Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)

1975-01-04 / nr. 1

4 IANUARIE 1975 n Sensul creaţiei Urmare din pag. 1 şi luminoasă, va fi acelaşi ison ingî­­nat la nesfîrşit. Prin repetarea la ne­­sfirşit, cu nuanţe desigur noi a ace­loraşi virtuţi care s-au dovedit capi­tale pentru ctitorirea unei patrii, s-a format cu veacurile un om nou, omul făuritor de istorie, omul senin şi e­­chilibrat, această podoabă a cosmosu­lui. Nu altfel arată omul in viziunea creatorului de la noi din Car­­paţi. Seninătatea veşnică şi spi­ritul de sacrificiu pentru propăşirea celorlalţi şi ctitorirea acestei patrii vorbesc prin evitarea Mioarei şi po­vestea Meşterului Manole. Acelaşi duh creator testamentar întru păstrarea virtuţilor apare din scrierea lui Nea­­goe Basarab, din ctitoriile fără sea­măn şi viaţa exemplară ale lui Şte­fan cel Mare, din lucrarea puternică a lui Mihai Viteazul, din toată fapta şcolii ardelene, din jertfa lui Horia şi Brâncoveanu, din lumina jertfitoa­­re a lui Bălcescu, apoi din cintările atit de asemănătoare ale marilor noştri poeţi născuţi toţi cu o minte si o sin­gură chemare intru jertfă de sine pen­tru propăşirea acestei patrii : Dosnftei si loan Budai, Neculce si Cantemir, Bolintineanu si Alecsandri, Coşbur şi Eminescu, Goga şi Voiculescu, Re­­breanu sau Sadoveanu. Pavel Dan sau Galaction, Agârbiceanu sau Pillat, Bla­­ga sau Enescu Petraşcu sau Grigo­­rescu, Pirvu Muthu sau Picu Pătruţ. Anastasie Crimea sau colindele noastre arhaice. Porţile din Maramureş sau fluierele din Vaideeni, Voronetele fără seamăn sau­ portul moldav, acest om nou al munţilor apuseni, voinic pre­cum ursul şi blind ca mielul, toată această suflare străveche aici are de spus un singur cuvînt, o singură cîn­­tare reluată la nesfîrşit, pentru fie­care generaţie cu forte noi. pentru a şlefui auz si forma caracter de om făuritor al istoriei, om creator, omul bun si desăvîrşit al dragostei si jert­­fei de sine această piatră de temei la originea tuturor civilizaţiilor. Nici un efort nu trebuie crutat nici un ceas pierdut pentru a mări si vesti pe acest om creator, moral şi sănă­tos, mădularul fără de care o patrie se prăbuşeşte. Cu cit mai devreme cu atit mai bine, fiecare din noi trebuie să intrăm în acest veşmint asemănă­tor acest strai sever şi generos prin această poartă strimtă a creaţiei, sin­gura care duce către eliberarea spiritului. Să nu ne speriem că trebuie să ne spunem unii alto­ra aproape aceleaşi cuvinte pe care şi le-au spus strămoşii, dacă ini­ma a ajuns să bată la înălţimea lor, lăuzele rostesc aceleaşi perle netrecă­toare, noi cu fiecare vietate scoică ce se jertfeşte în fundul oceanului sîn­­gerînd pentru închegarea lor. Cind poeţii noştri spun : „Pe-un picior de plai“, sau : „In vaduri ape repezi curg“, sau: „Pe lingă plopii fără soţ“, sau : „La noi sint codri verzi de brad‘­ ei evocă acelaşi topos în care se întîm­­plă sîngerarea păstorului, ieşirea din sine, din dragoste pentru oaia pier­dută, apare în lumină omul creator, fiu! iubirii, făuritorul de istorie, cti­torul la nesfîrșit al inefabilului aces­tei patrii pe care trebuie s-o iubim cu fiecare nou născut in parte pină la sacrificiu de sine. .cronica literara Despre critica literară nu se poate spune că este inconjurată de tăcere. Este primul semn că ea există. Registrul critic al anu­­­lui 1974 a fost ca şi în anii pre­cedenţi divers, dar cu tendinţele ceva mai bine precizate ţi de o calitate a abordării în creştere. Cărţi vii sau interesante au apă­rut atit despre scriitori români cit şi despre scriitori străini, atit despre literatura contemporană, cit şi despre literatura predece­sorilor. Dacă obiecţia principa­lă care se aducea mai vechilor comentarii privind autorii stră­ini era lipsa de independenţă ţi originalitate a opiniilor celor două cărţi despre Gogol şi Cer­vantes, semnate de Lucian Rai­­ciu ţi Valeriu Cristea, înlătură in cea mai mare măsură acuza, încercarea lor de a oferi un punct de vedere dacă nu in în­tregime inedit, unul foarte per­sonal asupra temelor in