Luceafărul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 17, nr. 1-26)
1974-01-05 / nr. 1
* Lukács şi secolul XX Drumul spre marxism al lui Georg Lukács nu este ferit de îndoieli, reveniri, erori, interogaţii tulburătoare. In martie, 1920 bunăoară, cînd publica un articol în revista „Comunismul“ de la Viena, atrăgea atenţia lui Lenin care nota : „Articolul lui G(eorg) L(ukacs) este foarte stîngist şi foarte prost, în acest articol marxismul este pur verbal“. Autorul era declarat stîngist, suferind de „boala copilăriei comunismului“. Ori, în acea vreme Lukács scrisese deja „Die Seele und die Formen“ (1911) şi, mai ales, „Die Theorie d®5 Romans“ (1920) care se bucuraseră de preţuirea unui larg cerc de intelectuali. Dar, perspectiva impusă de Lukács, întemeiată pe lectura atentă şi, se pare, exhaustivă, a lui Hegel, chiar dacă originală şi surprinzătoare din multe puncte de vedere se resimte de pe urma influenţelor momentului social. Caietele filosofice ale lui Lenin nu fuseseră încă publicate. Este epoca sociologiei unui Simmel, Max Weber sau Dilthey care modelează o anume concepţie asupra culturii, neeliberată de idealism. Aşa incit, dacă Georg Lukács ajunge să edifice un sistem adine împlîntat în tezele formulate de Marx şi Engels, acţiunea sa este rodul unei lente şi temeinice evoluţii spirituale la capătul căreia marxismul a fost doar o concluzie necesară. De aici, singularitatea destinului spiritual asumat de gînditorul maghiar, destin comparabil azi poate numai cu acela al lui Jean Piaget. Paralela nu este nouă, ea a mai fost formulata de unul dintre cei care se revendică drept discipol al lui Lukács, Lucien Goldmann. Numitorul comun presupus este, insă, doar noţiunea de structuralism genetic : „...în această situaţie şi acest context trebuie amintiţi cei doi ginditori contemporani care au introdus, unul in ştiinţele despre om, celălalt in psihologie, cu o claritate metodologică desăvirşită, conceptul de structură genetică, folosindu-l în mod pozitiv in cercetări concrete a căror importanţă nu este cu nimic exagerată ; este vorba de Georg Lukács şi Jean Piaget“. Desigur, paralela propusă de Lucien Goldmann care, oricum, se referă mai ales la tînărul Lukács, poate fi extinsă, cariera celor două personalităţi devenind semnificativă pentru spiritualitatea întregului secol XX a cărui unică şansă se arată a fi, tocmai din această perspectivă, marxismul. Să mă explic. Jean Piaget desfăşoară o activitate riguros experimentală fundamentind epistemologia genetică ale cărei concluzii verifică principalele teze ale filosofiei marxiste întărite şi nuanţate de Lenin in polemica sa cu Mach, Avenarius sau Bogdanov. Georg Lukács, depăşind etape impregnate de influenţe contradictorii venind din partea fenomenologiei, a neo-kantianismului sau a „impresionismului filosofic“ desăvîrşeşte o estetică ale cărei premise, dar, mai ales, consecinţe, sunt riguros marxiste. Prin Jean Piaget materialismul dialectic îşi verifică evidenţa şi prin practica psihologiei experimentale, prin Lukács marxismul, ca mod de reflexie asupra lumii, îşi dovedeşte deplina viabilitate, intrucit un sistem filosofic, pentru a-şi ilustra eficacitatea trebuie să poarte în sine elementele care să permită actualizarea unei teorii a artelor. De altfel, unul dintre comentatorii cei mai avizaţi ai operei lukácsiene, Nicolae Tertulian, a evidenţiat cu pregnanţă acest fapt. El a indicat cel puţin două din motivele principale ale interesului pe care îl trezeşte adevăratul opus magnum al lui Lukács, Estetica : ,,posibilitatea de a măsura rolul hotărîtor al unei concepţii filosofice universale (in primul rînd al unei ontologii şi epistemologii generale) pentru constituirea unei estetici sistematice şi testul decisiv pe care îl