Luceafărul, iulie-decembrie 1975 (Anul 18, nr. 27-52)

1975-07-05 / nr. 27

.IULIE 1975. ro V. Dramatizarea pentru televiziune „Marele vis“ după romanul „Vultu­rul“, semnată tot de romancierul Radu Theodoru, după două episoade, se constituie de pe acum ca o origi­nală tentativă dramaturgică, succes decis nu numai de densitatea textu­lui dramatic, ci şi de talentul regizo­rilor N. Motric şi Nae Cosmescu şi­­a excelentei echipe de actori pe care şi i-a ales. Pentru cronica de faţă, am vrea să ne rezumăm doar la re­uşita aparte a unui actor şi anume a lui Ion Marinescu în rolul princi­pal al serialului. Cele două episoade de pînă acum, cuprinzînd ascensiu­nea lui Mihai pînă în preajma reali­zării „Marelui vis“, unirea celor trei principate, reușesc să ne impună chi­pul unui domnitor genial prin viziu­ne, călăuzit de o spontaneitate na­turală, notă a unui caracter netc'­ Mihai Viteazul— chipul unui personaj blînzit, educat doar la școala unui adevărat cavalerism al luptei. Ceea ce reuşeşte Ion Marinescu să eviden­ţieze însă în jocul său pe lingă ac­centele de naturaleţe ale spontanei­tăţii e conştiinţa politică a domnito­rului, capacitatea sa de trăire tempe­ramentală a acţiunii politice, cu im­prudenţă adesea, cu autenticitate tot­deauna. Ca un adevărat gînditor po­litic modern, înţelegînd că gîndirea politică modernă începe de la fai­moasa operă „11 Principe“ a lui Machiavelli, domnitorul român ju­decă exact timpul şi personajele sa­le şi trăieşte, fără sentimentalisme, obsesia timpului care-i stă împo­trivă. Conştiinţă tragică, dinamizată de viziunea posibilului, moştenitoare a unei glorii milenare care-l împinge adesea la chemarea­ unor orgolioase dar şi justificate vorbe, Mihai Vitea­zul în interpretarea lui Ion Marines­cu are şi acea scînteiere seducătoare a puterii ; inteligenţa unită cu exce­lenţa îi creează acestui conducător a­­cea aură specială a învestiturii unui destin unic, într-o persoană. Nu ştim dacă o mai atentă rostire a unor cu­vinte latineşti nu ar fi depărtat sen­zaţia de livresc ostentativ a cîtorva momente. Creaţie de excepţie, chipul domnitorului Mihai Viteazul cîştigă in actuala reprezentare a televiziunii cîteva din notele care compun un personaj cu adevărat fascinant. Cezar Ivănescu Constantin Dipşe : „Lada de zestre" Cred Muncesc in duhul vieţii cum îmi ştiu De înflorire albă inima sortită ; La gurile izvoarelor, ca din pustiu Mă plec şi lacom, beau ca-ntr-o ispită ! Pămintul mă îngăduie, plural cintind Prin toate sufletele gizelor curate Eu nu mai ştiu cit timp e sau pămînt Acest tărim de limpede cetate. Cei morţi sint liniştiţi, cu faţa ieşitâ-n cer cu ierburi şi izvoare ; Un simplu cîntec trupul mi-l îngheaţă Cind ştiu că moartea-nvaţă să mă doară, Nimic din ce-avem noi acum şi-ntotdeauna Mai mare strălucire nu-şi găseşte Decit aici, sub Dunăre şi munţi pe unde luna Răsare din străbuni şi cintă româneşte. De cai şi turme viscolite-n lina lor bălaie Se umplu piscurile, iar pe jos Aud oraşe de metalice înverşunări, cum taie înverşunate drumuri, repezi, spre frumos. Eu cred în tine draga mea, cum cred in toată viaţa spusă din tăcere N-am cum, cu palmele să te desmierd Cum dusă eşti şi-ţi caut înviere, Acest pămint