discu­ţie. Obiecţiei că trebuie scris in primul rind despre literatura ro­mână i se poate răspunde că li­teratul român trebuie să demonstreze şi o conştiinţă literară care să depăşească fruntariile propriilor noastre limite. Că nu este un gest de despărţire de literatura română ci doar un popas spiritual ne-o arată Valeriu Cristea intr-o incitantă carte despre Ion Neculce, in care viaţa ţi opera cronicarului sint citite in chip ostentativ inde­pendent. Rezultatul este o precizare atit a dimensiunilor ţi limitelor artistice ale operei cit ţi a trăsăturilor portretului lui Ion Neculce. Preţioasă in această acţiune e dorinţa de a refuza ponciful idilic şi de a restaura faţa adevărată a lucrurilor. Către o altă faţă, ascunsă, a istoriei literare româneşti caută să ne îndrepte­ţi Mihai Gafiţa intr-o carte intitulată grăitor Faţa ascunsă a lunii, in care autorul caută să ne introducă în cotloane de mult uitate ale biogra­fiei ţi­ operei unor scriitori români dintre cei mai mari. Un accent polemic latent există in cartea lui Mihai Gafiţa : el vrea să ne în­toarcă ochiul către aspectele de geneză ţi formare a operei ţi aspecte pe care critica literară actuală le neglijează de cele mai multe ori dintr-un cult exagerat al esteticului. O reevaluare a poeziei româneşti moderne conţine cartea lui Ovidiu S. Crohmalni­­ceanu Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Poezia. După E. Lovinescu şi G. Călinescu, urmindu-i in bună mă­sură, criticul traversează suita de valori a epocii oferindu-ne de obicei exacte descrieri ale universurilor poetice străbătute şi calme judecăţi de valoare. E important să adăugăm că nici un nume important sau semnificativ de poet al perioadei nu lipseşte, ceea ce dă cărţii înfăţişarea de lucru dus pină la capăt. Dacă adăugăm că exegezele lui Ov. S. Crohmălniceanu sint intimplător, dar nimerit însoţite şi de o antologie a poeziei aceluiaşi timp semnată de Dinu Pillat, aceasta la rîndul ei dublată de una alcătuită de Laurenţiu Ulici, avem in faţă volumele care încearcă o evaluare nouă a pe­rioadei lirice cele mai fertile din istoria literaturii române. Reinter­­pretările nu lipsesc nici ele. Un unghi de vedere nou privitor la Bacovia ne propune Gh. Grigurcu vorbindu-ne despre Un Bacovia­­antisentimental. Cartea scrisă cu aplicaţie nu-şi clarifică insă su­ficient noţiunea de bază, antisentimentalismul şi intenţia se pierd ca un rîu in nisip. Cartea este o „lectură" proprie cu multe obser­vaţii fine ţi interesante care nu încheagă insă o demonstraţie înnoi­toare. Mult mai vie a fost in acest an preocuparea de actualitate a criticii. De altfel scriind despre poeţii dinainte de război ne aflăm in plină actualitate literară, de vreme ce mulţi dintre ei participă de­cisiv la modelarea mentalităţilor literare actuale. Este insă vizibilă tendinţa de a limpezi tabloul literar, de a face mai mult decit simplul comentariu săptăminal, de a oferi imagini de ansamblu, de a detecta trăsături şi tendinţe care să precizeze chipul unui monu­ment literar cu o fizionomie precisă. Critica în primă instanţă de Nicolae Ciobanu rămîne intre volumele de tip vechi, adică o culegere de cronici dispuse pe secţiuni tradiţionale : poezie, proză, critică. In astfel de cazuri ceea ce interesează este mai ales judecata cri­tică, capitol la care, dacă exceptăm anume concesii divers mo­tivate, Nicolae Ciobanu greşeşte rar. Preocupat de selecţie, de ie­­rarahie de valori este G. Dimisianu in Valori actuale in care are in vedere mai ales proza şi critica. Concluzia criticului este că ade­sea scena vieţii literare este populată, datorită unui mecanism aparte in care o pîrghie e şi critica, de o floră efemeră şi că efortul criticii literare e necesar să se îndrepte către restaurarea scriitorilor nedreptăţiţi de acest fals spectacol. M. Niţescu semnează acum un vo­lum de Repere critice, în care trece in revistă mai ales critica de astăzi. Intenţia de a epuiza problemele pe compartimente etanş nu e nouă dar ea capătă tot mai mulţi adepţi. Despre poezia contem­porană au apărut