Luceafărul, ianuarie-iunie 1976 (Anul 19, nr. 1-26)
1976-01-10 / nr. 1-2
Debuturile şi examenul timpului d acă vom întreba pe scriitor prin ce se ilustrează un critic vom primi cu puţine excepţii un invariabil răspuns: prin scriitorii pe care i-a descoperit. Intîmplarea face ca mai toţi marii critici români să-şi poată lega numele de cite un mare scriitor. Zicem Maiorescu, dar odată cu numele criticului zicem și Eminescu ; zicem Ibrăileanu, dar alături punem numele lui Sadoveanu ; spunem E. Lovinescu, dar totodată ne gîndim la Ion Barbu sau Camil Petrescu. Chiar mult controversatul Mihail Dragomirescu a avut un scriitor în steaua căruia a crezut cu mult înainte de a fi acesta marele Liviu Rebreanu. Dar un critic nu este mare numai prin scriitorii descoperiţi, adăugăm, ci şi prin operă. G. Călinescu e autorul unei opere critice monumentale şi mai puţin un descoperitor de talente. Gestul său critic nu e însă mai puţin important. Prima observaţie însă îşi are însemnătatea ei. Descoperirea de talente, lansarea şi impunerea lor este desigur treaba îndrumătorului literar, fie acesta critic sau nu. In memoria posterităţii, E. Lovinescu a rămas omul de la ora 5, cel ce aştepta ca la uşă să-i bată viitorul mare scriitor. Dar ceea ce e de subliniat aici este tenacitatea în timp a criticului, la puţină vreme după război el a putut propune cititorilor Sburătorului recentele lui descoperiri. In aparenţă operaţia a fost uşoară. O uşă deschisă, un om dispus să aştepte şi să rabde lectura nechemaţilor, o bătaie fericită In uşă. Chestiunea e însă ceva mai complicată. Cu atît mai complicată dacă ignorăm factorul esenţial al acestei „pinde“ neobişnuite. Intre momentul in care E. Lovinescu a ascultat versurile surprinzătoare ale tînărului Barbiian şi momentul în care a început să scrie critică se aşternuse o bună bucată de vreme. Primele analize critice datează din 1906. Marile lui „descoperiri“ în materie de literatură după primul război mondial. Este la mijloc o distanţă de cel puţin 10 ani. E cazul, exagerînd cu deliberare, să spunem că E. Lovinescu a aşteptat aproape 15 ani pentru a descoperi ceea ce îi era hărăzit să descopere. Factorul pe care nu trebuie să-l ignorăm este factorul timp. Maiorescu, care l-a aşezat pe Eminescu alături de Alecsandri, pe vremea cînd poetul era doar un începător, n-a făcut decit să semnaleze un talent. Un accident stupid ar fi putut face ca aceste cîteva rînduri să devină nesemnificative şi observaţiile lui Maiorescu să nu mai aibă nici un suport. Şansa criticului a fost că accidentul a avut loc mult mai tirziu, timp în care Eminescu a scris şi publicat o operă poetică genială. Pînă la apariţia studiului lui Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, a trecut, e cazul s-o subliniem, vreme. Odată descoperit poetul a fost publicat, cultivat cu alte cuvinte, şi mai tîrziu a intrat în raza condeiului maiorescian. Şcoala, universitatea ne dau o idee înaltă despre marile reviste literare ale trecutului. Ele devin în conştiinţa noastră publicaţii etalon şi adesea revista ce se tipăreşte astăzi e comparată cu cea din trecut. Comparaţia are însă un fundament imaginar. Cercetate la faţa locului, adică în colecţiile din biblioteci, vechile şi prestigioasele reviste ne prezintă faţa lor „de lucru“ cu nimic mai preţioasă decit ne-o spune manualul, dar altfel decît ne-am închipuit-o. Spiritele simple înţeleg din faptul că Sburătoriul a cuprins poezii semnate de Ion Barbu şi proze semnate de Hortensia Papadat-Bengescu următoarele : revista Sburătorul n-a publicat decît mari scriitori şi fiecare pagină a ei este o pagină de mari valori literare. In realitate, orice revistă nu publică numai capodopere şi nu are între colaboratorii ei doar scriitori mari. Ceea ce nu scade cu nimic din însemnătatea unei reviste adevărate. Sburătorul, de pildă, la care ne-am referit, n-a publicat doar poezii de florilegiu și nu tot ce ne arată sumarele revistei intră