Luceafărul, ianuarie-iunie 1976 (Anul 19, nr. 1-26)

1976-01-10 / nr. 1-2

Debuturile şi examenul timpului d­ acă vom întreba pe scriitor prin ce se ilustrează un cri­tic vom primi cu puţine ex­cepţii un invariabil răspuns: prin scriitorii pe care i-a descoperit. Intîmplarea face ca mai toţi marii critici români să-şi poată lega numele de cite un mare scriitor. Zi­cem Maiorescu, dar odată cu numele criticului zicem și Eminescu ; zicem Ibrăileanu, dar alături punem numele lui Sadoveanu ; spunem E. Lovinescu, dar totodată ne gîndim la Ion Barbu sau Camil Petrescu. Chiar mult con­troversatul Mihail Dragomirescu a avut un scriitor în steaua căruia a cre­zut cu mult înainte de a fi acesta ma­rele Liviu Rebreanu. Dar un critic nu este mare numai prin scriitorii descope­riţi, adăugăm, ci şi prin operă. G. Căli­­nescu e autorul unei opere critice mo­numentale şi mai puţin un descoperitor de talente. Gestul său critic nu e însă mai puţin important. Prima observaţie însă îşi are însemnătatea ei. Descope­rirea de talente, lansarea şi impunerea lor este desigur treaba îndrumătorului literar, fie acesta critic sau nu. In memoria posterităţii, E. Lovinescu a rămas omul de la ora 5, cel ce aştepta ca la uşă să-i bată viitorul mare scrii­tor. Dar ceea ce e de subliniat aici este tenacitatea în timp a criticului, la puţină vreme după război el a putut propune cititorilor Sburătorului recentele lui descoperiri. In aparenţă operaţia a fost uşoară. O uşă deschisă, un om dispus să aştepte şi să rabde lectura nechemaţilor, o bătaie fericită In uşă. Chestiunea e însă ceva mai complicată. Cu atît mai complicată dacă ignorăm factorul esenţial al aces­tei „pinde“ neobişnuite. Intre momen­tul in care E. Lovinescu a ascultat versurile surprinzătoare ale tînărului Barbi­ian şi momentul în care a înce­put să scrie critică se aşternuse o bună bucată de vreme. Primele analize critice datează din 1906. Marile lui „descoperiri“ în materie de literatură după primul război mondial. Este la mijloc o distanţă de cel puţin 10 ani. E cazul, exagerînd cu deliberare, să spunem că E. Lovinescu a aşteptat aproape 15 ani pentru a descoperi ceea ce îi era hărăzit să descopere. Facto­rul pe care nu trebuie să-l ignorăm este factorul timp. Maiorescu, care l-a aşezat pe Eminescu alături de Alecsan­­dri, pe vremea cînd poetul era doar un începător, n-a făcut decit să semna­leze un talent. Un accident stupid ar fi putut face ca aceste cîteva rînduri să devină nesemnificative şi observa­ţiile lui Maiorescu să nu mai aibă nici un suport. Şansa criticului a fost că accidentul a avut loc mult mai tirziu, timp în care Eminescu a scris şi pu­blicat o operă poetică genială. Pînă la apariţia studiului lui Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, a trecut, e cazul s-o subliniem, vreme. Odată des­coperit poetul a fost publicat, cultivat cu alte cuvinte, şi mai tîrziu a intrat în raza condeiului maiorescian. Şcoala, universitatea ne dau o idee înaltă despre marile reviste literare ale trecutului. Ele devin în conştiinţa noastră publicaţii etalon şi adesea re­vista ce se tipăreşte astăzi e compa­rată cu cea din trecut. Comparaţia are însă un fundament imaginar. Cercetate la faţa locului, adică în colecţiile din biblioteci, vechile şi prestigioasele re­viste ne prezintă faţa lor „de lucru“ cu nimic