Luceafărul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 17, nr. 1-26)

1974-01-05 / nr. 1

Luceafărul / VIRGINIA WOOLF: ESEU oO- **, 18, vî-1%, $r-}( & PROZA • ARTE • REVISTA STRĂINA „întregul nostru popor pășește în noul an hotărît să facă totul pentru a îndeplini sarcinile trasate de recenta plenară a Comitetului Central, întîmpinînd a 30-a aniversare a eliberării patriei de sub jugul fascist şi Congresul al XI-lea al partidului cu noi şi remarcabile înfăptuiri în toate domeniile vieţii economico-sociale. Realizarea prevederilor de înaltă răspundere ale planului pe anul viitor impune unirea şi organizarea tuturor forţelor societăţii într-o direcţie unică, îmbunătăţirea continuă a activităţii economice, valorificarea superioară, cu maximum de randament, a întregului potenţial material şi uman al ţării, întărirea ordinii şi disciplinei socialiste, dezvoltarea iniţiativei maselor muncitoare, participarea lor tot mai activă la conducerea întregii societăţi. Realizările dobîndite în aceşti 3 ani, sporurile însemnate obţinute în dezvoltarea economiei naţionale demonstrează realismul prevederilor planului cincinal, faptul că există toate condiţiile pentru îndeplinirea cincinalului înainte de termen, făcînd astfel un mare pas înainte pe calea edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate , ridicînd România pe noi trepte de progres şi civilizaţie". Din cuvîntarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU cu prilejul Anului Nou 1974 Proletari din toate ţările, uniţi-vâ! Saptamínal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Semne bune In ultima sîmbătă a anului care a trecut de curînd s-au înminat într-un cadru solemn premiile atribuite de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist pentru literatură pa anul 1976. Premiul pentru poezie 1 Ileana Mălăncioiu — pentru volumul Poezii, apărut la editura Cartea Româneasca ; Richard Wagner — pentru volumul Un cuvînt limpede, editura Albatros ; Nicolae Dragoș pentru volumul Zăpezi fără întoarcere, editura Cartea Românească. Premiul pentru proza 5 Gheorghe Schwartz — pentru romanul Martorul, editura Facla ; Gyorffi Kalman — pentru volumul de nuvele Zile liniştite, editura Krite■ icon. Premiul pentru critică : Mihai Ungheanu pentru volumul Pădurea de simboluri apărut la editura Cartea Românească. Premiul pentru reportaj : Mihai Pelin pentru volumul Mioriţa nu s-a născut lingă stele, editura Scrisul Românesc şi Alexandru Manciu Sudinschi pentru volumul Caractere apărut la editura Cartea Românească. Anul care abia a trecut a fost un an rodnic pentru tinerii scriitori. După cum au arătat vitrinele librăriilor, revistele literare şi cititorii, cărţile autorilor tineri sunt căutate şi citite cu mult interes. Febrilitatea discuţiilor in jurul cărţilor de poezie tinără candidate la premii au fost vii. Un an literar bogat şi foarte bogat în special in cărţi de poezie. UTC a avut privilegiul de altfel ca şi anul trecut de a premia el intii cele mai bune din cărţile tinerilor scriitori. E un lucru dificil şi de mare îndrăzneală să spui din foarte multe cărţi bune care anume sunt mai deosebite. Misiunea celui care premiază este grea. Alături de cărţile care au fost premiate, dacă ar fi fost posibil s-ar fi dat premii şi cărţilor de poezie semnate de :* Dorin Tudoran, Florica Mitroi, Nicolae Prelipceanu, Dumitru M. Ion. Un an literar divers şi bogat care nu constituie o problemă simplă pentru cel care e pus să judece. Credem ca premiile UTC n-au făcut decit să consfinţească emulaţia literară, nivelul