Luceafărul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 17, nr. 1-26)

1974-01-05 / nr. 1

* Lukács şi secolul XX Drumul spre marxism al lui Georg Lukács nu este ferit de îndoieli, reveniri, erori, interogaţii tul­burătoare. In martie, 1920 bunăoară, cînd publica un articol în revista „Comunismul“ de la Viena, atrăgea atenţia lui Lenin care nota : „Articolul lui G(eorg) L(ukacs) este foarte stîngist şi foarte prost, în acest articol marxismul este pur verbal“. Autorul era de­clarat stîngist, suferind de „boala copilăriei comu­nismului“. Ori, în acea vreme Lukács scrisese deja „Die Seele und die Formen“ (1911) şi, mai ales, „Die Theorie d®5 Romans“ (1920) care se bucuraseră de preţuirea unui larg cerc de intelectuali. Dar, pers­pectiva impusă de Lukács, întemeiată pe lectura atentă şi, se pare, exhaustivă, a lui Hegel, chiar dacă originală şi surprinzătoare din multe puncte de vedere se resimte de pe urma influenţelor mo­mentului social. Caietele filosofice ale lui Lenin nu fuseseră încă publicate. Este epoca sociologiei unui Simmel, Max Weber sau Dilthey care modelează o anume concepţie asupra culturii, neeliberată de idealism. Aşa incit, dacă Georg Lukács ajunge să edifice un sistem adine împlîntat în tezele formulate de Marx şi Engels, acţiunea sa este rodul unei lente şi temeinice evoluţii spirituale la capătul căreia marxismul a fost doar o concluzie necesară. De aici, singularita­tea destinului spiritual asumat de gînditorul ma­ghiar, destin comparabil azi poate numai cu acela al lui Jean Piaget. Paralela nu este nouă, ea a mai fost formulata de unul dintre cei care se revendică drept discipol al lui Lukács, Lucien Goldmann. Numitorul comun presupus este, insă, doar noţiunea de structuralism genetic : „...în această situaţie şi acest context tre­buie amintiţi cei doi ginditori contemporani care au introdus, unul in ştiinţele despre om, celălalt in psihologie, cu o claritate metodologică desăvirşită, conceptul de structură genetică, folosindu-l în mod pozitiv in cercetări concrete a căror importanţă nu este cu nimic exagerată ; este vorba de Georg Lukács şi Jean Piaget“. Desigur, paralela propusă de Lucien Goldmann care, oricum, se referă mai ales la tînărul Lukács, poate fi extinsă, cariera celor două personalităţi devenind semnificativă pentru spiritualitatea întregului secol XX a cărui unică şansă se arată a fi, tocmai din această perspectivă, marxismul. Să mă explic. Jean Piaget desfăşoară o activitate riguros experimentală fundamentind epistemologia genetică ale cărei concluzii ve­rifică principalele teze ale filosofiei marxiste întărite şi nuanţate de Lenin in polemica sa cu Mach, Avenarius sau Bogdanov. Georg Lukács, depăşind etape impregnate de influenţe con­tradictorii venind din partea fenomenologiei, a neo-kantianismului sau a „impresionismului filoso­fic“ desăvîrşeşte o estetică ale cărei premise, dar, mai ales, consecinţe, sunt riguros marxiste. Prin Jean Piaget materialismul dialectic îşi verifică evidenţa şi prin practica psihologiei experimentale, prin Lukács marxismul, ca mod de reflexie asupra lumii, îşi dovedeşte deplina viabilitate, intrucit un sistem filosofic, pentru a-şi ilustra eficacitatea trebuie să poarte în sine elementele care să permită actua­lizarea unei teorii a artelor. De altfel, unul dintre comentatorii cei mai avizaţi ai operei lukácsiene, Nicolae Tertulian, a evidenţiat cu pregnanţă acest fapt. El a indicat cel puţin două din motivele prin­cipale ale interesului pe care îl trezeşte ade­văratul opus magnum al lui Lukács, Estetica : ,,posibilitatea de a măsura rolul hotărîto­r al unei con­cepţii filosofice universale (in primul rînd al unei ontologii şi epistemologii generale) pentru consti­tuirea unei estetici sistematice şi testul decisiv pe care îl reprezintă