Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)

1976-07-03 / nr. 27

. SgnH ÜH .• „ . iWm, um ?JÜ ■ ■ - Securitatea şi pacea lumii genda politică internaţională a înregisatrat la sfirşitul lunii iunie — 29: 30 — un eveniment cuprofunde semnificaţii pentru mişcarea comunistă şi muncitorească din întreaga lume : Conferinţa partidelor comuniste şi muncitoreşti din Europa. Desfăşurată in capitala Republicii Democrate Germane, Conferinţa, deşi a abordat un număr limitat de probleme, a avut înscrisă pe ordinea de zi o temă de maximă importanţă pentru întregul context internaţional, pentru destinul omenirii . Pentru pace, securitate, colaborare şi progres social in Europa. Aşa cum se subliniază şi in documentul final adoptat de Conferinţă, reprezentanţii celor 29 de partide comuniste şi muncitoreşti şi-au exprimat, şi de această dată, hotărirea fermă „de a desfăşura şi de acum înainte o luptă consecventă pentru realizarea ţelurilor păcii, democraţiei şi progresului social, pe baza liniei politice, elaborată şi adoptată de fiecare partid in deplină autonomie şi independenţă, potrivit condiţiilor social-economice şi politice şi a particularităţilor naţionale ale ţării sale — ceea ce corespunde intereselor generale ale clasei muncitoare, ale maselor populare şi democratice din toate ţările“. Ca şi in alte prilejuri de o asemenea importanţă, şi la Berlin, poziţia României Socialiste in aceste probleme majore pentru întreaga configuraţie a tabloului politic al lumii, a fost exprimată limpede, cu fermitate şi luciditate de secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cuvintarea sa — strălucită prin analiza lucidă, ştiinţifică a actualei conjuncturi politice şi sociale de pe continent, din lumea întreagă — a fost urmărită de participanţii la Conferinţă cu cel mai viu interes. Observând de pe poziţiile cele mai avansate ale materialismului dialectic şi istoric profundele transformări revoluţionare ale lumii contemporane, subliniind că procesul trecerii de la capitalism la socialism se desfăşoară într-un ritm intens,tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat că, deşi victoria socialismului nu mai poate fi împiedicată, resursele orânduirii burgheze, ale imperialismului contemporan, reprezintă încă o forţă de care trebuie ţinut seama. Aşadar, ideea înţelegerii între toate statele, indiferent de orinduirea socială, dezvoltarea colaborării şi întăririi unităţii în sprijinul coexistenţei paşnice se impun ca necesităţi majore ale vieţii politice internaţionale. Luceafărul Continuare în pag. a 2-a Prezentăm în acest număr cadre din filmele inspirate de literatura română. In imagine : Vitoria Lipan in interpretarea Mărgăritei Lozano i ATITUDINI Farmecul vieţii cotidiene e tat cu mai mică sau mai mare perspicacitate, un prozator poate „învăţa“ să scrie. Scrisul poate fi probabil şi el „însuşit“, aşa cum un foarte destoinic şi ambiţios ucenic işi însuţeşte, de pildă, o meserie. Mai greu la început, mai uşor după aceea, şi iată pe ucenicul de ieri ajuns la rindul lui maestru, dind lecţii, învăţînd pe alţii meseria de scriitor. El poate deveni semnatarul unor construcţii romaneşti alcătuite cu abilitate, in stare a trezi interesul cititorului !nai puţin pretenţios, el poate ajunge ceea ce se cheamă autor de romane. O inteligenţă medie poate să-i fie de folos : mînuind cu multă abilitate concepte bine însuşite, el poate satisface apetitul cambovaric al cititorului avid după literatura „de idei“. Ceea ce nu va reuşi niciodată, însă, un astfel de scriitor este să recreeze viaţa aşa cum este ea. Nu este literatura, creaţie, nu sint Tolstoi său Rebreanu in primul rind creatori