reprezintă estetica pentru a verifică funcţia euristică a marxismului". Aş aminti că din ideea potrivit căreia estetica este încununarea filosofiei, Georg Lukács scoate un argument esenţial pentru delimitarea şi specificitatea însăşi a domeniului artistic, arta fiind concepută ca autoconştiinţa speţei umane, înţelegerea ei validind acţiunea teoretică a cugetului şi determinindu-l să revină asupra sinelui. . Vreau să spun că marxismul s-a impus cu necesitate celor doi ginditori şi nu a fost propus. Acceptind teza lui Gheorghe Enescu (cf. Logică şi filosofie, 1973) după care se poate determina logicitatea sistemelor filosofice, marxismul fiind cea mai logică dintre ele, se poate afirma că orice demers al gindirii aspirind spre comprehensiunea totalităţii va ajunge implicit la materialismul dialectic. Ceea ce caracterizează in plus atit opera lui Piaget cit şi cea a lui Lukács este efortul susţinut, sfidînd scepticismul unui Pascal, de a surprinde principiul, originea fenomenelor, netentaţi de soluţiile comode oferite de un transcendent generos sau de cercul vicios al mitului. Studiind formele cunoaşterii, Piaget este nevoit să studieze psihologia infantilă pentru a cobori, în fine, la structurile biologice. Schiţind un plan al unei estetici sistematice, încă din tinereţe, Lukács ajunge să analizeze gindirea cotidiană din care se desprinde arta, pe de o parte, ca termen de referinţă, să surprindă originea diferenţierii formelor ei, pe de altă parte, deci ca început. Aici apare relevant, ca trăsătură comună, structuralismul genetic de care pomenea Goldmann. In fond, nu este decit tot o prelungire necesară a marxismului întrucit dacă o stare de fapt (a se citi — sistem de relații) este privită in perspectivă dialectică (a se citi — istorică) se asociază structurii în mod obligator o geneză... Modelul acestei metode (viziuni), Lucien Goldmann ii indică a fi prezent in „Capitalul“ lui Marx. Fără îndoială, metoda structuralist genetică a condus la rezultate remarcabile, dovada cea mai elocventă fiind chiar Estetica lui Lukács. Cistigul cel mai important, insă, mi se pare a fi ruinarea dogmatismului și a fixismului in gindire. Spre justificare n-aş aminti decit răspunsul lui Georg Lukács la criticile, se pare întemeiate, formulate cu discreţie de acelaşi Nicolae Tertulian „Lukács mi-a răspuns surizind că se consideră cel mai puţin lukăcsian dintre toţi discipolii săi şi că un principiu este gata să accepte orice demonstraţie convingătoare, contrarie afirmaţiilor sale, sub condiţia fundamentală a acordului asupra principiilor“. Ciudat, dar propunindu-mi să spun cîteva cuvinte despre Lukács am ajuns să vorbesc despre secolul XX. Or, astfel, discuţia poate continua la nesfirşit. Şi acest fapt îmi pare deosebit de semnificativ. Vladimir Simon ! A m posteritatea lui lukács Lauda raţiunii dialectice Impresia cea mai adincă’pe care o produce lectura monumentalei „Estetici“ lukácsiene este admiraţia irepresibilă în faţa unei construcţii intelectuale de mare gravitate teoretică şi de solidă şi armonioasă arhitectură interioară. Nici vorbă însă de o impresie pur contemplativă, cum s-ar putea înţelege, căci lanţul solemn şi imperturbabil al argumentelor ce se succed cu o răbdare supraomenească, aşa cum numai Kant şi Hegel au mai demonstrat-o sau, fără îndoială, Marx în „Capitalul“, «firşeşte prin a implica definitiv conştiinţa lectorului şi a o supune irezistibil măcar unei anume problematici, de nu şi tuturor soluţiilor ei. însemnătatea fundamentală a temelor pe care le discută Lukács nu vine totdeauna din originalitatea lor. Sub acest aspect ele aparţin sferei gindirii marxiste şi, a celei moderne de la începutul veacului nostru, pe care autorul „Esteticii“ le-a cunoscut ca nimeni altul printr-o asimilare