Luceafărul, iulie-decembrie 1974 (Anul 17, nr. 27-52)

1974-07-06 / nr. 27

Luceafărul Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România ÎN ACEST NUMĂR: Convorbire cu I. Peltz la rubrica „Biografia debuturilor" • Cronica literară de M. Ungheanu • Viaţa cărţilor • Colocviile Luceafărului: Generaţie şi tradiţie • O poemă inedită de Ion Vinea • Petre Pandrea şi rolul exponenţial al criticii • Profil: Grigore Arbore • Repere • Cariatide: Poeme de A. I. Zăinescu și Marin Mincu • Atelier literar de Geo Dumitrescu • Cartea de debut • Parodii • Sport de Adrian Păunescu r Exigenţa comunistă Aceasta este expresia de sinteză pe care evenimentele vieţii social-politice ale ţării din această săptămînă o în­dreptăţesc pe deplin. Aşa cum o dovedeşte practica mun­cii partidului nostru, cu deosebire în anii ce au urmat Congresului al IX-lea, analiza periodică, profundă a sta­diului realizării obiectivelor propuse, punerea în valoare a experienţei pozitive precum şi nominalizarea fără echi­voc a neajunsurilor constatate s-au afirmat ca modali­ăţi de intervenţie eficientă pentru perfecţionarea continuă a activităţii. Dezbaterile prilejuite de consfătuirea cu activul de par­tid şi de stat din centralele industriale şi întreprinderi, am­pla cuvîntare rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secre­tarul general al partidului, preşedintele Republicii Socia­liste România, constituie o edificatoare expresie a mo­dului revoluţionar, partinic, ştiinţific în care sînt abordate la noi complexele probleme ale construcţiei socialiste. Ca în atîtea rînduri tovarăşul Nicolae Ceauşescu a propus, prin spiritul înalt ştiinţific, de o manifestă combativitate revo­luţionară a expunerii prezentate, un model de investi­gare realistă, responsabilă a realităţilor vieţii noastre so­­cial-economice. Cu justificată satisfacţie au fost reţinute succesele în­registrate în înfăptuirea mobilizatoarelor obiective econo­mice, făptui că primii trei ani ai actualului cincinal coin­cid cu o depăşire a producţiei industriale de circa 30 mi­liarde, că s-a realizat un ritm de creştere de aproape 13 la sută faţă de 11,3 cît era planificat. Dincolo de sobrietatea cifrelor, de lapidaritatea lor se poate descifra rodul efor­­tului colectiv, pasionat al unui întreg popor, conştient de menirea sa istorică, de înalta misiune creatoare pe care şi-a asumat-o. Dincolo de lapidaritatea cifrelor, vedem o ţară aflată într-un proces dinamic de înflorire, vedem o ţară în care — stăpîrt pe destinele sale - omul muncitor a devenit cu adevărat autorul propriilor proiecte de viitor şi făurarul devotat al acestora. Dar, aşa cum în repetate rînduri a arătat partidul, con­ducătorul său, a evidenţia ca pe o necesitate a mersului înainte izbînzile obţinute, nu înseamnă a închide ochii, nici măcar pentru o clipă, în faţa neajunsurilor, şi a le căuta acestora diverse justificări care nu pot face altceva decît să întîrzie procesul normal şi necesar al perfecţionă­rii, al înlăturării a tot ce ar putea împiedica mersul cît mai repede spre materializarea ţelurilor năzuite. lată de ce, pentru fiecare comunist, pentru fiecare om al muncii expunerea rostită in cadrul recentei consfătuiri se consti­tuie într-o veritabilă lecţie de morală comunistă, într-un îndreptar ferm al activităţii individuale şi colective. Afirmînd că „prezentarea în roz a realităţii, îrigîmfarea, atitudinea de paradă faţă de realizări