de lumi, de universuri care işi revendică, pe bună dreptate, o orgolioasă autonomie ? Prozatorul ce se deconspiră singur, renunţind de bună voie la rolul său de atoateştiutor, aşa cum au teoretizat cu multă inteligenţă autorii noului roman, întoarce de fapt spatele literaturii, a ceea ce s-a înţeles întotdeauna prin literatură, automutilare de o covirşitoare tristeţe, un fel de masochism benevol şi absurd. Să nu fim înţeleşi totuşi greşit. Marea literatură „de idei“, a lui Dostoievski de pildă, teoretician genial, nu se realiza printr-o mutilare a vieţii, printr-o „îngheţare“ a acesteia, ci, dimpotrivă, ,rar ,scriitor care să nea Sentimentul de viaţă clocotitoare, năvalnică, totdstăvilită ca marele scriitor rus. Bineînţeles că acest „sentiment al vieţii“ nu este o haină primită de-a gata. Marea obsesie din totdeauna a scriitorului, să nu mintă, să nu falsifice, să nu diformeze pină la necunoaştere, ill întovărăşeşte pe acestai de-a tumpil ulei Cariere dintrecele mai patetice, şv -ntai dramatice, prin neliniştea ce o animă. Dar această dorinţă de a nu se îndepărta de adevăr este in primul rind un dat moral, o problemă de conştiinţă, de cinste personală. Scriitorul cinic, indiferent la adevărul lucrurilor despre care scrie, îşi semnează Singur actul de deces, talentul său, oricit de autentic, de mare, ar fi, se prăbuşeşte ca un castel de nisip. Nu de puţine ori ne-a fost dat să citim cărţi mediocre sau de-a dreptul proaste, ale unor scriitori in al căror talent indiscutabil am crezut, fără să observăm în primul morment că autorul in cauză a ajuns săratele, să dea o operă sub talentul său virtual şi din pricina unor abdicări morale. Din nefericire, sau poate din fericire, pentru că altfel ne am pierde încrederea în literatură, declinul moral al unor scriitori este convergent cu declinul lor de artişti. Şi, dacă ne gîndim bine, nici nu se poate altfel de vreme ce scriitorul este implicat în actul creaţiei cu întreaga sa fiinţă. Se poate face oare literatură fără dragoste ? Fără să iubeşti oamenii, fără să ai sentimentul responsabilităţii faţă de ei ? Se poate ascunde frigiditatea sentimentală, in cazul artistului, in spatele unor fraze frumoase ? Literatura nu se face, după părerea semnatarului acestor rinduri, numai cu orgoliu, ci şi cu umilinţă . A scrie, înseamnă nu numai o „performanţă“, o verificare Sorin Titel Continuare in pag. a 6-a . Sintem chipul vostru in Cetatea de Scaun a lui Mircea Vis frumos în Ţară, Mircea, Doamne-Soare, vino in Cetate, să bem Cer-Cicoare. S-au desprins bejenii grele, Doamne-Tata, şi-a fost jale neagră, Ţara sfîşiată. Au dat foc Cetăţii falsele drapele rău ne-au ars pămintul de amor şi stele. Mircea, Ţepeş, Ştefan, şi Mihai cel Mare aţi nălţat Iubirii cerul beat de floare. V-am chemat in luptă şi-aţi venit mereu, purpură-n steaguri cînd ne-a fost mai greu. O! Voi, Domni ai Noştri! Domni de Vis, de Soare! Sintem Toţi, Coroana ce v-a dat tărie Sintem chipul Vostru —* noua Românie. Ion Bănuţă IN ACEST NUMĂR : • Biografia debuturilor : acad. prof. dr. Iorgu Iordan • Poeme de Ioana Diaconescu, Ion Iuga, George Marin • „Nela doarme şi visează vrăbii” — fragment de roman de Ion Baieşu • Opinii : Metamorfoză şi spirit funambulesc la Fănuş Neagu • Profil : Dan Verona • Fragmente critice : Pictura lui Catargi de Eugen Simion • Cronica, literară de M. Ungheanu • Cartea de debut de Nicolae Ciobanu • Atelier literar • Revista străină.» Parodiie Sport afărul Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România TÎNÂR IN AGORA Bună dimineaţa, pîine e vremea cînd griul miroase a tei sau poate teiul miroase a griu... Miresmele, ca nimfe in nopţile cu