Luceafărul, iulie-decembrie 1974 (Anul 17, nr. 27-52)

1974-07-06 / nr. 27

Convorbire cu I. Peltz Planeta cartierului — Cărţile dvs. se intilnesc adesea cu senti­mentele mele din copilărie şi adolescenţă. De pildă intr-un moment al tinereţii am trăit ca şi Ficu, eroul din Calea Văcăreşti, sentimentul copleşitor de proaspăt că nu mai pot să stau acasă. Acasă insemna pentru mine mahalaua celestă, o mahala care avea legături cosmice cu tot universul unde mişună oamenii tîrînd după ei un foarte miros de la egal la egal cu ani­malele şi plantele, de la egal la egal cu planetele surori de care e strîns legată şi planeta cartie­rului în care te găseşti. Am folosit scrisoarea lui Firu, ceva din tonica ei tristeţe, tristeţe răcoritoare ca să anunţ plecarea sau amăgi­­toarea dorinţă de a pleca de pe planeta cartie­rului. Pentru cei care n-au trăit în astfel de mediu e dificil să înţeleagă ce plină e expresia „planeta cartierului“ in vorbirea mea. Deci, din leagănul acestei mici planete cum a sărit talen­tul dvs. de scriitor, ce fel de copil aţi fost şi ce întimplări au pregătit destinul dvs. 7 — Nu ştiu dacă am fost cîndva copil. La vîrsta de 5 sau 6 ani începusem să mă pasio­nez de cărţi. Citeam mult. — Ce anume 7 — Ispirescu. Biblia, Creangă.­­' — înţelegeaţi tot 7 — Aproape tot. — Ce erau părinţii dvs. 7 .... ■ — Tata descindea dintr-o familie de cărtu­rari. El, insă, n-a urmat vreo şcoală laică. Făcea diferite meserii, pe apucate : dregea scaune, era chelner, garderobier... Mama era cusutorea­­să, cununată parcă pe vecie cu mașina ei de cusut. — înainte de a fi ajuns la Creangă, cine v-a îndrumat, dacă mă pot exprima astfel 7 — In mahalaua noastră, pe care am descris-o, trăia un boem bătrîn, un fel de rubedenie de-a noastră, o figură simpatică de care îmi amintesc și acum cu drag. El îmi povestea, aproape seară de seară, tot felul de istorii care mai de care mai senzaţionale. M-a impresionat, de pildă, o poveste în care fata prigonită de tîlhari era sal­vată de un cavaler viteaz de care se şi îndră­gostea. Cîteodată imaginaţia acestui bătrîn de­păşea tot ce auzisem prin vecini care isi ca'"'«­­teau şi ei seara, isprăvi din timpuri duse. Erau oameni de condiţie modestă pentru care ziua de mîine nu era niciodată sigură. Pentru ei pro­blema existentei era problemă majoră, condi­ţiile în care trăiau erau destul de grele, mai mult alergau după lucru decit lucrau. — Cum mai aveau chef să povestească 7 — Găseau alinare în asta, se adunau în faţa casei, vara, în locuinţa vreunui cunoscut, iarna şi realizau în poveştile astea un fel de evadare din prezent. — Consideraţi ascultarea acestor poveşti drept o ucenicie a dvs . — Practic n-am făcut niciun fel de ucenicie. Am învăţat singur să scriu. Apoi am rămas toată viaţa lingă o călimară şi un condei. — Dar mai aproape de dvs. cine se afla 7 — Mama, care a murit la 38 de ani. Era şi ea o mare povestitoare, — dar nu-1 întrecea pe bătrînul boem. — De ce era boem 7 — Aşa mi se înfăţişa. Un om blind, mic de stat, cu fata brăzdată, tristă. Era croitor, dar neavînd de lucru îşi făcea veacul prin cafenelele şi cîrciumile cartierului. Nu s-a chivernisit ni­ciodată. — Ţinea la dvs. 7 — Da. ÎL impresiona omu! copilului, prea în­cruntat la vîrsta lui de 5 său 6 ani, și căuta să mă înveselească. Toate poveştile lui, parte auzite din bătrîni, parte născocite de­­el, sfîr­­şeau cu bine , răii pedepsiţi, cei buni glorificaţi. Eram atît de pasionat de ele, incit, dacă în timp ce vorbea, scăpa vreun amănunt, ii între­rupeam : — Nu, n-a fost aşa ! Şi-i reaminteam „cum a fost, intr-adevăr“. — Mama dumneavoastră ştia să povestească 7 — Ştia şi ea. Ştia să şi evite. Dar — cînd ? N-avea timp. — Ce poveşti ştia mama dvs. 7 — Dintre toate, una în care era vorba de o mamă tînără care îşi pregătea copilul cu ideea morţii, mi-a rămas în minte. Voia să mă împac cu apropiata ei moarte, în alt chip. Incepusem să scriu. Ea, care se simţea *+?