obligatoriu în manualul de literatură română. O concluzie se impune de la sine : o revistă nu este o antologie, ci un instrument de lucru foarte important. Orice redactor cu pasiune pentru literatură, orice arhitect de revistă este doritor de literatură bună şi ar publica, dacă şansa i-ar îngădui-o, numai scrieri de excepţie. Dar o revistă tipăreşte ceea ce se scrie la un moment dat, ea nu este decît o oglindă a acelui moment ; ea poate să promoveze, să stimuleze pe scriitorii existenţi, dar nu să inventeze scriitori. A inventa scriitori este imposibil. Important este să selectezi prin intermediul manuscrisului prezentat redacţiei pagina promiţătoare, personalitatea în devenire. O revistă dedicată scriitorilor tineri, în devenire sau în plină formare, nu poate să nu apeleze la o prospectare largă a posibilităţilor existente. Există obişnuiţi ai redacţiilor care prin asediul lor permanent pot determina o apariţie şi care prin insistenţă pot să ajungă la situaţia de autor. Problema este de a lărgi cercul celor dintre care pot fi recrutaţi debutanţii. Recenta experienţă a revistei ne-a arătat că peste tot în ţară se află talente ce se cer sprijinite. Aducerea lor la lumina tiparului creează o starede emulaţie şi de efervescenţă binefăcătoare. Scoase la lumină, confruntate cu publicul, multe încercări literare de început pălesc dovedindu-şi inconsistenţa. Procesul este firesc şirolul unei reviste cu profilul revistei noastre este acela de a da posibilitatea unui scriitor tînăr să ia cunoştinţă de sine verificîndu-se prin literaa tipărită, confruntîndu-se cu colegii de pagină şi cu o categorie largă de cititori. Considerăm prematură limitarea rapidă la cîteva nume... Numai după ce raza de cuprindere a revistei îşi atinge limita necesară, selecţia devine posibilă. Problema cultivării talentelor tinere este una de durată. Ea cere, firesc, timp. Prin lărgirea ariei de colaboratori tineri, prin selecţie permanentă, prin frecvenţa publicării, prin premiile decernate anual, revista „Luceafărul" încearcă să îndreptăţească aspiraţiile unora dintre tineriiscriitori care i s-au adresat sau pe care i-a descoperit. Nu alta este atitudinea pe care ne-o propune, prin Atelierul său literar, experimentatul „poştaş“ al începătorilor, poetul Geo Dumitrescu, Lucian Avramescu, tînăr poet cultivat de revistă, a cîștigat concursul de poezie al Editurii Eminescu. Gabriela Adameşteanu, premiată pe anul 1974 a revistei „Luceafărul“, a scos un volum de proză care a fost întîmpinat cu frumoase aprecieri. O culegere de proză a celuilalt premiat al revistei noastre. Ştefan Pârvu vine să confirme opţiunile noastre. Desigur că aceste promiţătoare semne nu sunt dovezile infailibilităţii. Ca peste tot şi în literatură decide timpul. Cultivarea debutanţilor rămîne o chestiune de timp şi graba unora de a cere scări de valori într-o materie atît de fragilă şi încă ezitantă, cum este literatura începătorilor, ni se pare nepotrivită unei munci de perspectivă. Cu asemenea gînduri dedicăm o bună parte a numărului de faţă, atît analizei scrierilor, unora dintre tinerii publicaţi şi distinşi de revista noastră, cit şi aducerii la cunoştinţă cititorilor noştri a unor lucrări de literatură sau critică literară ale acestora. Şansa apariţiei este şansa confruntăriicu Cititorul, Luceafărul V. FERESTRE Dionis S e socotea Eminescu şi prozator sau nu ? Paginile de proză, cite au rămas sunt puţine, făcute cocoloş, ar încăpea în ciubotele poetului, ţinindu-le drepte. Ori ai putea astupa un şirag de scoici de la gitul Cezarei. Dar ele vădesc, toate, un clocot, o mişcare a materiei, alta decit cea cu care ne-am obişnuit. Nu cred că autorul „Geniului pustiu“ trebuie măsurat numai cu instrumentele cu care detectezi poezia sa. Eminescu avea şi conştiinţă de prozator. Mai precis , se socotea scriitor, aşa cum ar trebui să fie truditorul român cu pana, lăsând să-i alunece degetele pe toată claviatura literaturii , şi