dăunează intere­selor partidului şi poporului nostru“, că „asemenea atitu­dini şi practici ne împiedică să cunoaştem in p­ofunzime şi la timp cerinţele vieţii, să luăm măsurile cele mai co­respunzătoare, să asigurăm înlăturarea rapidă a neajun­surilor şi accelerarea mersului înainte", secretarul general al partidului aducea încă o dată dovada imperativităţii in practica muncii politice şi sociale a exigenţei şi combati­vităţii comuniste, atrăgea atenţia că trebuie făcut totul pentru a înlătura orice element care, prin existenţa sa, s-ar putea opune climatului de autoperfecţionare fără de care progresul este de neconceput. Euforia gratuită, auto­­mulţumirea îngîmfată, atitudinea festivistă, toleranţa faţă de lipsuri, indisciplina, tendinţa de mistificare a realizărilor în scopul eludării neajunsurilor de natură organizatorică, profesională sau morală nu au nimic comun cu climatul de responsabilitate ce se cere să tuteleze viaţa şi activi­tatea fiecărui colectiv de muncă. Desigur, realizările sunt numeroase, impresionante ; ele dau măsura capacităţii creatoare, a dăruirii oamenilor muncii. Dar acolo unde există rezerve nevalorificate, unde, din cauze de natură subiectivă, resursele umane şi mate­riale nu cunosc materializarea lor plenară se cere acţionat cu intransigenţă, în numele eticii şi exigenţei comuniste. Arma puternică a criticii şi autocriticii trebuie mînuită cu consecvenţă, supleţe şi eficienţă, dublată fiind în perma­nenţă de adoptarea unor măsuri practice, în vederea so­luţionării problemelor cu care suntem­ confruntaţi la un mo­ment dat. Toate acestea presupun iniţiativă responsabilă, cunoaşterea profundă a realităţilor, permanentizarea spi­ritului de exigenţă. Investigînd amplu structurile, stilul de muncă, practicile existente în activitatea centralelor şi întreprinderilor, di­­recţionînd căile prin care rezultatele muncii pot fi aug­mentate, atrăgînd atenţia asupra rolului ce revine educaţi­ei comuniste, conştientizării activităţii fiecăruia expunerea secretarului general al partidului devine şi pentru omul de artă, pentru creator, o lecţie vie, un model de înţelegere fecundă a realităţii. Nu ca ceva osificat, de neclintit, ci ca un fenomen în devenire, faţă de care singura atitudine acceptabilă este cea inzvorîtă din dorinţa de continuă per­fecţionare, din conştiinţa, dialectic fundamentată, că progresul este condiţia durabilă a existenţei sociale. In acest spirit am privit evenimentele acestei săptămîni, iar examinarea la faţa locului a stadiului lucrărilor agricole ne-a întărit convingerea că ideile cu adevărat eficiente nu pot fi decît cele aflate în deplină concordanţă, într-o superioară armonizare cu realitatea însăşi. Luceafărul este darul reporterului de a re­veni mereu şi mereu — asupra locurilor şi oamenilor, asupra in­­timplărilor şi ideilor. Pentru că este datoria lui — nu numai a lui, dar în primul , rind a lui — să „descopere“ şi să „redescopere“ — locurile şi oamenii întîmplările şi ideile. Iar toate aceste elemente ale ritualului său cotidian de par­ticipare neostenită la viaţa cetăţii posedă, astăzi mai mult ca oricînd, stenica proprietate a unei evoluţii accelerate. Spre mai bine. Spre mai durabil. Spre mai înalt. Evo­luţie care se cere consemnată, mo­ment cu moment, atit în reperele sale de marcă — locuri sau oa­meni, întîmplări sau idei —, cit, mai ales, în sensul său : construi­rea societăţii socialiste