+ de bolnavă, îmi repeta povestea cu tile , poves­tea unui copil care îşi iubea foarte mult mama, dar ea l-a făcut să înţeleagă că oamenii nu trăiesc o veşnicie şi el trebuie să se împace cu gîndul că într-o zi părinții săi vor trece pe celălalt tărîm. Cînd ajungea aici izbucnea. în plîns, îmi repeta mereu această poveste ca să mă încurajeze, să mă pregătească. — Cum vă amintiți de ea acum ? — Era mai înaltă ca tata,­ slabă, cu o fată palidă, cu ochi luminoși. La 38 de ani s-a pră­pădit. Aveam 11 ani şi, în amintirea ei, am scris un poem. — M-am gîndit de multe ori dacă asemenea dureri pot contribui la naşterea unui scriitor. — M-a marcat această durere şi ea, într-ade­­văr, a contribuit la — cum spuneţi — „naşterea unui scriitor“. — Eraţi un copil extraordinar, asta a făcut ca la 11 ani să colaboraţi la diferite reviste ? — Da la 11 ani colaboram la revista „Critica“, o publicaţie a unui oarecare lipsit de cultură, nici ziarist, nici­ scriitor care vorbea cam aşa : „Pentru bucata dumitale o să-ţi achit suma de 2 lei, dar trebuie să mergi la casierie pentru că de chestiuni banale (adică de bani) eu nu mă ocup“... Mai tîrziu, la 16 ani, am scris la Revista ilus­trată al cărei director părea geamăn cu primul. M-a dus acolo X.U. Soricu, vedea că citesc mult, că scriu. Semnam și cu un pseudonim, — sem­nam cu numele directorului. Acolo l-am con­dus pe Tudor Teodorescu-Branişte care, acum 58 de ani, semna Andrei Branişte. Avea 17 ani. La rugămintea mea Branişte a început să cola­boreze cu cite un articol. Directorul i-a zis „De azi înainte te iau sub pelerinajul meu“. Avea directorul un vocabular pitoresc, mai zicea „Cu­tare a făcut o confuzie cerebrală...“. • •• -— Aveaţi un model pentru poezie 7 — Citeam mult pe Eminescu, ştiam pe dina­fară „Luceafărul“, „Sara pe deal“, care m-a en­tuziasmat. Rîvneam să scriu ca el. L-am cu­noscut apoi, pe Alexandru Macedonski. Era poet în scris, poet şi în viaţă. Voi mai pomeni de el... — Pentru munca dvs. de redactor la Gazeta ilustrată ce salariu primeaţi ? — La Gazeta ilustrată primeam, la începutul anului 1916, exact 80 de lei lunar. Se trăia greu. — Dar debutul, cînd a fost 7 — Cam tot pe atunci. Aveam 17 sau 18­­ani. Ne asociasem cîţiva adolescenţi pasionaţi de li­teratură şi cu puţinii noştri bani am înfiinţat o bibliotecă : Torţa. Vă puteţi imagina condiţia noastră socială : băieţi fără­­ nici un rost într-o lume robită banului, nişte sărmani care îşi iau de la gură ca să publice literatură. In această bibliotecă am publicat nişte schiţe sub titlul de „Stafia roşie“. Consider, însă, că am debutat printr-un eseu : Menirea literaturii. Aveam 17 ani şi mă războiam cu Kant, elogiindu-1 pe Maxim Gorki. — Cînd aţi devenit scriitor profesionist ? — Un an sau doi mai tîrziu am fost angajat la ziarul Scena. Acolo publicam poeme în proză schiţe, cronici literare. Acolo l-am cunoscut pe Adrian Maniu, pe Scarlat Froda, pe A. de Herz... Odată s-a ivit printre noi înalta (în toate felu­rile înalta) statură a lui Liviu Rebreanu. Pe-a­­tunci făcea cronici teatrale şi puţini ar fi bănuit că va deveni marele romancier, autorul lui Ion şi al Pădurii spinzuraţilor. — Vorbiţi-mi