mai preţioasă decit ne-o spune manualul, dar altfel decît ne-am închipuit-o. Spiritele simple înţeleg din faptul că Sburătoriul a cuprins poezii semnate de Ion Barbu şi proze sem­nate de Hortensia Papadat-Bengescu următoarele : revista Sburătorul n-a publicat decît mari scriitori şi fiecare pagină a ei este o pagină de mari va­lori literare. In realitate, orice revistă nu publică numai capodopere şi nu are între cola­boratorii ei doar scriitori mari. Ceea ce nu scade cu nimic din însemnătatea unei reviste adevărate. Sburătorul, de pildă, la care ne-am referit, n-a pu­blicat doar poezii de florilegiu și nu tot ce ne arată sumarele revistei intră obligatoriu în manualul de literatură română. O concluzie se impune de la sine : o revistă nu este o antologie, ci un instrument de lucru foarte important. Orice redactor cu pasiune pentru literatură, orice ar­hitect de revistă este doritor de lite­ratură bună şi ar publica, dacă şansa i-ar îngădui-o, numai scrieri de excep­ţie. Dar o revistă tipăreşte ceea ce se scrie la un moment dat, ea nu este decît o oglindă a acelui moment ; ea poate să promoveze, să stimuleze pe scriitorii existenţi, dar nu să inventeze scriitori. A inventa scriitori este im­posibil. Important este să selectezi prin intermediul manuscrisului prezentat redacţiei pagina promiţătoare, perso­nalitatea în devenire. O revistă dedi­cată scriitorilor tineri, în devenire sau în plină formare, nu poate să nu ape­leze la o prospectare largă a posibili­tăţilor existente. Există obişnuiţi ai redacţiilor care prin asediul lor per­manent pot determina o apariţie şi care prin insistenţă pot să ajungă la situaţia de autor. Problema este de a lărgi cercul celor dintre care pot fi recrutaţi debutanţii. Recenta experienţă a revistei ne-a arătat că peste tot în ţară se află talente ce se cer spriji­nite. Aducerea lor la lumina tiparului creează o stare­­de emulaţie şi de efer­vescenţă binefăcătoare. Scoase la lu­mină, confruntate cu publicul, multe încercări literare de început pălesc do­­vedindu-şi inconsistenţa. Procesul este firesc şi­­rolul­ unei reviste cu profilul revistei noastre este acela de a da po­sibilitatea unui scriitor tînăr să ia cu­noştinţă de sine verificîndu-se prin li­teraa tipărită, confruntîndu-se cu colegii de pagină şi cu o categorie largă de cititori. Considerăm prematură limita­rea rapidă la cîteva nume... Numai după ce raza de cuprindere a revistei îşi atinge limita necesară, selecţia devi­ne posibilă. Problema cultivării talente­lor tinere este una de durată. Ea cere, firesc, timp. Prin lărgirea ariei de cola­boratori tineri, prin selecţie perma­nentă, prin frecvenţa publicării, prin premiile decernate anual, revista „Lu­ceafărul" încearcă să îndreptăţească aspiraţiile unora dintre tinerii­­scriitori care i s-au adresat sau pe care i-a descoperit. Nu alta este atitudinea pe care ne-o propune, prin Atelierul său literar, experimentatul „poştaş“ al înce­pătorilor, poetul Geo Dumitrescu, Luci­an Avramescu, tînăr poet cultivat de re­vistă, a cîștigat concursul de poezie al Editurii Eminescu. Gabriela Adameş­­teanu, premiată pe anul 1974 a revis­tei „Luceafărul“, a scos un volum de proză care a fost întîmpinat cu fru­moase aprecieri. O culegere de proză a celuilalt premiat al revistei noastre. Ştefan Pârvu vine să confirme opţiu­nile