nuvele şi roman şi articole politice şi eseuri, scoţind de pretutindeni acorduri prea frumoase ca să poată fi duse pină la capăt. Proză adolescentină de geniu. Aventuri de maree. Zbaterea unei magme încărcate de erotism, care,în această fierbinţeală şi coacere, se regindeşte pe sine. Un leit-motiv este clipa şi veşnicia. Cum se poate transforma clipa in veşnicie şi invers. Ori, un limbaj bergsonian, ce e cu durata. „Sărmanul Dionis“ e mai aproape de filosofie decit de lirică. Haina ce filfiie pe umerii ideilor e înflorat romantică, e ade- Marin Sorescu Continuare in pag. a 9-a Intrind într-o nouă etapă a dezvoltării patriei, se impune să acţionăm cu toată energia, p întru înfâptuirea neabătută a hotăririlor Congresului al XI-lea, pentru afirmarea plenară a revoluţiei tehnico-ştiinţifice în toate domeniile vieţii economicosociale, pentru ridicarea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei, creşterea productivităţii muncii şi reducerea continuă a cheltuielilor materiale. Mai mult ca oricînd trebuie să acţionăm pentru unirea eforturilor tuturor oamenilor muncii în îndeplinirea sarcinilor de plan, să întărim ordinea şi disciplina, să perfecţionăm necontenit conducerea şi planificarea economiei, să dezvoltăm democraţia socialistă, asigurînd participarea activă a întregului popor la conducerea conştientă a ţârii, la realizarea măreţului Program al partidului de edificare a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism. Avem deplina convingere că anul 1976, ca întregul cincinal viitor, va aduce poporului nostru noi satisfacţii în muncă şi viaţă, va adăuga noi şi însemnate valori tezaurului avuţiei noastre naţionale, va ridica pe o treaptă superioară bunăstarea materială şi spirituală, gradul de civilizaţie al întregii naţiuni socialiste. NICOLAE CEAUŞESCU (Din Mesajul de Anul Nou) i la începutul Anului Nou vă adresez dumneavoastră, muncitori, ţărani, intelectuali, bărbaţi şi femei, tineri şi virstnici, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, cele mai fierbinţi urări de îndeplinire a tuturor dorinţelor de mai bine, satisfacţii depline in muncă şi viaţă,, multă sănătate şi fericire !“ Urarea Secretarului general al partitidului la fiecare răspîntie dintre ani... Urări intrate in tradiţie, către întreaga naţiune socialistă. Urări vibrante şi totodată un vibrant şi concis raport asupra operei tuturor. O privire pătrunzătoare spre cele 365 de zile străbătute. Tot atitea trepte in acest timp inalt al devenirii noastre. Ascultind, simţeai cuprinsă, laolaltă, Muncă pentru Ţară, gindul îndrăzneţ dăruit bucuriilor ei statornice. Şi umărul nostru atingea firesc umărul robust al minerului de la Cavnic ori din adincurile geologice ale Motrului — locul unor recorduri de minerit senzaţionale in ultimii ani. Dar nici o clipă, chiar în acest unic ceas de bucurie, nu ne părăsea indem,nul de a îndrăzni spre mai mult. Eram, fiecare, lingă oţelarii din vatra de foc bicentenară a Reşiţei, ori din mai tinerele şi puternicele citadele ale metalului de Hunedoara, de Galaţi, de Tirgovişte. Dragostele noastre fierbinţi din aceşti peste treizeci de ani de strategie a dezvoltării şi a visului socialist. Dar chiar şi in această clipă, de meditaţie omenească asupra destinului, de sărbătoare în toate inimile şi in toate casele, a răsunat îndemnul de a spori şi mai mult zestrea ţării, de a pune şi mai mult la lucru minţile şi braţele, pentru a accelera ritmurile devenirii noastre. Ne ştiam aşezaţi, cu mindrie, alături de ţăranii Teleormanului, ori Banatului, ori Brăilei, ori Izbirenilor, ori Ialomiţei. Alături de pămintenii cuprinsurilor româneşti, unde griul germinează in aceşti ani, in modesta lui tăcere, fabulos şi spornic, precum in milenarele noastre pluguşoare. Şi chiar in această clipă, cînd glasurile noastre se amestecau firesc in visul clopoţeilor de la ferestre, n-am scăpat îndemnul celui mai respectat gospodar al ţării de a aduce toate cimpiile patriei