cer înalt şi lună, pe trepte de umbră şi răcoare, cutreieră pămintul cu braţe grele, împlinite de rod. Azi noapte, dintr-un vîrf de tei, feţi-frumoşi legănaţi in cumpeni de stele zvoneau peste cîmpii, şi-n somnul cu vise aloamenilor, timpul culesului. Griul, răsunînd precipitat, întors cu faţa spre luna, încremeneşte în culoare. Presimt foşnet de secerători — şi pe pînza miezului de noapte, împurpurată, se iveşte contur de dropii uşoare, înotind prin marea de aur pină la subsuori, cu aripile larg desfăcute. Ochiul gist eşte-n amintire ungher de casă în care un tată pravale măsurile cu griu, iar noi ţopăim ,ca nişte zei-copii prin boabele înfierbîntate — şi tata ne mustra blind, pomenind de somnul griului. Grîu-i' griu, doar bunica spunea altfel, îndemnindu-ne: ziepa. ar fi sudoarea bărbaţilor din nopţile de sinziene,! hpi ne-am fi scăldat în sudoarea bărbaţilor, că să ajungem mari $i puternici. • • * . tr .Revăd zeii. aceia mărunţi şi rnă gîndesc la tmilioanele de copii ai pămintului; meu... care se vor scălda în, aceste zile- în. surdo^rpa. bărbaților, apropiind clipa cînd umerii. Lor...' astăzi, încă. fragezi, vor purta povară dulce a neobositei' fertilități. Căci nu este griul frate cu omul? "E 'doar oputere1 că bobul de griu închide în sine efigie de truditor? Ce plantă mai înfrăţeşte? Şi doar lăstăriş avem destui... Noaptea s-au zbătut în geam ciocîrliile. Feţii,frumoşi au jurat şi s-au închis apoi în tei. Copacii îşi risipesc somnul dintre încheieturile braţelor. Din răcoairea cîmpiei se desprinde om, 'călcînd rar şi apăsat. Din cînd în cînd se opreşte' locului, loveşte cu călcîiul pămintul, aşteptînd răspuns la o poartă numai lui' cunoscută. ■ •• * Apoi, soarele. Griul, încremenit în ,(culoarea lunii, a ultimei nopţi cu, nimfe,şiizvoar,tlimpezi, se împlinește definitiv sub spade lunginoase, pregătit pentru marea debarcare. I cuvine, acestui adevărat prieten, o vorbă, spusă cu sufletul: — Bună seara, griu. Bună dichineaţa, pîine. Ion Andreiță wasamammmmm Critica şi viaţa oare mărturisirile lui E. Lovinescu despre sine, făcute fie la modul biografiei pure, fie la acela al epicii autobiografice, romanţate, vorbesc despre o psihologie integral, deficitară. Peisajul său sufletesc îi apare în repetate rînduri în negativ, lipsit de varietate, de accidente şi de „evenimente“. Firea ei este închisă, şi retractată, încercată veşnic de sentimentul labilităţii şi al zădărniciei, incapabilă de expansiune şi de trăire în actualitate. Inapetenţa sa la concret este rarisimă, fondată fiind pe insuficienţa voinţei şi pe neputinţa de a înfrunta în vreun fel realitatea. Dezabuzat, sceptic, epuizat şi indiferent, singuratic şi fără pasiuni, în afara, bineînţeles, a celei literare, omul se înfăţişează în liniile structurii lui spirituale sub o carapace de crustaceu. Fapt revelatoriu, în momentele cînd îşi face apariţia, mai cu seamă verile, în casa părintească de la Fălticeni, în jurul său se aşterne o zonă impenetrabilă de linişte şi nemişcare, totul încremenind subit, ca sub suflarea unui vînt îngheţat : „alunga viaţa“. In vremea studiilor de la Paris este poreclit „domnul Oblomov“, datorită aerului său bătător la ochi de „indolenţă visătoare şi obosită“. In fine, pentru a nu mai lungi exemplele, îndeajuns de cunoscute, scriindu-şi romanele, criticul nu face alta decit să portretizeze, sub diferite ipostaze, un singur erou de fapt, construit, şi acesta, pe temeiul inadaptării şi al pasivităţii de reacţie. Dar, din această structură apatică, predispusă eşecului şi sterilităţii, leneviei şi contemplaţiei fără obiect, au ieşit la iveală, cum bine se ştie, resurse nebănuite, impresionante, de voluntarism şi energie practică, punînd în uimire cu desfăşurarea lor aplicată chiar pe cel, care le constata.. .pri-mul, incongruenţa izbitoare cu fundamentul personalităţii sale. ..Ne clădim destinul pe care îl dorim şi-l merităm...