general al literaturii de astăzi. Şi nu ne este indiferent cine a luat premiu, ne place să auzim că el a fost acordat unor cărţi, de poezie valoroase care să menţină prestigiul şi stima de care se bucură acest premiu. Deci in ultimile zile ale anului care a trecut acest eveniment important in viaţa literaturii tinerilor scriitori. Un semn bun că literatura scrisă de tineri se bucură de apreciere înaltă, că valoarea operei de artă e recunoscută şi apreciată. Semne bune pentru anul literar care vine. Avem toată încrederea în literatura tinerilor scriitori premiaţi la acest sfîrşit de an. Sperăm că printre cei premiaţi se află scriitori de seamă ai literaturii române de mai tirziu, cu toată sinceritatea credem acest lucru. Gabriela Melinescu V k.w-W Wi Perspective ale istoriei literare Istoria literară exercită, în chip firesc, fascinaţie. Şi din nevoia cunoaşterii trecutului, dar şi din cea a dialogului cu valorile. Curiozitatea noastră e nemărginită. Am vrea să avem imaginea a tot ceea ce mintea umană a creat, să fim la curent cu aventurile spirituale ale predecesorilor, să trăim (de ce nu ?) sentimentul (de la caz la caz) al mândriei sau al umilinţei, al euforiei sau al gratuităţii, al adevărului sau al erorii. Al decantărilor, dincolo de conjuncturi. Ne confruntăm cu prezentul, căutînd aliaţi în trecut. Potrivit principiului că orice ideologie işi descoperă precursori. Că orice dialog presupune nu numai parteneri, ci şi argumente. Nu e de mirare că niciodată prezenţa istoricilor literari nu a fost mai vie ca astăzi. Revistele au pagini sau coloane consacrate discutării fenomenelor revolute ; Manuscriptul, face, în privinţa aceasta, operă cu totul remarcabilă, apreciată în consecinţă ; publicaţia Institutului „G. Călinescu“ se străduieşte, la rîndu-i, să fie utilă ; editurile au serii specializate in valorificarea moştenirii ; „Minerva“ a tipărit în ultimii ani peste o sută de cărţi pe teme specifice. Spre a nu mai reaminti studii introductive, prefeţe, postfeţe angajate în amplul şi diversificatul proces de evaluare a demersurilor caracteristice înaintaşilor. Numeroase ediţii critice, integrale sau selective, redau circulaţiei, cu acurateţe filologică, adesea impecabilă, texte fundamentale, de referinţă , altele, de mare tiraj, ţin viu interesul cititorilor de obşte, al elevilor şi studenţilor, pentru tot ceea ce, în literatură, poate primi invidiatul calificativ de capodoperă. De model. Nu e de ignorat, în acest context, nici efortul unora de a interpreta, din unghi românesc, cartea străină. După exemplul lui Iorga, Vianu şi Călinescu. Bilanţul e, oricum, pozitiv. Fiecare an marcind, in domeniul istoriei literare, succese indiscutabile. Relevantă fiind nu o singură dată, alături de a veteranilor, contribuţia tinerilor. Care vin cu o viziune proaspătă, cenzurativă, iscată din confruntarea unei sensibilităţi formate la şcoala actualităţii, cu modul înaintemergătorilor de a-şi reprezenta estetic lumea, de a problematiza, de a interveni in treburile cetăţii, de a-şi tălmăci, prin cuvînt, întrebările existenţiale şi visele gnoseologice. Punctelor de vedere tradiţionale li se asociază, astfel, cele noi, influenţate de metodologii diverse. Scopul final răminind acelaşi : explicarea şi definirea frumosului ; o cit mai justă înţelegere a specificului ; o cit mai exactă încadrare istorică a faptelor evocate. Varietatea opiniilor, ca şi a căilor de acces la întrezărirea esenţelor e o necesitate obiectivă, în afara căreia progresul însuşi e de neconceput. Călinescu a spus propoziţii