noastre. Desigur că aceste promi­ţătoare semne nu sunt dovezile­­ infaili­bilităţii. Ca peste tot şi în literatură decide timpul. Cultivarea debutanţilor rămîne o chestiune de timp şi graba unora de a cere scări de valori într-o materie atît de fragilă şi încă ezitantă, cum este literatura începătorilor, ni se pare nepotrivită unei munci de pers­pectivă. Cu asemenea gînduri dedicăm o bună parte a numărului de faţă, atît analizei scrierilor, unora dintre tinerii publicaţi şi distinşi de revista noastră, cit şi aducerii la cunoştinţă citi­torilor noştri a unor lucrări de litera­tură sau critică literară ale acestora. Şansa apariţiei este şansa confruntă­rii­­cu Cititorul, Luceafărul V. FERESTRE Dionis S­ e socotea Eminescu şi prozator sau nu ? Paginile de proză, cite au rămas sunt puţine, făcute cocoloş, ar încăpea în ciubotele poetului, ţinindu-le drepte. Ori ai putea astupa un şirag de scoici de la gitul Cezar­ei. Dar ele vădesc, toate, un clo­cot, o mişcare a materiei, alta decit cea cu care ne-am obişnuit. Nu cred că autorul „Geniului pustiu“ trebuie măsurat numai cu instrumente­le cu care detectezi poezia sa. Eminescu avea şi conştiinţă de prozator. Mai precis , se soco­tea scriitor, aşa cum ar trebui să fie truditorul român cu pana, lăsând să-i alunece degetele pe toată claviatura literaturii , şi nuvele şi roman şi articole politice şi eseuri, scoţind de pretutin­deni acorduri prea frumoase ca să poată fi duse pină la capăt. Proză adolescentină de geniu. Aventuri de maree. Zbaterea unei magme în­cărcate de erotism, care,în această fierbinţeală şi coacere, se regindeşte pe sine. Un leit-motiv este clipa şi veşnicia. Cum se poate transforma clipa in veşnicie şi invers. Ori, un limbaj bergso­nian, ce e cu durata. „Sărmanul Dionis“ e mai aproape de filosofie decit de lirică. Haina ce fil­­fiie pe umerii ideilor e înflorat romantică, e ade- Marin Sorescu Continuare in pag. a 9-a Intrind într-o nouă etapă a dezvoltării patriei, se impune să acţionăm cu toată energia, p­ întru în­­fâptuirea neabătută a hotăririlor Congresului al XI-lea, pentru afirmarea plenară a revoluţiei teh­­nico-ştiinţifice în toate domeniile vieţii economico­­sociale, pentru ridicarea nivelului tehnic şi calita­tiv al producţiei, creşterea productivităţii muncii şi reducerea continuă a cheltuielilor materiale. Mai mult ca oricînd trebuie să acţionăm pentru unirea eforturilor tuturor oamenilor muncii în în­deplinirea sarcinilor de plan, să întărim ordinea şi disciplina, să perfecţionăm necontenit conducerea şi planificarea economiei, să dezvoltăm democra­ţia socialistă, asigurînd participarea activă a între­gului popor la conducerea conştientă a ţârii, la realizarea măreţului Program al partidului de edi­ficare a societăţii socialiste multilateral dezvol­tate şi înaintare a României spre comunism. Avem deplina convingere că anul 1976, ca între­gul cincinal viitor, va aduce poporului nostru noi satisfacţii în muncă şi viaţă, va adăuga noi şi în­semnate valori tezaurului avuţiei noastre naţio­nale, va ridica pe o treaptă superioară bunăsta­rea materială şi spirituală, gradul de civilizaţie al întregii naţiuni socialiste. NICOLAE CEAUŞESCU (Din Mesajul de Anul Nou) i l­a începutul Anului Nou vă adresez dumneavoastră, mun­citori, ţărani, intelectuali,­­ bărbaţi şi femei, tineri şi virstnici, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, cele mai fierbinţi urări de îndeplinire a tu­turor dorinţelor de mai bine, satisfac­ţii depline in muncă şi viaţă,, multă sănătate şi fericire !