estetica pentru a verifică funcţia euristică a marxismului". Aş aminti că din ideea potrivit căreia estetica este încununarea filosofiei, Georg Lukács scoate un argument esenţial pentru delimitarea şi specificitatea însăşi a domeniului ar­tistic, arta fiind concepută ca autoconştiinţa speţei umane, înţelegerea ei validind acţiunea teoretică a cugetului şi determinindu-l să revină asupra sinelui. . Vreau să spun că marxismul s-a impus cu nece­sitate celor doi ginditori şi nu a fost propus. Accep­­tind teza lui Gheorghe Enescu (cf. Logică şi filo­sofie, 1973) după care se poate determina logicitatea sistemelor filosofice, marxismul fiind cea mai logică dintre ele, se poate afirma că orice demers al gin­dirii aspirind spre comprehensiunea totalităţii va ajunge implicit la materialismul dialectic. Ceea ce caracterizează in plus atit opera lui Piaget cit şi cea a lui Lukács este efortul susţinut, sfidînd scepticismul unui Pascal, de a surprinde princi­piul, originea fenomenelor, netentaţi de soluţiile comode oferite de un transcendent generos sau de cercul vicios al mitului. Studiind formele cunoaş­terii, Piaget este nevoit să studieze psihologia in­fantilă pentru a cobori, în fine, la structurile bio­logice. Schiţind un plan al unei estetici sistematice, încă din tinereţe, Lukács ajunge să analizeze gin­­direa cotidiană din care se desprinde arta, pe de o parte, ca termen de referinţă, să surprindă originea diferenţierii formelor ei, pe de altă parte, deci ca început. Aici apare relevant, ca trăsătură comună, structuralismul genetic de care pomenea Goldmann. In fond, nu este decit tot o prelungire necesară a marxismului întrucit dacă o stare de fapt (a se citi — sistem de relații) este privită in perspectivă dia­lectică (a se citi — istorică) se asociază structurii în mod obligator o geneză... Modelul acestei metode (viziuni), Lucien Goldmann ii indică a fi prezent in „Capitalul“ lui Marx. Fără îndoială, metoda structu­ralist genetică a condus la rezultate remarcabile, dovada cea mai elocventă fiind chiar Estetica lui Lukács. Cistigul cel mai important, insă, mi se pare a fi ruinarea dogmatismului și a fixismului in gin­­dire. Spre justificare n-aş aminti decit răspunsul lui Georg Lukács la criticile, se pare întemeiate, for­mulate cu discreţie de acelaşi Nicolae Tertulian „Lukács mi-a răspuns surizind că se consideră cel mai puţin lukăcsian dintre toţi discipolii săi şi că un principiu este gata să accepte orice demonstraţie convingătoare, contrarie afirmaţiilor sale, sub con­diţia fundamentală a acordului asupra principiilor“. Ciudat, dar propunindu-mi să spun cîteva cuvinte despre Lukács am ajuns să vorbesc despre secolul XX. Or, astfel, discuţia poate continua la nesfirşit. Şi acest fapt îmi pare deosebit de semnificativ. Vladimir Simon ! A­ m posteritatea lui lukács Lauda raţiunii dialectice Impresia cea mai adincă’pe care o produce lec­tura monumentalei „Estetici“ lukácsiene este ad­miraţia irepresibilă în faţa unei construcţii intelec­tuale de mare gravitate teoretică şi de solidă şi ar­monioasă arhitectură interioară. Nici vorbă însă de o impresie pur contemplativă, cum s-ar putea în­ţelege, căci lanţul solemn şi imperturbabil al argu­mentelor ce se succed cu o răbdare supraome­nească, aşa cum numai Kant şi Hegel au mai de­monstrat-o sau, fără îndoială, Marx în „Capitalul“, «firşeşte prin a implica definitiv conştiinţa lecto­rului şi a o supune irezistibil măcar unei anume problematici, de nu şi tuturor soluţiilor ei. însem­nătatea fundamentală a temelor pe care le discută Lukács nu vine totdeauna din originalitatea lor. Sub acest aspect ele aparţin sferei gindirii mar­xiste şi, a celei moderne de la începutul veacului nostru, pe care autorul „Esteticii“ le-a cunoscut ca nimeni altul printr-o asimilare de mai