“, scria Lovinescu în amurgul vieţii şi al carierei lui. Or, felul cum şi-a construit destinulde excepţie pe carei-l cunoaştem şi imaginea care ne impune,în ciuda tuturor adversităţilor intime sau dinafară, rămîne. Intr-adevăr, un fapt singular şi un motiv în plus de meditaţie. Privită sub aspectele ei multiple, activitatea lui E. Lovinescu este exact opusă sentimentului, teribil în răspicarea lui, al alungării vieţii din jurul său. Dimpotrivă, criticul concentrează şi perpetuează viaţa cu care vine cel mai adesea în contact, aceea care i se impune ca un resort existenţial : viaţa cărţilor şi viaţa din cărţi. Din acest motiv, pe oricare din operele criticului se poate întreprinde această demonstraţie tentantă prin perspectivele pe care le deschide, a afirmării din substraturile cele mai adinei ale spiritului lovinescian a unui impuls tensionat de cuprindere a existenţei şi a manifestărilor ei diverse, de orientare spre real în sensul cel mai larg, impuls cu atît mai patetic şi mai îmbietor descifrării în formele în care se manifestă cu cit contrazice predispoziţiile şi gusturile originare ale omului Lovinescu. Citită astfel, dincolo de criteriile estetice la care inevitabil trebuia să se supună, dincolo de participarea teoretică, afişată a criticului, dincolo de opţiunile lui partizane, dincolo de laturile polemice, de îngustimile, de rezervele şi de judecăţile amendate de trecerea timpului, citită, în primul rînd, aşa cum şi-a dorit-o Lovinescu, — ca o carte de „constatări clare şi concluzii sigure“, scrisă după încetarea luptelor şi dintr-o perspectivă domolită —, Istoria literaturii române contemporane (1900—1937) constituie, negreşit, o pledoarie pentru literatura care păstrează şi pune totodată în relief trăsăturile vieţii, pentru, literatura care-şi conservă legăturile cu sursele adevărului şi ale firescului, cu realitatea existenţei şi cu problemele complexe ale acesteia. Este vorba, mai întîi de implicarea lui Lovinescu, mai vizibilă şi mai vibrantă decât la oricare alt critic din epocă, în literatura contemporană lui, în literatura momentului, dar şi în aceea viitoare, care se construieşte în timp, implicare ce contrazice de la sine inapetenţa declarată a omului pentru faptele actualităţii. Este vorba, în acelaşi timp, de însăşi viziunea din care abordează peisajul literaturii moderne, şi care, aici, cu toată privirea de sus, suverană şi intrucîtva împăcată a criticului, nu-şi dezminte nici un moment latura vie, frămintarea, prefacerea, efervescenţa, aidoma lucrurilor care se nasc şi luptă să trăiască. Imaginea oferită de Lovinescu acestui peisaj literar, deşi înlătură o bună parte din asperităţi şi din atitudinile controversate, este o imagine esenţial dinamică. Literatura se caută pe sine, se diferenţiază şi se singularizează, îşi intrezăreşte şi îşi valorizează porţiunile viabile la capătul unui efort constant şi patetic. Această tensiune spre realizare, spre individualitate cu însemnele ei inconfundabile, această aspiraţie fundamentală şi chinuitoare uneori spre găsirea notei personale pe care Lovinescu le urmăreşte în împlinirile sau în absenţele lor la fiecare creaţie pe care o cercetează reprezintă, nu mai puţin, însuşiri din care-i emană energia existenţei autentice şi complexitatea realităţii. Diferenţierea valorilor este o operaţie pe care mai înainte de a o propune estetica o propune viaţa însăşi, în demersurile ei perpetui