ne ţine pe-amindoi In veşnică, nescrisă, dulce legănare Muncesc, iubind ca ploaia pe altoi, Ma bucur cind te ştiu şi vie şi-ntrupare. Rod Cui aparţin eu, zilele in care Şi fierul ruginit dă-n floare, Cind insuşi muntele, e-n surdă Petrecere in care fiarele necunoscute zburdă f Sus pe-un picior de plai, sub lună De-atita floare, universul lună ! Fintinile aleargă izvorind în ceruri pure Din stele vrind să beie şi să fure ! Cu glas celest albinele se-aud Prin floarea teiului, ca intr-un schit din sud in care, însăşi luna dacă vine Se umple de cintare şi albine. Cui aparţin eu, cind de-atita ţară Şi Oltul cintă dinspre seară ; El trece ca un prinţ ştiut de toate Miresmele Carpaţilor in cerure purtate ...Se vede în păduri o gură de lumină Grăbind in calea mea să vină Au, nu cumva eşti tu aceea, spune I Vii şi nu vii I Pesemne eşti minune. Să cint ca unul, ca albinele din floare ! Bine, dar eu sunt umbră trecătoare I Rodirea dulcelui pămint E tot ce pot să-ţi dau cit sint. Brâncuşi Mâ uit la spinarea timpului Cum urcă in cer, şi mă sperii I Aşa ceva n-au făcut nici fluviile, Nici marile, deslănţuite imperii. Hohotind sub furtună, apele Se apucă una pe alta, se dărimâ sau pier; Nimănui, nici munţilor, nu le-a trecut Prin minte să-şi urce toată puterea la cer ! Trec turmele zilei, nourii. Trece Natura ! Această spinare urcată spre lună Mă tot înfloreşte de frică şi frumuseţe Şi numai altarul cimpiilor tună, lat-o, işi freacă nesfirşirea de stele ! Cine poate, cumva s-o înţeleagă­­ Ea, de piinea şi trupul nostru, cu infinitul Se îngemănează, se imparte, de, şi se leagă ! ...Intrebaţi-mâ, dar, ce-i gîndul sau taina, Sau cum plinge un copil cu mina strînsâ-ntre uşi ? Dar cui, sau unde, pe faţa pămintului i-a venit să ridice timpul spre cer ca Brâncuşi ? ! Ion Crânguleanu Constantin Dipşe : „Casa ceteraşului" Balada aşteptării In zilele dspre de arşiţă, *­­• In galbenul august de rapiţă, 1‘ Chiteam din zare marele tropot Eram cu timple de zvîcniri şi clocot, Că se plecară codrii cu puieţii, Cu ochii minţii vedeam călăreţii ; Veneau parcă pe coamă de vint Şi cu auzul lipit de pămint, Ii vream în viitoare, vîrtej, De veacuri ochii ne-am fost treji, Iar ei veneau, aşa ziceau părinţii Şi noi ne bucuram cu ochii minţii. Vintul aprig cu miros de foc, Se muta dintr-un loc in alt loc, Limpezindu-ne ochii sub ploape : „Sint aproape, şoptea, sint aproape, l-am văzut apârînd pe culmi, Pe unde cresc semeţii ulmi, Pe cai struniţi cu funie de-argint, Ochii minţii nu mint, nu mint ! Văzduhul tău, Arboră, un răspăr, Era tăiat cu săbii de-adevăr... Şi blinzi erau şi aprigi călăreţii Li s-a-nclinat şi codrul şi puieţii ; Veneau de-a dreptul pe vechea lor cărare, Cu chip de Ştefan, preslăvit Cel Mare. Baladă cu povară Drumurile noastre sint cărunte, Dedin vale, pînă-n pisc de munte Şi se trag inspre izvor de hrană, Unde gem ţiţinile de rană, Cu zvicniri de ferigi şi de boare, Prevestind o tainică coloare. Cu luciri intr-un anume loc, Unde zace pasărea de foc Cu penetul zmuls intr-o viitoare, Cind sfinţitu-s-a cuvintul doare, Cind prin trupuri ne ardea cu jar, Vaierul muierii de zidar, Pe haizaşul, leagăn de copită, Cărunţeala fost-a răstignită, In blagosloviri cu miez