de mai multe decenii ale cărei rezultate s-au produs însă treptat prin cărţi de mare ecou european ca „Sufletul şi formele“ din 1911 şi „Istorie şi conştiinţă de clasă“ din 1923. Pornind de la Hegel, Lukács a ajuns în chip firesc la Marx, dar acest proces s-a desfăşurat cu totul altfel decit în maniera unei simple ucenicii spirituale, integrînd o personalitateviguroasă şi profundă in dialectica unui destin paradigmatic , acela al întregii intelectualităţi din prima jumătate a acestui secol, incit cu drept cuvînt s-a putut spune că „nici unul dintre filosofii veacului nu a trăit cu atita intensitate şi cu atîta consecvenţă în „angajare“, dramatica şi patetica condiţie a intelectualului, grevată de cumplite avataruri, mergînd pînă la primejdia directă a pierderii vieţii, ca Georg Lukács“ (N. Tertulian , „Critică, estetică, filosofie“, p. 342). Dintr-o asemenea împrejurare izvorăsc problemele esenţiale ale gindirii lui, dar, dincolo de această comunitate de preocupări ca şi dincolo de caracterul marxist al metodologiei, noutatea excepţională se impune, crescind din profunzimile unei gîndiri de remarcabilă forţă conceptuală pentru a se finaliza intr-un sistem de soluţii şi interpretări care reprezintă practic prima cristalizare coerentă, organică şi cuprinzătoare a unei estetici de orientare marxistă. Ceea ce animă întregul efort teoretic al lui Georg Lukács este o funciară încredere în posibilităţile raţiunii, ale explicaţiei şi înţelegerii umane. Propunîndu-şi să dovedească originile concret-istorice ale artei, autorul efectuează o amplă investigaţie indepărtatele etape ale evoluţiei umanităţii şi analizează infinitezimal procesul de desprindere a principalelor obiectivaţii spirituale ale omului de treapta existenţei şi gindirii sale cotidiene. A devenit comună constatarea că Lukács depăşeşte astfel cu mult necesităţile imediate ale intenţiilor sale pentru a oferi cercetării un grandios model de analiză dialectică a problematicii istorice şi sociale. Dar totul e condus, după o logică fără eclipse, în ciuda largilor digresiuni, spre obiective dintre cele mai precise : constituirea formelor dezantropomorfizante şi antropomorfizante ale reflectării şi apariţia artei din sincretismul ei magico-religios. Respingînd consecvent toate teoriile idealiste cu privire la originea artei, dar utilizînd intr-un spirit nuanţat disociativ toate cîştigurile pozitive ale cercetătorilor burghezi, Lukács demonstrează pas cu pas, printr-o inflexibilă înlănţuire de idei şi de dovezi materiale, că arta, deopotrivă cu toate celelalte obiectivări ale spiritului creator uman, e un produs complex al existenţei sociale a omului, in legătură indisolubilă cu cele dinţii trepte, elementare, ale acesteia. Formarea conştiinţei despre lume şi a conştiinţei de Sine, interrelaţia dialectică a obiectivităţii cu subiectivitatea şi implicaţiile estetice ale reflectării mimetice prilejuiesc gînditorului maghiar un strălucit examen de fenomenologie a spiritului uman. Ideea revelatorie asupra căreia insistă Lukács aici, cum va insista pretutindeni, este aceea a intricaţiei de nesuprimat dintre individualitate şi socialitate, subiectivitate şi obiectivitate, corelată mai tîrziu cu teza hegeliană a unităţii dintre inferioritate şi exterioritate. Anume, punctul de vedere al esteticianului marxist primează (dar şi demonstrează pe spaţii foarte întinse şi cu risipă de argumente, cu reveniri nenumărate în planuri superioare) că adîncimea şi bogăţia subiectivităţii sunt în funcţie de o abandonare cit mai multilaterală a fiinţei în trăirea obiectivităţii lumii reale, a tuturor determinărilor esenţiale ale acesteia, ceea ce îngăduie subiectului creator să se ridice la nivelul genericităţii umane. Această ultimă categorie, extrasă de