Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)

1977-01-01 / nr. 1

. JURNAL DE POET Vocaţia istoriei aptele înaintaşilor sunt singura expe­rienţă încheiată. Ceea ce se în­­tîmplă acum sau în viitor sunt evenimente in desfăşurare, al căror curs normal nu-l poate autentifica de­cit experienţa pilduitoare a înaintaşilor Din această pricină, mai ales ca om al cuvintului, întru patrie, ştiu că fără profundul ataşament, fără vocaţia istoriei, nu se poate aduce spre vedere acea lumină ziditoare de care au nevoie contem­poranii. Au fost poeţi şi ginditori care au so­cotit ca cea mai importantă misiune racordarea fiinţei lor la marile evenimente istorice ale pa­triei. ★ In lumea veche nu existau decit două, feluri de evenimente : cele săvîrşite şi cele încă nede­­săvirşite. Evenimentele nedesăvirşite erau pre­zente, erau misiunea mea de-a lucra intru săvir­­şirea lor. Ele puteau fi foarte vechi, puteau să fi început mai devreme decit cele, săvîrşite deja. Trecut istoric pentru ei nu însemna orice eve­niment ce nu se mai desfăşoară acum, ci orice eveniment neterminat. In acest fel, omul se an­gaja in istorie in vederea desăvirşirii ei.. Bună­oară, ideea unirii începută de Mihai Viteazul a fost trei su­te şi ceva de ani un eveniment al prezentului. Pentru fiecare generaţie, această rană vie singura in istorie : fiecare a făcut ce i-a stat in putinţă pentru domolirea ei. Un eve­niment, odată încheiat, devine iar călăuzitor in fiinţa unei Patrii, devine viată întreagă, odată născut, întreg, începe să crească şi să hotărni­cească realitatea unui loc. •­ Rostul poietului este de-a ridica in grai marile evenimente din fiinţa Patriei. El trebuie să aibă limpedele discernămint intre evenimentul săvir­­şit faţă de care trebuie să jubileze şi intre eve­nimentul încă lucrativ in şantierele căruia tre­buie să intre cu dinamita vocii sale. Ochii poetului şi toate facultăţile lui lucrătoare sunt îndreptate spre interiorul Patriei­­sale, întru înnobilarea lăuntrică a acestui vas păstrător. El trebuie să cunoască fiece mădular organic ce a fiinţat in această patrie, să-i cumpănească pri­cina in cele mai mici amănunte şi să-l strige in grai cu măiestria bucuriei. Cine, dacă­ nu poeiţ­l, să ştie fiece deal, fiece sanctuar şi erou, fiece vint ce limpezeşte stejarii Carpaţilor. La cei vechi nici un poet, nici un inspirat profetic n-av­ea voie să vorbească, şi să moară, să depună mărturia mesajului său in afara Patriei lui, a cetăţii împărăteşti. In acest fel, rostirea, ca şi moartea lui deveneau pietre de temelie in fiinţa „Patriei, nu hazard fi jertfă de prisos, ci mărtu­rie ziditoare. loan Alexandru f­ ok V. • IN ACEST NUMĂR : • Colocviile «Luceafărului» : Scriitori tineri în 1976 . Participă # Mircea Iorgulescu 9 So­rin Titel 9 Dorin Tudoran 9 Laurenţiu Ulici 9 M. Ungheanu ® Cartea româ­nească in lume : Interviuri cu 9 Dumitru Trancă 9 Vasile Nicolescu 9 Aurel Co­vaci 9 Ion Hobana r­ epublica înseamnă în modul cel mai de­­­plin expresia organizată a binelui gene­ral. Lucrul public, cum îi spuneau anti­cii, este astăzi identificabil cu opera de construcţie socialistă, cu cincinalele bo­gate în succese economice şi cu schimbarea la faţă a ţării. Călinescu spunea că scriitorul trebuie să stea ziua în vuietul cetăţii, pentru a se putea reculege, noaptea, în ritmurile creaţiei durabile. Este larma şantierelor, a combinelor de pe ogoare şi a motoa­relor duduind în fabrici. România, republica socia­listă de astăzi, este o ţară nouă, cu temelii stră­vechi, o patrie de oameni devotaţi binelui colectiv, pentru care nu precupeţesc nici energia, şi nici ta­lentul. Document edificator pentru conştiinţa socia­listă a ţării de astăzi a românilor, Codul eticii şi echităţii socialiste, statutează în primul său para­graf trăsătura fundamentală a comunistului, dato­ria sa faţă de colectivitate. Nu