Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)

1976-07-03 / nr. 27

3 IULIE 1976 i vitrina Cronicile medievale ale României, vol. IX. Apărut la Editura Academiei Republicii Socialiste România și sub egida Institutului de istorie „Nicolae Iorga“, în îngrijirea reputatului cercetător Dan Simonescu, volumul, de un mare interes documentar, cuprinde cronica oficială a domnitorului moldovean Grigore Ghica al II-lea. „Arhiva“, organul Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, indice bibliografic întocmit în cadrul serviciului bibliografic al Bibliotecii centrale universitare „M. Eminescu“ din Iaşi de Georgeta Oniscu. Lucrarea are în vedere ambele serii ale „Arhivei“, cea din 1889—1916 şi cea din 1921-1940. Cartea străină veche (1473 — 1700) în Biblioteca „V. A. Ureche" din Galaţi. Un util catalog întocmit de N. Oprea, I. Mărunţelu, Sorin Codreanu şi Florica Carapacea. SONIA LARIAN : „Biblioteca fantastică“, editura „Cartea Românească“, 1976. Autoarea revine în atenţia micilor cititori — şi nu numai a acestora ! — cu o scriere in proză de amploare, al cărei revelator fond fabulistic este inspirat de bogatul tezaur naţional şi universal al literaturii de acest gen. Pasărea de foc, antologie literară, apărută, într-o aleasă ţinută grafică, la Hunedoara cu prilejul împlinirii a 20 de ani de activitate a cenaclului „Flacăra“ din localitate, întocmită de Iv Martinovici şi Neculai Chirica, antologia se deschide cu un cald cuvînt introductiv semnat de poetul Virgil Teodorescu. MARIN CONSTANTIN : „Mierea pămintului", Versuri, editura „Ion Creangă“, 1976. Cartea de debut a tînărului poet, premiat al revistei „Luceafărul" în anul 1975, este însoţită de o prezentare al cărei autor este Tiberiu Utan C artea lui Dan Horia Mazilu atrage din capul locului prin tema ei : Barocul in literatura română din secolul al XVII-lea. Se poate vorbi despre un baroc al literaturii române ? Urmează să ne-o dovedească studiul lui Dan Horia Mazilu, care nu este chiar atit de singular pe cit pare la prima vedere în temerara lui acţiune. Cercetările care privesc literatura română şi personalităţile ei din noi unghiuri de vedere, unele surprinzătoare, s-au înmulţit. Ov. S. Crohmălniceanu a dedicat un studiu expresionismului din literatura română modernă, Manuela Tănăsescu a analizat barochismul istoriei hieroglifice, D. Veliciu şi Valeriu Cristea revizuiesc portretele psihologice şi biografia cronicarilor Miron Costin şi respectiv Ion Neculce. Scriitorii români, literatura română sunt adesea aşezaţi in relaţii cu totul noi, nebănuite altădată. Cartea lui Dan Horia Mazilu face parte dintr-o suită de cercetări pornită să adîncească şi să schimbe chiar configuraţia opiniilor pe care le deţineam pînă acum asupra literaturii noastre mai vechi. Secolul al XVII-lea a atras pe mulţi cercetători şi asupra personalităţilor literare şi culturale care-l ornează, s-a scris mult şi înnoitor. Despre Miron Costin, de exemplu, s-a produs o bogată şi nouă bibliografie de natură să modifice cîteva din opiniile bine instalate asupra cronicarului. Dosoftei este un alt scriitor care a reţinut atenţia pasionată a fidelilor acestui secol, după cum în imediata lor vecinătate se situează atit temporal cit şi ca interes literar Dimitrie Cantemir. Dan Horia Mazilu pleacă de la mai toate aceste cercetări pe care le citează scrupulos in studiul lui pentru a ajunge la o concluzie încă neformulată în termenii propuşi de el. Deşi barocul este o formulă artistică tipic occidentală, autorul consideră că pentru veacul al XVII-lea barocul este o formulă specifică şi literaturii române şi că el a pătruns în ţările româneşti prin diferite filiere găsind, datorită condiţiilor specifice de dezvoltare ale poporului român, un teren propice de dezvoltare. Cercetătorul urmăreşte atit condiţiile care au facilitat infiltrarea barochismului în literatura română cît şi manifestarea tipic literară a acestuia