Lukács din „Manuscrisele economico-filosofice“ ale lui Marx, îngăduie o interpretare extrem de complexă a raporturilor dintre individ şi ambianţa socială care îl determină în actul creaţiei artistice ca şi, fireşte, în rezultatul său. Prin dobîndirea conştiinţei de sine, subiectul obţine înţelegerea apartenenţei sale la gen şi, implicit, dependenţa sa ireductibilă de prerogativele acestuia. Dar înţelegerea lui rămîne încă departe de a sesiza şi căile pe care interrelaţia obligatorie se stabileşte. în al doilea rînd, nu fiecare membru al genului uman şi nu în fiecare moment este capabil de a realiza împrejurarea de care vorbim, ci numai acela care prin trăirea multilaterală şi adincă a lumii obiective intuieşte latenţele acesteia şi le exprimă prin creaţie. Artistul devine astfel o expresie a conştiinţei de sine a umanităţii tocmai ca o consecinţă a asumării existenţei din perspectiva exigenţelor şi idealurilor lui. Antropomorfizarea lumii de către subiectivitatea estetică nu intră însă in contradicţie cu obiectivitatea cognitivă a imaginii, întrucit raportarea realităţii nu are în vedere o subiectivitate empirică, ci orizontul cel mai înalt şi mai cuprinzător al genului uman. Nici universalitatea conştiinţei generice nu anulează determinismele intermediare (naţiune, clasă, grup, individ) ci, dimpotrivă, le presupune ca o condiţie dialectică a unui proces ireductibil complicat. O situaţie ca aceasta legitimează principala propoziţie a concepţiei lukácsiene : nimic din domeniul manifestărilor umane nu se poate explica în afara socialităţii, prin urmare nici esteticul şi nici arta. De aici viziunea sociologică ce prezidează toate iniţiativele teoreticianului, nu însă printr-o subliniere ostentativă, ci printr-o subtilă şi ultranuanţată implicare în substanţa cea mai adincă a metodei şi a concepţiei generale. Ceea ce ţine să evidenţieze Lukács mai presus de orice nu e decât posibilitatea accesului raţional la comprehensiunea lucrurilor, ceea ce presupune bineînţeles în mod inevitabil o perspectivă deterministă. Or, singura perspectivă deterministă pentru om e omul insuşi, nu insă omul ca fiinţă pură, abstractă, golită de conţinutul ei şi ruptă de condiţiile care o fac posibilă, ci omul ca fiinţă relaţională, contextuală, intricată adică în natură şi mai ales în societate, căci numai aceasta conferă fiinţei lui coeficientul de umanitate. Omul apare tocmai în felul acesta ca o fiinţă generică, aptă de a se ridica la înţelegerea genericităţii sale. Explicaţia lukacsiană se prezintă astfel ca unica explicaţie raţională posibilă, care îndepărtează cu hotărîre şi luciditate vălurile disimulante ale tuturor varietăţilor, de iraţionalism şi idealism. Corelarea operei de artă cu umanitatea se efectuează printr-un atribut general pe care esteticianul îl numeşte cosmicitate. Arta, instituie în realitate o „lume“ a ei, proprie, care este altceva decât lumea reală, dar care nu o contrazice, ci dimpotrivă o confirmă în substanţa ei umană. însuşirea aceasta se datoreşte faptului că opera artistică transcende aparenţele în căutarea determinărilor esenţiale, ceea ce duce la dobîndirea unei totalităţi intensive a imaginii, prin care realitatea îşi dezvăluie interioritatea şi legile fundamentale. Această lume e în acelaşi timp obiectivă, întrucit , corespunde în planul ficţiunii existenţei ei în sine din planul realităţii originare, şi subiectivă întrucit, văzută şi interpretată prin prisma conştiinţei genericumane, ea devine o lume pentru noi. Cosmicitatea artei din care Lukács face o condiţie indispensabilă a esteticului se coroborează cu caracterul mimetic al reflectării artistice şi cu funcţia ei evocativă. în afara acestora, creaţia se degradează pînă la treapta unui formalism steril, care cultivă în