de cei din redacţia „Scenei". — Să vă vorbesc despre directorul ei, A. de Herz. Mi-a făcut o deosebită impresie acest om, înzestrat cu multe talente : dramaturg, poet, pro­zator, actor, regizor. Era un om bun, gata să sprijine îndeosebi pe tineri. Se comporta sim­plu şi făcea să-ţi dispară orice sfială, cînd i te adresai cu vreo rugăminte sau cînd îţi ghicea vreo dorinţă nemărturisită. Dar nu numai cu tinerii se purta astfel : era cu toată lumea, un om de omenie. Tot la Scena l-am cunoscut pe Ilie Moscovici, care a fost secretarul de redacţie al ziarului. Deşi cu vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de ani mai în vîrstă ca mine, ne împrietenisem repede şi prietenia noastră s-a menţinut tot timpul. Era un Intelectual în deplinul înţeles al cuvîn­­tului şi ocrotitor, al tinerelor talente. — Cînd aţi fost redactor al Literatorului Iui Alexandru Macedonski 7 — In 1918. Acum, de curînd, cu prilejul unei seri con­sacrate memoriei sale, Barbu Solacolu a pre­cizat că în Manuscriptum greşit s-a scris că re­dactor al revistei (seria 2-a) a fost Tudor Vianu. Eu am fost întîi redactor lite­rar. După mine a venit. Tudor Vianu. — Ce fel de om a fost Macedonski . — O grădină ,de­ om, un generos, un vizionar, întruparea gatul Don Quijote. Cine batea la ușa casei sale bătea și la inima sa. Se dăruia pri­mului verist. Deşi o ducea foarte greu, îşi dădea ultimul ban celui aflat în nevoie. Scria mult, dar era foarte exigent cu literatura sa. Refăcea adesea poezia şi ne spunea că aşa a lucrat dintotdeauna. L-am preţuit şi iubit şi amintirea lui va stărui în mintea mea cit voi mai trăi. Nu era un mare poet : era Poetul. La înmormîntarea lui, am rostit şi eu un cu­­vînt. (In „Viaţa lui Macedonski“, a lui Marino, greşit se spune că a vorbit Ion Peretz, profe­sorul universitar şi dramaturg). — Dar despre N.D. Cocea ce ne puteţi spune? — Că semăna, temperamental, cu Macedonski. Era şi el înrudit cu sublimul erou al lui Cer­vantes Un luptător. Un pasionat luptător pen­tru dreptate şi adevăr. Şi-a depăşit condiţia de clasă şi încă din adolescenţă, s-a alăturat stîngii. . . . T-am fost redactor — şi la „Facla ?■ „Chemarea“. A fost un director inimos, priete­nos, aş putea spune sentimental. Despre el circulau tot felul de zvonuri. Unele le-a răspindit chiar el în chip de frondă, ca să „sperie, să indigneze pe burghez“ — cum se exprima. , , . . . înainte de a fi intrat ca redactor la ziarele lui i-am dat să-mi citească două caiete : un roman ( Beţivul“) şi o nuvelă („Fiul poporului ). Pe ambele le-a pierdut în timpul primului război mondial, cînd s-a refugiat întîi m Mol­dova, apoi în Rusia. La întoarcere, m-am interesat de soarta „o­­perelor“ mele. „Le-am pierdut, mi-a spus sunzind (avea un suris fermecător) dar nu te mîhni. Ai să suni alte cărţi, mai bune !“ — Aţi publicat, tot în prima tinereţe, o pla­chetă de poeme în proză : Fiori. — Da, şi m-am bucurat de atenţia cu care m-a cinstit Topîrceanu care a recenzat-o favo­rabil. (El nu prea făcea cronică literară). — Aţi frecventat şi cercul „Sburătorului" . — Da, de­ la început," adică de prin 1919. Pe Lovinescu (ca pe Macedonski, ca și pe Cocea) n-am să-l uit niciodată. Era ,d­n mare critic, un mare prozator şi un mare­ om. Sub aspectul său oarecum distant, tăinuia o inimă fierbinte, generoasă, l­a* Sburătorul veneau mulţi­­ aspi­ranţi la gloria literară , răm­îneam puţini care se realizau. Pe cei talentaţi Lovinescu ii ajuta, scriind despre ei, recomandindu-le manuscrise­le editorilor care — firesc — luau in conside­rare