multilateral dezvoltate pe pămîntul României, făurirea omului nou, constructor al socialismului si comunismului. — Cum aţi ajuns­­ să îmbrăţişaţi meseria pe care o practicaţi, ce anume v-a determinat ? In numeroasele-mi peripluri re­portericeşti, nu cred să fi poposit vreodată undeva — pe vreuna din­tre mai noile sau mai vechile plat­forme industriale — fără ca dis­cuţiile purtate să nu fi trecut — obligatoriu­­ — şi ce puntea aces­tei întrebări. De ce ? Fie numai şi pentru faptul că roadele muncii unui om — oricit ar fi ele de mari şi de elocvente — nu pot fi apre­ciate la adevărata lor valoare decit numai după ce, dedesubtul lor, aş­­ternem, asemeni unei linii drepte, răspunsul primit... — Vedeţi, noi am fost cinci fraţi: ai noştri nu aveau însă decît o sfoară de pămînt — si aia cocoţată ne muchea dealului, numai bolo­vani. Asa că, de la vreo treispre­zece ani, am plecat la oraş, după lucru. Am nimerit aici, la „Ma­laxa­“... Asa arată, in primele sale fraze, unul dintre răspunsurile primite. Unul dintre numeroasele răspun­suri primite, înlocuiţi insă în rin­­durile de mai sus numărul fraţilor, scrieţi în dreptul „Sforii“ flşteică sau, cel mai bine, nu scrieţi nimic, schimbaţi cei treisprezece ani cu zece sau paisprezece — dar nu mai mult ! —, spuneti-i uzinei atelier sau prăvălie şa.m.d. si veţi obţine, în cruda lor exactitate, nu un răs­puns, ci o categorie întreagă de­­ răspunsuri. Sunt răspunsurile unora dintre cei care păşeau în viaţă acum mai bine de trei decenii. Iar verbul a „nimeni" reliefează nu o anume stare de fapt, o modalitate personală de integrare în muncă şi viaţă a unuia sau altuia, cum ar putea pare, cît statutul social al unei întregi categorii de oa­meni : alegerea profesiei, a pro­priului drum în viaţă, — fie nu­mai şi pentru început — sub im­periul nevoii. Si niu al unei nevoi oarecare, ci al celei mai neiertătoa­re dintre nevoi — nevoia de a-şi ciştiga pîinea cea de toate zilele. — Am visat la meseria mea încă de mic. La sfîrşitul şcolii gene­rale ştiam deja unde merg — cu grupul şcolar al uzinei noastre fă­cusem cunoştinţă în timpul orelor de practică... Meseria — bobinator, întreprin­derea— U.C.M. — Reşiţa. Con­­tinuînd artificiul propus, treceţi în locul lor oricare altele — profesie sau întreprindere. (Viaţa proce­dează aşa în fiecare zi !) Oricare ar fi ele, rezultatul obţinut va de­semna, şi de data aceasta, nu aţii un răspuns, cît o întreagă catego­rie de răspunsuri. O largă, foarte largă categorie de răspunsuri. Ge­nerală, aş spune ! Sînt răspunsuri­ mm£sE£F3 le majorităţii celor care au intrat în viaţă dincoace, uneori chiar mult dincoace, de istoricul act de la 23 August 11944. Iar verbul „a visa“ nu reliefează nici el o anume stare de fapt particulară, de caz, cît un , statut social. Statutul social al tu­turor tinerilor care au păşit în viaţă în aceste ultime trei decenii : alegerea, profesiei, a propriului drum în viaţă, sub semnul opţiunii. De o parte — imperiul nevoii. De cealaltă — opţiunea. Faţă in faţă — bucata de pîine şi visul ! Este datul reporterului de a re­veni mereu şi mereu — asupra­­ locurilor şi oamenilor, asupra in­­tîmplărilor şi ideilor. Şi este bucu­ria lui — nu numai a lui — să constate că tot ce s-a petrecut în aceşti ultimi treizeci de ani in des­tinul oamenilor şi al patriei sale, sub glorioasa conducere a Partidu­lui Comunist Român, se înscrie sub semnul opţiunii. Al opţiunii