in 1974 trei cărţi : Un an de poezie de Dan Cris­­tina, Alfabet liric de Hristu Cindroveanu şi Traiectorii, lirice de M. Petroveanu. Cea mai cuprinzătoare ca număr de poeţi inseraţi este ultima, cartea lui M Petroveanu colecţionind exclusiv comentarii de poezie pe o lungă durată literară. Fie in recenzia scurtă, fie în profilul dilatat, criticul este analitic şi subtil, dar ceea ce este de reproşat acestei cărţi, este că deşi adună aproape materia unei panorame literare nu este o panoramă a poeziei de astăzi. Ambi­ţioasă este şi lucrarea lui Hristu Cindroveanu care trece in revistă 30 de poeţi contemporani fără suficientă atenţie însă la disocierea valorică. Ca pe o curiozitate notez aici obiceiul autorului de a da sfaturi poeţilor analizaţi. Cartea lui Dan Cristea, Un an de poezie, nu-ţi propune vaste cuprinderi ci vrea să ia doar temperatura unui an literar. Puţine dintre cărţile importante apărute atunci lipsesc din cartea lui. Demersul critic al autorului se caracterizează prin plăcerea de a se instala în modelul pe care-l are in faţă ţi prin supravegherea expresiei intr-o direcţie aproape de calofilie. Observaţia critică, fără a fi cu totul absentă, nu intră în predilec­ţiile criticului. G. Călinescu zicea că un critic este cel ce nu poate să facă atunci cind descoperă in ţesătură ruptura. Astăzi unii critici vehiculează alte opinii. Util e totuşi să ne intoarcem capul din cind in cind şi către cele vechi. Criticul nu se cuvine să fie matcă fără ac. Promiţăto­rului său debut Dan Cristea ar trebui să-i adauge in viitor o opinie critică mai apăsată. Tot in rîndul întreprinderilor critice care tind să dea o idee despre un gen sau o specie lite­rară trecem ţi antologia Nuvela română contemporană de Cor­nel Regman. O antologie e un act critic ţi selecţia lui Cornel Regman, fără a fi inafara dis­cuţiei ,ne propune atenţiei vita­litatea ignorată a unei specii definitorii pentru literatura ro­mână contemporană. Gest salu­tar intr-un moment in care pro­za scurtă, nuvela nu mai este pentru mulţi de actualitate. Po­vestirea, nuvela rămin insă vii­ţi fecunde, indiferent de progra­mele literare vehiculate. O ne­reuşită este antologia romanu­lui contemporan datorită im­posibilităţii practice de a în­tocmi o asemenea antologie. Culegerea propriu-zisă n-a pu­tut ilustra suficient de convingător introducerea informată a lui Ion Vlad. îmbrăţişarea sintezei rămîne insă de apreciat ţi e de aşteptat ca astfel de gesturi să se facă mai consecvent. O carte care a stirnit opinii pro şi contra a fost Scriitori români de azi, volum prin care Eugen Simion incerca să ne dea o imagine a literaturii de azi. Interesul pentru carte a fost justificat de an­vergura ei, Scriitori români de azi tinzind să inglobeze toate valo­rile semnificative ale literaturii actuale şi să vorbească despre cele mai semnificative trăsături şi tendinţe ale ei. Judecată din punctul de vedere al panoramei literare, ceea ce autorul n-a pretins că face, cartea este plină de lacune. Panorama are rostul de a da o imagine a întregului, dar și a detaliului. Eugen Simion se îndreaptă aici către marile forme de relief igniorindu-le pe cele mici sau pe cele discutabile. Dar cartea rămîne cea mai cuprinzătoare tentativă de a vorbi despre literatura română din ultimii treizeci de ani. Din ea poate ieşi cu adevărat o panoramă literară şi ceea ce ar fi de făcut este mărirea razei de acţiune a ochiului critic. In efortul depăşirii înregistrării „în primă instanţă", după expresia lui Nicolae Ciobanu, cartea lui Eugen Simion se inscrie ca un moment expresiv.