cuvîntul său competent. Datorită lui Lovinescu— care a convins edi­tura Alcalay să mă publice, — am apărut cu o carte de schiţe şi poeme în proză Fantoşe vop­site. Era în anul 1924 — aveam 25 de ani. Tot datorită lui am publicat romanul „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan“, premiată de Societatea Scriitorilor Români in 1929. Comisia de premiere a fost prezidată de Liviu Rebreanu Ţin să-ţi mai spun că Lovinescu a fost un mare, un foarte mare nedreptăţit. Academia s-ar fi onorat cu prezenţa lui. Universitatea, la fel. Toată viaţa a lucrat pentru sporirea tezau­rului cultural al ţării, toată viaţa şi-a consa­crat-o literaturii. Monumentala lui operă ca şi amintirea admirabilei sale omenii vor, trăi în veac — Dar primul d-voastră critic care v-a încu­rajat cine a fost ? — Cînd aveam 14 ani am dat un caiet cu numele lui D. Tomescu care a lucrat pe a­­tunci la revista Ramuri, era sufletul publica­ţiei. Un tipograf craiovean care-l cunoştea m-a condus la el, la Tereasa Otetelesanu. Acolo am dat cu ochii pentru prima oară de multi scriitori. — In ziua aceea cine era acolo ? — Ii stiam pe toti numai din fotografii. Erau acolo Minutescu. Cazaban. Adrian Maniu. Gri­­gorescu... — D. Tomescu a fost prietenos ? — Mi-a promis că o să citească şi într-ade­­văr a citit caietele şi mi-a scris pe copertă : „Ştii să priveşti în viaţă şi pînă la un punct ştii să povesteşti“, încheia astfel : „talentul înseamnă, înainte de toate, răbdare“. — Am văzut cu uimire cum de la început şi pină astăzi v-aţi urmat chemarea d-voastră fără nici o ezitare. — Din capul locului, de cînd am început să scriu, am avut convingerea că în viată nu voi face decit asta. — In afară de faptul că v-ati născut cu talent pentru literatură, că ati fost precoce, se poate spune că aţi avut şi norocul să întilniţi oameni extraordinari, personalităţi ale culturii noastre. — Intr-adevăr, am avut norocul să intilnesc asemenea oameni. Aşa, de pildă, la virsta de 18 ani, datorită poetului I. V. Soricu, l-am cunoscut pe marele nostru Coşbuc. Trebuie să observ că tocmai a­­tunci îi murise unicul său fiu —­ Alexandru — şi poetul nu se putea consola de această cum­plită pierdere. într-o asemenea împrejurare, a avut, totuşi, buna voinţă să primească pe tînă­­rul pirpiriu care eram şi să stea de vorbă cu el preţ de un ceas şi mai bine. A evocat anii adolescenţei şi ai tinereţii sale. Ne spunea că de copil scria versuri şi că toată viaţa a rămas credincios Poeziei. Ne-a vorbit de Dante. A fost o adevărată prelegere univer­sitară. S-a interesat de lecturile mele, cam îm­prăştiate, şi m-a sfătuit să le selectez. Tot atât de atent cu mine a fost şi Duiliu Zamfirescu la care m-am dus să-i solicit o schiţă, pentru biblioteca Torţa. M-a primit cu o bunăvoinţă care mi s-a părut­­ la început exa­gerată, dar m-am convins mai tîrziu că această comportare constituia faţada autentică a carac­terului său. Şi ceea ce m-a surprins, era că n-a băgat de seamă nici sfiala mea, nici vesti­­mentele mele ponosite, nici pantofii mei­ obosiţi şi m-a întrebat cu toată seriozitatea dacă... am văzut Italia ? ! Puteam să cred că-şi plăteşte capul meu ? Puteam să cred că mă ironizează ? Puteam ! Şi totuşi, Duiliu Zamfirescu nu glumea. Atunci ? Singura explicaţie : scriitorul care era şi moşier, şi viticultor plutea în nori. Vorbea cu vizitatorul său — un biet adolescent sărac ca vai de lume — cum ar vorbi cu un om de condiţia sa socială. L-am cunoscut şi pe Barbu Delavrancea in­tr-un „moş ajun“, cînd la vîrsta de 12 ani con­duceam un cor