“ Urarea Secretarului general al parti­­tidului la fiecare răspîntie dintre ani... Urări intrate in tradiţie, către întrea­ga naţiune socialistă. Urări vibrante şi totodată un vibrant şi concis raport asupra operei tuturor. O privire pă­trunzătoare spre cele 365 de zile stră­bătute. Tot atitea trepte in acest timp inalt al devenirii noastre. Ascultind, simţeai cuprinsă, laolaltă, Muncă pentru Ţară, gindul îndrăzneţ dăruit bucuriilor ei statornice. Şi u­­mărul nostru atingea firesc umărul ro­bust al minerului de la Cavnic ori din adincurile geologice ale Motrului — locul unor recorduri de minerit senza­ţionale in ultimii ani. Dar nici o clipă, chiar în acest unic ceas de bucurie, nu ne părăsea indem­,­nul de a îndrăzni spre mai mult. Eram, fiecare, lingă oţelarii din va­tra de foc bicentenară a Reşiţei, ori din mai tinerele şi puternicele citadele ale metalului de Hunedoara, de Galaţi, de Tirgovişte. Dragostele noastre fierbinţi din aceşti peste treizeci de ani de stra­tegie a dezvoltării şi a visului socialist. Dar chiar şi in această clipă, de me­ditaţie omenească asupra destinului, de sărbătoare în toate inimile şi in toate casele, a răsunat îndemnul de a spori şi mai mult zestrea ţării, de a pune şi mai mult la lucru minţile şi braţele, pentru a accelera ritmurile devenirii noastre. Ne ştiam aşezaţi, cu mindrie, alături de ţăranii Teleormanului, ori Banatu­lui, ori Brăilei, ori Izbirenilor, ori Ialo­­miţei. Alături de pămintenii cuprinsu­­rilor româneşti, unde griul germinează in aceşti ani, in modesta lui tăcere, fabulos şi spornic, precum in milena­rele noastre pluguşoare. Şi chiar in această clipă, cînd glasu­rile noastre se amestecau firesc in visul clopoţeilor de la ferestre, n-am scăpat îndemnul celui mai respectat gospodar al ţării de a aduce toate cimpiile pa­triei în starea de fertilitate care să mulţumească şi să aşeze pe masa bucu­riilor noastre plinea şi mai rumenă. Ilie Tănăsache .Trecind cu optimism1 pragul viitorului care a și început Continuare în pag. a 9-a OPINII Dacă aş fi critic... nici un non-critic sau un critic amator urmăreşte dis-­ cuţia ce are loc de mai multă vreme în paginile presei noastre în legătură cu critica literară, prima sa reacţie este cea de timiditate : autorităţi competente în mate­rie, critici cu zeci de ani de experienţă işi exprimă dezinvolt opiniile despre tradiţie, gust, inovaţie, valoare şi stil — totul cu o siguranţă paralizantă. Se desfăşoară idei clare, precise şi respectabile în sinteze de cîteva pagini. Intimidarea non-criti­­cului provine insă din alt considerent : toţi cei care discută des­pre critica literară şi despre „sarcinile“ ei par pe deplin puşi de acord asupra accepţiunii cuvintelor, se mişcă — după toate apa­renţele — într-o lume terminologică unitară. Şi tocmai spectacolul siguranţei intelectuale în manevrarea termenilor (precum gust artistic, valoare, geniu) provoacă teroare celui care a meditat cît de cît asupra semnificaţiei cuvintelor. Dacă non-criticul îşi învinge primele explicabile complexe de inferioritate şi încearcă să examineze îndeaproape schimbul de opinii, atunci