de vară, Să ne fie veşnică povară, Tot cu vis in aşteptări de astru Lingă ctitoria in albastru. Baladă cu cireş tîrziu La vremea pirgului de griu Ţi-a înflorit cireş tîrziu. Sădit de cine ştie cine, Pe la răscruce de suspine. Pe unde tu, Arbora mea, Erai in căutări de stea. Privirile-ţi cădeau in boare Şi-atitea prisne de coloare Se resfira prin depărtări, Din ochii dorului de zări, Atita tremur de nesorţi Ne trimiteau zugravii morţi ; Cu foşnetul de ierbi uscate Din ţintirimurile toate, Că văzul se făcea descint. Purtat pe aripă de vint. Să nu pici tu, măicuţă sură, Flăminzilor de-mbucătură, Mereu ţi-am pus lingă cireş, Numai bărbaţi, numai aleşi, Să stea de strajă in scrutare, Tot peste jocuri de coloare, înspre răsadniţe de vrejuri, Şi născătoare de vîrtejuri, Pe unde stă mereu la pîndă Cătare dulce şi flămindâ, Visind întunecări de colburi­­ , Şi codrul numai guri de scorburi, Noi, maică-n gindurile tale Simţim doar zboruri de petale Şi jocul albului ne poartă înspre zidiri de prisne spartă, Lingă bărbaţii cei aleşi De sub coroana de cireş, La vremea pirgului de griu, Nu-i nici devreme, nici tîrziu, Ne-o spun izvoarele-n ţişnire, Că prisnele-i de nemurire, sah , d­str.iran Stelian Gruia Stelian Gruia este lector la Facultatea de limbi slave din Bucu­reşti, traducătorul numelor medievale ucrainene în română, autor de cărţi originale, proză şi eseu şi mai multe traduceri. Cartea sa de Balade în spiritul şi metrica unor Balade populare de la noi evocă practic satul natal al poetului, Arbora, din Mol­dova de sus, cu oamenii şi natura locului, cu portul şi obiceiurile lor. O monografie baladescă a unui sat, in vers limpede şi îngri­jit, astăzi cind se cultivă adesea versul confuz evocind ţinuturi fără nici o contingenţă cu realitatea istorică spirituală a unui loc, este un lucru bun pe care il consemnăm cu drag. loan Alexandru tul Alexandra Târziu Ne mai aşteptînd altă explicaţie sau încurajare din partea bunului săli prieten, Alfredo se opreşte direct în Obor şi după îndelungi căutări alege cea mai superbă giscă dintre toate gîştele . O vietate blondă, imaculată, cu ochii albaştri visători şi cu un zuluf foarte interesant în creştet. E divină, îşi spune el privind-o în adîn­­cul ochilor şi, înconjurîndu-i talia, îi culcă pe braţ gîtul mătăsos, de o desăvîrşită graţie. Pen­tru că, nimic de zis, gîsca graţioasă din tălpi şi pînă-n creştet. Era deci, firesc, aproape obliga­toriu ca lui Alfredo să i se înmoaie genunchii şi privind-o s-o îndrăgească mai mult decit şi-ar fi putut închipui. Eşti o zînă, ii şopteşte el. Şi te rog să nu uiţi că viitorul meu, întreaga mea viaţă sînt în miinile tale. Fetiţo, nici­­nu ştii cîtă speranţă îmi pun in intuiţia ta. Să mergem zîna mea şi nu uita că de acum încolo, fiecare gest contează, fiecare cuvînt. A-ţi măsura cu­vintele, iată ceva la care merită să reflectezi. Şi urcîndu-se în tramvai, Alfredo observă cum încă de pe scară oamenii se grăbesc să-i facă loc, taxatoarea vrăjită nu-şi mai ia ochii de la giscă ; un domn în frac îi oferă locul ; un licean este gata să nimerească sub roţile unui vehicul, tot căscînd gura la frumoasa din, tramvaiul 21. Coborind, Alfredo este aşteptat de un fotograf amator care