improvizat şi ne-am oprit şi la casa lui să-i ciităm şi să-i urăm sărbători bune de Crăciun. I-am „zis“ şi un cîntec „original“. Delavrancea — cum era şi normal — nu-l cunoştea şi s-a interesat : — Ce fel de cîntec e ăsta ! N-am mai auzit nici cuvintele astea ! Un tovarăş de colind, arătîndu-mă, l-a lă­murit : — El te-a făcut ! Le face mereu ! Intr-adevăr, compusesem un cîntec. Barbu Delavrancea a zîmbit și punîndu-mi mina pa umăr, mi-a spus : — Va să zică... sintem­ scriitori ! Tot în tinerețe l-am cunoscut pe Const. Miile. Se înapoiase tocmai de la Paris și fă­cuse să reapară ziarele sale „Adevărul“ şi „Dimineaţa“. In 1919, la vîrsta de 20 de ani, fusesem angajat ca redactor la aceste ziare. S-a interesat, cu multă atenţie, de mine, cum trăiesc, dacă sînt mulţumit de salariu, ce anu­me cărţi citesc, ce scriu ? Publicasem în „Adevărul“ un foileton inti­tulat : „Contra pragmatismului“, şi Miile cre­dea că am studii de specialitate. Nu l-am deza­măgit, însă, cînd i-am spus că nu le am, dar că m-am instruit singur. S-a întreţinut cu mine cum s-ar fi întreţinut cu un om de vîrsta lui. — Acolo, în redacţie, am avut prilejul să-l cunosc şi pe Cincinat Pavelescu care, după doi-trei ani, m-a onorat cu prietenia lui. Tot acolo ni s-a prezentat într-o bună zi, nouă co­lectivului, gazetarilor, angajat ca redactor (şi asta puţină lume ştie) Cezar Petrescu. Atunci, în 1919, ne-am cunoscut şi am rămas prieteni, pînă la săvârşirea sa din viaţă. Nici un nor n-a întunecat această prietenie. — V-aţi căsătorit de foarte tinăr. Spuneţi-mi drept, sînteţi mulţumit de familia d-voastră. — Foarte ! Trebuie să vă spun însă că orice soţie de scriitor e, într-o măsură mai mică sau mai mare, o martiră. Nici soţia mea n-a fă­cut excepţie de la regulă. Da ne-am luat de foarte tineri — eu aveam 22 de ani, ea 19. Eu, boem incorigibil, ea foarte „practică“. Vă în­chipuiţi cut a trebuit să sufere de pe urma „extravaganţelor“ mele. M-am bucurat de afecţiunea celor două fiice ale mele : Tia, pictor-desenator, şi Lia, profesoară de educa­ţie fizică. — Personajele din cele 40 de cărţi ale d-voastră (poate mai multe...) le-aţi cunoscut îndeaproape . — Toată lumea descrisă am cunoscut-o. Am cunoscut o lume cu destinul ei trist. Inima mea bătea cu inima presonajelor cărţilor, mele, cu acele personaje care au trăit visînd,‘care s-au ameţit cu haşişul aspiraţiilor, nicicind îm­plinite. N-am fost „obiectiv“ cu oamenii mei : l-am iubit, (aşa cum am unt apariţiile anti­umane în lumea cunoscută de mine : mă refer, de pildă, la eroul central al ..Focului în Ha­nul cu tei“.). — Dacă n-aţi fi fost scriitor, ce-aţi fi dorit ap­riţi 7 — Cosmonaut. — Lovinescu scria despre d-voastră : „Peltz este un poet, un mare poet liric... Nici un scriitor român n-a sugerat mai impresio­­nant melancolia labilităţii cosmice... Peltz e cel mai mare urzitor de tristeţe din literatura noastră“. Sînteti de acord cu această opinie 7 — Intru totul de acord. — D-voastră care aţi fost un copil precoce şi i-aţi convins cu inteligenta Si talentul d-voas­tră pe ceilalţi, ce­­ aţi sfătui pe un tinăr care simte că literatura e vocaţia lui 7 — Să fie fidel cu sine însusi, să nu facă concesie modei (care se demodează). In toate manifestările lui, ca scriitor si ca om, să practice onestitatea absolută. — Poeţii dacă au scris şi nu au, să zicem, decit 14 ani, să se grăbească să publice . — Pentru poet nu există vîrstă. Poeţii (spre deosebire de prozatori) pot publica oricînd , timpul îi va confirma sau infirma. Gabriela Melinescu biografia debuturilor ■s [>.