­­In aceeaşi direcţie a mers şi Mircea Iorgulescu alcătuind cartea sa Rondul de noapte. Dar aspiraţia de a da o imagine de ansam­blu asupra literaturii contemporane, convingător susţinută in in­troducere, e înfiată de sumarul cărţii şi puţinătatea materiei. Discu­­tabilitatea prezenţei sau absenţei unor autori aici devine cu atit mai mare cu cit ei sint mai puţini ca pornind de la pretenţiile ţi prin­cipiile prefeţei. Rondul de noapte pare un proiect nedus pină la capăt. Debutant ca şi Dan Cristea, Mircea Iorgulescu e tranşant ţi are plăcerea deschiderii focului. Analiza lui este adesea subtil maliţioasă, o demontare pornind din punctele nevralgice, dar de­zavantajul acestei critici-gater este că de multe ori cititorul râmine in­mină doar cu rumeguşul operaţiei critice. Dificultatea de a scrie despre scriitorii contemporani din punct de vedere monografic este învinsă anul acesta de Nicolae Balotă şi Voicu Bugariu. Astfel de cărţi uşurează in principiu elaborarea marilor sinteze. Cartea lui Voicu Bugariu are in vedere viaţa şi opera lui Zaharia Stancu. Pionieratul acţiunii sale sa pare că a pus probleme autorului. Defrişarea terenului e adesea superficială, dar ne aflăm in faţa primei tentative de a circumscrie de sus, global, harta unei activităţi creatoare ţi a valorii ei. Interesant râmine mai ales capitolul despre proză in care criticul încearcă să investigheze proza lui Zaharia Stancu mai ales din punctul de vedere al structurilor pe care le conţine. Fără a se ridica pe toată întinderea ei la evidenţa unui punct de vedere nou asupra operei lui Zaharia Stancu, micromonografia lui Voicu Bugariu poate consti­tui un util început de drum. Sistematică şi doctă este interpretarea de către Nicolae Balotă a operei lui Al. Philippide. Criticul refuză reconstituirea biografiei concentrindu-se asupra operei. Introducere în opera lui Al. Philippide este o excelentă descriere a poeziei şi prozei poetului, o inteligentă izolare de motive semnificative ţi o sugestivă punere a operei lui Philippide in relaţia cu operele scriitorilor afini spiritual ţi artistic. Aici defrişarea s-a făcut metodic, excesiv poate, ţi introducerea lui Nicolae Balotă va râmine o carte de referinţă in bibliografia pri­vitoare la opera lui Al. Philippide. Este acesta tabloul unui an critic deloc inert in care înclinaţia pentru lucrarea critică in ordinea necesarului este evidentă. Marile opere, tomurile impresionante nu apar peste noapte. Pregătirea lor se anunţă însă. Nesatisfâcâtor este că multe din aceste cărţi care pun premizele unei activităţi critice viitoare de altă anvergură, de altă responsabilitate critică sunt primite fără a li se sesiza sensul constructiv. Există voci critice arse de febra de a instala bine ideea că de fapt nu se petrece nimic nici in poezie, nici In proză, nici in critică, o tendinţă nivelatoare a aprecierii, cind nu de-a dreptul minimalizatoare. Citeva eforturi remarcabile, citeva cărţi de excepţie au fost întîmpinate astfel. Curioasă a fost, de pildă, primirea cărţii lui Eugen Simion nediscutată cu adevărat pină la capăt, deşi ea era un excelent prilej de dialog. Nihilismul subtil al unor astfel de pri­miri este unul din viciile care grevează dialectica fenomenului lite­rar actual. Probabil Incitat de această constatare Adrian Marino încearcă In Critica ideilor literara un sistem de principii, o metodă de ac­ţiune critică. Nu discutăm acum cartea, metodele iu duc întot­deauna la cele mai bune rezultate in absenţa spiritului critic real, dar semnificativ este că volumul lui Adrian Marino este expresia insatisfacţiei faţă de critica actuală. Critica ideilor literare ne pro­pune o discuţie despre critica de astăzi, ca o parafă finală a anului literar 1974. M. Ungheanu Feţele criticii V"' s li PREZENŢE . Consecvent strădaniei sale de a face cunoscut creaţii literare româ­neşti în contextul valorilor universale, prestigioasa revistă de cultură VARLIK care apare la Istanbul ne oferă o plă­cută surpriză şi in numărul său din decembrie Coperta revistei reproduce pictura pe sticlă a pictoriţei Elisa Re­­peteanu infăţişînd o imagine din fol­clorul românesc. Răsfoind paginile re­vistei ne atrage atenţia articolul des­pre lumea eroilor lui Panait Istrati sub semnătura poetului Vahya Bene­­kay.