exclusivitate virtuozităţile alexandrine ale expresiei şi tehnicii materiale într-o independenţă de implicaţiile ei umane care o compromite în consecinţă iremediabil. Primordialitatea conţinutului în raport cu forma pentru Lukács un adevăr incontestabil. Dar şi aici cine s-ar grăbi să speculeze superficial în legătură cu „conţinutismul“ sau poate conceptualismul său ar comite o eroare nu numai regretabilă, dar şi comică. în realitate, gînditorul nu concepe, ontologic vorbind, nici cea mai mică segregaţie a conţinutului de formă ci subliniază şi argumentează necontenit identitatea lor dialeticâ. Primordialitatea conţinutului se întemeiază pe revelarea în unitatea operei de artă a genericităţii umane, dar aceasta nu-şi realizează condiţia estetică decit prin intermediul formei care actualizează afectul generator şi-i conferă perenitate. In acelaşi spirit permanent dialectic, soluţionează Lukács delicatele probleme ale raporturilor dintre individualitatea operelor şi generalizarea lor estetică, afirmînd şi dovedind şi aici că, departe de a se exclude, ele se presupun implicindu-se şi potenţîndu-se reciproc într-o relaţie specifică de inerenţă, fundamentată esenţial ainertie estetic. Teoreticianul atrage atenţia în acelaşi timp că subordonarea operelor faţă de gen sau faţă de categoria artei nu e una de simplă subsumare, întrucit, spre deosebire de ştiinţă, aici fiecare dintre ele modifică întrucîtva categoria supraordonată. Generalizarea e menită totuşi să conserve adevărurile comună, elminînd intervenţia unor elemente nedialectice ale raporturilor dintre operă, gen şi artă. Dar dacă intr-adevăr operele individuale se integrează categoriilor superioare numai în măsura în care le adincesc şi le lărgesc, nu e mai puţin sigur că legităţile generale li se impun şi lor cu forţa obiectivităţii şi a le contraria ar însemna a te expune eşecului inevitabil, împletind în structura ei atitea fire complicate, dar necesare toate laolaltă, arta este o expresie dialectică a potenţialităţii creatoare a omului şi, concomitent, un instrument al influenţei sociale cu repercusiuni din cele mai profunde şi mai statornice, dar cu particularităţi incalculabile de manifestare. Pentru a limpezi deplin aspectele multiple ale relaţiilor dintre estetic şi social, Lukács se ocupă destul de insistent şi de problemele receptivităţii estetice, refuzînd atît concepţia simplificatoare a intervenţiei directe a artei in realitatea practică a existenţei umane, cit şi aceea, minimalizatoare în fond, care contestă creaţiei artistice orice efect asupra umanităţii. De fapt, concentrînd atenţia celui ce o contemplă, prin intermediul aşanumitului mediu omogen, asupra „lumii“ pe care Florin Mihăilescu Continuare în pag. a 9-a Prima scrisoare, datată mai 1967, cuprinde o apreciere pe marginea unui scurt text trimis de N. Tertulian lui Lukács, la cererea acestuia. Este vorba de textul pregătit spre a fi rostit, ca o contribuţie introductivă, la o discuţie pe tema avangardei, organizată de Societatea Austriacă pentru Literatură. La discuţie urma să participe şi Th. W. Adorno, din partea R.F. Germania. Textul lui N. Tertulian cuprindea o expunere (inevitabil sumară, conform exigenţei organizatorilor) a opoziţiei între estetica realismului şi cea a avangardei, pe baza unei confruntări Lukács-Adorno. In scrisoarea către Lukács, care însoţea textul, autorul lui preciza obiectivul circumstanţial al intervenţiei sale iniţiale, cu adaosul că expunerea propriei poziţii urma să fie dezvoltată în cadrul dezbaterilor. Criticul român nu a mai luat însă parte la discuţia de la Viena. Concepţia lui Lukács asupra avangardismului artistic ar reclama o discuţie largă, care ar depăşi cu mult cadrul de faţă. Adversitatea sa se îndrepta împotriva acelei