multe de­cenii ale cărei rezultate s-au produs însă treptat pri­n cărţi de mare ecou european ca „Sufletul şi formele“ din 1911 şi „Istorie şi conştiinţă de clasă“ din 1923. Pornind de la Hegel, Lukács a ajuns în chip fi­resc la Marx, dar acest proces s-a desfăşurat cu totul altfel decit în maniera unei simple ucenicii spirituale, integrînd o personalitate­­viguroasă şi profundă in dialectica unui destin paradigmatic , acela al întregii intelectualităţi din prima jumătate a acestui secol, incit cu drept cuvînt s-a putut spune că „nici unul dintre filosofii veacului nu a trăit cu atita intensitate şi cu atîta consecvenţă în „angajare“, dramatica şi patetica condiţie a inte­lectualului, grevată de cumplite avataruri, mergînd pînă la primejdia directă a pierderii vieţii, ca Georg Lukács“ (N. Tertulian , „Critică, estetică, filosofie“, p. 342). Dintr-o asemenea împrejurare izvorăsc problemele esenţiale ale gindirii lui, dar, dincolo de această comunitate de preocupări ca şi dincolo de caracterul marxist al metodologiei, nou­tatea excepţională se impune, crescind din profunzimile unei gîndiri de remarcabilă forţă conceptuală pentru a se finaliza intr-un sistem de soluţii şi interpretări care re­prezintă practic prima cristalizare coerentă, orga­nică şi cuprinzătoare a unei estetici de orientare marxistă. Ceea ce animă întregul efort teoretic al lui­ Georg Lukács este o funciară încredere în posibilităţile raţiunii, ale explicaţiei şi înţelegerii umane. Pro­­punîndu-şi să dovedească originile concret-istorice ale artei, autorul efectuează o amplă investigaţie in­depărtatele etape ale evoluţiei umanităţii şi analizează infinitezimal procesul de desprindere a principalelor obiectivaţii spirituale ale omului de treapta existenţei şi gindirii sale cotidiene. A deve­nit comună constatarea că Lukács depăşeşte astfel cu mult necesităţile imediate ale intenţiilor sale pentru a oferi cercetării un grandios model de ana­liză dialectică a problematicii istorice şi sociale. Dar totul e condus, după o logică fără eclipse, în ciuda largilor digresiuni, spre obiective dintre cele mai precise : constituirea formelor dezantropo­­morfizante şi antropomorfizante ale reflectării şi apariţia artei din sincretismul ei magico-religios. Respingînd consecvent toate teoriile idealiste cu privire la originea artei, dar utilizînd intr-un spi­rit nuanţat­ disociativ toate cîştigurile pozitive ale cercetătorilor burghezi, Lukács demonstrează pas cu pas, printr-o inflexibilă înlănţuire de idei şi de dovezi materiale, că arta, deopotrivă cu toate cele­lalte obiectivări ale spiritului creator uman, e un produs complex al existenţei sociale a omului, in legătură indisolubilă cu cele dinţii trepte, elementare, ale acesteia. Formarea conştiinţei despre lume şi a conştiinţei de Sine, interrelaţia dialectică a obiectivităţii cu subiectivi­tatea şi implicaţiile estetice ale reflectării mimetice prilejuiesc gînditorului maghiar un strălucit exa­men de fenomenologie a spiritului uman. Ideea revelatorie asupra căreia insistă Lukács aici, cum va insista pretutindeni, este aceea a intricaţiei de nesuprimat dintre individualitate şi socialitate, subiectivitate şi obiectivitate, corelată mai tîrziu cu teza hegeliană a unităţii dintre inferioritate şi exterioritate. Anume, punctul de vedere al este­ticianului marxist primează (dar şi demonstrează pe spaţii foarte întinse şi cu risipă de argumente, cu reveniri nenumărate în planuri superioare) că adîncimea şi bogăţia subiectivităţii sunt în funcţie de o abandonare cit mai multilaterală a fiinţei în trăirea obiectivităţii lumii reale, a tuturor deter­minărilor esenţiale ale acesteia, ceea ce îngăduie subiectului creator să se ridice la nivelul generici­­tăţii umane. Această ultimă categorie, extrasă de Lukács din „Manuscrisele economico-filosofice“ ale lui Marx, îngăduie o interpretare extrem de complexă a raporturilor dintre individ şi ambianţa socială care îl determină în actul creaţiei artistice ca şi, fireşte, în rezultatul său. Prin dobîndirea conştiinţei de sine, subiectul ob­ţine înţelegerea apartenenţei sale la gen şi, impli­­cit, dependenţa sa ireductibilă de prerogativele acestuia. Dar înţelegerea lui rămîne încă departe de a sesiza şi căile pe care interrelaţia obligatorie se stabileşte. în al doilea rînd, nu fiecare membru al genului uman şi nu în fiecare moment este ca­pabil de a realiza împrejurarea de care vorbim, ci numai acela care prin trăirea multilaterală şi adincă a lumii obiective intuieşte latenţele acesteia şi le exprimă prin creaţie. Artistul devine­ astfel o expresie a conştiinţei de sine a umanităţii tocmai ca o consecinţă a asumării existenţei din perspec­tiva exigenţelor şi idealurilor lui. Antropomorfi­zarea lumii de către subiectivitatea estetică nu in­tră însă in contradicţie cu obiectivitatea cognitivă a imaginii, întrucit raportarea realităţii nu are în vedere o subiectivitate empirică, ci orizontul cel mai înalt şi mai cuprinzător al genului uman. Nici universalitatea conştiinţei generice nu anulează determinismele intermediare (naţiune, clasă, grup, individ) ci, dimpotrivă, le presupune ca o condi­ţie dialectică a unui proces ire­ductibil complicat. O situaţie ca aceasta legitimează principala pro­poziţie a­ concepţiei lukácsiene : nimic din dome­niul manifestărilor umane nu se poate explica în afara socialităţii, prin urmare nici esteticul şi nici arta. De aici viziunea sociologică ce prezidează toate iniţiativele teoreticianului, nu însă printr-o subliniere ostentativă, ci printr-o subtilă şi ultra­­nuanţată implicare în substanţa cea mai adincă a metodei şi a concepţiei generale. Ceea ce ţine să evidenţieze Lukács mai presus de orice nu e decât posibilitatea accesului raţional la comprehensiunea lucrurilor, ceea ce presupune bineînţeles în mod inevitabil o perspectivă deterministă. Or, singura perspectivă deterministă pentru om e omul insuşi, nu insă omul ca fiinţă pură, abstractă, golită de conţinutul ei şi ruptă de condiţiile care o fac posibilă, ci omul ca fiinţă relaţională, contex­tuală, intricată adică în natură şi mai ales în so­cietate, căci numai aceasta conferă fiinţei lui coefi­cientul de umanitate. Omul apare tocmai în felul acesta ca o fiinţă generică, aptă de a se ridica la înţelegerea genericităţii sale. Explicaţia lukacsiană se prezintă astfel ca unica explicaţie raţională po­sibilă, care îndepărtează cu ho­tărîre şi luciditate vălurile disimulante ale tuturor varietăţilor, de iraţionalism şi idealism. Corelarea operei de artă cu umanitatea se efec­tuează printr-un atribut general pe care esteticia­nul îl numeşte cosmicitate. Arta, instituie în reali­tate o „lume“ a ei, proprie, care este altceva decât lumea reală, dar care nu o contrazice, ci dimpo­trivă o confirmă în substanţa ei umană. însuşirea aceasta se datoreşte faptului că opera artistică transcende aparenţele în căutarea determinărilor esenţiale, ceea ce duce la dobîndirea unei totalităţi intensive a imaginii, prin care realitatea îşi dezvă­luie interioritatea şi legile fundamentale. Această lume e în acelaşi timp obiectivă, întrucit , cores­punde în planul ficţiunii existenţei ei în sine din planul realităţii originare, şi subiectivă întrucit, vă­zută şi interpretată prin prisma conştiinţei g­eneric­­umane, ea devine o lume pentru noi. Cosmicitatea artei din care Lukács face o condiţie indispensa­bilă a esteticului se coroborează cu caracterul mi­metic al reflectării artistice şi cu funcţia ei evoca­tivă. în afara acestora, creaţia se degradează pînă la treapta unui formalism steril, care cultivă în ex­clusivitate