmplarea, cum ar fi putut s-o uite ? Şi apoi, chiar el, Orvas, ceva mai tirziu, aşezîndu-se pe călcîie şi atingînd cu mîna florile de apă, în vreme ce Marta şi Irina transformau, visătoare, cascada într-o orgă fantastică, i-a spus : — Vorbește cu Marta. E sora ei mai mare. Ea a crescut-o. — Am să vorbesc, i-a promis Ștefan. Trebuie să vorbesc, dar voiam să știi și tu. N-a mai vorbit. Nici cu Marta, nici cu Irina și nici cu el, cu Orvas. A urmat petrecerea în cinstea izvorului și a viitoarei hidrocentrale şi a cunoscut-o pe femeia aceea ieşită parcă dintr-un tablou cu nuduri, apoi pe altele, ieşite din mare, mai ales din mare, şi s-a tulburat totul, anemonele s-au prefăcut in smîrcuri, iar cascada într-o băltoacă agitată pe care o umpli cu plevuşti aruncate de sus. Şi asta a fost totul. Nici măcar o scrisoare nu le-a trimis, lor celor care l-au stimat atîta şi l-au socotit descoperitorul izvorului. Nu echipa îl descoperise, nu acei geologi şi geografi şi vulcanologi ci el, un biet desenator tehnic, un copist de hărţi şi de scheme inginereşti pe hîrtie de cale. Fireşte, el n-a admis lauda, le-a explicat că nu era meritul său, el nu făcea altceva decit să muncească din răsputeri să se poată ţine pe urmele celorlalţi, dar ei nu voiau să-l asculte : „Crezi că nu vedem cît te zbaţi ? Fără oameni ca tine savanţii n-ar face nimic“. Era atunci un bărbat în puterea vîrstei şi, într-adevăr, se zbătea, avea forţă, avea tinereţe, ar fi putut să ridice şi o stîncă pe umeri, fără glumă. Orvas ştia cum îl ajutase la plantarea acelor arbori de granit în gardul casei. „Odihneşte-te, omul lui Dumnezeu — îi spunea el. N-ai nici o datorie, chiria ,ţi-ai plătit-o !“. Era atunci cu el, în casa sculptorului şi Bocan, inginerul Bocan a ştiut să-şi vadă de treburile lui ; nu s-a răspîndit sau poate s-a răspîndit clar pe o idee cuprinzătoare, pe un plan larg şi riguros şi iată să acum e altceva, absolut altceva. Cu toate astea (şi astfel meditînd) Ştefan nutrea încă speranţe. Doar că aceste speranţe a căror împlinire o socotea de o importanţă capitală în existenţa lui intrată într-o criză pe care dacă n-o s-o poată învinge (îşi dădea bine seama) îşi va pierde pentru toată viaţa încrederea în ceea ce mai avea de făcut — aceste speranţe — oricît ar părea de nefiresc, de absurd, de ridicol — se aflau acum în valiza aceea lăsată la Orvas. Fiindcă numai datorită ei va putea să se întoarcă la casa sculptorului şi s-o reîntîlnească pe Irina şi-o să-şi răscumpere întreaga vină. Dar dacă, trecînd anii, se petrecuse şi cu ea o schimbare, dacă îmbrăcase alte rochii şi îşi lăsase privirea, în alt chip, în altă parte ? Bineînţeles că atunci îţi ratezi pentru totdeauna ţinta. Şi renunţi. Şi ideea ţi se înfundă din nou în conştiinţă şi cine ştie cînd te mai trezeşti şi începi să arăţi din nou precaut, calculat, cu ridurile pudrate şi cu un aer de continuă preocupare. Nu se mai gindi la asta, nu voia să se gîndească înlăturînd parcă, în acest fel, orice pericol. Observă, încă din şoseaua ce însoţea rîul, că administraţia era chiar la hotel — o clădire enormă, (o vedea acum bine) cu o terasă boltită şi cu un parc uriaş din care se roteau peste întreg peisajul înconjurător poteci de asfalt — dar ajuns acolo i se spuse că nu-i pentru ce doreşte el. acolo e o alt-'* fel de administraţie, o administraţie a ministerului, cea a caselor de odihnă se află dincolo de rîu (se trece acolo pe podul din spate) sus, aproape de baraj „într-un loc înalt şi romantic“ cum se exprimase recepţionerul în haină neagră şi cămaşă albă pe un ton care să-l dispună, apoi adăugase : ..E şi un autobuz. Il puteţi lua chiar de la pod“. Ştefan întrebă : Mai avea timp ? Nu, nu mai avea (s-a uitat recepţionerul la ceas) acum e două, abia după amiază se vor prelua serviciile, la ora şase. „Dacă vreţi puteţi lua masa la restaurantul nostru“. Nu voia, trebuia să se ducă la „Feriga“, era invitat acolo la un sculptor, dar asta nu i-o mai spuse recepţionerului ci îi făcu doar un semn că nu poate. Chiar în acel moment, de sus, din turnul din mijloc al hotelului porni bătaia de amiază a ceasului şi munţii răsunară îndelung. Ştefan se întoarse spre platou grăbindu-se să nu se lase aşteptat prea mult. Vasile Băran c dscsds /jfw A. ml ./Aii r-r Desene de SABIN ŞTEFANUŢA^ Mim Ma s Ilii fiii m m it Ein-si Ein-s llllgr Mat Mai MM Mi t Gabriel-Iosif Chiuzbaian Lut (Celor căzuţi la Moisei) Cu lut aburind în palmele lor, Ţăranii cu multe gesturi, Imitind obiceiul Vechilor Daci Se-nchină Soarelui, vintului, Şi lutul Ce trece Prin sîngele meu E un semn Din sîngele lor. Pierdut şi-nnegrit In somnul adine Al pămîntului. Singur poetul Ah, voi drumuri de copilărie Cum vă mai pierdeţi In somnul legendelor. Culcuşul vostru Din ziduri străvechi Deformează odihna uitării. Dorm aici neştiute de nimeni Seminţele gindului In biruinţa-i deşartă Ritualul vieţii le uită Profanator. Singur poetul aminte-şi aduce De trecerea lor Şi le caută In nopţile sale tîrzii. Restituiri Nu ceasul acesta l-am rîvnit Nici clipa pe care o-ncerc. Risipind o credinţă şi trecerea Unei culori într-o pată de timp. Tava de argint S-a prefăcut în talangă Ce sună a prins ; Şampania nu e decit o baltă In cupa devenită hotar Intre o șoaptă de dragoste Și-un sărut nedorit și amar.