în lucrările importante ale secolului al XVII-lea. Despre trăsăturile baroce ale literaturii unor scriitori români s-a mai vorbit. Dan Horia Mazilu colecţionează aceste observaţii, face altele, noi, şi mai ales precizează o cale de puternică pătrundere a barochismului în ţările româneşti. Identificarea trăsăturilor baroce în diverse lucrări şi opere literare ar fi fost insuficiente dacă autorul cercetării n-ar fi urmărit şi filiaţia motivelor, căile de acces ale .curentu l Dan Horia Mazilu: „Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea“ lui baroc asupra literaţilor români ai vremii. Este poate meritul cel mai de seamă al cercetării întreprinse această apăsare pe latura condiţiilor care au permis o manifestare literară barocă la noi. Barocul literar românesc este legat după cele ce ne spune autorul nu numai de o relaţie cu lumea catolică, a slavilor de sud pentru Ţara Românească şi prin ei cu Italia, a polonezilor şi ucrainienilor din aria catolicismului şi prin ei cu Apusul, ci şi interesul şi chiar simpatia pentru catolicism. Contactul clericilor români, al fiilor boierilor plecaţi la studii cu lumea catolică a avut ca urmare nu un împrumut religios, o schimbare de confesiune, ci o înrîurire spirituală şi literară. Exemplul cel mai ilustrativ este traducerea de către Dosoftei a psaltirii în versuri care are cunoscute modele în literatura polonă unde curentul baroc era puternic, una din consecinţele lui cele mai caracteristice fiind tocmai seria de traduceri în versuri a psaltirii. Autorul studiului se întemeiază în demonstraţia sa pe mai mulţi scriitori. Primul este Udrişte Năsturel în care el vede un precursor al barochismului, în versurile acestuia sunt recunoscute forme tipice de manifestare a barochismului. Cultura deosebită a lui Urdişte Năsturel făcea din el, de altfel, un spirit european capabil deci să cunoască la sursă mişcarea literelor europene. Primul capitol din secţiunea dedicată lui Udrişte Năsturel e intitulat Un spirit european. Cu mai multă sistemă în expunere Dan Horia Mazilu ar fi putut urmări la toţi scriitorii pe care se bizuie demonstraţia sa acest „spirit european". O trăsătură de excepţie a personalităţilor de comportament literar baroc la noi a fost „europenismul" lor literar, altfel spus, sincronizarea lor cu mişcarea literară occidentală. Spirite europene sunt atit Petru Maior cît şi Ion Budai Deleanu, Dosoftei şi Dimitrie Cantemir, Varlaam şi Miron Costin citaţi în Barocul in literatura română. Existenţa lui explică în cea mai mare măsură existenţa barochismului. Trăsătură a literaturii europene a vremii, ea nu putea fi absentă la intelectualii şi scriitorii la curent cu cele mai importante cuceriri literare ale timpului. Udrişte Năsturel este considerat precursor mai ales pentru stihurile sale la stemă, specie bogat reprezentată în barocul literar european interesat de embleme şi de explicarea lor în limbaj manierist. Un capitol întreg este dedicat autorilor de stihuri la stema ţării pentru care Udrişte Năsturel fusese un precursor. Intr-adevăr producţia lor rămîne semnificativă şi este un indiscutabil reflex literar al barocului. Tipic pentru baroc i se pare lgi Dan Horia Mazilu şi Răspunsul împotriva Catihizmului calvinesc scris de Varlaam în comparaţie cu produsele polemice ale literaturii ucrainiene baroce. Dan Horia Mazilu acordă o însemnătate aparte în analiza barocului românesc contactului pe care românii l-au avut cu cultura polonă şi cu sfera de influenţă a acestei culturi. Miron Costin este cel care trăieşte în tinereţe atmosfera culturală poloneză şi în opera căruia Dan Horia Mazilu găseşte exemplele cele mai elocvente ale barocului literar românesc. Viaţa lumii dezvoltă un motiv caracteristic baroc, „fortuna labilis". Poema polonă aminteşte de poemele istorice de largă circulaţie in literatura polonă a barochismului, reminiscenţele mitologice sunt şi ele dovada aceleiaşi situări