virtuozităţile alexandrine ale expresiei şi tehnicii materiale într-o independenţă de impli­caţiile ei umane care o compromite în consecinţă iremediabil. Primordialitatea conţinutului în raport cu forma­­ pentru Lukács un adevăr incontestabil. Dar şi aici cine s-ar grăbi să speculeze superficial în legă­tură cu „conţinutismul“ sau poate conceptualismul său ar comite o eroare nu numai regretabilă, dar şi comică. în realitate, gînditorul nu concepe, onto­logic vorbind, nici cea mai mică segregaţie a con­ţinutului de formă ci subliniază şi argumentează ne­contenit identitatea lor dialeticâ. Primordialitatea conţinutului se întemeiază pe revelarea în unitatea operei de artă a genericităţii umane, dar aceasta nu-şi realizează condiţia estetică decit prin inter­mediul formei care actualizează afectul generator şi-i conferă perenitate. In acelaşi spirit permanent dialectic, soluţio­nează Lukács delicatele probleme ale raporturilor dintre individualitatea operelor şi generalizarea lor estetică, afirmînd şi dovedind şi aici că, departe de a se exclude, ele se presupun im­plicindu-se şi potenţîndu-se reciproc într-o relaţie specifică de inerenţă, fundamentată esenţial ainertie estetic. Teo­reticianul atrage atenţia în acelaşi timp că subor­donarea operelor faţă de gen sau faţă de categoria artei nu e una de simplă subsumare, întrucit, spre deosebire de ştiinţă, aici fiecare dintre ele modi­fică întrucîtva categoria supraordonată. Generaliza­rea e menită totuşi să conserve adevărurile comună, elminînd intervenţia unor elemente nedialectice ale ra­porturilor dintre operă, gen şi artă. Dar dacă in­tr-adevăr operele individuale se­ integrează cate­goriilor superioare numai în măsura în care le adincesc şi le lărgesc, nu e mai puţin sigur că legi­tăţile generale li se impun şi lor cu forţa obiecti­vităţii şi a le contraria ar însemna a te expune eşecului inevitabil, împletind în structura ei atitea fire complicate, dar necesare toate laolaltă, arta este o expresie dialectică a potenţialităţii creatoare a omului şi, concomitent, un instrument al influenţei sociale cu repercusiuni din cele mai profunde şi mai stator­nice, dar cu particularităţi incalculabile de mani­festare. Pentru a limpezi deplin aspectele multiple ale relaţiilor dintre estetic şi social, Lukács se ocupă destul de insistent şi de problemele recepti­vităţii estetice, refuzînd atît concepţia simplifica­toare a intervenţiei directe a artei in realitatea practică a existenţei umane, cit şi aceea, minima­lizatoare în fond, care contestă creaţiei artistice orice efect asupra umanităţii. De fapt, concentrînd atenţia celui ce o contemplă, prin intermediul aşa­­numitului mediu omogen, asupra „lumii“ pe care Florin Mihăilescu Continuare în pag. a 9-a Prima scrisoare, datată mai 1967, cuprinde o apreciere pe marginea unui scurt text tri­mis de N. Tertulian lui Lukács, la cererea acestuia. Este vorba de textul pregătit spre a fi rostit, ca o contribuţie introductivă, la o discuţie pe tema avangardei, organizată de Societatea Austriacă pentru Lite­ratură. La discuţie urma să participe şi Th. W. Adorno, din partea R.F. Germania. Textul lui N. Tertulian cuprindea o expu­nere (inevitabil sumară, conform exigenţei organizatorilor) a opoziţiei între estetica realismului şi cea a avangardei, pe baza unei confruntări Lukács-Adorno. In scri­soarea către Lukács, care însoţea textul, autorul lui preciza obiectivul circumstanţial al intervenţiei sale iniţiale, cu adaosul că expunerea propriei poziţii urma să fie dez­voltată în cadrul dezbaterilor. Criticul român nu a mai luat însă parte la discuţia de la Viena. Concepţia lui Lukács asupra avangardis­mului artistic ar reclama o discuţie largă, care ar depăşi cu mult cadrul de faţă. Ad­versitatea sa se îndrepta împotriva acelei