există nicăieri in lume o expresie mai adîncă a vocaţili republicane. Participarea fiecăruia la treburile cetăţii creează premizele unei expansiuni fără precedent a ener­giilor naţionale, şi de aceea credem că numai sub zodia socialistă a­­ţării au . .putut. să­ se­ împlinească cele mai măreţe aspiraţii ale unor înaintaşi cu ghi­dul atît de nobil, cum a fost Bălcescu, republicanul de la 1848. Eminescu, apărătorul „claselor pozitive“ ale naţiunii. Goga, cîntăreţul idealurilor de unitate ale naţiunii, şi al altora,dintre cei care au pus urechea la Inima poporului. Republica a însemnat visul propăşi­rii pentru toată România modernă, iar transformarea ei în formă de viaţă a naţiunii, în anii socialismu­lui, adaugă încă un atribut fecund creaţiei istorice a timpului pe care-l trăim, creaţie condusă cu clarviziune de Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul general al partidului, preşedintele Re­publicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Viaţa de stat în formă republicană presupune ce­­­­tăţeni conştienţi, minţi pregătite să discearnă între binele şi răul care pot stimula sau ameninţa crea­ţia colectivă. Insistenţa partidului nostru asupra e­­ducaţiei socialiste este un corolar al funcţiei sale constituţionale de conducător al societăţii. In zorii Civilizaţiei europene, un înţelept spunea­­că cel mai­­, mare conducător este acela care creează buni cetă­ţeni. Nimic nu este mai durabil decît edificarea conştiinţelor şi coagularea forţelor­­sufleteşti. Ele constituie un liant indestructibil, asigurînd perma­nenţa în timp preocupîndu-se de asigurarea dez­voltării economice, fundamentală în societatea mo­derna. panidul comuniştior români este preocupat de formarea unei conştiinţe înaintate, fidelă tradi­ţiilor de omenie şi dreptate ale poporului român, şi în acelaşi timp o­glin­dă luminoasă a timpurilor de azi. In acest proces, literatura joacă un rol hotărî­­tor, prin verbul său, înaripat şi capacitatea sa de mobilizare a conştiinţelor. Marile teme ale cărţilor noastre, patria, luptă în numele unui ideal, dărui­rea pentru binele tuturor, progresul, toate se string­­ în unghiul de foc al comunicării cu poporul, toate fac apel la simţirea şi la cugetul poporului. . Republica este legată de un ideal de justiţie so­cială. Regimul reprezentativ al formei de viaţă re­publicană aduce preponderenţa poporului în tre­burile publice. în toate domeniile vieţii de astăzi din România, se poate spune că poporul este su­veran. Democratizarea conducerii, la toate nivelele, apelul continuu al partidului de a lărgi baza de masă a tuturor manifestărilor publice este un element fundamental al programului său, pe care se cuvine , a-l evidenția cu toată for­ţa în preajmă aniversării republicii. Pe această linie se înscrie, desigur, şi organizarea festivalului de masă „Cîntarea Româ­niei“, amplă manifestare a talentelor şi­ voinţei de creaţie culturală a poporului, nostru, care va rămî­­ne, cu litere proeminente în cronica anilor pe care-i trăim. Secole de-a rîndul, cîntarea noastră româ­nească a fost una de pătimire, într-o ţară iubită, dar aflată la cheremul unor stâpînitori autohtoni sau străini. Tot folclorul şi toată literatura română sînt o amplă „Cîntare a României“, pentru că pa­tria a fost întotdeauna resimţită ca bunul nostru cel mai de preţ* şi suprema­­ datorie "era ■ înălţarea­­ şi glorificarea ei. După eliberare, fruntea României s-a înălţat mîndră, între naţiunile vestite ale lumii, iar vocea ei s-a făcut auzită cu autoritate, spunînd adevăruri grave animate de un înalt spirit naţional ,constructiv. Cîntarea de­ astăzi a României este ex­presia sentimentului de mîndrie patriotică - a cetăţenilor unei patrii libere, şi prospere, stimată pentru conduita morală­ şi pentru "fidelitatea" faţă ne­prieteni şi faţă de idealurile înaintate, idealurile