îl roagă în genunchi să-i permită un profil, un zîmbet, atita, tot. Desigur, ar fi trebuit să se aştepte la asemenea publicitate, îşi' ' spune el strecurindu-se cu foarte mare greutate prin mulţimea de o curiozitate bolnăvicioasă. Şi, cu chiu cu vai pătrunde în holul biroului de­­ schimburi, pe care nici nu se gîndeşte să-l pă­răsească fără să obţină blestemata de aprobare. Dar, nici n-apucă să-şi tragă bine răsuflarea, cind, ca prin farmec. Se pomeneşte înconjurat de cîţiva inspectori de serviciu. Toţi, de o ama­bilitate înduioşătoare, nu mai ştiu ce să-i dea şi ce să-i facă numai şi numai să-l fericească. Pentru gîscuţa care-i sclipea în braţe ca o torţă au numai cuvinte de laudă : ce creatură super­bă, unde a descoperit-o, în Obor ? De necrezut ce poate ascunde Oborul ăsta , e o splendoare, ce ochi şi ce picioare, nu-i de glumit, domnule, cu asemenea picioare o să ajungă departe miti­tica, doar are cu ce ; şi ce git, ce conformaţie fericită, toată e numai puf, să te pierzi în el, de ce nu ? , cîtă candoare, cită pudoare ! Doamne, nu ne ispiti, implorau bieţii oameni şi afurisita parcă ştia. îşi rotea şoldurile prin faţa lor îşi dădea ochii peste cap lăsind totodată ciocul uşor întredeschis, ii atingea în treacăt cu vîrful aripei şi asta era mai rău decit dacă li s-ar fi aşezat pe genunchi. Făcea ravagii mari blondina, şi toate erau din zbor, nimic forţat. Iar bieţii oameni îşi pierduseră complet minţile, nici nu mai ştiau ce fac. — Aş vrea să merg la Phil (şeful oficiului), spune Alfredo văzînd că se îngroașe gluma. — Phil va fi încîntat să vă primească, ii asi­gură unul dintre inspectori. I — E un domn cu o giscă afară, anunță alt Inspector. — Să intre, ce mai stă ! se miră Phil și vocea lui are un timbru cald, ah ce timbru plăcut, își spune Alfredo, n-am mai întîlnit un timbru atit de preţios din copilărie. Atunci, însă, eram colecţionar. Phil îi oferă o ţigare, dar Alfredo nu fumează. Atunci, o bere, orice, el unul, îi stă la dispoziție. — Phil, nu ştiu dacă-ți mai aminteşti vechile noastre discuții, îi spune Alfredo strîngîndu-şi gîsca la piept şi aranjîndu-i uşor zuluful alb, perlat. Phil îi aruncă o privire scurtă, prudentă, apoi, irişii lui galbeni ca două cristale de bere alunecă discret spre pieptul pufos al gîştii. Dar ea, plină de demnitate, ii trece cu vederea simpla curiozitate. La urma urmei, înţeleaptă giscă aşteptă de la Phil altceva, cu totul altceva. Şi bietul Phil se înmoaie văzînd cu ochii, ge­nunchii încep să-i tremure, jugulara i se zbate în mod vizibil ca şi cum ar ascunde o veche dorinţă­ care acum, gata. Cu alte cuvinte s-a­­■ îndrăgostit, ca un adolescent. Pînă acum, n-a fost­­ om stare să nu se îndrăgostească lulea de gîs­­culiţa lui, meditează Alfredo, doar mulţi au încercat s-o sărute cu forţa, s-o pună pe ge­nunchi, să facă din ea o fiinţă caldă, apropiată, devotată. Gîsca, ingenuă, nimic de zis, dar asta nu înseamnă că nu ştie ce vrea. E o lucidă, oricît ar părea de paradoxal, îşi aplecă urechea spre biata inimă a lui Phil cu atita ne­vinovăţie, incit nu te poţi gîndi decît la un infarct. Apoi, îi curăţă peniţa de la stiloul cu care ar trebui să semneze actul de faţă, îi şterge discret stratul fin de praf