­­ Ziarul spaniol Sur (18 de Agosto de 1974), care apare la Malaga, prezintă cartea I Ole, Espana ! de Adrian Ma­rino, sub titlul Un libro rumano sobre Espana, sub semnătura lui Valentin Taşcu. Recenzia sa este însoţită de o notă bio-bibliografică, prin care redac­torul literar al ziarului (José Mayorga) il prezintă cititorilor săi. *II „STEAUA" LA A 25-A ANIVERSARE Printr-un fericit concurs de împrejurări, la sfirşitul anului 1974, an al atitor evenimente memorabile din istoria României contemporane, revista Steaua împlineşte 25 de ani de existen­ţă. Apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din ţara noastră, de-a lungul celor două decenii şi jumătate de cinci fiinţează, publicaţia clujeană s-a impus drept unul dintre prestigioşii mesa­geri ai spiritualităţii literar-artistice şi culturale româneşti de azi. Incepind cu etapa cind se nu­mea Almanahul literar, condus de mult regre­tatul Miron Radu Paraschivescu şi continuînd cu serile ulterioare, Steaua are merite deosebite in opera de edificare a unui climat propice dezvol­tării literaturii, artei şi culturii româneşti. Spri­­jinindu-se pe principiile esteticii marxiste şi ale umanismului românesc socialist, colectivul ei redacţional s-a străduit in permanenţă să pro­moveze o literatură de înaltă exigenţă artistică şi de bogat conţinut uman. De prezenţa revistei Steaua, in multe privinţe, se leagă numele unui important număr de personalităţi ale poeziei, prozei şi criticii româneşti actuale. La preocupă­rile literare ale revistei clujene s-au adăugat acelea circumscrise unor discipline umanistice precum estetica, filozofia, istoria, artele etc., re­marcabilă fiind, in acelaşi timp, atenţia acorda­tă fenomenului literar universal. Salutind cea de a 25-a aniversare a revistei Steaua, Luceafărul ii adresează calde urări de succes intru progresul şi înflorirea literaturii, artei şi culturii româneşti contemporane. „ROMANIA LITERARA" nr. 52/1974 Ultimul număr pe anul 1974 (52 din 26 decem­brie) al revistei România literară se constituie in întregime sub semnul criticii. Nu e vorba doar de preponderenţa cantitativă a acestui sec­tor — atit de important — faţă de celelalte, de altfel bine reprezentate şi ele, ci de încercarea de a desfăşura in faţa cititorului căile multiple pe care critica marxistă, ferm orientată ideolo­gic, are datoria să le urmeze spre a-și atinge scopul. Remarcăm astfel articole de metodologie (Spiritul militant de G. Dimisianu, Critica in actualitate de Mircea Iorgulescu, Unde tăcerea nu e de aur de Ov. S. Crohmălniceanu) Inspira­te direct din recomandările tovarăşului Nicolae Ceauşescu, făcute in Raportul la al Xl-lea Con­gres al partidului. De asemenea, in planul criti­cii aplicate, se detaşează, tocmai pentru consec­venţa cu care ilustrează principiile adoptate de toţi slujitorii condeiului, cronicile semnate de Lucian Rateu, Valeriu Cristea, Nicolae Mano­­lescu. O excepţională Intervenţie de istorie li­terară, datorată acad Iorgu Iordan are in vede­re recenta monografie a lui Valeriu Cristea de­dicată lui Ion Neculce, şi implicit modul in care se cer interpretaţi clasicii prin prisma timpului nostru. I' ! SixilS­a­r Mi ţi®, Mi viaţa3 p­oezie­­ necunoscutele candori Două mi se par a fi atitudinile fun­damentale pe care se structurează recentul volum al lui A. I. Zăinescu — Grădinile ascunse, Editura Alba­tros. Prima, cea din care s-a năs­cut, probabil, şi titlul cărţii, este descoperirea, aproape cu uimire, a unor necunoscute candori, volupta­tea de a te lăsa pradă reveriei, poe­ziei, in ultimă instanţă. De aici şi metafora visului, starea in care poetul este invadat de o lume ale cărei elemente se alcătuiesc după legi necunoscute, surprinzătoare : „Oho, doar cit am adormit şi ve­derea­ a fost blind / invadată de păsări, prin aer, şi plante. / Şi a fost văzut însumi ochiu-alergind, / Mi se spărgeau aripi in el, obsedante. / Ca o vietate pe deal roşie, hăituită de sori, / însumi singele-arzînd, iz­bucnind fraged, / însumi trupul prins parcă de subsiori / De o ploaie fantastică ce se retrage". Contu­rul unei astfel de poezii este obţi­nut fie printr-un imagism, dese­ori tulburător,­­„Ca nişte nori de purpură, fantastici, / Turme de cîini coboară prin amurgul mării, / Se populează plaja deodată / Cu