so­cialismului şi păcii. Participarea literaturii la acest proces de exprimare a tendinţelor adînci ale unei întregi naţiuni nu poate fi decît una plină­ de res­ponsabilitate, angajată prin fiecare carte, prin fie­care rînd tipărit la realizarea Programului istoric al partidului comunist, la împlinirea sarcinilor pe care le-a ridicat istoria în aceşti ani de mare construcţie naţională. Aniversăm din nou Republica, într-un moment cînd păşeşte în cel de al 30-lea an al său, în­ ritmu­rile muncii, cu însufleţirea caracteristică marilor şantiere. Ţara îşi trăieşte ora creaţiei continue, iar sărbătorile sunt prilejuri de jubila­ţie în faţa lucră­rilor împlinite. Dar munca este garanţia duratei, forma de viaţă a popoarelor viguroase şi durabile. Reculegerea în asemenea momente de sărbătoare nu este abandon şi contemplaţie obosită, ci respi­raţie amplă in preajma unui nou­ urcuş, încă im­i va însemna încă un pisc, cucerit, încă o înălţime luată cu asalt. Privind, cu încredere viitorul, năzuim mereu spre binele deplin al patriei noastre, Româ­nia, spre gloria şi plenitudinea ei istorică, supremă încununare a lucrului­ public, aşa cum l-a trasat cu marxistă previziune partidul,...aşa­ cum îl visează­­toţi cetăţenii săi. Luceafărul republica Desen de Cristina Moscu r Stilul demn­ e găsesc In recent apărutele Pagini de critică literară, IV, (ediţie alcătuită de George Muntean) scăpărătoarele diso­ciaţii pe care Vladimir Streinu le face privitor la trei dintre confraţii săi cri-­ tici : Tudor Vianu, G. Călinescu, Perpessicius. Aceştia ar întruchipa trei stiluri mari în spa­ţiul culturii noastre : clasicul, barocul şi roco­­coul. Disocierile sunt fine şi discutabile, ca ori­ce notaţie care închide un spirit şi o persona­litate centrifugă, intr-o formulă unică. Creato­rul este ireductibil, dar acesta nu trebuie să împiedice criticul să-l prindă, pe cît este cu putinţă, într-o definiţie acceptabilă. Dificultatea unui obiect poate fi, în procesul cunoaşterii, nu numai o piedică, dar şi o stimulare. Care poet înţelept spunea că pentru a scrie un poem bun trebuie să-ţi inventezi obstacole cit mai mari ? Poezia este o dificultate învinsă. Definiţiile date de Vladimir Streinu sunt, ori­, cite obiecţii am ridica, memorabile. Cînd el spune câ G. Călinescu este „un Rastignac al Culturii“ său un „Gingis Khan cu nostalgia s crun­tă a Europei“, avem sentimentul viu al unui puternic cezarism spiritual, ceea ce pentru G. Că­linescu este exact. Formarea unui Perpessicius „orleanist“, „gentilom al criticii literare“ — deş­teaptă în noi imaginea galantă a unui foileto­nist cu un stil graţios, ornamental, ceea ce, ia­răşi, nu este departe de adevăr. Vladimir Streinu însuşi este un creator în critică şi contribuţia lui în cultura română nu a fost încă elucidată pe de-a-ntregul. Ce putem spune, recitind aceste ultime pagini de critică literară, este că ele n-au prins mucegaiul timpu­lui şi nici nu-l vor prinde, cred, vreodată, în­­trucit inteligenţa ce stă în spatele frazelor, de o rece, solemnă, frumuseţe livrescă, este inge­nioasă şi provocantă. Vladimir Streinu scrie tot­deauna în răspăr cu opinia curentă, şi chiar a­­tunci cînd judecata lui nu diferă de judecata altora, stilul demn, seniorial îl diferenţiază. Cea dinţii mişcare a fanteziei lui critice este izolarea obiectului artistic (opera) pentru a împiedica in­timităţile dătătoare de confuzie. Dintre criticii care, în linia lui Maiorescu şi Lovinescu, cred în posibilitatea autonomiei esteticului, Streinu este indiscutabil spiritul cel mai radical. Aceas­tă intransigenţă, se exprimă şi în ceea ce ne-am obişnuit să numim demersul său critic, izolarea operei este urmată de o înălţare a spiritului cri­tic spre cercul de sus­­al ideilor acolo unde lo­cuiesc, modelele. Opera rămîne, în acest timp, într-un strat care o izolează