arte de avangardă care absolutiza sentimentul angoasei şi neputinţei în faţa unei lumi opace şi impenetrabile, afirmînd programatic discontinuitatea şi ruptura cu tradiţiile umaniste ale artei trecutului ; secretul conformism al ostentativului nou conformism este ceea ce îl nemulţumea profund pe critic. Astfel se explică dezacordul său total cu opera lui Beckett. Simpatia sa pentru adevărata avangardă revoluţionară, nu rămîne însă mai puţin evidentă . Lukács nu a obosit să-l opună pe Brecht sau Dürrenmatt din „Vizita bătrînei doamne“ lui Ionescu, să sublinieze clivajul decisiv care separa „Procesul“ lui Kafka de „Molloy“ al lui Beckett, să-şi exprime marea admiraţie pentru operele lui Bartók şi ale lui Hanns Eisler în opoziţie cu programul muzical schönbergian, să salute cu entuziasm poezia lui André Frénaud, etc. Budapesta, 16.5.1967 Dragă domnule Tertulian ! Multe mulţumiri pentru scrisoarea dumitale din 4 mai şi pentru articol. Eu ii găsesc just şi interesant. Îndeosebi ţinind seama de comentariul dumitale, că el a fost conceput ca o contribuţie la discuţie şi că dumneata urma să-ţi expui propria opinie în cadrul discuţiei ulterioare. Este păcat că nu a existat prilejul pentru aceasta, deoarece eu am din ce în ce mai mult impresia că ideile atit de dogmatic şi atit de zgomotos afirmate ale avangardismului se apropie de prăbuşire. Şi aceasta noi marxiştii trebuie, pe cit este cu putinţă, să o grăbim. Nu face însă nimic, vor apărea încă multe asemenea ocazii. In iunie eu sunt la Budapesta, până la 15 iulie. M-ar bucura foarte mult, să te întâlnesc aci. Cu salutări cordiale, Al dumitale, GEORG LUKACS Cea de a doua scrisoare pe care o publicăm este scrisă de Lukacs după ce a primit din partea corespondentului său volumul proaspăt apărut în editura Univers , „Specificul literaturii şi al esteticului“, şi numerele din România Literară, unde N. Tertulian publicase succesiv capitolele studiului său introductiv. Lukács se referă deasemenea la informaţiile cu privire la teza de doctorat a corespondentului său, consacrată în mare parte esteticii lukácsiene. Dorinţa lui Lukács de a face să apară în revista budapestană Kortárs, fie şi într-o formă prescurtată, studiul lui N. Tertulian, avea să fie îndeplinită de redacţia revistei , studiul a apărut întîi fragmentar în Kortárs iar ulterior, în forma integrală, în revista de filozofie „Magyar Filozófiai Szemle“ (nr. 3—4/1970). Lukács era foarte preocupat, în acea perioadă, de definitivarea operei sale Ontologia existenţei sociale. Imediat după ce isprăvise Estetica (in 1962), Lukács se pregătise timp de cîteva luni să treacă la elaborarea Eticii. Meditaţiile sale îndelungate l-au condus la ideea că realizarea unui asemenea proiect reclamă, in mod necesar, elaborarea unui studiu preliminar despre ontologia vieţii sociale. Gînditorul ajuns la vîrsta de aproape 80 de ani nu a ezitat să treacă la înfăptuirea acestui „studiu preliminar“ : el nu bănuia desigur, la început, că rezultatul va fi un manuscris voluminos, de peste 1.400 de pagini dactilografiate, operă aşteptată cu nerăbdare de marxiștii din întreaga lume. Nici în primăvara anului 1969, nici în cei doi ani care au urmat, pînă la moartea sa, gînditorul nu avea să considere opera intitulată Zur Ontologie des gesellschaftlichen Seins ca o lucrare definitiv și armonios încheiată. Planul de a scrie Etica a rămas neinfăptuit. Budapesta, 31 martie 1969 Dragă Tertulian ! Multe mulţumiri pentru scrisoarea dumitale şi pentru cele două lucruri expediate , am primit cu recunoştinţă atît prefaţa in revistă cit şi cartea. Ambele îmi procură o mare bucurie, deoarece este pentru prima oară că ideile mele devin accesibile opiniei publice româneşti progresiste. Pentru aceasta trebuie să-ţi mulţumesc înainte