literare, după cum şi condiţia subliniată a bietului om sub vremi este tot o caracteristică de seamă a literaturii baroce. Miron Costin sau neliniştea aparentului echisi^M^este capitolul cel mai convingător al demonstraţiei întreprinse de Dan Horia Mazilu. La fel de important dar mai puţin întins este cel închinat lui Dosoftei intre poezie şi rugă in care decuparea elementelor baroce este făcută la fel de convingător. Deşi autorul este excesiv de prudent în afirmaţiile sale şi se înarmează cu o mulţime de citate doveditoare, ţinînd parcă tot timpul să spună că ceea ce scrie s-a mai spus şi nu este de o noutate evidentă, scrierea lui este una polemică. Ea face parte, cum am mai spus, dintr-o serie de cercetări şi studii privind literatura română veche, care prin unghiul de abordare folosit, devin implicit polemice. Mai toate studiile noi despre literatura secolului al XVII-lea ne-au arătat cît de convulsionată de dureri ascunse este această literatură, cît de vie este, de fapt, în pofida unei credinţe comode că ne aflăm în faţa unei literaturi moarte atit în litera cît şi în spiritul ei. Excavaţia noilor studii priveşte de multe ori condiţiile in care s-au produs anume opere, condiţii care la rîndu-le pun în lumină opera. Evident, cîştigul cel mai mare îl au şi scriitorii cei mai proeminenţi ai secolului. Scrierile lui Miron Costin şi ale lui Dosoftei se explică astfel mult mai bine, majestatea lor interioară capătă o explicaţie şi o justificare adîncă. Se poate spune fără teama de a greşi că aceste studii, şi între ele şi cel al lui Dan Horia Mazilu, ne-au restituit într-o lumină nouă cel puţin doi scriitori de primă mărime ai literaturii române, Miron Costin şi Dosoftei, şi că ceea ce era mai înainte abia bănuit, măreţia lor, se dezvăluie astăzi în toată amploarea ei. Interesul unor astfel de studii cum este Barocul in literatura română din secolul al XVII-lea este şi altul. Ele prezintă literatura română ca pe un fenomen integrat culturii europene, reacţionînd prompt la schimbările ce se produc în sensibilitatea şi mentalitatea Europei, cu alte cuvinte ele ne dezvăluie sincronismul profund al evoluţiei literaturii române în formele-i specifice. Cind cutare critic ne arată că e necesar să ne sincronizăm e bine să avem la îndemînă documentele mai vechii şi fireştii noastre integrări în fluxul culturii europene. Sincronismul nu-i o descoperire de program cum a părut multora ci o realitate organică a literaturii române. Astfel de studii care arată rădăcinile adinei ale evoluţiei noastre literare sunt de natură să tempereze şi excesele celor care din entuziasm sau grabă cred, fie că literatura română începe cu simbolismul, fie cu „Sburatorul", fie cu generaţia anilor '60 sau a nu ştim cărei promoţii de poeţi lansaţi de o revistă sau de o editură. M. Unigheanu cronica literara si im I *-ais ic « f cartea de pletmt III. Celălalt volum de poezii ce a reţinut atenţia editurii „Junimea“, cu prilejul concursului său de debut, se intitulează Prin departe şi aproape — să recunoaştem, o formulare nu tocmai fericită ! — şi aparţine lui Dumitru Ţiganiuc, autor nu întrutotul necunoscut dată fiind prezenţa sa sporadică în revistele literare. Poemele lui Dumitru Ţiganiuc poartă mai peste tot pecetea lucrului îndelung gîndit, atent şi cu un deplin simţ al autocontrolului elaborat. Aproape fiecare piesă a volumului dă impresia că a fost scrisă doar atunci cind autorul, obiectivîndu-se, în ce-l priveşte, nu mai avea nici o îndoială că totul era definitiv pus la punct. In felul acesta poeziile lui Dumitru Ţiganiuc, compoziţional, sunt aproape fără cusur. De pildă, dorind a produce o parafrază mitic-fabulistică precum Cuvintele-n arcă, poetul spune ce are de spus cursiv, sigur de el, fără crispări, încredinţat fiind că prin aceasta efectul urmărit la treapta reflecţiei lirice nu are cum să-i scape : „Pe drumul dintre rimă şi pasăre / Noe se plimbă cu miinile-n