de tot ceea ce ar putea falsifica judecata critică exactă. Nu­mai criticul s-a plasat în alt cer pentru a o­­ putea­­ contempla cu o privire pătrunzătoare şi rece. Critica lui Vladimir Streinu nu este, cum se spune de­ obicei, ataşantă, partizană, ea este superior normativă și, prin abundenta concep-Eugen Simion Continuare în pag. a 5-a Aici — unde ni-i sprijin viitorul AICI — unde ni-i sprijin viitorul □ici — unde mileniile se rotesc şi-n propriile lor descîntece cobor din treapta cea mai pură şi adincă de mărgean aripa să-şi inalte către viitor aici — unde de-a dreptul ne-am născut din ţeasta incă vie a lui decebal cu arme şi cu mănăstiri vn­trate în nesfirşit convoi voevodal aici — unde-a fost mina încleştată domol pe plug şi aprig pe secure , din os pe os am înviat cum tremură pădurea pe pădure aici — unde ni-i neamul şi pămintul şi arşi­a s-a-mpreunat cu gerul să se usuce lanţurile şi să cadă cu singele le-am supt tot fierul aici — unde ni-i sprijin viitorul şi tot ce facem o să şi rămină şi t°ra pentru noi înseamnă de-a pururi patria română aici — unde se-ngina lin in zi de naştere tot anul şi-n locul griului de sărbători în piepturi ne zvirlim cu lanul aici — unde-ntr-o clipă binecuvintată cind timpurile-nduplecate sint şi vor din viaţa unui om se ţese un steag nemuritor Grigore Hagia Itinerarii sadoveniene Nopţile de altădată i­rania constă tocmai in faptul că per-I sonajele, majoritatea dintre ele, cred că acţionează în chip autonom (iar parodia acestei autonomii izvorîte din curatul spirit de contrazicere o avem in convorbirea dintre cei doi primări) , misterul de care se înconjoară constituie mai mult aro­ganţa decit „adincimea“ lor. Sofronie resimte în măruntele umilinţi pe care le concede „stăpîni­­i lor“ lui conştiinţa­ unei superiorităţi. Cu ceilalţi ironia umilinţei prefăcute nu mai are rost­ şi cu ei se poartă ca adevăratul stăpîn avind la rin­­du-i încredinţarea că-l foloseşte. Prin el, însă fiecare îşi vede şi apără propriile interese şi aşa mai departe. DE LA LIMBAJUL SOLIDARITĂŢII LA FORMA UNEI STRATAGEME : CODUL MITIC In acest chip privire, primim din partea tu­turor personajelor, a întregii „umanităţi“ a Bor­zei sugestia unei foarte scindare solidarităţi, mai mult, solidaritatea este de fapt un lanţ de complicităţi , o solidaritate în exterior care se neagă­ în interior prin divergenţă şi, parţial, adversitate sau doar indiferenţă. Putem deci presupune că solidaritatea este una conjunctu­­rală , că aproape întotdeauna în astfel de situa­ţii conjunctura însăşi trebuie într-un fel creată spre a menţine coeziunea ce altfel s-ar fringe. Armonia solidarităţii­ lipseşte. Chiar dacă auto­rul trage numai din cînd în cînd şi doar cite un colţ al­­cortinei mitologice este suficient spre a vedea cum conţinutul neliniştii care solidari­zează este foarte diferit la fiecare personaj. Ea rupe firele fragilei armonii. Această solidaritate divergentă nu este, se înţelege, indestructibilă căci fiecare se face, uneori fără să ştie, instru­mentul celuilalt şi, culmea ironiei, prinţul pece­neg, Lupu Mavrocosti, cel care măcar, aparent este chemat să creeze un soi de „echilibru al forţelor“, solidarizîr­du-le, este el însuşi, cum C. Stănescu ’ Continuare In pag. a 5-a în paginile 6 şi 7 ,cînd muzele se­ amuza­• Revelion cu scriitorii • Interviuri imaginare • Poşta redacţiei • Caricaturi • Şantier literar • Scenete • Prezenţe • Epigrame • Antologie negativă • • Semnează : Teodor Mazilu • Gheorghe Suciu • Andrei Ciurunga • Iulian Neacşu • H. Salem şi Lucia Verona • • Florin Pucă • Sorin Postolache • Marian Oproiu • Aurel Ștefan Alexandrescu • Gelu Stoicescu lin călduros La mulţi ani!