de toate dumitale. Studiul dumitale introductiv m-ar interesa foarte mult — şi după ce îl voi fi citit, îţi voi scrie amănunţit despre el —, dar din păcate trebuie să aştept, pină apare o traducere maghiară. Eu sper că revista „Kortárs“, cu care am raporturi bune, il va tipări, fie şi într-o formă prescurtată. Cu şi mai mare nerăbdare aştept desigur teza dumitale de doctorat. Sper că ea va apare de asemenea cu timpul intr-o limbă europeană accesibilă mie, deoarece aci efectuarea unei traduceri proprii ar fi un lucru fără speranţă. Mă bucură mult că Estetica mea te interesează ; sunt foarte nerăbdător să aflu cum te vei explica cu ea. Nu am ajuns incă, nici in această iarnă, să realizez textul definitiv al Ontologiei. Este totuşi de sperat că va fi cu putinţă in scurtă vreme. Cu salutări cordiale, Al dumitale, GEORG LUKACS Cea de a treia scrisoare, din luna septembrie 1969, se referă întii la o scrisoare a lui N. Tertulian prin care acesta îi anunţa că va participa la Rencontres Internationales de Geneve , deoarece tema Intîlnirilor era in acel an „Libertatea şi ordinea socială“. N. Tertulian îi împărtăşea lui Lukács dorinţa de a apăra, in cadrul dezbaterilor cu privire la problema filozofică a libertăţii, teza lukácsiană a „alternativelor“. Este vorba de o teză elaborată mai ales în cadrul Ontologiei (și devenită cunoscută prin tipărirea „Convorbirilor“ lui Lukács cu trei ginditori vest-germani, de către editura, Rowohlt, în 1967, unde erau expuse ideile directoare ale Ontologiei). Ideea că libertatea omului se concretizează în posibilitatea de a alege intr-un evantai de alternative este concepută de Lukács ca o replică simultană la fetişizarea determinismului şi la cea a libertăţii abstracte. Budapesta, 8. 9.1969 Dragă prietene Tertulian ! Iţi mulţumesc pentru scrisoarea dumitale din 28 august. Mă bucur mult că pleci la Geneva şi că vei susţine cauza buna a deciziilor alternative. Este foarte important să se pună în evidenţă linia cea justă în această problemă deoarece ea se îndreaptă in aceeaşi măsură împotriva conceptului exagerat în mod abstract al necesităţii sociale, ca şi împotriva conceptului deopotrivă de abstract al aşa numitei libertăţi umane. Dumneata vei susţine sunt sigur, în mod just, cauza bună. Şi eu m-am bucurat pentru faptul că cel puţin fragmente din studiul d-tale au apărut în „Kortărs“. Era pentru mine singura posibilitate de a lua cunoştinţă cu vederile dumitale asupra acestei chestiuni. Din păcate revista nu a putut tipări, fireşte din cauza dimensiunilor, întregul studiu. Eu regret asta cel mai mult. Există însă o anumită consolare, şi anume că d-ta iţi vei pregăti acum teza. Sper că ea va apare de asemenea într-o limbă pe care o stăpinesc (poate în franceză ?). Cu mare regret aflu din scrisoarea d-tale că vei fi la Budapesta după 20 septembrie, deoarece în 20 eu plec în provincie pentru o a doua vacanță și mă reîntorc abia in jurul lui 8 octombrie. Cu salutări cordiale. Al d-tale, GEORG LUKACS Scrisoarea de mai jos este cea din urmă primită de corespondentul său român de la Georg Lukacs. Scrisă in ianuarie 1971, ea este un răspuns la o scrisoare expediată din Paris, prin care N. Tertulian îşi exprima dorinţa de a publica într-o revistă franceză un studiu de mai mare amploare, destinat să analizeze ideile centrale ale Esteticii lui Lukács. Aflat pentru o perioadă de cîteva luni în Franţa, autorul scrisorii îşi exprimase surprinderea la adresa faptului că Estetica lui Lukács era aproape cu totul necunoscută intelectualilor francezi iar opțiunea luată de editura Gallimard pentru traducerea ei era încă departe de scadență. O serie de texte despre opera lui Lukács, scrise de N. Tertulian, au apărut mai tîrziu în revistele La Quinzaine littéraire și L’Homme et la