turme de nor şi cîini. / Nimic nu-i poate deştepta din visul / Care se ţese-a­­colo-n depărtarea-auzului, / încre­meniţi şi fără de sfirşit se uită,­­ Parcă ar sfredeli aerul / Şi ape ro­şii le dezleagă limba, / Prin vinele picioarelor pămintul / Cind li se urcă in cap“), fie prin sublimarea unei idei, cum ar fi cea de veşnică şi interioară călătorie a sufletului („Uneori, cu bucurie ascunsă, pa­gină / Fără sfirşit ne gindim via­­ţa-ntr-un cal. / Intr-un cal de ză­padă, o, de zăpadă pină / Ce totul e-aievea şi toţi ne trezim intr-un cal / Şi călătorim, călătorim timp neştiut, / Trecem ca printr-o pă­dure, pe cer, goală. / Strigăm nu­mele calului de-un alb absolut. / Calul insuşi e-o ceaţă-ntre noi bo­reală“.), fie prin secvenţe naive („Unde-i un leagăn mic de tot, mic, / Numai cu­ un Inel de bunic / Şi o bunică mică, mică, / Mică de tot cu­ o furnică“). Şi atunci cind poetul va fi obosit de lupta cu hă­ţişurile acestor ascunse grădini, cind nu va mai putea găsi in el puterea de a fi candid, şansa lui de puritate va trece în copiii săi ca o nestinsă libertate a spiritului : „Mă gîndesc la fiica şi fiul meu cum desenează / Munţii noştri mai albi acum ca niciodată. / O lacrimă a îngheţat sus pe creste, / Nu se atinge somnul de voi cum nu se atinge / Uitarea de mine. / Voi sînteţi marea mea libertate / Impo­sibil de pierdut“. Cea de-a doua atitudine funda­mentală pentru poezia acestui vo­lum este, aşa cum ar numi-o poate autorul, „nebuloasa ţăranului“. Aici se înscriu poezii de o amplă respi­raţie, dar suflul lor poartă Însem­nele unor influenţe uşor detecta­bile. Uneori forţa, mesajul chiar sunt decalcuri — bine executate, dar decalcuri — după Ion Gheorghe („Şi se făcea că prin ceruri copi­tele / Taurilor negre-nfloresc ca nişte ruguri, / Se făcea că prin tauri ţăranii văd / Şi dorm într-o cate­drală cu pluguri / Şi se mai făcea, cu călcîie de fier, / Nişte preotese că-i ară. / Se făcea că prin os şi carne de taur / Soare picură, de primăvară“), alteori, gestica, spu­nerea chiar, sunt din Păunescu („Ne mirăm, noi — / Fii şi fiice de ţărani români , prin piramide / De porumb cum trec ţăranii, toamna. / Cum îşi îngroapă-acea, sufletul şi sapă / Scări in văzduhuri, drepte“.). Nota personală a poeziei lui C. I. Zăi­nescu în acest perimetru liric o găsim în versurile poetului ce se confruntă cu imaginea oraşului. In mod firesc, pentru cel care scrie „Am coborit din vatra mea de trei ţărani, / Mi s-au înfipt în ochi ora­şele cum spun»“. „Nimic, nimic nu-mi aminteşte sufletul — In acest oraş de sticlă-acum şi nimeni / Nu-mi poate arăta cu degetul / Cu­vintele , pot să rup / Chiar de pe altare crucea / Şi să o arunc In preoţi* oraşul nu poate fi decit lo­cul în care naturalul piere in eşa­loane din ce în ce mai mari: „Oraş in ceaţă, lin, iubirea noastră mare / Oraş de gheaţă alb, viu desfundat de nori / Prin care turme trec spre abatoare-n zori, / Vite cu miros de cetină, amare“, în ceea ce priveşte poezia de me­ditaţie a acestui volum ea ii reu­şeşte pe spaţii restrînse lui A.I. Zăi­nescu, poeziile mai mari, progra­matice, părindu-ni-se greoaie, în­cărcate, pîsloase. Remarcabilă în acest context este „Un corb în mij­locul zăpezii uitat“ în care pasărea sceptic-întristătoare este văzută de astă-dată drept o faţă ascunsă, ne­văzută a sufletelor noastre : „De toţi hulit, el străbătind prin toţi, / Iubit de aer doar şi de mişcare, / Se-aşează pe un ram în fiecare / Cum spiţa in virtejul unei roţi" /.../ „Săminţă-a nopţii, nopţilor arzînd, Prin piatră gura-i abureşte, vie / Spune ceva şi nimenea nu ştie, / Nu înţelege nimenea ce spune blind“. Dorin Tudoran r­­­uvin­ teatru­ ---------------------------------şi zaic mişcător Mihai Neagu Basarab se află la al patrulea volum de teatru. Pri­mele trei sunt Butoiul lui Diogene, 1969, Scurtă povestire cu un suve­ran zănatic, 1971, şi Frînghia de rufe a familiei, 1971. O fugă per­petuă pe linia de demarcaţie dintre satiră şi umor, cultivarea con­tradicţiei dintre profilul cu­noscut al personajului şi re­plicile pe care acesta