arte de avangardă care absolutiza sentimen­tul angoasei şi neputinţei în faţa unei lumi opace şi impenetrabile, afirmînd programa­tic discontinuitatea şi ruptura cu tradiţiile umaniste ale artei trecutului ; secretul con­formism al ostentativului nou conformism este ceea ce îl nemulţumea profund pe critic. Astfel se explică dezacordul său total cu opera lui Beckett. Simpatia sa pentru ade­vărata avangardă revoluţionară, nu rămîne însă mai puţin evidentă . Lukács nu a obo­sit să-l opună pe Brecht sau Dürrenmatt din „Vizita bătrînei doamne“ lui Ionescu, să sub­linieze clivajul decisiv care separa „Proce­sul“ lui Kafka de „Molloy“ al lui Beckett, să-şi exprime marea admiraţie pentru ope­rele lui Bartók şi ale lui Hanns Eisler în opoziţie cu programul­ muzical schönbergian, să salute cu entuziasm poezia lui André Frénaud, etc. Budapesta, 16.5.1967 Dragă domnu­le Tertulian ! Multe mulţumiri pentru scrisoarea dumi­­tale din 4 mai şi pentru articol. Eu ii gă­sesc just şi interesant. Îndeosebi ţinind sea­ma de comentariul dumitale, că el a fost conceput ca o contribuţie la discuţie şi că dumneata urma să-ţi expui propria opinie în cadrul discuţiei ulterioare. Este păcat că nu a existat prilejul pentru aceasta, deoa­rece eu am din ce în ce mai mult impresia că ideile atit de dogmatic şi atit de zgomo­tos afirmate ale avangardismului se apropie de prăbuşire. Şi aceasta noi marxiştii tre­buie, pe cit este cu putinţă, să o grăbim. Nu face însă nimic, vor apărea încă multe asemenea ocazii. In iunie eu sunt la Budapesta, până la 15 iulie. M-ar bucura foarte mult, să te întâl­nesc aci.­­ Cu salutări cordiale, Al dumitale, GEORG LUKACS Cea de a doua scrisoare pe care o publi­căm este scrisă de Lukacs după ce a primit din partea corespondentului său volumul proaspăt apărut în editura Univers , „Spe­cificul literaturii şi al esteticului“, şi nu­merele din România Literară, unde N. Ter­tulian publicase succesiv capitolele studiu­lui său introductiv. Lukács se referă de­asemenea la informaţiile cu privire la teza de doctorat a corespondentului său, consa­crată în mare parte esteticii lukácsiene. Dorinţa lui Lukács de a face să apară în revista budapestană Kortárs, fie şi într-o formă prescurtată, studiul lui N. Tertulian, avea să fie îndeplinită de redacţia revistei , studiul a apărut întîi fragmentar în Kortárs iar ulterior, în forma integrală, în revista de filozofie „Magyar Filozófiai Szemle“ (nr. 3—4/1970). Lukács era foarte preocupat, în acea pe­rioadă, de definitivarea operei sale Ontolo­gia existenţei sociale. Imediat după ce is­prăvise Estetica (in 1962), Lukács se pregă­tise timp de cîteva luni să treacă la elabo­rarea Eticii. Meditaţiile sale îndelungate l-au condus la ideea că realizarea unui ase­menea proiect reclamă, in mod necesar, ela­borarea unui studiu preliminar despre on­tologia vieţii sociale. Gînditorul ajuns la vîrsta de aproape 80 de ani nu a ezitat să treacă la înfăptuirea acestui „studiu preli­minar“ : el nu bănuia desigur, la început, că rezultatul va fi un manuscris voluminos, de peste 1.400 de pagini dactilografiate, operă aşteptată cu nerăbdare de marxiștii din în­treaga lume. Nici în primăvara anului 1969, nici în cei doi ani care au urmat, pînă la moartea sa, gînditorul nu avea să considere opera intitulată Zur Ontologie des ge­sellschaftlichen Seins ca o lucrare definitiv și armonios încheiată. Planul de a scrie Etica a rămas neinfăptuit. Budapesta, 31 martie 1969 Dragă Tertulian ! Multe mulţumiri pentru scrisoarea dumi­tale şi pentru cele două lucruri expediate , am primit cu recunoştinţă atît prefaţa in revistă cit şi cartea. Ambele îmi procură o mare bucurie, deoarece este pentru prima oară că ideile mele devin accesibile opiniei publice româneşti progresiste. Pentru aceasta trebuie să-ţi mulţumesc