va constata că dialogul multiplu angajat pe tema criticii pleacă de la o premisă certă : aceea de a nu repune nici­odată în discuţie termenii de bază, noţiunile fundamentale. Ele constituie sau un fel de tabu sau o entitate asupra căreia lucru­rile par lămurite o dată pentru totdeauna. Vine rareori cuiva in minte să-şi discute terminologia fundamentală, iar non-criticul işi reprimă cu greu o reflecţie răutăcioasă — şi anume aceea că discuţia însăşi continuă numai pentru că termenii rămin in­tr-o ceaţă binefăcătoare şi pentru că fiecare înţelege prin ei ceea ce-i convine. Continuare în pag. a 9-a Mihai Zamfir IN ACEST NUMĂR, PREMIILE REVISTEI „LUCEAFĂ­RUL“ — 1975 : e Marin Constantin o E­­milian Marcu • Mihai Arsene • Victor Marin Basarab • Ioana Ieronim o Are­­ta Șandru • Valeriu Bârgău • Marin Lupșanu e Doina Uricariu • Artur Silvestri o Valentin F. Mihăescu JURNAL DE POET Conştiinţa istoriei C­ ea mai de preţ moştenire la po­­poarele vechi şi cele mai pilduitoa­re din istoria lumii era de-a insera în conştiinţa şi firea fiecărei gene­raţii spiritul tradiţiei, gustul istoriei părinţilor. Fiecare părinte era suveranul care Împlinea cea mai înaltă menire in creşterea de prunci in spiritul tradiţiei strămoşilor săi. S-a dovedit că popoarele cu simţul istoriei cel mai profund au înfăptuit civilizaţii şi culturi nepieritoare. Ioan Alexandru Continuare în pag. a 7-a Mărturia de durată n­ aşterea e punte de trecere fi intoar­cere, lucrată in veacuri. Ochii primei lumini nu-şi răstălmăcesc culoarea niciodată. La început sint patru zări. Le purtăm de-a lungul virstelor deo­potrivă cu puterea de a ne înfăptui. Omul fără tărîm este o plăsmuire excentrică, aşa cum ochii săi lipsiţi de tărimul etern poartă o tristeţe stearpă. Tărimul nostru este România. Cei din care venim sunt aidoma apelor şi mun­ţilor. Spiţa de răzeşi sacralizase, asumindu-şi ne­numărate jertfe, un principiu de libertate, ceva mai mult decit o credinţă, ceva ce nu putea fi negociat. Obiceiul mamelor de a-şi purta pruncii pe sub zidurile Putnei am înţeles mai tirziu ci era un mod de cunoaştere. Pruncii începeau să cunoască oameni. Toţi cei văzuţi după aceea se­mănau cu chipurile frescelor, se continuau în timp. Intre făpturile zugrăvite şi bătrinii cu pletele pe umeri, întorşi de curind parcă din oastea lui Ştefan, nu era decit o prelungire a vieţii. Istoria ii spune acestei realităţi mărturie de durată. Şi, cum bătrinii copilăriei mele se ştiau de-o seamă cu însuşi Ştefan cel Mare, le­gendele lor despre voevod erau mai toate gospo­dăreşti ; chiar şi atunci cînd timpul şi faptele spuneau de eroi, cinstirea ctitorului neîntrecut se însoţea totdeauna cu pilde de zidire şi munci, de morală şi iubire de ţară. Puntea spre lume era plină de odoare, dar şi de mişcarea fără întrerupere a veacurilor. Curba Ion Țugui Continuare In pag. a 8-a Secolul XX - secolul aurilor revoluţii a vorbi despre secolul nostru, despre ceea ce el reprezintă şi va reprezenta in istoria omenirii, este, fără îndoială, extrem de dificil, cu mult mai greu decit de a face acest lucru despre ori­care alt secol. Poate că acelaşi sentiment l-au încercat şi predecesorii noştri atunci cînd, ani­maţi de nobile idealuri au scris, fiecare dintre ei in felul său, despre epoca in care au trăit. Se pare, totuşi, că dreptatea înclină de