­w­p 6 IULIE 1974 Semnificaţia implicării Spiritul creator, în unicitatea sa, se revelează sieşi in chip necesar ca mijlocitor şi, totoda­tă, ca punct de despărţire intre două şiruri,­ şirul celor ce-l preced şi al acelor ce-i­ urmea­ză. Astfel el este, in acelaşi timp, un fine şi un început, dar nu mai puţin puntea şi uşa, mediatorul infinitesimal dintre cele două feţe ale filei ; de aceea, in exultanţa experienţei sale de fiecare dată unice, el trăieşte sentimentul deplinei şi completei permanenţe in act, „de-a pururi Ziua cea de azi“. Acest sentiment nu poate fi de­cit reflexul individual al in­­destructibilităţii energiei spirituale in general, ca formă su­premă a existenţei în Univers ; fiecare lucrează ca şi cum el însuşi ar fi marele Zidar al lumilor, inşelindu-se şi avînd dreptate in aceeaşi măsură, căci de fiecare dată el este me­sagerul investit şi, de asemeni, simbolul, cosubstanţial şi iden­tic în esenţă cie cel simbolizat. Ce este tradiţia decit o probă infailibilă a permanenţei va­lorii spirituale ? decit Oceanul din care elementul ajunge, prin intermediul înălţării, un rîul al cărui întreg efort este acela de a se resorbi in unanima matcă universală ? Cred că prin tradiţie trebuie să înţelegem transpoziţia in planul uman-istoric a principiului universal al continuităţii şi indestructibilităţii energiei în general ; în absenţa acestuia nu numai cultura ar fi cu neputinţă, ci însăşi conştiinţa­­­ de sine a umanităţii, deci existenţa ei specifică ; el lucrează cu forţa tenace şi fără greş a legilor naturale. Ne situăm astfel intr-un punct din care se deschide con­templării tezaurul de necuprins al întregii spiritualităţi an­terioare, în care şi noi ne vom dizolva în clipa imediat urmă­toare ; dar, înainte de această definitivă alăturare la fondul pasiv, punctul de care vorbeam constituie locul adimensional şi privilegiat în care acţiunea este şansa şi măsura eficien­ţei şi existenţei noastre mai mult sau mai puţin distincte în tezaurul deschis ochiului pentru şirul infinit al celor ce ur­mează. , , Poziţie care, ca tot ce e uman, nu e lipsita de voluptate, dramatism şi indeciziune In spatele meu văd spectacolul covirşitor al valorilor consfinţite­­ din grotele din Altamira, trecind prin civilizaţii multimilenare din care mai persistă doar som­n estompate, culturile de aur ale Orientului, Gre­ciei şi Romei, pînă la Shakespeare, Goethe şi Th. Mann, Eminescu şi Ion Barbu ; în faţa mea un văl impenetrabil as­cunde cu străşnicie ceea ce nu voi vedea niciodată. La mij­locul dintre acestea două, punct infinitesimal aproape de inexistenţă, este foarte uşor să te laşi de două ori covîrşit, ratînd astfel unica şansă, simbolică in unicitatea ei, de a consuma extraordinarul, aş zice nenaturalul privilegiu acor­dat , acela al actului. Privilegiu pe cit de fabulos pe atit de încărcat cu riscuri şi implicînd o datorie a cărei gravi­tate este incomensurabilă. Se aud uneori astfel de justificări ale neputinţei şi inac­ţiunii : „după Eminescu, Macedonski, Bacovia, Barbu, Arghe­­zi, ce ne mai rămîne nouă, poeţilor tineri ? Este dezavanta­jos să scrii după ce au scris mai inţii ei“. Cred că lucrurile pot fi văzute tocmai dimpotrivă. Arghezi nu s-a simţit ani­hilat de anterioritatea lui Eminescu, ci, asumindu-şi expe­rienţele esenţiale ale marelui poet, devenite un bun general al oricui vrea şi poate să şi le asume, a căutat în propria-i fiinţă puterea de a fi aceea ce a vrut, adică el însuşi. Desi­gur că ■ simpla ulterioritate este departe de a insemna supe­rioritate, dar