originale despre Eminescu, Sadoveanu, Creangă sau Arghezi. Despre aceiaşi, Vianu formulat, la rîndu-i, păreri pertinente. Şerban Cioculescu, Al. Piru şi alţii nu au ezitat să-i privească prin prismă personală. „Ştiinţă inefabilă“ şi „sinteză epică“, istoria literară respinge regimul monopolurilor. Ceea ce nu însemnează că-l presupune pe cel al libertăţii anarhice, că orice moft trebuie luat în considerare şi promovat in numele „noului“. Dimpotrivă. Istoria literară pretinde rigoare, documentaţie exhaustivă, comprehensiune, loialitate, probitate, vocaţia adevărurilor. Facultatea de a observa nu numai esenţa ci şi nuanţe, de a spori miracolele ştiute, de a redescoperi, inactualitatea vibrantă, vocile precursorilor. Fără a abdica de la principiul valorii. Pentru că Sandu Aldea nu e, totuşi, Sadoveanu şi nici Grigore Grandea nu e Bolintineanu. Avem însă nevoie de monografii ( micro sau macro) despre fiecare. Epuizante ca informaţie. Drepte ca demers critic. Originale ca unghi de interpretare. Cu dreji şi bemoli rezonabili la cheie. Dînd cezarului ce i se cuvine. Cum avem nevoie de sinteze. De panorame. De retrospective. Urmărind complexitatea şi dinamica unor momente revelante. Nu doar a celor luministe, paşoptiste, junimiste, semănătoriste, poporaniste, sau simboliste, expresioniste sau avangardiste. Realizate. Ci şi al celui postbelic. E oare atît de imposibil să judecăm curajos, sine ira et studio literatura ultimilor treizeci de ani ? Că impasul nu e de nedepăşit, o demonstrează tentativele unora sau altora de a cuprinde, în articole, zone mai largi ale actualităţii literare, de a defini fenomenele In mişcarea lor dialectică, de a vedea faptele în înlănţuirea lor complexă şi In determinările şi condiţionările lor multiple. Sociale, politice, estetice ca şi încercarea nu mai puţin sugestivă de a consacra studii de ansamblu unor scriitori reprezentativi de astăzi. Promiţătoare, prin legitimitatea ei funcţională, mi se pare atitudinea istorică adoptată de majoritatea comentatorilor, împrejurarea că momentul postbelic e înţeles în succesiunea celor anterioare şi nu ca entitate în sine. Actul istorico-literar, indiferent pe ce spaţiu se exersează, presupune existenţa in prealabil a unor texte editate după criterii ştiinţifice. Ca şi existenţa unor instrumente auxiliare, cu totul necesare. Sarcina de a pune la indemiia cercetătorilor materie de studiu revine, în principal, „Minervei“. Dar nu numai ei. Ci tuturor editurilor cu profil beletristic. Care, de altminteri, şi-au înscris în planurile lor, serii corespunzătoare. Practic, problema retipăririi, intr-un veritabil „corpus" a operelor semnate de precursori, e de interes naţional. Ca şi aceea a interpretării. A ideii de valorificare. Un atare „corpus“ nu poate fi decit al „valorilor“. A ceea ce, ca expresie, însemnează caracteristic. Un vast program de perspectivă are în vedere, editorial, realizarea acestui „corpus“. Un nu mai puţin vast tablou tematic ţinteşte ca nici-un anotimp al literaturii române şi nici o personalitate să nu rămină în afara orizonturilor istorico-literare. Orizonturi care, ar fi de dorit, să nu se mărginească doar la factologie. Importantă şi ea. Ci să întreţină sentimentul contemporaneităţii celor ce ne-au premers. Senzaţia actualităţii lor. Iar în cazul unora (măcar) a universalităţii. Studiile comparatiste vor izbuti (am certitudinea) să demonstreze originalitatea literaturii române. Ideea că aceasta configurează o viziune tulburătoare asupra spectacolului existenţial, a raportului omului cu sine, cu