Luceafărul, ianuarie-iunie 1976 (Anul 19, nr. 1-26)

1976-05-22 / nr. 21

i­ r Dan Verona Dacă Ne-am intors înspre seară Mult mai puţini decit am plecat Şi cu vislele rupte. Nu contează, încerca Bătrinul Să ne aline (Văzindu-ne ruşinaţi şi flăminzi) Nu contează lacrimile noastre Dacă unul dintre noi Miine va ajunge acolo. El obişnuitul cu această privelişte (A cita oară va fi văzut-o ?) Era intre noi cel mai senin. Şi de cite ori nu va fi spus : Fiinţa aceluia va fi pentru noi flaut celest. Şi noi in preajma lui Ne mestecăm in tăcere tutunul. Dacă am şti că unul dintre noi Miine va ajunge acolo Infernul acesta moştenit din tată in fiu Ca pe un filtru miraculos l-am sorbi Convinşi că am cunoscut fericirea. Fişa 83 Nu-şi aminteşte să fi fost copil. (Dacă a fost) Nu ştie pe cine a iubit. (Dacă a iubit pe cineva) Nu-şi aminteşte de vreo faptă , bună sau rea. (Dacă a săvirşit vreuna) Nu ştie cum arată un om. (Dacă a fost vreodată in stare să vadă un om) Nu ştie dacă l-a născut cineva. (Dacă intr-adevăr l-a născut) Şi totuşi trăieşte şi se bucură Şi măninca din roadele pomului Pe care el iiu l-a sădit. Lume (din jurnalul de bord al unui om foarte singur) Un ins a răguşit cintind in Turnul Eiffel cucurigu O femeie e convinsă Că va naşte un Rolls-Royce de aur Unul se visează flutur de noapte Unul colecţionează capace de canal Un vis se dă drept papa Clement al 15-lea Iar unul işi vopseşte părul in roşu Sintem­ in epoca farfuriilor zburătoare, Gentlemen : Acum pârul lui Napoleon se vinde la licitaţie. Somnul raţiunii­­Intii soldaţii de metal au inconjurat oraşul Şi-au dat drumul pe străzi la ciini de metal. Cu plasele soldaţii de metal au prins pe bărbaţii de carne l-au scos la marginea oraşului nevinovat Şi i-au pus să ridice un munte de piatră. Pe copiii de carne i-au ademenit cu jucării de metal In cazărmi de sterilizat sentimente. In oraş au rămas doar femeile - O grădină de piersici tunsă chilug - Repartizate să evite cintece de metal Să lustruiascâ inimi de metal in nopţi de metal Şi să facă prunci de metal cu bărbaţi de metal­ - Domnule, domnule, fii bun te rog Şi trezeşte-l pe acest nebun cu citeva palme. - Ba nu, domnule, dacă vrei să trăieşti Mai bine să-ţi pui pe dumneata o armură. Romanul unui argonaut tată, ne-a spus : am plecat din satul acesta copil Şi m-am intors bătrin. Am plecat sănătos Nepăsător ca un zeu Şi m-am întors cu pinzele rupte . Din ţinutul acesta cu zidurile văruite de veşnicie Eu sunt singurul flutur bolnav. Am colindat păminturi, am traversat mări, Am crezut in ţărmuri utopice şi-n sirene. Am căutat pe tot pâmintul Un mic paradis in care să-mi trec pe braţe Femeia şi copiilor să le spun Poveşti cu piraţi. O viaţă l-am căutat , nu l-am găsit. Cum să-l găsesc cind eu tocmai Plecasem din el ? Nu uitaţi : spun lucrul acesta acum Cind pe pieptul meu Creşte iarba prin care susură vintul. 22 MAI 1976­­. Scriind această piesă, Dieter Forte a prelucrat materia unei întregi pe­rioade, cuprinzînd reforma şi războ­iul ţărănesc din Germania, evenimen­te nespus de semnificative în istoria ţării respective. A rezultat o lucrare lungă şi grea, cu nenumărate perso­naje, implicaţii şi locuri de acţiune. Autorul insistă asupra caracterului ei documentar, non-fictiv. Acest scrupul pentru adevăr vine în sprijinul punc­tului­­ de vedere pe care-l introduce, nou, actual, deosebit de tradiţie nu doar in cazul