ce acoperise acel act, in aşa fel incit, Phil să poată citi din­­tr-o singură privire numai strictul necesar ; cu aripa stingă îi mătură o scamă şi cu dreapta îi atinge colăcelul de grăsime pe care-1 purta tot timpul în jurul gîtului, fiind, poate, un colăcel de salvare. Oricum, cu tactul ei desăvîrşit, i-1 suceşte intr-o poziţie mai lejeră şi Phil respiră cu adevărat. Ce mai d in scurt timp gîscuţa reuşise să facă din el exact ce şi-a propus. Şi acum, luind un aer visător îi întorcea spa­tele uitîndu-se pe geam. In clipa aceea, lui Phil i se aprinde un bec , se ridică deodată de la biroul somptuos, îşi aruncă haina, cravată, ceasul, şi păşind în vîrfuri se opreşte exact in spatele ei (care, evident, nu bănuie nimic), o cuprinde brusc, o înlănţuie, şi bine­înţeles, vrea să o sărute cu forţa. Nu-i nici primul şi nici ultimul. Surprinsă, gâsculiţa, nici nu are timp să protesteze. Sau, te pomeneşti că din delicateţe a lăsat această impresie ? Oricum, pusă în faţa faptului împlinit, gîscuţa îl priveşte pe Phil ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, absolut nimic. Numai că, exact asemenea atitu­dine îl revoltă, îl complexează de moarte pe marele om. Mai bine l-ar fi pălmuit. Dar ei, nici prin cap nu-i trecea una ca asta; dimpotrivă, își întinde spre el gîtul de o frăgezime vegetală, ciugulindu-i totodată un năsturel descusut ; și bietul om ii contemplă puful alb-roze care-i acoperă umerii pierzîndu-se nespus de subtil în dantelele aripilor. — Asta nu mai e giscă, izbucnește Phil deo­dată, desmeticindu-se și roşind pînă-n vîrful urechilor. — E giscă, Phil, ce naiba, încearcă să-l liniş­tească Alfredo. — Pe mine nu mă duci, băiete ! — Vai, Phil, ce copil ești ! Uită-te puţin la ea și-ai să te convingi. — Dacă-i gîscă, să-mi facă un ou, decide el cu dușmănie. — Asta-i culmea, se crucește Alfredo. — Altfel, nici nu discut, amenință Phil, bă­­tînd cu pumnul în masă. — Bine, Phil, ce vrei să faci cu oul ăsta, oare n-ai destule greutăţi pe cap ? Și apoi, nu te gîndești că s-ar putea s-o jignești ? — Nu-i cer imposibilul, să facă ceea ce a făcut și pînă acum. — Poate că exact acest lucru o doare, o inhibă. — Acesta, Alfredo, este testul de bază. — La urma urmei, Phil, tot nu înțeleg ce vrei să faci cu oul ăsta ? — Vreau să-l văd. ,— De ce atita incertitudine ? — Dacă gîsca ta naște puii vii și-i hrănește cu lapte din mamele ? — Adică, să fie ea atit de evoluată ? — N-ar fi exclus. — Te pomeneşti, Phil, că noi o apreciem pentru una şi cinci colo, ea alăptează pe furiş pui de vipere. — Mă bucur că m-ai înţeles, Alfredo, şi acum să mergem mai departe, să nu pierdem vremea. Şi Alfredo îşi ia gîsca pe genunchi. — Fetiţo, îi spune mingîindu-i zulufii blonzi, trebuie să-i faci un ou lui Phil, altfel, ne des­calificăm şi vom fi daţi afară. Chiar, degeaba am venit pînă aici. Gîscuţa îşi întinde spre el gîtul alb ca faianţa, işi culcă obrajii pe umărul lui şi-l priveşte în adîncul ochilor cu inocenţa ei albastră, pastelată, atit de reconfortantă, nu-i aşa, şi după care Continuare în pag. a 6-a Constantin Dipşe : „Flori din griu” r* Mrcegt H mi' ■*» ,■•**­** . •» m-JH* Constantinescu De unde să mai ştiu tot ce-am făcut şi zis aseară ! Eram rupt