natura, cu timpul, cu destinul. Perspectivele sînt luminoase. Nu mă îndoiesc că, an după an, idealurile se vor concretiza în realităţi materiale. Succesele înregistrate pînă acum sunt de cel mai bun augur. Aurel Martin Posteritatea lui Lukacs Totul porneşte ca într-un reportaj clasic , o dimineaţă limpede de început de iarnă. Cheiul luminat de soare, un soare rece şi nemilos. Apele Dunării domoale, clădirile înalte de lingă mal, dincolo colinele Budei şi, în special, vîrful Gellért — se desenează într-o vizibilitate deplină. O transparenţă a aerului ivită parcă să înlesnească un moment al revelaţiilor, dar nu înţeleg de ce eu, care sunt refractar oricărui misticism şi m-am deprins să retez înclinaţiile spre exaltare, mă simt cuprins de emoţie şi sfiiciune. Ajung la casa veche şi solidă, cu profilul ei de sobrietate (vestita adresă , str. Belgrad 2), urc scările, la etajul V tăbliţa simplă cunoscută, intru, camere încărcate de cărţi, reviste, manuscrise. Obţin repede ample informaţii despre via activitate a Arhivei care îi poartă numele. Se adună şi se sortează aici materiale — volume, texte, scrisori — din întreaga lume, într-un raft se găsesc traducerile şi contribuţiile româneşti, foarte bine reprezentate. Aflată în faza de intensă pregătire, Arhiva face un apel la toţi cei ce deţin documente, comentarii, evocări, tălmăciri, care se referă, implicit, la persoana marelui gînditor, cerîndu-le să comunice, la adresa indicată, datele respective. Acest apel îl retransmit cu fidelitate și cu patosul participării cititorilor români. Apoi, mi se acordă cu multă amabilitate favoarea unei pătrunderi în zone de Intimitate. Vedeţi, in această odaie, mi se spune, totul a rămas intact, ca în timpul vieţii bătrînului. Iată biroul de lucru, în faţă un scaun, locul rezervat, în genere, musafirului, pe perete un Rembrandt fosforescent şi auster. Deasupra biroului, biblioteca, ediţii din autori favoriţi (Goethe, Hegel, Marx, Lenin), în alt colţ al odăii, un pat obişnuit, sus, la căpătîi, fotografiile celor două femei, care i-au fost soţii. Aici lucra şi aici dormea şi mi se arată, cu un gest absolut natural, biroul şi patul. Eu, în postură prea puţin firească de reporter american, cu un carneţel în mină, ascult şi notez. Ce să reţin ? în mica încăpere din vastul apartament se desfăşura întreaga existenţă a celui ce a influenţat atît de puternic gîndirea estetică a secolului. El nu se folosea decit de cărţi, de cîteva obiecte de strictă necesitate, de patul tare soldăţesc. E adevărat, fereastra se deschidea direct spre Dunăre, spre maşinăria uriaşă a podului, spre dealurile Budei. Aici, în acest univers de ascet, s-a lăsat fotografiat de un vechi amic, singurele imagini care îl surprind, in ultimii ani, în atitudini de familiaritate. Cîteva poze, strălucit realizate, îmi flutură prin faţa ochilor. La rugămintea mea, trei fotografii care n-au apărut încă nicăieri sunt oferite cu extremă bunăvoinţă în exclusivitate pentru revista Luceafărul. Da, aprob, întreţin o conversaţie, descopăr brusc, din relatări, amănunte neştiute pînă acum. Deschid un volum din Hegel pe care se pot citi adnotaţiile lui Lukács din tinereţe, cu inimitabila lui caligrafie, schiţe ale masivei cercetări de mai tirziu. Cărţi în aproape toate limbile pămîntului atestă formidabila răspîndire a scrierilor lui Lukács în anii din urmă, efervescenţa de gîndire pe care a stîrnit-o la adepţi sau adversari, explicaţia denumirii care i s-a atribuit de „Marx al esteticii“, în faţa mea se deapănă un scenariu tulburător al veacului. Ce păcat, nu am însă vocaţie de reporter, nu ştiu să observ şi să extrag, dintr-o privire, indiciile senzaţionale, să le situez într-o relaţie neaşteptată, să reproduc, fiorul contactelor reale. încerc să suplinesc un rol pe care altul l-ar fi dus la împlinire mult mai eficient. Sunt prea cufundat în propriile obsesii. Ca într-unioc de copii, eu îl caut mereu pe bătrînul eretic, ascuns printre cuburi.