Martin Luther. Că un personaj de asemenea anvergură, un erou naţional, e prezentat ca un slu­goi crud, lacom şi oportunist, va fi şocat desigur mai ales în patria lui. La fel de surprinzătoare e însă şi vi­ziunea substratului economic ce a de­terminat faptele evocate. In persoana lui Jacob Fugger, dramaturgul simbo­lizează capitalismul monopolist, atot­puternic, afirmă el. încă de la începu­tul secolului al XVI-lea, împăratul Carol Quintul nu e decît o mario­netă a acestuia. Recunoaștem aici un anacronism artistic, o exagerare de tip brechtian, sugestivă îndeosebi pentru timpurile noastre. Tot aşa Munzer, e­­rou care şi-a depăşit epoca, ne este azi fără îndoială mai apropiat ca Luther De altfel, oricît ar fi fost pre­luată din texte originale, vorbirea per­sonajelor se caracterizează fie prin­tr-un cinism modern, fie printr-un vi­­zionarism social care, străine momen­tului istoric discutat, conferă lucrării Martin Luther­­ & Thomas Münzer aura ei de contemporaneitate şi o justifică în ultimă instanţă. Punerea în scenă a piesei repre­zintă un act de îndrăzneală profesio­nală din partea Teatrului de Nord, Satu-Mare ca şi din partea tînăru-­­lui regizor Mircea Marin. Teatrul şi-a asumat răspunderea unei dificile pre­miere pe ţară. Regizorul a avut de luptat cu un text complex, pe care a trebuit să-l reducă în dimensiuni (altminteri n-ar fi fost reprezentabil) păstrîndu-i intacte semnificaţiile. A fost nevoie ca şi trupa să se conto­pească, printr-un mijloc oarecare, cu sarcina care i s-a impus, iar acest lucru n-a izbutit pînă la capăt. Spec­tacolul rămine arid în multe din sec­venţele care-l compun, ca însuşi pre­textul său. Mai cu seamă în final, Mircea Marin a realizat admirabile si­tuaţii de teatru, precum exodul vic­timelor şi lenta, tragica acumulare de capete, ori ironica apoteoză a profito­rilor înfrăţiţi cu ucigaşii, reprezentînd chiar morala fabulei. Excelenta idee a travestiului descoperit (să-l numim astfel) după care papa şi cardinalii au fost interpretaţi de actriţe, n-a fost exploatată destul de departe şi de ex­presiv. O putem nota doar ca pe un procedeu în sine. Cintărind dificultă­ţile, trebuie să spunem în încheiere că tentativa demonstrează oricum o lectură inteligentă a piesei ca şi voin­ţa a-i stăpîni aproape monstruoasele ramificaţii. Marius Robescu d Constantin Stan trucaj d­ upă ce treceam prin gang, in plin în­tuneric, (şi numai instinctul mă ferea de contactul brutal cu vreo coloană), deschideam uşa (prima uşă) şi înce­peam să bîjbîi cu mina in căutarea butonului întrerupătorului. Aveam de coborît numai trei trepte, urma o porţiune netedă de vreo doi-trei paşi, din nou două trepte şi abia apoi o uşă care pătrundea în lungul coridor al unui subsol de bloc vechi. Drumul de la prima la cea de-a doua uşă îl parcurgeam în aproape zece minute dacă butonul întrerupă­torului se încăpăţîna să nu se arate sub dege­tele mele ce curăţau temeinic varul de pe pe­rete. Distanţele dintre trepte nu le-am putut calcula niciodată şi coborînd aveam senzaţia că, dintr-un moment în altul, pic într-un gol de sute de metri. Emoţia din seara aceea îmi accentua starea de nervozitate şi coborîrea a durat mai mult decit oricind. Strîns bine în podul palmei, filmul pe care trebuia să-l lu­crez mi se părea casabil și, in plus, mi-era o teamă grozavă ca nu cumva împiedicîndu-mă să-l scap din mină și să nu mai dau de