buzunare, din brîu şi-a înfipt o pană de giscă / ca pe un cuţit spre măruntaie proprii, / însă nu ne uimesc la el decât dinţii / după care cuvintele dorm ca-ntr-o cuşcă / şi prestanţa cu care păşeşte desculţ / ca orice urs scăpat printr-o minune / de gloria circului. / Noe, poetule, te-nclini nefiresc / spre dimineaţă, spre case, spre frunze, / spre pliscurile ca nişte schije roşii / ale cocoarelor cu gînduri confuze, / e nefirească întreaga ta precauţie, / curînd se lasă noapte şi mii de suflete vor veni / lingă palmele tale înmănuşate cu hrană / şi s-ar putea vreo panteră să-ţi rupă degetul, / şi cuvintele or să fulgere şi-or să geamă, / şi cum îţi vei mai potoli arta, / balansată-ntre rimă şi soare / cind vorbele tale se luptă cu fiarele / şi cade cite o fiară, dar şi cuvîntul moare Se observă insă că „parabola“, deşi antrenantă ca structură epică, e prea la rece condusă şi, la urrmaurmei, cam adusă din condei, ceea ce face cu neputinţă deplina ei dizolvare intr-o ardere a gindurilor şi a simţămintelor revelatoare, în aşa fel incit implicarea eului poetic să fie întrutotul convingătoare. Vădit aplecat spre poezia de tip „obiectiv“, aşadar, problema care se pune şi in cazul lui Dumitru Ţiganiuc este aceea a asumării temelor ce îl solicită, în sensul trecerii acestora de la condiţia de „bun comun“ la condiţia de element ideal autobiografic. Fireşte că o atare însuşire nu se dobîndeşte numai prin exerciţiul poetic. Totuşi dacă îţi este dăruită de la natură ea poate fi comunicată şi prin intermediul unei poezii „de atelier“. Iată de ce credem că şansa cea mai sigură ce i se oferă lui Dumitru Ţiganiuc constă în „repovestirea“ acelor teme care, neîndoielnic, se înscriu in albia propriei biografii lirice *. „Aşezaţi-vă mai bine-mi spune / vizitiul şi-mi îndeasă finul spre picioare, / uscata iarbă, foşneşte şi se rupe, / m-apasă şuba şi zăpada doare. /I Peste genunchi iarba curată s-a întins, / a pătruns în pantof muşeţel ofilit, / ciulini şi păpădii de cot mă string / şi busuiocul ţipă în fularul lung şi ardea pînă la os pe umărul meu sting“ etc. (Cuvînt de iarnă). Aşteptăm deci ca pe viitor ruralismul de extracţie nord-moldovenească al poeziei lui Dumitru Ţiganiuc să deţină o pondere mult mai mare decit în prima sa carte. IV. O proză caracteristică prin ritmul ei alert, de scenariu cinematografic, în maniera lui Constantin Stoiciu, Mircea Radu Iacoban sau Horia Pătraşcu, cultivă Constantin Munteanu în scurtul său roman daruri de cretă.** Ceea ce reţine de indată atenţia parcurgind paginile acestei scrieri este naturaleţea reportericească a faptelor şi a oamenilor. Fără a-şi spune cu toată gravitatea problema unei proze scrise cu responsabilitate profesională, Constantin Munteanu nu doreşte altceva decât să dea la iveală un roman „ca în viaţă“. El este încredinţat că Ceea ce a văzut (şi, probabil,, ceea ce el însuşi a înfăptuit) este atit de real incit , relatînd totul ca atare nu poate să nu stirnească interesul cititorului. Adevărul e că darurile de cretă este o carte antrenantă la lectură tocmai datorită concreteţii ei de autentic reportaj. Trebuie să spunem că autori mult mai pretenţioşi, cu romanele lor despre uzină sau despre şantier, nu pot concura nici pe departe cu acest tînăr prozator, sincer şi candid pînă la uitare de sine atunci cind relatează anumite procese şi fenomene chimice, cind redă un dialog dintre un director de întreprindere industrială şi subalternii săi, cind descrie un agregat, cind ne prezintă o muncitoare la locul ei de lucru etc. In ceea ,ce priveşte personajele, e lesne de înţeles că individualitatea lor se defineşte în raport direct cu integrarea lor în materia reportericească a cărţii. Calitatea lor de oameni ai uzinei este dezvăluită, intr-adevăr, cu pregnanţă. Personaje precum inginerii chimişti Vlad şi Murariu, operatoarea Silvia, şefa de serviciu Matei şi alţii se impun ca prezenţe umane vii, integrate