le ros­teşte la un moment dat, prefe­rinţa pentru cîteva teme (sterilita­tea intelectuală înţeleasă ca un soi de boală penibilă, înscenarea unor, conflicte sadice pe care atitudinea moralistă a autorului le transfor­mă în jocuri de marionete tragico­mice, hazul pe seama automatis­­melor de limbaj), sunt elemente care dau individualitate pieselor sale. Noul volum­ continuă In bună măsură aceste orientări. Astfel, monologul intitulat O infamie face să se audă vocea unui scriitor, căruia o acuză Îndreptăţită de plagiat ii smulge tot felul de con­sideraţii. O largă gamă a indignă­rii se face auzită in vocea lui Titus Paraschivescu. Nici o clipă Insă acestuia nu-i trece prin minte că ar trebui să se ruşineze totuşi măcar puţin, în legătură cu faptul că a tradus un roman poliţist en­glezesc şi l-a publicat apoi sub nu­mele lui. Amoralitatea absolută a plagiatorului este ilustrată gradat. Gîndind cu glas tare cum să ti­cluiască scrisoarea-replica, Titus Paraschivescu se transformă pe ne­simţite într-o marionetă, ce alege cîteva penibile formulări, menite să repare totul. De o factură a­­semănătoare este monologul O pensionare intîrziată. De data a­­ceastă, Cel ce vorbeşte, un scriitor în preajma pensionării, nu mai este o nulitate,­ agresivă şi amorală precum cel din precedenta piesă, ci un mediocru placid, un pic senil. El seamănă cu plagiatorul de romane poliţiste prin tendinţa de a nu discerne între adevăr şi min­ciună. Piesa de bravură a volumului este însă nu vorbe, ci fapte­ care datorită scurtimii sale nemaipome­nite poate fi citată în întregime : „BRIGADIERUL: Ioane, săptă­­mîna viitoare începe recoltarea. ION : Apoi nu ne-o găsi nepre­gătiţi. Mai ţinem vreo şedinţă ? PREŞEDINTELE: Fără şedinţe! Nu vorbe, ci fapte aşteaptă ţara de la noi ! (Ies toţi trei In grup continuînd să discute cu înflăcă­rare).“ Indicaţiile dramaturgului cu privire la personaje şi la locul ac­ţiunii se întind însă pe mai bine de zece pagini... Aceste indicaţii folosesc din plin tot felul de clişee verbale, transformîndu-se într-o bună parodie a stilului jurnalistic. Uneori apare o silogistică savu­roasă. Acumulind modeste pan­seuri, autorul exhibează o oarecare sărăcie cu duhul, dar, discret, ne face cu ochiul. Se poate propune o formulă ge­neralizatoare cu privire la struc­tura celor cinci piese ale lui Mihai Neagu Basarab din Teatru (Intr-un spital. Nu vorbe, ci fapte. O pen­sionare intîrziată. Un interviu ra­tat şi o infamie). Ineditul şi far­mecul lor provin din virtuozitatea cu care autorul alternează, într-un perpetuu mozaic mişcător, diferite nivele stilistice. Nu, este vorba nu­mai de alternanta atitudinii auto­rului: serioasă-glumeaţă sau umo­­ristică-satirică. Fiecare dintre a­­ceste atitudini are în textele lui Mihai Neagu Basarab o multitudine de nuanţe, a căror succesiune este surprinzătoare. Mersul firesc al discursului, intr-un anumit re­gistru, este ,adesea bruscat, cu e­­fecte dintre­ cele mai agreabile. Faptul acesta poate fi observat șl In textele pe care eu le-am co­mentat (de pildă, în Intr-un spita! monologul unicului personal tinde să construiască o parabolă destul de sumbră, pentru ca în final să execute o cotitură umoristică, ce face să scîrțîie voios pneurile unei piese, ce părea a fi o foarte demnă limuzină de culoare Închisă). Se naşte, in felul acesta, o ambiguita­te moralist-umoristică viabilă. Nu este mai puţin adevărat însă că există anumite pasaje unde, pose­sor al unei tehnici originale, au­torul îşi face nedorite concesii, multiplicând insuficient de inventiv lucruri deja aflate de cititor. Voicu Bugariu î­ n : ’ « Si-l­i ......i i|| 5 sili 11 ,| ifi f I . • critica Critica criticii Considerat drept un critic prin excelenţă negator, mai ales în ce priveşte valorile consacrate, iată că M. Niţescu se dovedeşte ca­pabil de atitudini pozitive, ba uneori curat encomiastice, atunci cind e vorba de a scrie despre critica si criticii de azi Cartea sa. Repere critice, concepută a fi o dovadă a „existenţei criticii noastre, a diver­sităţii formulelor şi a seriozităţii preocupărilor ei“, nu lasă, aparent, să se vadă nici o abatere mai pro­nunţată de la linia obiectivităţii, frapînd citeodată prin tonul cumin­te, didactic, lipsit de nerv polemic ca si de îndrăzneală in propunerea ideilor, tocmai intr-un gen bătăios prin definiţie, cum este „critica cri­ticii“. Despre confraţii săi M.