în starea de fertilitate care să mulţumească şi să aşeze pe masa bucuriilor noastre plinea şi mai rumenă. Ilie Tănăsache .Trecind cu optimism1 pragul viitorului care a și început Continuare în pag. a 9-a OPINII Dacă aş fi critic... nici un non-critic sau un critic amator urmăreşte dis- cuţia ce are loc de mai multă vreme în paginile presei noastre în legătură cu critica literară, prima sa reacţie este cea de timiditate : autorităţi competente în materie, critici cu zeci de ani de experienţă işi exprimă dezinvolt opiniile despre tradiţie, gust, inovaţie, valoare şi stil — totul cu o siguranţă paralizantă. Se desfăşoară idei clare, precise şi respectabile în sinteze de cîteva pagini. Intimidarea non-criticului provine insă din alt considerent : toţi cei care discută despre critica literară şi despre „sarcinile“ ei par pe deplin puşi de acord asupra accepţiunii cuvintelor, se mişcă — după toate aparenţele — într-o lume terminologică unitară. Şi tocmai spectacolul siguranţei intelectuale în manevrarea termenilor (precum gust artistic, valoare, geniu) provoacă teroare celui care a meditat cît de cît asupra semnificaţiei cuvintelor. Dacă non-criticul îşi învinge primele explicabile complexe de inferioritate şi încearcă să examineze îndeaproape schimbul de opinii, atunci va constata că dialogul multiplu angajat pe tema criticii pleacă de la o premisă certă : aceea de a nu repune niciodată în discuţie termenii de bază, noţiunile fundamentale. Ele constituie sau un fel de tabu sau o entitate asupra căreia lucrurile par lămurite o dată pentru totdeauna. Vine rareori cuiva in minte să-şi discute terminologia fundamentală, iar non-criticul işi reprimă cu greu o reflecţie răutăcioasă — şi anume aceea că discuţia însăşi continuă numai pentru că termenii rămin intr-o ceaţă binefăcătoare şi pentru că fiecare înţelege prin ei ceea ce-i convine. Continuare în pag. a 9-a Mihai Zamfir IN ACEST NUMĂR, PREMIILE REVISTEI „LUCEAFĂRUL“ — 1975 : e Marin Constantin o Emilian Marcu • Mihai Arsene • Victor Marin Basarab • Ioana Ieronim o Areta Șandru • Valeriu Bârgău • Marin Lupșanu e Doina Uricariu • Artur Silvestri o Valentin F. Mihăescu JURNAL DE POET Conştiinţa istoriei C ea mai de preţ moştenire la popoarele vechi şi cele mai pilduitoare din istoria lumii era de-a insera în conştiinţa şi firea fiecărei generaţii spiritul tradiţiei, gustul istoriei părinţilor. Fiecare părinte era suveranul care Împlinea cea mai înaltă menire in creşterea de prunci in spiritul tradiţiei strămoşilor săi. S-a dovedit că popoarele cu simţul istoriei cel mai profund au înfăptuit civilizaţii şi culturi nepieritoare. Ioan Alexandru Continuare în pag. a 7-a Mărturia de durată n aşterea e punte de trecere fi intoarcere, lucrată in veacuri. Ochii primei lumini nu-şi răstălmăcesc culoarea niciodată. La început sint patru zări. Le purtăm de-a lungul virstelor deopotrivă cu puterea de a ne înfăptui. Omul fără tărîm este o plăsmuire excentrică, aşa cum ochii săi lipsiţi de tărimul etern poartă o tristeţe stearpă. Tărimul nostru este România. Cei din care venim sunt aidoma apelor şi munţilor. Spiţa de răzeşi sacralizase, asumindu-şi nenumărate jertfe, un principiu de libertate, ceva mai mult decit o credinţă, ceva ce nu putea fi negociat. Obiceiul mamelor de a-şi purta pruncii pe sub zidurile Putnei am înţeles mai tirziu ci era un mod de cunoaştere. Pruncii începeau să cunoască oameni. Toţi cei văzuţi după aceea semănau cu chipurile frescelor, se continuau în timp. Intre făpturile zugrăvite şi bătrinii cu pletele pe umeri, întorşi de curind parcă din oastea lui Ştefan, nu era decit o prelungire a vieţii. Istoria ii spune acestei realităţi mărturie de durată. Şi, cum bătrinii copilăriei mele se ştiau de-o seamă cu însuşi Ştefan cel Mare, legendele lor despre voevod erau mai toate gospodăreşti ; chiar şi atunci cînd timpul şi faptele spuneau de eroi, cinstirea ctitorului neîntrecut se însoţea totdeauna cu pilde