o conţine ca pe o potenţă, realizabilă sau nu, in funcţie de forţa şi destinul (înţeleg prin ultimul cuvînt circumstanţele a­ccidentale ale vieţii unui creator) celui im­plicat. Dar in nici un­­ caz ea nu poate fi contrariul, sau ra­ţiunea suficientă a inferiorităţii şi slăbiciunii ; sentimentul cu care ne considerăm înainte-mergătorii trebuie să fie cu atit mai tonic şi fecund cu cit ei se proiectează mai înalţi in conştiinţa noastră ; este ceva din măreţia lor, ce se trans­mite ochiului acelui ce-i priveşte, după cum ii vedem cu atit mai mari cu cit sufletul nostru conţine dimensiunea mă­reţiei în el însuşi. O chestiune ce se referă de obicei la acest subiect este aceea a originalităţii, a posibilităţii ei faţă cu imensa acu­mulare de cultură umană de care este conştientă circuilaţia actuală. Nu voi spune un lucru nou afirmind că dilema tradiţie-originalitate este o falsă dilemă, fiind totuşi o pro­blemă : în planul teoretic se poate dezvolta, o întreagă dia­lectică asupra relaţiei dintre aceşti doi termeni, al cărei re­zultat in ordinea faptelor poate fi însă cel mult ipotetic. Creatorul adevărat, cutremurat continuu de conştiinţa gra­vităţii şi semnificaţiei misiunii sale, este original prin el însuşi, chiar şi atunci chid, deliberat sau nu, revitedizează idei străvechi sau forme arhaice, considerate irecuperabile şi abandonate uitării ; el este original chiar fără să o pară şi fără să o vrea ca scop anume. Este posibil, paradoxul, ca originalitatea să uzeze de mijloace curat tradiţionale, ba Mihai Ursachi Continuare în pag. a 6-a Căile vorbirii Tradiţia există in noi aşa cum există vorbirea. Cînd ne dăm seama de ea, tradiţia deja tră­ieşte in noi, ea s-a insinuat în fiinţa noastră odată cu creşte­rea. In această chestiune trebuie sâ admitem cel mai simplu pos­tulat , sintem­ fiinţe sociale, deci trăim prin istorie şi prin tra­diţie. Dar abia atunci cînd începem să fim conştienţi că in compoziţia noastră individuală a încăput tradiţia, şi că tradiţia este inse­parabilă de vis, ca aliajul unei compoziţii chimice, atunci, deci, începem să ne întrebăm. Cum există tradiţia in noi? Cine poate să-şi răspundă se naşte a doua oară, conştientizarea aceasta fiind de fapt adevărata naştere a unui poet. Să exemplificăm printr-un experiment simplu, aproape co­pilăresc. Ne amintim cit de surprinşi sintem atunci cînd ne auzim propria noastră voce înregistrată, cit de străină ni se pare ea. Glasul nostru comunică direct cu urechea noastră, vocea merge spre auz pe căi interioare, şi de aceea trăim toată viaţa (la propriu) numai cu impresia vocii noastre in­terioare. Nimeni nu cunoaşte vocea interioară a celuilalt, fiindcă această voce nu este comunicabilă. Este atit de ciu­dat să­­te gindeşti că indivizii comunică doar prin vocile lor exterioare. Şi poezia soseşte în auzul nostru pe ambele căi ale vorbirii, dar nimeni nu cunoaşte vocea interioară a celui­lalt, acea voce care transportă pentru el însuşi poezia in auz şi in suflet. Putem insă aproxima amplitudinile acestor tim­bre ascunse, putem să bănuim din ce tradiţie s-au format şi cărei tradiţii ii urmează.. Tot aşa, poezia înaintaşilor ne parvine pe o cale interi­oară, prin­­ spunerea ei lăuntrică, şi cit de greu ne putem­­ detaşa, dacă ne putem, ca să auzim amplitudinile exterioare ale ei. Nici un poet nu urmează toată tradiţia, pentru că direcţia de influenţă a tradiţiei este extrem de sinuoasă, in literatură. Cine este cu toată tradiţia, este în afara tradi­ţiei. Marii poeţi nu se instalează o dată, definitiv, in