de singulari- Dan Cristea Continuare in pag. a 6-a . JURNAL DE POET Sărbătoarea luminii lui Ştefan Luchian au împlinit in iunie şaizeci de ani de la moartea lui Luchian, moldovean din Ţara de sus din satul Ştefăneşti nu departe de Ipoteştii lui Eminescu şi Liceni lui Enescu. A trăit patruzeci şi opt de ani sfirşindu-se in urma unei paralizii ce s-a întins peste mai mulţi ani ai vieţii lui eroice ca şi a lui Eminescu sau Bălcescu care a lăsat neamului nostru una dintre cele mai cutremurătoare mărturii, cea a biruinţa luminii şi armoniei cosmice, chiar dacă viaţa personală sau epoca istorică in care a vieţuit nu l-au slujit întru totul in vederea acestei împliniri. Citind puţina sa corespondentă sau mărturiile loan Alexandru Continuare în pag. a 6-a ancheta «Luceafărului» ntermttssum română $ filmul roblema statutului ecranizărilor a fost intot- deauna — şi peste tot — o preocupare esenţială in constituirea şi evoluţia unei cinematografii. In cazul nostru, mai ales, în care industria cinematografică şi arta filmului şi-au găsit mijloacele abia după anul 1944, era firesc apelul substanţial la o tradiţie culturală considerată cum era cea a literaturii. Problemele teoretice legate de o asemenea întreprindere au fost şi rămân numeroase, discuţiile în jurul calificării sau validării unui limbaj specific filmic, fiind practic inepuizabile. In ce măsură cinematografia noastră s-a apropiat de valorile literaturii naţionale ? In ce măsură şi in ce direcţie filmul românesc trebuie să se inspire azi din literatura noastră ? Cîţiva scriitori, critici şi regizori de film au răspuns întrebărilor cu care încercăm să sistematizăm într-un spaţiu minim aspecte teoretice şi aplicate ale relaţiei film-literatură : 1. Care este relaţia ce s-a stabilit pină acum între literatura română şi cinematografia română, din perspectiva unei şcoli naţionale de film ? 2. Care ar fi operele literare ecranizabile care ar răspunde astăzi nevoii de actualitate şi actualizare ? IN PAGINA 8 : O. S. Crohmălniceanu, Dan Piţa, Platon Pardău, Călin Caliman, Mircea Danieliuc, Al. I. Ştefânescu răspund la ancheta noastră „Literatura şi filmul” Fatalitatea unei idei . Cinematografia noastră nu face excepţie de la regula generală. Ca în toate celelalte cinematografii nu se poate vorbi de un raport direct proporţional între valoarealucrării literare şi valoarea filmului inspirat. Dovada : experienţele cele mai dezamăgitoare rămin tentativele din jurul operelor lui Caragiale şi Sadoveanu. în afara oricărui fatalism trebuie să recunoaştem că aceste nereuşite erau pină la un punct previzibile. O ecranizare nu este o traducere din limba literară în limba cinematografică, ci o re-creare a unui univers. Cu cit personalitatea literară este mai puternică şi mai originală ,cu atît şansele găsirii unui corespondent cinematografic se micşorează. Thomas Mann sau Lampedusa trebuie să întîlnească pe Visconti ca să apară Moarte la Veneţia sau Ghepardul. Caragialele literaturii îl aşteaptă pe Caragialele filmului. In schimb, se ştie, marile opere cinematografice, de pildă, marile opere ale neorealismului (Hoţii de biciclete, Senso), au pornit de la lucrări literare modeste. Se poate extrage de aici concluzia că marii scriitori rămin quasi-inabordabili şi că filmul trebuie să se adreseze literaturii de calibru mic şi mijlociu, iar — dacă se poate — niciunui fel de literatură, ea, cinematografia avînd datoria să-şi descopere surse de inspiraţie proprii, care s-o ţină cit mai aproape de specificul unei arte care construieşte, cu imagini, iar nu cu vorbe, scenariul fiind, cum zicea Passolini, „o structură care vrea să devină o altă structură“ ? Răspunsul este după părerea mea o problemă de context larg, cultural şi spiritual. Pe vremea Ciinelui andaluz avangarda cinematografică inova in direcţia unuicinematograf ..p.ur“, respingind literatura. (naraţiunea, „caracterele“, .dialogul). Alergia in faţa atot ceea, ce venea din, galaxia Gutemberg exprima insă nu o oroare în general’ faţă de cuvînt, ci oroarea faţă de comerţul cu story pe care îl, întreprindea Holly- Ecaterina Oproiu Continuare in pag. a 3-a Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Istorie şi aspiraţie eminesciană An timpului războiului daco-roman, descris în poemul Memento mori, paralel bătăliei de pe pămînt, are loc in cer lupta dintre divinităţile dace şi cele romane, în frunte cu Zamolxis şi, respectiv, cu Jupiter. Pină aici totul pare normal, chiar şi faptul că zeul dac participă la bătălie într-un car de luptă, asemenea unui erou homeric, ţinind seama de suflul de epopee care străbate fragmentul. . Dar, în mod paradoxal, Eminescu îl arată pe Zamolxis „răsturnat în car cu rune“ Aici Eminescu introduce un element de mitologie nordică în lumea dacică. Iată şi alte exemple similare : Decebal se află la masa lui Odin in Valhala (Odin şi poetul) ; zeii daci înfrînţi de cei romani se retrag în adîncurile mării, deci tot în imperiul lui Odin (Memento mori, Dacia) ; Sermisegetuza are „turnuri gote“ (ibidem) etc. Cum se vede, Eminescu corelează domenii care din punct de vedere istoric sunt incompatibile. G. Călinescu în Opera lui Mihai Eminescu, ocupîndu-se de această problemă, conchide : „Introducerea lui Zamolxe în Valhala nu va fi la poet numai fantezie literară, deoarece filologul german Jacob Grimm, citat adesea de Hasdeu şi Odobescu, o susţinuse, identificând pe geţi cu goţii“ (vol. I, p. 412). Identificarea la care se referea Călinescu datează din antichitatea tîrzie, cînd istoricul Iordanes redactează lucrarea Getica, în realitate o istorie a goţilor, identificare pe care în secolul trecut Jacob Grimmint -o cercase să o fundamenteze ştiinţific. Explicaţia dată de Călinescu este seducătoare, dar lectura atentă a versurilor o relevă inexactă, deoarece găsim şi alte inadvertenţe în Dacia eminesciană, care nu mai pot fi explicate prin teoria lui Jacob Grimm, cum ar fi, de pildă, prezenţa unor elemente orientale . Dochia se plimbă pe ape intr-o barcă construită din „lemn de cedru“ (Memento mori) ; printre copacii specifici florei romaneşti (stejari, brazi etc.) apar în Dacia „portocalie (Mureşanu, 1876) ; cum o teorie a identităţii dintre geţi şi orientali nu a existat, concluzia lui Călinescu nu poate fi acceptată. Şi dacă Dacia eminesciană ar constitui o excepţie, încă ar mai fi ceva Dar şi în Orient găsim, printre altele, elemente nordice ; astfel, în variantele poemului Egiptul se spune că magul : „Semnul sfint îl zugrăveşte argintat de mindre rune .. .."- In aceeaşi ordine de idei e de notat, faptul că Şeherezada apare în mod ciudat „regina Indiei“ (ulme alegorice) ; dar cum povestitoarea basmelor spuse de-a lungul celor 1001 de nopţi este la Eminescu simbolul înţelepciunii orientale, rezultă că Orientul este pentru poet o entitate spirituală pe deasupra graniţelor şi realităţilor istorice, în mod similar se explică inadvertenţele dacice. Eminescu a zugrăvit nu Dacia reală, ci o Dacie artificială unde proiectează propria sa imagine a unui univers geografic şi spiritual ideal Cînd Dionis ajunge pe lună, el se află in mijlocul unei naturi care pină in cele mai mici amănunte se aseamănă cu cea din Dacia (chiar şi barca de cedru se găseşte in spaţiu selenar). Dar, aşa cum a demonstrat G Călinescu. Aluna Gh. Ceauşescu Continuare in pag. a 6-a