unui mediu pe deplin conturat în datele lui sociale. Dar Constantin Munteanu, cum este şi de aşteptat, nu se limitează doar la obţinerea unor imagini realist-documentare, de natură reportericească. Intenţia sa este de a problematiza din perspectivă moral-individuală tema cărţii, în sensul de a conferi personajelor destine româneşti de sine stătătoare. In această direcţie atenţia autorului este reţinută mai ales de inginerii Vlad şi Murariu. Din nefericire, posibilităţile lui Constantin Munteanu în materie de analiză psihologică sunt destul de reduse. Puterea sa de reflecţie, artisticeşte vorbind, se lasă încă aşteptată. Victimă a unei viziuni instinctiv pragmatice asupra existenţei, autorul nu are acces la ceea ce numim fiinţa interioară a eroilor. Problematica morală a acestora, în accepţia profundă a cuvintului, de fapt, nu este relevată, ea fiind aplatizată prin apel la stări de momentană şi patetică suferinţă sufletească. Reprezentarea eroului şi prin ceea ce el este ca fiinţă umană în sine —, adică tipologic, în ipostaza de posibil personaj românesc —, iată exigenţa a cărei satisfaceri nu poate fi ocolită nici de o proză caracteristică prin realismul ei documentar cum este aceea scrisă de Constantin Munteanu. Nicolae Ciobanu *) Dumitru Ţiganiuc : Prin departe și aproape, versuri, editura „Junimea“, 1976 ; **) Constantin Munteanu : Zaruri de cretă, roman, idem. P.S. Juriul care a decis asupra cîștigătorilor concursului de debut al editurii „Junimea" a avut următoarea componenţă : Const. Ciopraga, preşedinte, Dumitru Ignea, Nicolae Barbu, Alexandru Călinescu, Leonida Maniu, membri. I .:A,; Concursul editurii Junimea (II) ' t y v| ... .S ZMliffl 8ICSHA m ■'Rin do’ARti: î 4 Si-A PRO ATT iţti. Un pseudo-roman poliţist Accident, crimă sau sinucidere ? Iată întrebările la care trebuie să răspundă ancheta condusă de colonelul Marius Vlad, în cazul morţii violente a lui Iosif Beroniade zis Samsarul. Aşadar, mereu repetata, dar mereu captivanta formulă a romanului poliţist — gen în care autorul nu este nicidecum un începător — stă la originea noii cărţi semnate de C. Bărbuceanu. Investigaţiile vor sfirşi, firesc, cu demascarea făptaşului iar drumul pînă aici constituie unul din punctele de atracţie ale naraţiunii, care, fără să eţicele2fel-brin'i'îftgeniozitate s?a!ft* soluţiilor, este construită cu abilitate. Divulgarea numelui asasinului ar diminua interesul lecturii, dar nu •' l-ar anula cu totul. Aici se află, probabil, explicaţia tipăririi acestui volum în afara colecţiilor consacrate literaturii poliţiste. Să mă explic. Amatorilor de senzaţii tari şi de răsturnări de situaţie spectaculoase cartea lui C. Bărbuceanu le va oferi prea puţine motive de satisfacţie. Ancheta este statică, fiind compusă din lungi interogatorii şi lămuritoare întoarceri în trecutul personajelor. Regulile genului cer ca bănuiala să planeze asupra unui număr cît mai mare de personaje pentru ca alegerea vinovatului să '.feer'ert;mai dificilă. „Samsarul“ res$*Rifâ~JriegWăţţlg în ace]3ist“.'..timp, o • încalcă. Toți 'cei care locuiesc , in fosta casă ,a' lui Tache- Rugină ar fi avut motive să-i dorească moartea odiosului Beroniade. Colonelul Vlad dezvăluie posibilele mobiluri şi verifică trăinicia alibiurilor, pătrunziid cu fineţe în intimitatea relaţiilor dintre cei ce au locuit împreună cu Samsarul. In mod vizibil, accentul romanului cade acum pe studiul caracterelor, iar intriga poliţistă — fără să fie abandonată — trece pe planul al doilea. Autorul se dovedeşte un bun observator al mediului investigat şi aici cele mai bune pagini ale cărţii. Reacţiile şi limbajul personajelor se aşează pe acestea într-o ierarhie morală care reuşeşte să evite, prin nuanţare, opoziţia facilă dintre răi şi buni. Intenţia de a face roman social este limpede, iar materialul pentru reuşita unei astfel de întreprinderi există în carte. Autorul se opreşte însă la jumătatea drumului. Ceeace ii împiedică este însăşi formula poliţistă aleasă, care nu oferă alternative. Demascarea vinovatului (motivaţia crimei este inconsistentă în finela cărţii, neconvingător) oferă deznodămîntul normal al anchetei, dar lasă în stadiul de schiţă cîteva personaje (Roza Mărgărit și chiar defunctul Beroniade se detașează dintre acestea în stare să joace roluri mai importante, decit cele oferite ■ aici- ; m .» 