sufletul tău, ei se completează în tine, te locuiesc tot mai insistent, pe măsură ce tu însuţi eşti tot mai pregătit să-i primeşti. Pe măsură ce se lărgeşte şi se diversifică in tine cunoaşterea despre cunoaşterea prin poezie. Labiş a găsit glasul poeziei prin Eminescu, dar acest lucru este ciudat, dacă ar fi să ne luăm după principiul continuităţii de generaţii. In mod teore­tic, tinăra poezie din vremea lui ar fi trebuit să redescopere tradiţia cea mai recentă, tradiţia furioşilor interbelici, acea poezia autentic modernă pe care a dispersat-o războiul, dar care a lăsat un experiment deschis. Şi totuşi, Labiş este eminescian, asta pentru că un întreg complex de folctori so­ciali şi culturali cerea reafirmarea unor mai vechi şi mai limpezi principii poetice. Tradiţia este aşadar chemată, che­mată de un anumit moment literar, chemată de structura intimă, pînă la urmă, a fiecărui poet în parte. Poetul trăieşte in vecinătatea clasicilor numai in momente esenţiale, numai atunci cînd doreşte şi poate să-şi conştienţi-­ zeze timbrul interior pe care-l aude. Trebuie să-i uiţi pe poeţii care te-au înrobit, trebuie să-i redescoperi numai in acele clipe cînd eşti în stare să dai sens de exprimare fapte­lor tale de viaţă. Intii i-ai descoperit pe aceşti poeţi numai din cărţi, din text, prima experienţă a tradiţiei este exclusiv livrescă. Adevărata fixare, echivalînd acum cu înţelegerea înaintaşilor, ţi se intîmplă abia la maturitate. Tradiţia tră­ieşte în tine numai dacă este văzută prin viaţă. Din păcate spunem prea des acest lucru, dar trebuie zis, pe lingă afir­maţii generale, că nu există absolut nici o reţetă universal valabilă pentru descoperirea tradiţiei. Viaţa ta trebuie să intre in reacţie cu tradiţia. Poate de aceea suprarealiştii, şi in general poeţii neconformişti, au fost şi buni cunoscători ai înaintaşilor. Multe teze frumoase s-au scris despre felul cum se con­tinuă şi se influenţează generaţiile literare, dar ceva­ rămîne totdeauna, fatalmente, pe dinafară. Asta pentru că normele de crez ale unei generaţii, suma de experienţă literară, nu se transmit obligatoriu pe ştafete lungi. Generaţiile se influen­ţează succesiv intr-un mod indicibil. ÎPrecumpăneşte starea de spirit a unei generaţii, iar această stare cere, caută, expe­rienţe literare consacrate pentru a-şi limpezi mai degrabă starea de spirit, decit pentru unicitate estetică. Apoi tradiţia influenţează prin intermediari, prin accidente, prin extreme. Insă dacă ar fi să distingem cei mai ascunşi curenţi subterani, care influenţează ocult, aproape indistinct, nu ar trebui să le căutăm originea totdeauna in trecutul mai îndepărtat. Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, i-au­ influenţat imediat pe alţi tineri poeţi, de care îi despărţeau doar cîţiva ani. Uneori influenţa este mai vizibilă, alteori este doar su­gestivă. Aceşti poeţi care au apărut după Nichita Stănescu, sau după Ioan Alexandru, vorbesc de cei autentici, nu s-au simţit insă deloc nişte „epigoni“, chiar dacă ţi se semnalau, cu creio­nul, pe hirtie, influenţe clare. Explicaţia este simplă. Pe o anumită durată de timp literar există o sumă de preocupări, o stare de spirit, care aparţine tuturor. Cei care descifrează primii pulsul contemporan nu înseamnă că iau în stăpinir­e exclusivă simţirea comună. Ei deschid drumuri, ei incită. Timpul îi va reţine poate doar pe aceştia dinţii, dar numai pe baza acestui argument de perspectivă, nici un poet nu se poate abţine să nu exploreze din fondul comun. Dinu Flămând Generaţie şi tradiţie

Next