el. Am răsuflat ușurat cind am început să stră­bat coridorul. Aveam și cheile cu mine, așa că nimic nu mă mai putea opri. Am aprins lumina roşie, am dat drumul radiatorului şi incinte de a începe mi-am aprins o ţigare, semn că totul e în ordine. In timp ce spălam fil­mul, mi-am făcut un ceai, iar pe fundul unei sticle am descoperit nişte rom. L-am turnat tot în ceai şi punch-ul m-a dispus grozav. Eram obosit şi agasat cînd intrasem în laborator : trebuia să lucrez toată noaptea şi a doua zi la şase luam cursa pentru a mă prezenta la muncă. Programul ăsta de navetist mă enerva continuu, dar nu mă hotărâm nici pentru Bucu­reşti, nici să renunţ la slujbă. Acum însă mă simţeam excelent. Am făcut cîteva probe : îmi ieşea totul excelent în noaptea aceea şi am lucrat multă vreme, controlînd numai calitatea pozelor. Eram mulţumit de progresele făcute şi puteam să rivalizez cu un profesionist. Cînd am obosit mi-a venit chef să mă joc. Am început să le măresc, scoţînd detalii, apro­­piindu-te sau depărtîndu-te, scoţîndu-ţi în evi­denţă ochii sau o mişcare a mîinii. Apoi am început să le combin cu poze mai vechi inte­­grîndu-te unor oameni pe care nu-i văzuseşi niciodată. Bineînţeles că n-am renunţat la va­nitatea de a-mi acorda un loc privilegiat chiar lingă tine într-una din poze. Erai prea singură în acele poze şi mie mi se părea nefiresc : re­zemată de zid, melancolică în parcul Minovici, surîzătoare la mare numai în costum de baie. Una dintre ele părea un instantaneu şi mi-a atras atenţia printr-un detaliu , într-un plan foarte îndepărtat, abia vizibil într-o fotografie normală alb-negru, 6/9 o „Dacie“. Am început să mă joc cu această fotografie. Am mărit-o,­ ­ am refotografiat cu blitz-ul o porţiune, am m­ă­­rit-o din nou şi iarăşi am fotografiat-o (ca în „Blow-upul“ văzut Împreună), pînă cînd am reuşit să descopăr numărul, pe care acum nu mi-l mai amintesc: era ceva cu 6—B— etc. De-abia atunci m-am întors la poza ce-mi dă­duse atîtea insatisfacţii din cauza calităţii ei. Era prea puţin clară şi orice încercasem eu nu reuşisem să-i redau o claritate care să nu mă facă de rîs. Am mărit-o şi pe ea. Am stu­diat-o cu atenţie. Am scos un detaliu din ea pe care l-am clarificat dîndu-i un contrast pu­ternic pe dimensiuni mici. Am priceput atunci : fotografia era făcută prin geam. Am cotrobăit prin filmele mele mai vechi şi am scos unul în care eu însumi fotografiasem cum un alt fotograf din Cişmigiu făcea poze inspirind celor ce se lăsau imortalizaţi o anume stare. Am realizat un trucaj banal : tu, numă­rul maşinii 6—B şi nu mai ştiu cît şi bătrinul fotograf ce nu renunţase niciodată la faimoa­sele cuvinte : „vă rog, ochii-n aparat şi zîmbiţi, dacă vreţi să iasă poza frumoasă“. Ţi-am pierdut filmul, m-am jucat eu cu ner­vii tăi. Cred că undeva în tramvai sau în cursă. Ai dat din cap şi ai schiţat o grimasă. Mă şi miram să am noroc. îmi pare rău. N-am ce face cu regretele tale. îmi pare rău că nu au ieşit toate foarte bine. Nu te cred pînă cînd nu le văd. Ţi-am inmînat intîi filmul. Pozele aproape mi le-ai smuls din mîini. Te-au absorbit atita în­­cît nici n-ai băgat de seamă că începe să fulgu­iască. Te iubesc foarte tare. Ştiam eu că ai o mină foarte sigură. Iţi revenise buna dispoziţie şi, deşi te grăbeai, am intrat să bem o cafea. Nici nu-ţi închipui ce mă bucur că mi le-ai făcut. Nu voia nimeni să le lucreze pentru că era filmul tăiat. Asta ce e ? te-ai mirat, cind ai văzut truca­jul. Nu recunoşti nimic ?