de oboseală. Mă priveau ai mei ca pe-o panaramă şi nu le venea să-şi creadă ochilor. E clar de ce : plecasem, ia, acolo, un puţoi de om şi acum iată-mă-s ditamai flă­căul !... Maică-mea , nu şi nu, că n-am eu vreo puicuţă, că-i bal la căminul ăl nou, de, sîmbătă seara etici. Nici gînd, i-am zis — poate niţeluş cam repezit că, vorba aia, de-atita amar de vreme nu m-a mai văzut la faţă, săraca... Intîi să dorm, am mai zis culcînd nişte miere în glas — c-Sta-s eu, repezit, da’apoi regret că-s repe­zit şi-o dreg, adică o fac să iasă şi mai şi. Acum nu, mamă, mi-s tîrnosit de drum şi d-altele, ce ştii matale ! şi d-altele... Ciugulisem pîine de ţest cu jumările-alea de porc ca nişte mame­­loane cind alăptează, mlncarea mea preferată d-aciulea ! Al mare taman picase din armată şi l-am aflat fix pe punctul ,de-a lua şi el mai în serios băutura, ăl mare, zic, mă-nbia cu un Ni­­coreşti a-ntîu, nu de-ăla de-l găseşti din an în paşte la expresurile de lingă şcoală sau de pe şantier... Şi m-am culcat. Frate-miu s-a dus la bal, — să vadă şi el mochetele-alea noi, zicea, şi can­delabrele sclipitoare şi desenele-alea făcute numai de pionieri, zicea. Şi-şi tot umplea vîrf carafa şi tot clămpănea ba una, ba alta, ca omul absent atita de la ai săi părinţi etici. O fi avînd şi-o frumuşică, altfel nu s’poate, că-n pat nu l-am mai simţit alături. Păcat c-am uitat să-i zic s-o anunţe pe Aniţa a lui Trifu, mecanicul, că mi-s venit şi-o doresc... Aşa că mi-am des­ţelenit oscioarele — de, ca acasă nu-i nicăieri, orice s-ar zice — e c-am dreptate ? Chiar aşa-î spuneam lui Păsărin, şeful de lot, cind se holba la mine ca la Pasvante­chiorul , că vreau să-mi văd babacii, aşa, deodată vreau să-i văd şi gata !... Păi ce-şi credea mintea lui de pe urmă : după trei ani de profesională — şi dacă el nu ştie ce-i ucenicia la locul de muncă, cin’naiba să mai ştie ? ! — plus o vară, ies cu totu-aproape patru ani, iar eu să-mi văd părin­ţii doar între două trenuri, treabă-i asta ! Şi-am c i ____ i_ x |­ x dimbat a, turuit tot aşa, preţ de-un sfert de oră, că Păsă­rin îşi luase gîndul să mai prindă masa la can­tină... Şi luna ieşise agale dintre nori şi , ce­ţoasă, umbla razna pe cer, ca o cerşetoare. Iar eu turuiam naintea lui — şi-apoi stelele, una cite una, şi-au iţit şi ele pîlpîiala ca nişte inele de logodnă, peste noi doi... Şi iată-mă-s acasă. Cocoţat în pat privesc pe geam. Au dres gardul. Cinstit, ai zice că-i unul nou-nouţ... Poate c-aşa şi-o fi. Trandafirii în boschet pe stingă şi pe dreapta aleii, acum fără flori... Da’ las’ c-or îm­boboci ei în armindeni, să te ţii atunci buchete, buchete pentru fete, cum zice cîntecul... Mi-amintesc, uite-aşa, deodată, cum le duceam profesoarei de română — aia micuţă, brunetă, Helena sau Helina şi nu mai ştiu cum... Ce fe­ricită era ! Eu, poate unde toată ziulica eram cu minoclu pe fiori, n-avea haz să fiu în rezo­nanţă cu-atîta bucurie. Păi nu mi-ar fi sărit toţi gorobeţii-n cap dac-aş fi uitat s-aduc bu­chetele la momentu-oportun, se făcuse tradiţie, nu alta !... Ana — n-o chema aşa, da citise nu ş’ ce roman de Tolstoi şi ne montase-n clasă scenele de-acolo, toate şi cu tot dichisu, altfel o fiinţă cu scaun la cap, rezon, acum e