'Măa tai î Valentin F. Mihăescu ■■ ------------ . ■ •-• r t) -a r.? it *) O... Bărbuceanu „Samshrui“, Ed. „Cartea Românească“, 1976. *• c.Barbucaanu ca«*» «mim»«.* Poezia şoptită In linia volumelor sale anterioare. Vasile Zamfir se afirmă şi de astă dată ca o structură poetică de o sensibilitate fragilă, căutînd un spaţiu fără asperităţi, un spaţiu al „cîntecului“ şi al visării odihnitoare : „Aud foşnind în noapte ierburi ude / şi-atunci mă legăn pasăre şi om / în vara unei insule bermude / cu iarbă verde, naltă şi un pom / cu păsări colorate, multe-n mine / şi cu simţiri ce-ncep a-mi fi streine, / trezeşte ca din marele meu somn //. Ori sunt izvor şi curg prin voi stelare, / ducînd la vale-un sîmbure-n cîntare, / şi-s plin de albii vechi şi sunătoare, / la care se adapă căpriori / şi de pe boturi ca nişte flori / le picură iar apa înapoi / şi picăturile-s de aburi moi“. (Moştenire). De aceea nu este de mirare că urmărind atingerea unei stări de echilibru, de armonie, de împăcare cu sine şi cu elementele Înconjurătoare, poetul se opreşte deseori asupra unei specii lirice clasice, şi anume pastelul. Este un simţămînt aproape coşbucian al naturii, aşa cum apare spre exemplu intr-un pastel precum Amur* ce ne aminteşte de cunoscuta Seara a poetului ardelean, nu numai tematic, dar şi ca tehnică a gradării tabloului : „Lumina scade-ncet... Se estompează / contururile , valuri mari şi sure / curg foşnitoare iar dinspre pădure /. Ca o săgeată-a mai ţîşnit o rază. // în frunze, lin porneşte-nfiorarea / şi-un susur vegetal, necunoscut / ca dintr-o orgă, se revarsă, mut, / cind se apropie, în fugă, zarea. // S-a stins pojarul soarelui, treptat / şi umbrele, în turme, se coboară. / O stea luceşte stins. Acum e seară. / Cortina peste lume s-a lăsat. // O clipă parcă râsuflarea-şi ţine /, şi-ascultă şoapte întreaga fire... / Se-aude a mătăsii grea foşnice, Cu taina ei mireasa noapţii vine...“ Din aceeaşi categorie mai fac parte şi alte piese lirice ca Poarta, Cumpăna apelor, Deltă, Cintec de toamnă sau Cintec de nuntă unde asistăm, de astă dată, surprinzător, in ritmuri macedonskiene, la o simbolică sărbătoare a firii : „Copacii toată seva şi-o string, să-şi dăruiască / aroma, cum copacii, la noapte-or să nuntească / E-nntreg văzduhul nopţii sătul de-nfiorare. E noaptea cea de nuntă, frenetică şi mare“. Dar nu culoarea apăsată, frenezia lirică reprezintă caracteristicile principale ale acestei cărţi, ci peniţa subţire, desenul abia schiţat pe foaia uşor îngălbenită. Tonul este discret, poezia rostită in şoaptă cu respiraţia oprită la jumătate, mai mult ,gindită interior decit prinzind corp în sunet. Starea preferată este cea de semitrezie cind simţurile se lasă cotropite de moleşală şi spiritul se pregăteşte pentru visare, f exista deci nu puţine imagini ale momentelor fizice şi psihice, ţinînd de apropierea somnului şi a nopţii : „începe aromirea minunată / a simţurilor, totu-i estompat ; / contururile-ncet le-a modelat / o mină de maestru fermecată // ...Apare, citre lumea de afară / şi cea din interior, o-nfăţişare / ce-ntruchipează starea singulară // a celui ce cuprins de-nbrăţişare / visează-n lumea lui imaginară / iscod flori cu miresme tari şi rare“ (Somnul). In acelaşi teritoriu al contururilor estompate se menţine şi poezia erotică fie că înseamnă împlinire, trăire, fie că aduce cu sine regretul melancolic, tristeţea amintirii ca în Dor. In general însă Vasile Zamfir este o natură stenică fără simţul tragicului, evitînd tensiunile, tulburările dramatice pentru a se lăsa cuprins din nou de aripile liniştii, ale unei blinde nostalgii propice fanteziei de caligraf de miniatură înflorată ca în această Odă : „Cii de frumos ţi-e trupul, parcă-i sculptat de daltă / şi cită legănare de ierburi s-a oprit / în el ! Ce melopee molatică şi-naltă / în glasul tău cu strune de aur s-a suit ? / Ce leagăn din vechime în coapsa-ţi arcuită, / ca-n alăuta unui maestru Cremonez, / îţi poartă ca pe valuri făptura înflorită ?