înainte de toate du­mitale. Studiul dumitale introductiv m-ar interesa foarte mult — şi după ce îl voi fi citit, îţi voi scrie amănunţit despre el —, dar din păcate trebuie să aştept, pină apare o traducere maghiară. Eu sper că revista „Kortárs“, cu care am raporturi bune, il va tipări, fie şi într-o formă prescurtată. Cu şi mai mare nerăbdare aştept desi­gur teza dumitale de doctorat. Sper că ea va apare de asemenea cu timpul intr-o limbă europeană accesibilă mie, deoarece aci efec­tuarea unei traduceri proprii ar fi un lucru fără speranţă. Mă bucură mult că Estetica mea te interesează ; sunt foarte nerăbdător să aflu cum te vei explica cu ea. Nu am ajuns incă, nici in această iarnă, să realizez textul definitiv al Ontologiei. Este totuşi de sperat că va fi cu putinţă in scurtă vreme. Cu salutări cordiale, Al dumitale, GEORG LUKACS Cea de a treia scrisoare, din luna septem­brie 1969, se referă întii la o scrisoare a lui N. Tertulian prin care acesta îi anunţa că va participa la Rencontres Internationales de Geneve , deoarece tema Intîlnirilor era in acel an „Libertatea şi ordinea socia­lă“. N. Tertulian îi împărtăşea lui Lukács dorinţa de a apăra, in cadrul dezbaterilor cu privire la problema filozofică a libertă­ţii, teza lukácsiană a „alternativelor“. Este vorba de o teză elaborată mai ales în cadrul Ontologiei (și devenită cunoscută prin tipă­rirea „Convorbirilor“ lui Lukács cu trei gin­ditori vest-germani, de către editura, Ro­wohlt, în 1967, unde erau expuse ideile di­rectoare ale Ontologiei). Ideea că libertatea omului se concretizează în posibilitatea de a alege intr-un evantai de alternative este concepută de Lukács ca o replică simultană la fetişizarea determinismului şi la cea a libertăţii abstracte. Budapesta, 8. 9.1969 Dragă prietene Tertulian ! Iţi mulţumesc pentru scrisoarea dumitale din 28 august. Mă bucur mult că pleci la Geneva şi că vei susţine cauza buna a de­ciziilor alternative. Este foarte important să se pună în evidenţă linia cea justă în a­­ceastă problemă deoarece ea se îndreaptă in aceeaşi măsură împotriva conceptului exa­gerat în mod abstract al necesităţii sociale, ca şi împotriva conceptului deopotrivă de abstract al aşa numitei libertăţi umane. Dumneata vei susţine sunt sigur, în mod just, cauza bună. Şi eu m-am bucurat pentru faptul că cel puţin fragmente din studiul d-tale au apărut în „Kortărs“. Era pentru mine singura po­sibilitate de a lua cunoştinţă cu vederile dumitale asupra acestei chestiuni. Din pă­cate revista nu a putut tipări, fireşte din cauza dimensiunilor, întregul studiu. Eu re­gret asta cel mai mult. Există însă o anumită consolare, şi anume că d-ta iţi vei pregăti acum teza. Sper că ea va apare de asemenea într-o limbă pe care o stăpinesc (poate în franceză ?). Cu mare regret aflu din scrisoarea d-tale că vei fi la Budapesta după 20 septembrie, deoarece în 20 eu plec în provincie pentru o a doua vacanță și mă reîntorc abia in ju­rul lui 8 octombrie. Cu salutări cordiale. Al d-tale, GEORG LUKACS Scrisoarea de mai jos este cea din urmă primită de corespondentul său român de la Georg Lukacs. Scrisă in ianuarie 1971, ea este un răspuns la o scrisoare expediată din Paris, prin care N. Tertulian îşi exprima dorinţa de a publica într-o revistă franceză un studiu de mai mare amploare, destinat să analizeze ideile centrale ale Esteticii lui Lukács. Aflat pentru o perioadă de cîteva luni în Franţa, autorul scrisorii îşi expri­mase surprinderea la adresa faptului că Es­tetica lui Lukács era aproape cu totul necu­noscută intelectualilor francezi iar opțiunea luată de editura Gallimard pentru traduce­rea ei era încă departe de scadență. O serie de texte despre opera lui Lukács, scrise de N. Tertulian, au apărut mai tîrziu în re­vistele La Quinzaine littéraire și L’Homme et