­­ Ba da. Sunt eu. Dar nu ştiu unde m-am fo­tografiat. Şi altceva ? Nimic. Ţi-am explicat cum se realizează un trucaj. E frumos, şi mi-ai întins-o înapoi. N-o păstrezi.? Ba da, cum să nu. Asta nu mai e trucaj, ţi-am spus arătîndu-ţi ultima poză în care imaginea ta era înconju­rată de ştergătoarele de la parbriz. Nu, mi-ai spus şi te-ai ridicat. Afară începuse să ningă și cred că se apropia cu fiecare fulg Anul Nou. Ceaşcă cu toartă (Bucov, sec. al Vlll-lea) Letiţia Vladislav noapte cu Jannus J­annus a pus două grămezi mari de fin,­­ de-o parte şi de alta a sălaşului, iar peste ele a aşternut păturile. Mirosea grozav de frumos şi auzeam păsările nopţii deasupra. Apoi am luat coasele şi-am urcat ciţiva metri mai sus. Iarba foşnea scurt sub tălpile noastre. Era rece şi înaltă. Jannis a împărţit holda in două. Aşa termi­nam mai repede şi nu ne încurcam unul pe celălalt. „Hai..." Am lăsat coasa in jos, uşor, aşa cum ai lăsa hăţurile ; intra şi ieşea din iarbă cu repeziciune. Nu se vedea decit sclipirea rece a fierului ; sub tălpi simţeam brazda, moale. Jannus cosea mai apăsat; îl puteam vedea, arcuit deasupra coasei, cu mişcările acelea de du-te-vino ale miinilor. Din cind in cind mă opream şi ştergeam lama coasei cu iarbă. Era o coasă bună. Jannus se pricepea să le aleagă pe cele bune. Le lua in mină, pe Tind, apoi le ciocănea cu degetul. Pe cea bună o punea pe tejghea şi scotea banii. Toţi vecinii îl chemau să le caute coase bune. Mi-am şters faţa cu mineca bluzei ; transpira­sem. Am pus coasa jos, pe brazdă, apoi m-am aşezat şi eu. Era lună plină. Puteam vedea pînă la Valea Lupului. Dincolo, se ridica Retezatul, înalt şi negru. „Am obosit.“ Cu un gest repezit îşi scoase cămaşa şi-o arun­că pe brazdă. Apoi se întinse peste ea, cu faţa spre cer. L-am privit in tăcere. Nu avea fire albe ; doar obrajii zbîrciţi şi arşi de soare. „De ce ţii atîtea flori ?“ „Ce-ţi veni ? !“ Am ridicat din umeri. Mă gindisem la florile lui și atita tot. Jannis le uda în fiecare seară. Apoi le curăța de praf şi de frunzele uscate. Erau frumoase florile lui. Am intors din nou capul spre el, fără să-i răs­pund. A oftat înăbuşit, apoi s-a ridicat și-a luat coasa. „Hai...“ Aveam cinci brazde m­ari. „Ca un bărbat", mi-am spus şi m-am gindit la Costa, cel cu ochii bulbucaţi. „Avem vie, bivoliţe, grădină...“ 11 ascultasem cu toată seriozitatea. Jannis nu mi-ar fi iertat-o niciodată. „...şi-ai să-mi faci doi copii, un băiat şi-o fată.“ I-am cercetat chipul fără jenă. Senin, candid chiar. Costa Ceferista. Vorbea de bivoliţe şi co­pii cu o siguranţă înspăimintătoare. Văzindu-mă că tac, s-a oprit şi el. „Iţi plac munţii ?“ . „Teribil." Şi-a frecat palmele mulţumit­, apoi a ris­ca de un gînd anume. „Vom merge la Baleia. Duminica." Simţeam că se strînge pielea pe mine. „Așa­dar, voi avea de toate, mi-am spus, plus doi copii. Jannis s-ar bucura. Sincer. Mama va face planuri... Și covoare..." Am ris și eu. Cu o amărăciune greu de ascuns, Costa nu ghicise nimic. Se pierdea in vise. „...