“. Paul Dugneanu * Vasile Zamfir: „Regăsire la porţi“, ed. Eminescu, 1976. ~ \ NI [ viaţa^cărţilorj i V\i . A rţfrf' ' m, VASili zamfir REGĂSIRE LA PORȚI critică Actualitate şi izvoare Prezentat sub forma unui curs de folclor literar românesc, studiul publicat de Mihai Pop, catalizator al unei viziuni interdisciplinare în cercetarea umanistică, şi de Pavel Ruxăndoiu, depăşeşte cercul audienţei universitare prin însăşi viziunea pe care o implică. Obiectul investigaţie, folclorul literar privit într-o accepţie neoretorică ca un corpus tipologic al variantelor sincretisme de limbaj, ca şi instrumentele de analiză, selectate pe principiul viabilităţii, nu sunt tratate exhaustiv ci intensiv şi incitant cu intenţia unei eficacităţi, care, depăşind scopul strict didactic, ajunge la „un randament cultural“ mai complex. O primă secţiune, teoretică, bazată pe o directă şi profundă cunoaştere a faptului folcloric şi a cadrului său concret de manifestare, analizează critic orientările metodologice, conceptul de folclor şi de cultură populară in diacronie şi sincronie, caracterele specifice şi coordonatele structurala ale folclorului, cadrul social şi structura faptului folcloric precum şi categoriile lui. In cea de-a doua parte sunt definite, exemplificate şi analizate, cu referiri la o amplă bibliografie, poezia de ritual şi ceremonial, literatura aforistică şi enigmatică, proza populară, cîntecul epic, cîntecul liric şi strigăturile, ca unităţi structurale şi transformări funcţionale. Dacă ne plasăm din punctul de vedere al literaturii de specialitate, cartea semnată de Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, este o pledoarie, convingător ilustrată şi argumentată, pentru modelarea informaţională a conţinuturilor şi nu doar a formelor, pentru un structuralism „de a doua generaţie“, semiotic şi semantic. In acelaşi timp, suntem incitaţi la noi lecturi ale istoriei literaturii precum şi ale fenomenului artistic contemporan dintr-o perspectivă ce nu mai separă limbajul oral de cel scris şi care, renunţînd la absolutizarea autonomiei, integrează nu doar enunţiativ interferenţele dintre creaţia folclorică şi cea cultă. Astfel impactul acestei cărţi asupra criticului se traduce nu printr-o expediţie de culegere a basmelor, ca în epoca lui Herder sau Russo, ci prin proiectarea unor noi ipoteze privind opera lui Marin Preda sab Nichita Stănescu. Acest lucru e de subliniat cu atit mai mult cu cit e uşor observabilă o diminuare a interesului real al scriitorului român pentru cunoaşterea teoretică şi nu doar intuitiv-apreciativă a faptului folcloric, explicabilă prin afirmarea unei specializări, pe care vremea lui Alecsandri sau Haşdeu n-o cunoştea. Dacă un atare fenomen poate fi firesc şi fără consecinţe în planul creaţiei artistice propriu-zise, în planul istoriei,teoriei şi criticii literare el poate determina o îngustare şi o efemerizare a rezultatelor. Aceasta nu , înseamnă profesionalizarea ca etnolog şi folclorist a criticului literar (care, de altfel, nu e neapărat nici psiholog sau sociolog) ci faptul că analiza pertinentă a valorilor reprezentative ale oricărei literaturi nu se poate dispensa de cunoaşterea şi aplicarea categoriilor şi proceselor universale şi specifice, reliefate de o asemenea viziune. În aceeaşi măsură, formule artistice originale, greu, încadrabile, critic şi alteori arbitrar situate sub un gen proxim de circumstanţă îşi găsesc o mai firească explicaţie