bine mări­tată şi mersi... Ana asta se grăbea cu vasul cu apă iar diliul ăla din Sebeş — se pare că era conorăşean cu inginerul ăl blond, Racoţi, de şi-a luat de curînd apel de ocazie, — el, zic, pregătea teancul de ziare şi reviste, (c-avea omul cîrlig la bibliotecară şi ea ne-mprumuta ocazional revistele), aşa că tezele noastre mer­geau strună ! Vă daţi seama cît­ am căscat ochii cind, la sfîrşitul anului, primul de profesională, Helina or Helena, bruneta de română ne-a trîn­­tit-o pe tavă (pleca la altă şcoală, la noi fusese numai suplinitoare) : „Băieţi, (­ ce vorbă, zău aşa, doar erau şi fete-n clasă !) sper că aţi reţi­nut cite ceva din materie. E păcat că de la toamnă nu mai vin aici, sînteţi ultima serie care mai face română la nivelul ăsta. După voi, vor intra în anu­nţîi cei care­ au absolvit 10 clase şi se consideră că, mă rog, sunt suficient de infor­maţi. Aici nu vor mai face decît tehnologia mea * ! Situaţia specială pe care şi-o reven­dică la noi cartea de film e dată — din­colo de oricare alte considerente — de caracterul sporadic şi restrîns al apariţiilor. Se adaugă apoi statutul in­grat sub care încă se plasează — fie şi aiurea — filmologia, aluviunile ne­sedimentate — în conştiinţa publicu­lui, dar şi a unora dintre specialişti — devenite impedimente în conturarea limbajului critic al celei de a şaptea arte. Menţinerea unui punct de vede­re estetic minimal, cultivarea direcţii­lor exponenţiale culturale exprimă o tendinţă reală, şi în acest sens înclinăm să-i dăm dreptate lui Etienne Sauriau când arăta că „rolul unui estetician se reduce la cău­tarea celui mai mic procent de artă existentă în opera cinematografică“. Deşi, într-o atare tentativă, nu se poate absolutiza premisa precară şi nefructi­­ficabilă a simplei detectări a filmi­­cului de multe ori discursul critic cantonează numai în zona evenimen­­ţială, preocupat să estimeze perime­trul de viaţă (de realitate) explorat, în defavoarea evidentă a analizării mizanscenei. Se menţine în centrul a­­tenţiei faptul cinematografic şi mai puţin­­ tangenţial, presupus ori chiar Vocaţie şi rutină neglijat — faptul filmic, elementul care ar trebui să nu lipsească, înţelegînd prin aceasta „organizarea estetici a imaginilor“ (Jean Mitry) Voind să scriem despre o carte am Început printr-o observaţie de la care lucrarea Filmul — vocaţie şi rutină, semnată de criticul din Iaşi Ştefan Oprea (autor perseverent, de o tena­citate programatică, cel puţin sub as­pectul „temelor“ şi „profilurilor“) nu poate abjura. Cele două volume apă­rute pînă acum (primul se intitulează „Statui de celuloid“) sub semnătura criticului de la revista „Cronica“ obligă la unele observaţii. Ştefan Oprea manifestă o lăudabilă încredere în exerciţiul de coroborare datelor cu mărturisirile autorilor, regizori sau scenarişti, fapt care şi explică în bună parte preferinţele pen­tru micromonografie şi pentru eseul tematic. Sub acest aspect a doua car­te o continuă pe prima. 