* Nu pot să alung impresia, banalizată de alţii în atîtea imprejurări, că stăpînul casei lipseşte de cîteva minute, că a plecat în plimbarea lui obişnuită pe chei si că se va întoarce. Enigma se cere deslegată. Oricine poate să apară şi această eventualitate mă face să ratez şansa minimă de reporter exersat, simt inhibat de timiditate şi de sentimentul, curios menţinut, al unei profanări. Despre tînărul Lukács, adesea exaltat, sectar, Thomas Mann scria : „Cit timp vorbea avea dreptate. Apoi rămînea însă impresia unei abstracţiuni teribile“. Părere mult schimbată ulterior, cind autorul Doctorului Faustus îşi destăinuia admiraţia pentru profundul său exeget („excepţională sensibilitate estetică...“, „probabil cel mai important critic literar al zilelor noastre“). Eu nu l-am auzit vorbind, aveam acum, in absenţa lui, senzaţia unei stranii prezenţe în concret, toate lucrurile lăsate erau încărcate de autenticitatea convieţuirii cu el, erau emisarii bătrînului care trebuie să vină. Ce voi putea îngina în apărare, în faţa privirii severe a dialecticianului, cînd mă va mustra pentru avangardă, pentru Joyce sau Virginia Woolf ? Oricite argumente aş putea invoca, peste toate cum să sintetizez extraordinara revelaţie că aici e unul din focarele cugetării estetice cele mai avansate, că de aici porneşte pledoaria pentru totalitate, ambiţia artei majore, pentru echilibrul „marelui realism“, pentru înţelegerea istorică a mişcărilor de idei, pentru supremaţia raţiunii şi a eticului, pentru apriga defetişizare -- pledoarie atît de fecundă în arta modernă ? La Lukács poate fi continuu intilnit formidabilul refuz, intransigentul refuz al dogmei, al încremenirilor. In formulări aride şi metodice, de pildă despre „omul ca miez şi coajă“, cu admirabila reducere la esenţe, se exprimă paradoxal veşnica nelinişte şi rebeliune a veacului, avid să împace Revoluţia cu Frumosul. Lui Lukács i-a plăcut, tot din Thomas Mann, fraza despre viitor, de îndată ce Karl Marx îl va citi pe Friedrich Hölderlin... Se pot extinde, bineînţeles, semnificaţiile. In stilul pedant ironic Thomas Mann preciza (şi Lukács interpretează apoi cu geniala lui clarviziune revoluţionară implicaţiile !) : „Am uitat să adaug insă că o luare de cunoştinţă unilaterală va urma să rămină în mod necesar infructuoasă“. S. Damian ÎNSEMNĂRI DE ATELIER Mă cheamă şi loan Trăiesc intr-o casă în care-mi lipseşte, in primul rină, mai mult spaţiu şi trăiesc, tot în primul rină, într-o redacţie in care cacofoniile sint interzise nu atît cu desăvirşire ci aşa cu vigilenţă. In schimb stau, deşi singur, într-o garsonieră confort doi la parterul unor adolescenţi pe care iarna frigul îi aduce aproape de uşa mea, vara căldura, toamna ploile, iar primăvara timidele lor teze la iubire. De curind mi s-au pus perdele la fereastră de o fată care de la anul, sunt convins, va accepta numele meu şi şi-l va semna in condict de prezenţă şi-i va fi trecut de nu ştiu care tovarăşi în dări de seamă la capitolul celor evidenţiaţi. Am mare încredere în ea. Atunci cind stau acasă privesc blocul de vizavi şi văd cum încetul cu încetul luminile se sting şi oamenii se