o­­mului asupra viitorului său. Titus Andrei deceniile demnităţii Contract cu viitorul ■ B XXX Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Arborii drepţi o seară înaltă, şi peste pă­­mintul răscolit de paşi se întoarnă pace adincă. Dru­mul l-am lăsat undeva, spre stingă, de unde cu greu se mai încrucişează luminile unui sat oltean în devălmă­şie cu zumzetul tot mai de­părtat, mai pîclos, al Lotru­lui, amintind că acolo, un şantier, ziua de muncă nu înseamnă nici măcar zi-lu­­mină, iar ziua astronomică, a celor 24 de ore, face eforturi să cuprindă ziua de efort a constructorilor. Vintul aduce doar uneori acest zvon neîn­trerupt de muncă. Sub un stejar rotitor și drept se în­trupează, din pînza serii, contur de tinăr. A trecut poate peste zi pe aici, s-a odihnit citeva clipe sub ar­borele drept şi arborele îi reţine încă, in ramuri, căl­dura siluetei. Stejarul însuşi îmi pare un tinăr şi legendar constructor, finind în rădă­cini solul fierbinte al istoriei. Şi poate că stejarii au fost cindva oameni... Astăzi, unii dintre aseme­nea arbori figurează in sta­tistici drept monumente ale naturii, ocrotite prin lege. Cei mai mulţi dintre ei se bucură de acest statut pen­tru că au devenit exemplare rarisime în ceea ce priveşte specia ori virsta atinsă. Nu asupra acestora insă intîrzie emoţia mea. Ci asupra ace­lor arbori drepţi, cumpănă peste destine, echilibru ro­tind in juru-i aripi de soar­tă şi năzuinţi de o viaţă, loc de popas şi plecăciune gin­­dului mărturisit de aproape, ca­ izvoarele in­fîntini­, sevă in care sufletul se revitali­­zează, cadran solar cu orele bătute m­aa şi cuvenit perie o istorie în mişcare , arborii drepţi, aceşti arbori nemuri­tori, prin frunzişul cărora vintul ţese poveşti de ba­ladă. Doi dintre ei îmi ză­bovesc in fereastra dinspre amintiri a memoriei, ochi de uimire prelungiţi pe degete de crengi. Răsar focuri, iată, se-arată sclipăt de coasă, chiot de luptă moţească şi întreagă Ţara Zarandului e in picioare. Iată-l pe Horea, brîu înfăşurat cu armele disperării, suflet pinzuit cu zăbranic negru, de moarte, Horea cel fără de Moarte, rostind către ortacii pregă­tiţi de luptă, aici, sub gorun, cuvinte de îmbărbătare şi dreptate, năzuinţe limpezi şi drepte, ca şi arborele care-i sprijină umbros mintea in­­fierbîntată. Şi astăzi gorunul din Ţebea, Gorunul lui Ho­rea, stă mărturie timpului şi oamenilor despre toate cite s-au întimplat. Şi parcă un destin anume avea să apro­pie mai tîrziu de acest loc pe un alt mare iubitor de neam — Avram Iancu, al că­rui mormint se află la doi paşi de Gorunul lui Horea. La alt capăt de ţară, din alt arbore drept arde, lu­minare şi inimă, dintr-o imensă suferinţă preschim­­bată-n poezie şi nemurire. Versurile se împletesc, cu­vintele se caută şi se adună, silabele scinteie sonor, totul se leagă pentru a nu se mai dezlogodi niciodată. „Adormind de armonia Codrului bătut de rinduri. Flori de tei de­asupra noastră Or să cadă rinduri-rinduri“. Aţi recunoscut, desigur, versurile Luceafărului poe­ziei româneşti — Eminescu — aţi recu­noscut şi teiul sfint, şi fără de murire, precum cel ce i-a conferit această su­blimă ipostază şi l-a fixat definitiv aici, în grădina Co­­poului din Iaşi, poate tocmai pentru că aici fremăta, mai pătruns decit oriunde de veş­nicie, Luceafărul Teiul, Te­iul lui Eminescu, altfel decît Gorunul lui Horea, mai du­ios, dar la fel de drept, din acelaşi neam al