și-am să te iubesc, poate nu crezi, dar sînt în stare să fac multe pentru tine." „Te cred, i-am spus, ești un om bun. Costa." Și m-am gindit că o fi intr-adevăr bun. Apa­rentele mai pot insela. M-am ridicat să pun de cafea. Costa a întins mina și m-a prins. Avea palme moi și umede, de lipitoare. Am vrut să mă feresc, dar mă trăgea spre el. Clocoteam de ciudă şi groază. „Te rog..." „Doar ne-am înţeles, mi-a spus, vei veni la mine..." Am revăzut Paringul, cel tăcut şi negru, noap­tea, cind totul doarme. Şi ochii lui verzi şi bulbucaţi, ca de broască. „Copii mei, vor fi cu ochi de broască, m-am gindit, şi vor mina bivo­liţele pe strec..." „Nu !" „Ce..." „Nu vin." Mă liniştisem. Costa a lăsat mina jos şi m-a privit. Lung, cu un soi de milă. „Ulita dracului... şi eu, care, te-aş fi făcut doamnă..." Apoi şi-a pus şapca pe cap şi fîşul in spi­nare. Abia cind a ieşit am putut respira. Tră­geam aer in piept şi nu mă mai săturam. Oglinda era deasupra mesei. „Ai ochi fru­moşi", mi-a spus cindva o fată. Nu vedeam decit faţa suptă şi pămintie. Apoi a venit Jannis şi m­i-a spus că vom urca la sălaş. ★ In faţă, după uşa de lemn, era Peştera. Nu intrasem niciodată în ea. Ceva, mai puternic decit mine, mă îmboldea s-o fac. „Jannis..." „Da." „Ai chibrite ?" Nu mi-a răspuns imediat. Pesemne se gindea ce pot face cu chibritele în plin cîmp și trecut de două noaptea. „Ți-e rece ?“ „Vreau să văd peștera." , Am auzit o bufnitură. Cred să scăpase coasa din mină. Apoi a foșnit iarba ușor și coasa a început să taie brazde. „Vino cu mine, am continuat, pînă la cascadă, Jannus..." Fişu­tul coasei era mai puternic. „Nu." „Şi tu eşti singur, Jannus..." L-am văzut proptind coasa intr-un măr săl­batic şi­ înaintind spre uşa de lemn. „Hai!“ Cu o smucitură a deschis. Era întuneric şi cald. Jannis a aprins un chibrit, apoi altul. Mergeam tăcuţi, printr-un fel de tunel, destul de scund şi ingust. Apoi am auzit un zgomot surd. Casca­da. Peştera s-a făcut mare, cu­ o cameră şi mai înaltă. In faţa noastră, printre două plăci de pia­tră curgea apa. O cascadă mică , aproape un duș. Jannus a scăpat Cutia cu chibrite pe jos. „Ce faci ?“ L-am auzit bijbiind după chibrite. Apoi a scă­părat scurt și s-a făcut lumină. Dintr-un pas am fost sub apă. Jannus înlemnise. Aprindea, me­canic, chibrit după chibrit și se uita la mine. Eram udă toată. Apa curgea peste mine, rece ca gheaţa , apă de munte. „Sint tînără, Jannus, şi frumoasă, strigam, să­rind în sus, cu miinile deasupra capului, fru­moasă Jannus a scăpat din nou chibritele pe jos. Şi, ca şi cind nu fusese nimic pină atunci, am lăsat Strachină cu picior (Cultura Cucuteni) Continuare In pag. a 6-a Filmul scriitorului José Giovanni re­pune în discuţie calitatea justiţiei în­­tr-o societate în care şansele de recu­perare ale unui fost delicvent sunt sen­sibil diminuate de indiferenţă şi lipsă de încredere. Doi oameni în oraş evo­că într-un amplu flash-back eforturi­le unui tînăr abia ieşit din închisoare pentru a se re­adapta la viaţa socială, pentru a găsi echilibrul profesional şi afectiv necesar într-o lume, unde ne­păsarea­­ faţă de destinul individual este regula şi nu excepţia comporta­mentului. Susţinut cu tact şi înţele­gere doar de un experimentat educa­tor (întruchipat cu prestanţa bine ştiu­tă a acelui monstru sacru numit Jean Gabin), Gino Strabliggi va eşua pînă la urmă in disperare şi crimă, pedep­sită cu o cruzime anacronică în urma unui proces, care pune sub semnul în­trebării eficienţa întregului aparat ju­diciar. Dar nu numai justiţia apare sub ca­mera acuzatoare a cineastului, ci şi corpul poliţiei în cadrul căruia operea­ză mirajul înşelător al succesului pro­fesional