partea noastră. Nici un secol n-a cunoscut atitea trans­formări radicale ca secolul nostru. Comparind în­ceputul acestui secol cu ceea ce este astăzi şi cu ceea ce, fără nici o umbră de îndoială, va fi la sfirşitul său, apare cu toată evidenţa această constatare. Să ne gindim doar la faptul că la în­ceputul secolului 80% din populaţia globului trăia in zone rurale, iar la sfirşitul secolului situaţia va fi inversă, zona urbană reprezentind acest pro­cent ridicat. Chiar acest singur exemplu eviden­ţiază enormele diferenţe dintre începutul şi sfir­şitul perioadei istorice la care ne referim. Şi, fi­reşte, demonstraţia nu se sfîrşeşte cu aceasta.^­­Densitatea, profunzimea şi ritmul furtunos al evenimentelor şi proceselor ce au loc in cele mai variate domenii ale vieţii precum şi impactul lor asupra evoluţiei istoriei umane, justifică afirma­ţia că nici o altă epocă nu a cunoscut o succe­siune atit de trepidantă a unor realizări şi t­rans­­formări de dimensiunile celor contemporane. Dar se poate invoca un argument şi mai puter­nic. Niciodată pină acum omul n-a avut, ca în prezent, posibilitatea de a stăpini propria sa evoluţie, dar, in acelaşi timp, să fie amenin­ţat de perspectiva sumbră a autodistrugerii. Ştiinţa, care a devenit marea speranţă şi uriaşa forţă a istoriei, poate fi şi este, din nefericire, folosită şi in ipostaza de cea de „a patra“ armă (alături de arma terestră, maritimi şi aeriană), intr-o concepţie ce se poate trans­forma intr-o strategie a morţii la scară plane­tari. Oare secolul marilor revoluţii din istoria Valter Roman Continuare in pag. a 9-a 1 VIAŢA LA ZI ” Cintec vesel, la Segarcea E vinul vechi, viscos, parcă se rupe, Cind îl arunci din oala lui in cupe, Şi-un abur ca de sfinte mlaştini urcă Spre-a pieptului căzută, moale furcă. E ora cinci din pivniţi clinchet suie Şi prin odăi miroar­e a gutuie, Şi dacă sint şi vinuri in vreo sală, Acesta-i semn de pace mondială. Că se mai bea cite-un pahar prin beciurî, Că moartea mai şi pierde-ale ei meciuri Şi decit traiul nemilos, de ciine, Mai bine să rupi vinul ca pe-o piine. Şi-un pivnicer, avind obrazul roşu, Să-i tragă puştii vinului cocoşul, Şi să te uiţi la lume prin butoaie Cum se preface moartă, cum se-ndoaie. Cum răsuflarea i se întrerupe, Cind se aruncă vin viscos in cupei Să te gîndeşti la cite sint pe lume Una pe alta stind să se consume. Să te gîndeşti incet-incet la toate, Că omenirea e fragilitate, Sâ te gîndeşti la boli şi-apoi la moarte. La ziua ce de noapte te desparte, La măşti şi la guverne provizorii Şi să te-ngropi cu totul in podgorii. Sicriul tău zidit întreg să fie Din sălcii verzi ţi din viţă de vie. La cap să ai o pernă de mesteacăn, Şi să te simţi in ea ca intr-un leagăn, Să simţi că vinul de obraz te muşcă Din pivniţa duhnind a praf de puşcă. Să ştii că viaţa nu se mai întoarce Şi beat să pleci din dulcea ta Segaree Cu pivnicerii şi cu tot alaiul Direct in rai, de te aşteaptă raiul. Şi cu glăvanul bun şi drept ca brăduţ Direct în iad de te aşteaptă iadul, Să-ţi fie orice patimă străină, Iar tu să fii curat ca o maşină Avind kilometrajul pus la zero, Şi-apoi planetei să-i dai foc ca Nero, S-o faci cu dinamită harcea,parcea, Dind foc coniacului de la Segarcea. Sâ mori şi să te duci la al tău tată, Să-l rogi frumos, sâ te mai fac-o dată. Adrian Păunescu

Next