arborilor drepţi. . Teiul şi Gorunul — două cumpene drepte rotind aceeaşi planetă a durerii, curcubeu la fruntariile ace­leiaşi dragoste de ţară. De aceea vin şi zic : tre­ceţi in panteonul arborilor drepţi şi stejarul. Semn de dreptate şi împlinire in istorie, de legendă nouă cti­torită de urmaşi demni ai demnilor ctitori de ţară, ur­maşi ai unui timp devenit istorie încă de la cea dinţii lovitură de tîrnăcop. Vor fi trei arbori drepţi in grădina istoriei cu­ ţara de întinsă, li se vor alătura alţii, le vom călători meleagul şi vom pica lacrimă de suflet pentru tot ceea ce înseamnă luceferii aceştia; dar mai ales în co­roana celor dinţii — trei — vor anina creangă albastră de gînd urmaşii, pentru ca um­bra de răcoare să ne cutre­iere paşnic somnul. Ion Andreiţă Lecţia adevăratei literaturi Cocoţat deasupra hîrtiei ca intr-un preacu­­noscut turn, nevăzătorul va rămîne continuu la părerea că neschimbîndu-se el, nici îm­prejurul nu se schimbă. Ori că schimbîndu­­i-se în cel mai bun caz secreţia nazală, fe­nomenul ar putea fi general. Cu nelinişte mă gîndesc la acest specimen, ca la arhaice crea­turi încremenite în vreme şi împinse de vre­me înspre ziua de azi pentru a ţine atenţia trează. Dacă feciorul din părinţi străvechi de ţară a ajuns să descopere, să zicem, cafeaua, el va considera cu siguranţă că întreaga li­teratură e necesar să consemneze minunea. Şansa lui devine astfel mărturisirea de sine. Va şi profeţi că în afara nevoii de mărturi­sire nu există altceva. Pentru ciudatul per­sonaj degeaba bat clopotele : el îşi are clo­poţelul său, ca eternul Agamiţă Dandanache. El nu va căuta să priceapă ceva din ecoul ce pluteşte în aer, ci-şi va umple timpanul cu zgura dangătului asurzitor pentru a asur­zi instantaneu şi mai tare. Neaparţinînd vii­torului, nu aparţine nici trecutului. El re­ţine zgomotul de fond al unei maşini grele ce-i trece prin preajmă, neputînd preciza dacă e camion, macara, tractor, tanc ori a­­vion , neputînd preciza încotro se îndreaptă şi de unde vine. El nu aparţine adică nici măcar prezentului. Tînărul scriitor trebuie să aibă (cred) îna­inte de toate simţul şi nostalgia viitorului, să caute şi să ştie care sînt motoarele ce îm­ping înainte complicata navă a prezentului. Virsta biologică a personajului nu mi se pare esenţială , nici a autorului. Sínt bătrîni înţelepţi şi adolescenţi senili ; sínt bărbaţi maturi nepricepuţi şi tineri vizionari. Şi sínt şi avortoni de toate categoriile. Eroul tinăr e tinăr întru viitor; întreaga viaţă social-politică şi familială românească este­ cuprinsă de patosul viito­rului ; întreaga revoluţie de treizeci de ani a patriei este săvîrşită într-un riguros cult pentru viitor. Erich Fromm vorbeşte, surprin­zător, de o idolatrie a viitorului, a istoriei, a posterităţii, din care poate rezulta şi o alienare a speranţei. Cine stăruie în a eluda sensul şi repeziciunea mişcării, stăruie în propria-i moarte. Să ne amintim : facem cu­noştinţă adeseori cu eroi (tineri) lipsiţi de vlagă, secătuiţi de ideal, lingave incropeli schematice (şi nu e de vină numai absenţa talentului, ci şi suficienţa puterii de pătrun­dere a realităţii .) mă întreb : ce pot comu­nica personajele plasate cu insistenţă în ca­fenele, între pahare de alcool, între beţie şi negura unei existenţe insipide ? Cu certitu­dine — nimic. Nici măcar nu exprimă o stare. Or, un personaj nu poate suferi de proge­­rie, fiindcă autorul, la