la Societé. Lukács face cunoscută in această scrisoare redactarea unei lucrări autonome, destinată să preceadă marea Ontologie : Prolegome­nele. Sub impulsul obiecţiilor formulate de elevii săi, nemulţumit de faptul că nu pu­tuse să ajungă la o formă a Ontologiei, care să-l satisfacă pe deplin, gînditorul, în vîrstă de aproape 86 de ani, a avut puterea să în­treprindă o nouă tentativă : expunerea in­tr-o formă concentrată, cu caracterul unor Prolegomene, a ideilor sale ultime, din marea Ontologie. Cu multă discreţie, într-o paranteză, Lu­kács se plînge de o anume slăbire a puteri­lor sale, atribuind-o unei „uşoare gripe“ de care suferise în acea iarnă ; adevărul este că medicii constataseră existenţa unui can­cer la plămîni şi peste cîteva luni, la 4 iu­nie 1971, Lukács se stingea din viaţă, după ce aflase, cu cîtva timp înainte, inevitabi­litatea deznodămîntului. Scrisoarea cuprinde şi o aluzie la inter­viul luat lui Lukács de Francois Bondy şi difuzat timp de peste o oră de către televi­ziunea franceză. Buda,este 1971 14. I. Dragă Tertulian, Scrisoarea d-tale m-a făcut (ca totdeauna de altfel) foarte bucuros ; faptul că un om cu calităţile dumitale şi posibilităţile dumi­tale întrebuinţează atît de mult energiile sale pentru a clarifica problemele ridicate în scrierile sale, este pentru existenţa mea ca autor (şi acesta este momentul cel mai im­portant al vieţii mele) o mare satisfacţie (făcînd cu totul abstracţie de ceea ce profit pentru mine din scrierile dumitale). Toate planurile pe care le ai mă intere­sează mult. Este desigur important pentru mine ca vederile sistematizate in „Estetica" să fie cunoscute cu adevărat şi în Franţa. Eu ştiu că Gallimard are intenţia să editeze în franceză versiunea prescurtată ; dar în cazul unei edituri atît de mari drumul de la intenţie la realizare este adeseori unul destul de lung. Studiile dumitale sint în această direcţie pentru mine de asemenea un mare ajutor. Mă bucur aşadar mult a putea să ,le citesc in curind. Cu Ontologia lucrurile înaintează foarte încet. Am aşternut pe hîrtie în toamnă pri­ma redactare a unui Prolegomenon (circa 300—400 pagini). Revederea ei şi o eventuală revizuire se află ca sarcini încă în faţa mea. (Din păcate am avut intre timp o (cuvînt indescifrabil) uşoară gripă , dar la vîrsta mea puterea de muncă se restabileşte foarte încet). Mă bucură că interviul la televiziune ţi-a plăcut. Bondy este printre cei puţini care ştiu să realizeze cu adevărat un asemenea lucru. Aşadar , încă o dată sincere mulţumiri pentru veştile cele bune. In aşteptarea scrie­rilor dumitale sunt — cu cele mai cordiale salutări — prietenul d-tale GEORG LUKACS GEORG LUKÁCS (Pag. 1 şi 3) Foto : GINK KÁROLY Budapesta (Fotografii reproduse pentru întîia oară din colecţia Arhivei şi Bi­bliotecii Lukács de pe lingă Institutul de filo­sofie al Academiei de Ştiinţe a R. P. Ungare) Scrisori inedite Scrisorile de mai jos sunt citeva din cele nouă adresate in perioada 1967—1971 de către Georg Lukács lui N. Tertulian. O bună parte a corespondenţei cuprinde schimburi de opinii asupra posibilităţilor de traducere a operei lui Lukács in limba română. Ele includ insă şi o serie de informaţii preţioase asupra travaliului lui Lukács In ultima perioadă a vieţii sale. Este deasemenea interesant să se desprindă pasa­jele in care ilustrul gînditor marxist îşi exprimă, într-o formă desigur foarte lapidară, punctul de vedere tranşant asupra unor probleme ideologice contemporane. Să adăugăm în sfîrşit interesul susţinut, mărturisit de textul scrisorilor, pentru acţiunea de exegeză şi interpretare a operei sale, întreprinsă in România. 5 IANUARIE 1974 1.' - — 4....... „„it,,a A-.—! *a~'S . ,:4 i*- vî— · A ,w .« . ^ «·«‚•..» .V“'" 7” ""'Tp A.. .,wr i, * ***" w„ ...... Â. vJC . \ / ......■ J

Next