imediat bazat pe aparenţele unor probe materializate doar de o pură întîmplare. Suspiciunea extremă forţează hazardul, generează violenţa, mecanismul aparatului represiv punîn­­du-se cu precizie în mişcare, nu pen­tru apărarea omului, ci pentru distru­gerea lui. Ceea ce scade meritele filmului lui José Giovanni (în care rolul principal este interpretat de Alain Delon, finan­ţatorul peliculei) atenuînd dimensiu­nea critică şi forţa dramatică, rămîn Acuzarea violenţei accentele edulcorate ale unei existen­ţe analizate excesiv sub raporturi sen­timentale. Linia melodramatică impusă şi jo­cului interpreţilor transpare şi din a­­glomerarea de întîmplări lipsite de importanţă pe care le traversează cu dezinvoltură construită pînă la crispa­re de Alain Delon. Influenţa filmelor lui Lelouch este încă evidentă şi José Giovanni nu scapă prilejul de a servi publicului principalele formule de sters lacrimi cu orice preţ din mişcătoare secvenţe de familie, »din sentimentalismul ieftin cu care este privit Gino Strabliggi, po­tenţialul candidat la ghilotină. Autor inegal (mult mai solid în construcţia epică şi mai sigur în de­monstraţie acel Ultim domiciliu cunos­cut văzut în anii trecuţi pe ecranele noastre), cu un univers tematic destul de restrîns pentru a nu-i permite di­vagaţii inutile. José Giovanni rămîne un autor interesant prin consecvenţa cu care încearcă să descopere dincolo de aparenţele justiţiei defecţiunile unui sistem social în care omul rămîne o simplă piesă pe un eşichier suprasa­turat de individualism şi violenţă. De semnalat într-un peisaj cinema­tografic destul de cenuşiu o spirituală parodie a westernului. Cel alb, cel galben, cel negru, realizată de Sergio Corbucci, principalul rival al cineastu­lui Sergio Leone, prolificul autor de westernuri spaghetti. Călin Stănculescu Plictisiţi probabil de muzica uşoară dulceagă, cu versuri stîngace şi cu a­­companiament de saxofon, trompetă sau pian, de mai mulţi ani încoace ti­nerii au pus mîna pe chitară (instru­mentul vîrstei lor) şi au deschis, căr­ţile de poezie, încercînd să facă o muzică mai apropiată de sensibilitatea lor. Ce e drept, la început acest „gen“ de „muzică tînără“ nu şi-a găsit locul pe scenă, nici la radio sau la televizor, pentru că nu intra în canoanele tra­diţionale şi, în plus, apărea lipsită de profesionalism. Faptul nu i-a descu­rajat însă pe tineri, care au continuat să evite pentru propria lor plăcere în case de cultură, cluburi, şcoli şi licee, fără vreo recunoaştere valorică „de specialitate“. In 1973 pe lîngă revista „Flacăra“ ciţiva tineri care iubesc poe­zia şi muzica au pus bazele unui ce­naclu care şi-a propus să aducă pe scenă muzica tinerilor şi poezia de va­loare, începutul a fost timid dar, încet încet, sălile au început să se umple. Curiozitatea pentru formula de spec­­tacol cu aer de improvizaţie, posibili­tatea comunicării directe cu cei de pe scenă şi, în primul rînd, sensibili­tatea şi frumuseţea artei pe care tine­rii artişti o promovează, au umplut sălile şi au creat cenaclului o popu­laritate la care ar rîvni orice institu­ţie artistică. Drept consecinţă cota mu­zicii tinere e în continuă creştere, iar moda cenaclurilor în floare. Intre timp au început să se strecoare în programele de radio şi TV cintece de Mircea Florian, Mircea Vintilă, Mar­cela Saftiuc, Dan Chebac, Evandro Ro­ Muzica I A w v tmara setti