atunci cind, părăsind un comparativism superficial alinfluenţelor livreşti“ apelăm la modele culturale, coincidente sau mediatoare. Această primă sinteză modernă asupra folclorului literar românesc îndeamnă la o redimersionare a dialogului interdisciplinar şi prin oferirea unui precedent al relaţiei de perfectă convieţuire între abstract şi concret. Căci posibilitatea înregistrării fidele a unui povestitor oarecare, în condiţiile actualizării necesare a unei „teorii a povestitului" de către folclorist se înscrie într-o sugestivă paralelă cu relaţia teorie literarăcritică de fiecare zi. Doina Uncaria • Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu , „Folclor literar românesc“. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1976. f Securitatea şi pacea lumii Urmare din pag. 1 Arătînd că Partidul Comunist Român este consecvent in aplicarea hotăririlor celui de-al XI-lea Congres al său, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a afirmat că România Socialistă işi respectă cu fermitate îndatoririle sale naţionale, neuitînd, insă, nici un moment, să dezvolte o largă colaborare cu ţările socialiste, cu care are relaţii întemeiate pe principiile marxist-leniniste ale egalităţii în drepturi, respectului independenţei şi suveranităţii naţionale a fiecărui stat. „Ne pronunţăm ferm , a subliniat secretarul general al Partidului Comunist Român , pentru depăşirea oricăror divergenţe şi disensiuni, pentru soluţionarea tuturor problemelor pe baza discuţiilor tovărăşeşti, de la ţară la ţară, în vederea dezvoltării colaborării şi întăririi unităţii statelor socialiste, aceasta corespunzind intereselor fiecărei naţiuni, cauzei generale a socialismului, progresului şi păcii“. Amintind că s-au scurs 3 luni de la Conferinţa generală pentru securitate europeană, desfăşurată la Helsinki, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat că s-au făcut foarte puţine lucruri concrete pentru îndeplinirea dezideratelor acelei Conferinţe. Şi reamintind că primejdia unui nou război dăinuie atita vreme cit Europa cunoaşte existenţa celor două blocuri militare, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a subliniat necesitatea unirii tuturor eforturilor în vederea realizării celor hotărîte la Helsinki. Ca de fiecare dată cind a purtat mesajul României Socialiste in marile forumuri internaţionale ale lumii, secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a făcut din expunerea sa la Conferinţa partidelor Comuniste şi muncitoreşti din Europa o adevărată şi strălucită probă a conştiinţei de sine a poporului român, iubitor de pace şi progres, participant activ şi consecvent pentru edificarea unei lumi mai bune, bazate pe echitate socială şi naţională, conştient că viitorul omenirii, pentru a fi unu al păciişi bunăstării, trebuie apărat şi gindit încă de astăzi . A apărut ALMANAHUL DE VACANJÄ — Supliment de divertisment *1 umor al Almanahului literar — Din cuprins • Stampe, fotografii inedite, manuscrise • Dejunurile la Titu Maiorescu • Tudor Mușatescu inedit • Cum și-a scris Caragiale „momentele" • Din presa vremii • Bionica , arta de a copia natura • Curiozităţi in premieră absolută ! Prima focă in Bucureşti, Fereastra lui Grigore Alexandrescu, Casa lui Nicolae Filimon • Trei crai de curte nouă • Indiscreţii literare • Din arhiva fotografică a scriitorilor • Secretul performanţelor în sport • Umor străin, anecdote, fabule, epigrame, cuvinte încrucişate, jocuri distractive • Sport : „Viaţa in jurul balonului rotund" — microinterviuri cu jucătorii naţionalei noastre • Itt exclusivitate pentru Almanahul de Vacanţă : un interviu cu Ion Ţiriac • Autografele componenţilor echipei naţionale însoţite de fotografii • Microantologie de schiţă poliţistă • Recorduri neobişnuite • A opta minune a lumii • Intimplări cu scriitori. „Almanahul de vacanţă“ oferă tuturor celor aflaţi in concediu o lectură atractivă, instructivă şi pasionantă.