rîndul său, suferă de progerie ! Uităm că am învăţat (ori că nu am învăţat) cum trebuie lecţia adevăratei li­teraturi, lecţia elementară; uităm hotarele teritoriilor pe care ea pe drept şi le-a cuce­rit. Un curios obicei ţărănesc din Ardeal din vremea obştilor libere prevedea ca atunci cînd obştea îşi reimpărţea pămîntul, stabi­­lindu-se noile hotare, să fie aduşi pe locu­rile respective copiii şi bătuţi cu nuiaua pen­tru ţinere de minte. Noi mai putem chibzui cîţi simţim biciuirea învăţămintelor unei li­teraturi româneşti mereu angajate, mereu în campanie pentru viitor , cîţi simţim şficu­­iala necruţătoare a realităţii, cîţi ghicim sem­nele ei distincte de trecere spre anul unu al mileniului următor. Dintre noi cei tineri, ar trebui toţi. Pare aşadar cu atit mai surprin­zătoare apatia unei părţi a prozei tinere. Ne mai putem menţine, mă întreb încă o dată în transcrierea unor obscure senzaţii şi îndelet­niciri minore ? Cînd fiecare palmă din pă­mîntul natal cere ocrotire ? Cînd pacea do­­bindeşte­, pe zi ce trece, alte înţelesuri şi alte argumente ? Dacă vreunul dintre cei chemaţi a înţelege astăzi lumea rămîne co­rigent tocmai la înţelegerea ce i se cuvine, e limpede că nu are ce căuta in Im­periul literelor. Aş zice chiar că nu are ce căuta în mijlocul poporului pentru a i se arăta lui prin cuvînt. Aici văd miezul im­plicării fiecăruia în istorie, toată responsa­bilitatea şi toată libertatea. La Beliş, în Apuseni, în vara trecută am asistat citeva momente la reîngroparea mor­ţilor. Satul vechi fusese ridicat, casă cu ca­să, sus pe un întins platou — şi odată cu el şi osemintele bărbaţilor dintru început ai sa­tului, adică ziditorii şi cei ce l-au numit. Campania, ca să rămîn în termenii însemnă­rilor de faţă, pentru viitorul acestui sat de munte, devenit pe neaşteptate port la imen­sul lac de acumulare, a început prin oma­gierea celor vechi. Simţul viitorului nu poate fi despărţit, îmi apare tot mai limpede, de simţul trecutului, cum rămăşiţele pămînteşti ale bătrînilor Belişului n-au putut fi despăr­ţite de cele citeva scînduri cafenii ale lăzilor­­nuntre. Cutiile pe care le-am zărit coborîte în gropi erau de mici dimensiuni, ca nişte urne. Intr-o altă posibilă strămutare (mă bate gîn­­dul) vor fi şi mai mici. Şi tot aşa, în scădere, cu trecerea ciclurilor fireşti. In vreme ce povara amintirilor devine covîrşitoare. Ei nu mai pot fi, e adevărat, niciodată tineri : ti­nereţea lor e eternă. De aici obsesia acelor saga minunate din romanul actual. Căci me­moria înaintaşilor direcţi se hrăneşte din ciu­datul sentiment al convieţuirii : în paturi, ca intr-o piramidă, stau suprapuse de veacuri osemintele bărbaţilor şi femeilor şi copiilor neamului. Le mutăm din loc în loc, şi din pat in pat, pentru ca spre dimineaţă să ne tre­zim obosiţi de nesomnul lor. Astfel campania pentru viitor îşi găseşte de fiecare dată argu­mente în plus şi o mai temeinică înverşu­nare. Vasile Sălăjan a patriei cinstite Dragoste Dragoste şi necesitate pulsează inima voastră în piaţa publică. Limba mea ca un şoim veghează naşterea tuturor noutăţilor. Am un cuvînt care se scrie pămînt şi fruntea mi-o lipesc de­ acest cuvînt cum spiritul strămoşilor de tricolorul sfint. Foarte frumoasă pasăre e melancolia şi face pereche cu libertatea de-a fi fericit. Uite-le, sărută-le ! Din palma ta întinde-le să ciugulească seminţe dulci din holda românească. Ovidiu Genaru

Next