11 preocupă şi acum evoluţia regizorilor, fluxul şi re­fluxul valoric al manifestării lor. Cen­trul de greutate s-a mutat, în chip fe­ricit, spre filmul românesc. Aerul de temperatură şi desăvîrşită confienţă în propriile posibilităţi sunt notabile pentru genul de analiză prac­ticat în cartea autorului ieşean. Dar Ştefan Oprea nu dovedeşte că se teme de consecinţele laboriozităţii. Adună observaţii, date, confesiuni, îl ia în seamă pe scenarist, dar şi pe regizor, manifestă o excesivă bunăcre­­dinţă in declaraţiile acestora, polemi­zează sobru şi elegant cu confraţii, se autocitează, revine asupra unor observaţii, nu se sfieşte nici o clipă să pară foarte hotărît în construirea opiniilor sale. Autorul lucrării „Fil­mul — vocaţie şi rutină“ e un exemplu de modul — decis — în care criticul ar trebui să-şi asume travaliul docu­mentării pentru scrierea unei cărţi despre filmul românesc. In acest sens cartea lui Ştefan Oprea e un început cu o funcţie polemică la adresa con­fraţilor, marcînd trecerea — ce-i drept, nu întotdeauna în formula nimerită — de la cronica de ziar la însăilarea, o­­sificarea şi direcţionarea pe un făgaş comun a impulsurilor venite de la au­tor, de la operă şi, respectiv, de la critică. Deşi nu singura, şi nu întotdeauna cea mai de seamă, încrederea criticii în obiectul ei, constituie, pînă la ur­mă, una din condiţiile primordiale ale oricărei exegeze. Ion Lazăr P.S. în coloana a doua a însemnări­lor noastre la filmul Hyperion citito­rul este rugat să reia lectura frazei pentru a evita o vizibilă eroare de corectură : „Dar, acesta (realul — n.n.), nu trebuie înţeles neapărat ca forţă de şoc, contrapunctică, antitetică — u­­niversul preocupărilor mărunte, can­tonarea în culisele culinare ale exis­tenţei apar în film fără o coloratură ostentativă...“. Nicolae Prelipceanu Vei desena întrebarea e dacă urcînd un munte la zece ani după o altă dată mai pui piciorul pe-aceeaşi punte subţire punte ţi legănată Nu-i­ nevoie să fie chiar muntele Golgota poate să fie un munte oarecare întrebarea care se pune rămine aceeaşi întrebare Nu sclipesc fosforescenţi prin lume paşii cu care ai străbătut-o nu poţi să-i spui însă lumii de­ aceea nici regăsito­ri nici pierdut. Poate că piatra de care te-ai prins intr-o zi a căzut mai apoi cu urmele tale cu tot poate că urmele tale acum le calcă talpa lui Savaot Du-te pe munte şi numără stele numai acolo le poţi număra numai acolo cu ele poate incepe viaţa ta Numai acolo se poate sfirţi o viaţă care a şi trecut numai acolo în altă zi din apa muntelui ai inceput De ce sint brazii atit de brazi de ce e muntele atit de munte de ce sint zilele­ atit de azi de ce sint anii numai o punte. Bujor Voinea Matinală Ascultă, se-aud pe alei Mireasma şi floarea de tei Şi paşii de ploaie subţire Şi glas somnoros de femei. E-o noapte pulsind In ether Cu valuri piezişe şi clare. O frunză coboară spre mare, O umbră coboară spre cer. Intoarce-te, timpul cuvinte Aşează pe ţărm ţi le spală, Pe stradă e-o ploaie fiebinte Şi-o oră puţin matinală. Pierdusem noaptea Pirdusem noaptea lunecind uşor in golul mării bintuit de sare, Foşnea pe tine rochia de ninsoare Şi pulsul cald foşnea ţi era soare. Pierdusem noaptea undeva in spate Ca pe o frunză galbenă şi clară, Băusem mult amurguri retezate, Păşeam pe chei incet şi era vară. O, ce departe. Totul ca nimic. Sunt îngropate, mute, în vechime. Pierdusem noaptea lunecind pe mare Şi noi eram argint şi-ntunecime.

Next