ş.a. Casa de discuri „Electrecord“ a început şi ea să simtă interesul pen­tru „muzica folk“, drept pentru care au dispărut fulgerător de pe piaţă cî­teva discuri cu aceiaşi Mircea Flo­rian, Mircea Vintilă, Marcela Saftiuc şi Dan Chebac. Tradiţionalişti sau nu, începem să recunoaştem că arta cu valenţele educative, patriotice promo­vată prin Cenaclul „Flacăra“, Cena­clul „Amfiteatrul artelor“ şi altele a devenit o realitate, un fenonfren. Clubul T a fost în turneu cu Cena­clul „Flacăra“ al tineretului revoluţio­nar la Ploieşti, Buzău, Focşani, Ba­cău, Bîrlad, Piatra Neamţ, Suceava şi Botoşani şi ne-a prezentat sîmbăta trecută cîteva secvenţe de pe scenă şi din „culisele“ cenaclului. Am văzut săli pline şi liceeni febrili stînd la coadă în holurile sălilor de sport pen­tru un bilet „în picioare“. Am văzut cum Adrian Păunescu, animatorul cenaclului se simte foarte bine pe sce­nă. I-am văzut pe tinerii spectatori en­tuziasmaţi. I-am văzut pe reporterii e­­misiunii emoţionaţi şi îndatoritori luînd interviuri unor elevi care mărturiseau terviuri unor elevi care mărturiseau cu sinceritate că „cenaclul e un lucru frumos şi îl simţim al nostru“. Am văzut, in sfîrşit, că cenaclul înseamnă o atmosferă, un climat de creaţie o psihologie a spectacolului. Şi­, desigur, în primul rînd artă de calitate, tinere­ţe, muzică şi poezie în triumf. Mircea Florin Şandru. u­l George Ţărnea DECLARAŢIA DE PRESTIGIU ! mîndria necesară sunt fiul ţării mele precum sunt prin inimă legat de-acest pămint la mine-n singe flutură şi azi toţi seceraţii sufletului brazi sub timplele de iarbă mai aud cite-un oştean căzut spre somnul crud şi-mi mai răsar pe frunte la soroc străbunii piinii petrecuţi prin foc dacă loviţi în carnea mea cu ploi tot griul ţării curge către voi n-am teama risipirilor in vînt cît mi-este ţara stare de cuvînt pe la răspîntii mai răsar şi-acum stejarii ţării prefăcuţi in scrum şi se mai vede-n zare cite-un semn din nemurirea porţilor de lemn mindrna nu se trage din cuţit am tot răbdat aici şi-am seminţit şi-au tot tăiat din noi cite-un cocon preacămătarii vremuiţi la tron priviţi in palma mea dacă mai ştiţi strămoşii de izvod să mi-i citiţi şi veţi vedea ce drepturi am, să fiu acestei ţări memorie şi fiu II baladă urcă ţara-n strai de ginduri dintr-un os cu zări topite vîndecindu-se de rana călătoarelor copite trece-n flori şi trece-n fructe şi petrece-n fiecare dreptele iubirii drumuri smălţuite-n solzi de soare semănind sub fruntea noastră bobul griului de miine ţara poartă-n piept toţi macii şi in palme poartă piine Marele grîu Stâpinitor de limbă griul este Şi de străvechi peceţi stâpinitor Prin bobul său străbunii dau de veste Şi-n legea lui noi ne numim popor Că altă lege nu ştiu mai curată, Mai plină de iubire şi de vis Decit un griu prin care se-ntrupează Din neatinsul boabelor abis. Sprijinitor de ţară este griul Fără să-şi pună viaţa pe cintar Din mari obirşii ne-nconjoară briul Griului viu şi paznic de hotar Că nu cunosc mai neclintită pază La visteria singelui din noi Decit un griu prin care s-ntrupează Nenumăraţii neamului eroi. Stâpinitor, sprijinitor şi incă Peste-nţelesul nostru singur crai Griul acesta cu mireasmă-adincă De ţară, de, iubire şi de grai Că de-au rîvnit şi alţii să-l clintească Din dreptul său cu săbii de vrăjmaşi Tot n-a pierit sămînţa românească Şi-a mai rămas un grîu pentru urmaşi. A V

Next