de zidire şi munci, de morală şi iubire de ţară. Puntea spre lume era plină de odoare, dar şi de mişcarea fără întrerupere a veacurilor. Curba Ion Țugui Continuare In pag. a 8-a Secolul XX - secolul aurilor revoluţii a vorbi despre secolul nostru, despre ceea ce el reprezintă şi va reprezenta in istoria omenirii, este, fără îndoială, extrem de dificil, cu mult mai greu decit de a face acest lucru despre oricare alt secol. Poate că acelaşi sentiment l-au încercat şi predecesorii noştri atunci cînd, animaţi de nobile idealuri au scris, fiecare dintre ei in felul său, despre epoca in care au trăit. Se pare, totuşi, că dreptatea înclină de partea noastră. Nici un secol n-a cunoscut atitea transformări radicale ca secolul nostru. Comparind începutul acestui secol cu ceea ce este astăzi şi cu ceea ce, fără nici o umbră de îndoială, va fi la sfirşitul său, apare cu toată evidenţa această constatare. Să ne gindim doar la faptul că la începutul secolului 80% din populaţia globului trăia in zone rurale, iar la sfirşitul secolului situaţia va fi inversă, zona urbană reprezentind acest procent ridicat. Chiar acest singur exemplu evidenţiază enormele diferenţe dintre începutul şi sfirşitul perioadei istorice la care ne referim. Şi, fireşte, demonstraţia nu se sfîrşeşte cu aceasta.^Densitatea, profunzimea şi ritmul furtunos al evenimentelor şi proceselor ce au loc in cele mai variate domenii ale vieţii precum şi impactul lor asupra evoluţiei istoriei umane, justifică afirmaţia că nici o altă epocă nu a cunoscut o succesiune atit de trepidantă a unor realizări şi transformări de dimensiunile celor contemporane. Dar se poate invoca un argument şi mai puternic. Niciodată pină acum omul n-a avut, ca în prezent, posibilitatea de a stăpini propria sa evoluţie, dar, in acelaşi timp, să fie ameninţat de perspectiva sumbră a autodistrugerii. Ştiinţa, care a devenit marea speranţă şi uriaşa forţă a istoriei, poate fi şi este, din nefericire, folosită şi in ipostaza de cea de „a patra“ armă (alături de arma terestră, maritimi şi aeriană), intr-o concepţie ce se poate transforma intr-o strategie a morţii la scară planetari. Oare secolul marilor revoluţii din istoria Valter Roman Continuare in pag. a 9-a 1 VIAŢA LA ZI ” Cintec vesel, la Segarcea E vinul vechi, viscos, parcă se rupe, Cind îl arunci din oala lui in cupe, Şi-un abur ca de sfinte mlaştini urcă Spre-a pieptului căzută, moale furcă. E ora cinci din pivniţi clinchet suie Şi prin odăi miroare a gutuie, Şi dacă sint şi vinuri in vreo sală, Acesta-i semn de pace mondială. Că se mai bea cite-un pahar prin beciurî, Că moartea mai şi pierde-ale ei meciuri Şi decit traiul nemilos, de ciine, Mai bine să rupi vinul ca pe-o piine. Şi-un pivnicer, avind obrazul roşu, Să-i tragă puştii vinului cocoşul, Şi să te uiţi la lume prin butoaie Cum se preface moartă, cum se-ndoaie. Cum răsuflarea i se întrerupe, Cind se aruncă vin viscos in cupei Să te gîndeşti la cite sint pe lume Una pe alta stind să se consume. Să te gîndeşti incet-incet la toate, Că omenirea e fragilitate, Sâ te gîndeşti la boli şi-apoi la moarte. La ziua ce de noapte te desparte, La măşti şi la guverne provizorii Şi să te-ngropi cu totul in podgorii. Sicriul tău zidit întreg să fie Din sălcii verzi ţi din viţă de vie. La cap să ai o pernă de mesteacăn, Şi să te simţi in ea ca intr-un leagăn, Să simţi că vinul de obraz te muşcă Din pivniţa duhnind a praf de puşcă. Să ştii că viaţa nu se mai întoarce Şi beat să pleci din dulcea ta Segaree Cu pivnicerii şi cu tot alaiul Direct in rai, de te aşteaptă raiul. Şi cu glăvanul bun şi drept ca brăduţ Direct în iad de te aşteaptă iadul, Să-ţi fie orice patimă străină, Iar tu să fii curat ca o maşină Avind kilometrajul pus la zero, Şi-apoi planetei să-i dai foc ca Nero, S-o faci cu dinamită harcea,parcea, Dind foc coniacului de la Segarcea. Sâ mori şi să te duci la al tău tată, Să-l rogi frumos, sâ te mai fac-o dată. Adrian Păunescu