Societé. Lukács face cunoscută in această scrisoare redactarea unei lucrări autonome, destinată să preceadă marea Ontologie : Prolegomenele. Sub impulsul obiecţiilor formulate de elevii săi, nemulţumit de faptul că nu putuse să ajungă la o formă a Ontologiei, care să-l satisfacă pe deplin, gînditorul, în vîrstă de aproape 86 de ani, a avut puterea să întreprindă o nouă tentativă : expunerea intr-o formă concentrată, cu caracterul unor Prolegomene, a ideilor sale ultime, din marea Ontologie. Cu multă discreţie, într-o paranteză, Lukács se plînge de o anume slăbire a puterilor sale, atribuind-o unei „uşoare gripe“ de care suferise în acea iarnă ; adevărul este că medicii constataseră existenţa unui cancer la plămîni şi peste cîteva luni, la 4 iunie 1971, Lukács se stingea din viaţă, după ce aflase, cu cîtva timp înainte, inevitabilitatea deznodămîntului. Scrisoarea cuprinde şi o aluzie la interviul luat lui Lukács de Francois Bondy şi difuzat timp de peste o oră de către televiziunea franceză. Buda,este 1971 14. I. Dragă Tertulian, Scrisoarea d-tale m-a făcut (ca totdeauna de altfel) foarte bucuros ; faptul că un om cu calităţile dumitale şi posibilităţile dumitale întrebuinţează atît de mult energiile sale pentru a clarifica problemele ridicate în scrierile sale, este pentru existenţa mea ca autor (şi acesta este momentul cel mai important al vieţii mele) o mare satisfacţie (făcînd cu totul abstracţie de ceea ce profit pentru mine din scrierile dumitale). Toate planurile pe care le ai mă interesează mult. Este desigur important pentru mine ca vederile sistematizate in „Estetica" să fie cunoscute cu adevărat şi în Franţa. Eu ştiu că Gallimard are intenţia să editeze în franceză versiunea prescurtată ; dar în cazul unei edituri atît de mari drumul de la intenţie la realizare este adeseori unul destul de lung. Studiile dumitale sint în această direcţie pentru mine de asemenea un mare ajutor. Mă bucur aşadar mult a putea să ,le citesc in curind. Cu Ontologia lucrurile înaintează foarte încet. Am aşternut pe hîrtie în toamnă prima redactare a unui Prolegomenon (circa 300—400 pagini). Revederea ei şi o eventuală revizuire se află ca sarcini încă în faţa mea. (Din păcate am avut intre timp o (cuvînt indescifrabil) uşoară gripă , dar la vîrsta mea puterea de muncă se restabileşte foarte încet). Mă bucură că interviul la televiziune ţi-a plăcut. Bondy este printre cei puţini care ştiu să realizeze cu adevărat un asemenea lucru. Aşadar , încă o dată sincere mulţumiri pentru veştile cele bune. In aşteptarea scrierilor dumitale sunt — cu cele mai cordiale salutări — prietenul d-tale GEORG LUKACS GEORG LUKÁCS (Pag. 1 şi 3) Foto : GINK KÁROLY Budapesta (Fotografii reproduse pentru întîia oară din colecţia Arhivei şi Bibliotecii Lukács de pe lingă Institutul de filosofie al Academiei de Ştiinţe a R. P. Ungare) Scrisori inedite Scrisorile de mai jos sunt citeva din cele nouă adresate in perioada 1967—1971 de către Georg Lukács lui N. Tertulian. O bună parte a corespondenţei cuprinde schimburi de opinii asupra posibilităţilor de traducere a operei lui Lukács in limba română. Ele includ insă şi o serie de informaţii preţioase asupra travaliului lui Lukács In ultima perioadă a vieţii sale. Este deasemenea interesant să se desprindă pasajele in care ilustrul gînditor marxist îşi exprimă, într-o formă desigur foarte lapidară, punctul de vedere tranşant asupra unor probleme ideologice contemporane. Să adăugăm în sfîrşit interesul susţinut, mărturisit de textul scrisorilor, pentru acţiunea de exegeză şi interpretare a operei sale, întreprinsă in România. 5 IANUARIE 1974 1.' - — 4....... „„it,,a A-.—! *a~'S . ,:4 i*- vî— · A ,w .« . ^ «·«‚•..» .V“'" 7” ""'Tp A.. .,wr i, * ***" w„ ...... Â. vJC . \ / ......■ J