predau visului. Blocul se întunecă, rămin singur, mă duc in baie, ştiu, simt şi văd că n-am cadă dar am dus, aş vrea să-l fac, mi-e lene, mi-e foame de scris. Pentru ce şi pentru cine 7 11 fac dimineaţa cind ies în lume, cind trebuie să parez totul, cind trebuie să par dur, cind trebuie să accept disciplina viitorului meu şi mă gindesc, cale de la o sarcină la alta, că voi mai scrie o carte. O carte clară, precisă, hotartta, o carte clasică trebuind să înceapă aşa „Uşa se deschide brusc“. Apoi, voi vedea. La redacţia „Flacăra“, revistă care se face cu gîndurile noastre despre mai frumos şi mai bine, cu singele nostru nepredat în totalitate Crucii Roşii, cu ambiţia noastră stăruitoare de a scrie despre oameni şi lucruri care există, mă simt ca intr-un palton nou-nouţ, îl simt nu de puţine ori pe Adrian Păunescu că mă preţuieşte şi mina sa mare care-şi iscăleşte numele chiar aşa se lasă uneori pe umărul meu, nu strategic, ci tandru, bărbăteşte, iar ochii săi înţeleg că şi eu simt că „există pe lume şi un risc pe cont propriu“. Cu Dorin Tudoran măninc chifle şi chiftele, beau cafea şi Pepsi-Cola, iar citeodată serile ne discutăm primele cărţi cu acea prietenie care ar fi prea trist să dispară vreodată. Iulian Neacşu m-a pregătit să fiu Moş Gerilă al fetiţei sale avind trei ani şi jumătate, Horia Pătraşcu mi-a împrumutat chiar şi o pereche de ciorapi negri şi cîrpiţi, iar nea Gogu adică Marius Popescu mă îndeamnă de nu ştiu cit timp să-i urmez pilda şi să mă înscriu la cantină. Intr-un asemenea univers, în care ne iubim şi ne impresionăm atît de mult incit ne imităm, este decent, cinstit şi principial să-ţi doreşti să scrii atît de bine incit scrisul tău să modifice ceva. Ziaristica te determină să iubeşti oamenii, iar literatura să nu-i uiţi. La şcoala de surdo-muţi unde am fost educator doi ani am văzut că există surdo-muţi de geniu şi surdo-muţi meschini, la revista „Paza contra incendiilor“, am învăţat cum nu se face gazetărie, la Studioul „Sahia", unde, de asemenea, am, lucrat, am simţit umilinţa la care te supune nedreptatea dar la „Flacăra“ am aflat că sunt om şi am dreptul in continuare să rămin aşa. Şi ce simplu e totul! Ar fi şi mai simplu dacă aş avea o casă ceva mai spre cer, o casă in care să am bibliotecă şi cărţi de Geo Dumitrescu, pe care nu-l cunosc dar care a ciştigat la Loto, iar la mine care nu sunt o instituţie, a ciştigat dreptul la eternitate. L-aş aşeza in dulapul undemi ţin diploma de absolvent al facultăţii de filozofie, contractul de închiriere, fotografia surorii mele din Braşov, pe care acum 29 de ani tata a încercat zadarnic s-o boteze Luiza şi scrisorile mamei in care-mi comunică neschimbarea anotimpurilor la Făgăraş, faptul că acolo, la etajul doi mi se duce dorul mai ales duminica, cind mîinile ei care au bătut la multe uşi de doctori fac şi prăjituri cu mere. Şi cu toate că despre ei la urma-urmei am scris „Eternitate locală“ acum le scriu rar, cu stere mari ca să pară mult, pentru că scriu articole, intru în vieţi de oameni şi las urme, intru in birouri capitonate sau calc prin cazangerii şi fac totul şi singur şi dîrz. Faptul că mă cheamă şi Ioan, că părinţii şi sora, prietenii mei de pescuit eleni din Făgăraş îmi spun Nelu, iar eu am dat-o în viaţă pe Eugen, mă determină să am curajul să cred că voi mai scrie cărţi. Şi una începe cu : „Uşa se deschise brusc“. Eugen Seceleanu ÎN ACEST NUMĂR: POSTERITATEA LUI LUKÁCS Scrisori şi fotografii inedite Articole de Florin Mihăilescu şi Vladimir Simon (pag. a 3-a) 0 ION GHEORGHE: Normele (pag. a 4-a)