­ Ni­­ţescu scrie, in genere, bine sau foarte bine, colegial s-ar putea spune chiar, o formă a colegiali­tăţii fiind, de altfel, redarea frec­ventă a numelui fără prenumele de cuviinţă Cârtite de critică analizate se bucură de un tratament judicios, metodic, cu accent pe latura conti­­nutistică, acoperind îndeobşte pe aceea a expresiei literare, interpre­tarea luînd şi aspectul contabilizării afirmaţiilor valabile sau controver­­sabile. Se rămîne in marginea volu­mului aflat pe masă, cu rare ra­portări inafara lui si fără năzuinţa de a întocmi portrete critice mai generale. Formula sintetică, de ca­racterizare, presupunind efortul În­ţelegerii şi al stilului pare a nu intra în preocupările criticului, altfel urmăritor atent, de cele mai multe ori avizat al firului propus de autor pe care nu înţelege să-l Împletească cu fire proprii de In­terpretare, ci doar să-i corecteze uşor dogmatic traiectoria sau să-i scoată inainte dificultăţi de deru­lare. Nici una din cronicile lui M. Niţescu nu comite erori flagrante de optică, dar, in acelaşi timp, nici una nu se impune prin strălucirea sau memorabilitatea definiţiei. Este o critică farmaceutică, atentă la dozaj, intr-un cuvînt bine strunită de inteligentă De aceea, Reperele nici nu pot fi consultate ca repere de referinţă critică, ci pentru a afla o părere despre cutare sau cu­tare carte. Cîteva abordări ale cri­ticului, nu multe intr-adevăr, chiar fără a da verdicte de valoare gre­şite păcătuiesc prin neînţelegerea a­­decvată a problemelor aflate in discuţie. N-au fost astfel receptate în intenţia lor clară şi de fond vo­lumele lui Al. George, Eugen Si­mion, Valeriu Cristea. Oricum, puse una peste alta, atri­butele criticii lui M. Niţescu cred că nu justifică nici pe departe tre­cerea sa printre exponenţii criticii creatoare, in viziunea sa reprezen­tată, inafara persoanei proprii, de I. Negoitescu, N. Manolescu, Gh. Gri­gurcu, L. Ulici şi Marin Mincu. Cu această supralicitare intrăm, însă, in meandrele subiectivităţii autoru­lui subiectivitate care, cum el in­suşi consideră, „trebuie mereu di­simulată sub o armătură de argu­mente cu aparentă de obiectivitate“. Or, tocmai o asemenea disimulare, nu ştiu cit de bine mascată, carac­terizează poziţia de principiu a lui M. Niţescu care, in loc de a-şi afir­ma deschis cîteva parti-prisuri, ab­solut fireşti într-un volum de cri­tică partizană, le strecoară „en cachette“ prin felul cum întocmeşte parţialul său tablou critic, prin lis­tele de nume propuse şi, mai cu seamă, prin preponderenţa acordată insidios criticii creatoare (în treacăt fie zis, aş numi-o mai bine, cu ex­presia lui G. Poulet, critică de par­ticipare sau de identificare), sub a­­parentele acceptării legitimităţii tu­turor speciilor de critică. Fără a mai intra in detaliile clasificării peisajului critic actual, plauzibilă in genere, cu amendamentul de mai sus şi cu observarea că ea urmează In fapt grupajul intocmit de G. Călinescu, bazat pe genul de critică profesat şi pe nuanţa temperamen­tală, trebuie spus din capul locului că partea sa criticabilă izvorăşte tocmai din exemplificări, in reali­tate. M. Niţescu a recenzat cîteva cărţi de critică, nu toate reprezen­tative nici pentru autorii lor, nici pentru virtualităţile criticii de azi, pe care le-a grupat apoi in func­ţie nu de datele oferite practic, ci de părerile sale despre criticii res­pectivi. Tabloul propus astfel nu e o emanaţie a unor lecturi atente si integrale, ci, în majoritatea cazuri­lor, o schemă De aici şi impresia de indigenţă pe care o lasă peisajul critic actual văzut de M­­iţescu, mult mai nuanţat in realitate şi cu preocupări mai complexe. Dan Cristea Va­r­g.: T:s in c­­u Ü critice

Next