“ tuturor cititorilor şi colaboratorilor noştri! IN PAGINILE 4 ŞI 5 9 Scriitorul şi ţara • Semnează • Ale­xandru Balaci 9 Valeriu Bucuroiu 9 Radu Cârneci • Dan Deşliu # Corneliu Leu­ • A patriei cinstite # Versuri de 9 Flo­renţa Albu • Ion Murgeanu 9 Marin Co­­dreanu • Miron Scorobete 9 Ion Tudor • Dinu Rachici • Mara Nicoară 9 Ion Sofia Manolescu. OPINII Poezia tînără . T­ermenul de „stare a poeziei", cart­ei firește va fi fost folosit si mai inăin- I te, a căpătat de citva timp o frecvan­­ță specială in presa noastră literară , probabil si datorită alegerii lui ca titlu de către un important poet român contemporan. Ce va să zică in definitiv expresia de „stare" a poeziei şi de ce tinde că v­a­­ven un adevă­rat tic jurnalier ? Presupun că poetul care şi-a intitulat astfel cartea vieţii sale s-a gindit mai ales la „starea poetică“, adică la acea dispoziţie anume a spiri­tului, propice poeziei. In discuţiile prozaici insă, prin „starea poeziei" cată a se înţelege de fapt situaţia ei la un moment dat, plus o nuanţă care nu poate scăpa ochiului atent, aceea de „stare pe loc“, stagnanţă. Criticii care cercetînd sau pretinzînd doar că cercetează poezia de azi, ajung la părerea că ea stagnează, nu puteau găsi un cuvint mai potrivit decit acela de „stare" a poeziei ; căci o poezie care stă pe loc nu exis­tă sau nu are dreptul de a exista ; poezie în­seamnă efervescenţă, erupţie, mişcare a spiri­tului; folosirea predilectă a expresiei de „sta­re a poeziei" a putea insinua de fapt moartea sau inexistenţa ei. Care ar putea fi motivele unei atari afirma­ţii ? Că „cei mai importanţi poeţi tineri“ au în­cetat să mai scrie, preferind poeziei voiajurile în străinătate, premiile literare sau publicistica , iar ceilalţi, care au început să publice după ei, nu sunt de fapt poeţi, ci doar nişte mărunţi „specialişti in poezie". Dar „cei mai importanţi poeţi tineri“ nu mai sunt nici tineri şi nici n-au renunţat la poezie. Avem cărţi recente sau pagini în reviste de Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu , dacă insă această producţie nu e considerată poezie, în cite un articol de critică snoabă, de ce nu se spune explicit şi nu se aduc argumentele necesare ? Adevărata ţintă este poezia mai tinerilor au­tori ; odată „clasaţi" autorii în vogă, ai anilor ’60—70, se încearcă a se acredita in cite un arti­col de critică ideea, de asemeni fără nici o ar­gumentaţie, că după ei s-ar fi instalat vidul ab­solut, ca poezia stă pe loc, adică a încetat de a exista. Răspunsul este uimitor de simpluPoezia română de azi nu stă pe loc; există o miş­care poetică cel puţin la fel de ferventă­ şi intensă ca în deceniul­­ trecut, poate însă că mai conţinută, mai matură şi mai responsa­bilă şi de aceea mai eroică şi mai adevărată. O critică plină de sine, confortabil instalată şi­ remunerată se va urni cu greu să ia notă de noua poezie, ba uneori pare a prefera ca aceasta să nu existe. Dar Mircea Dinescu exis­tă. El nu publică patru cărţi pe an, ci o carte in patru ani, în care se pot citi şi versurile : „bă­­trînilor ce fin o biserică în spinare/ I taie-le ziua de vineri / sîmbată iţi Vor dovedi­­inutilitatea cintecului" sau : „Aş vrea să ies cu plugul prin oraş / cît este veacul bun de arătură / dar mă izbeşte zilnic peste gură I mina de ghips din somnul celor laşi". Sau cartea, tot de curînd apărută, a lui Ion Cocora, „Inventatorul de numere", din care, ne­­puţind cita aici douăzeci , de poeme lungi, voi cita unul singur, mai scurt : „A trăit fără vilvă ! A trăit fără onoruri ! A trăit fără o presimţire de lauri măcar I I Nu a trăit şi fără comuniu­nea cu prietenul / Nu a trăit şi fără dulcea des­fătare a femeii I Nu a trăit şi fără adevărul 11 A trăit o viaţă de om / Afle-se astfel că a fost fericit". Abia a ieşit de sub teasc cartea „Inorogul alb“, a poetei Mara Nicoară, carte întru totul excepţională, care ar putea ea singură întemeia cariera unei poete de prim rang. Este anunţat in fine să apară in librării vo­lumul lui Emil Brumann „Cântece naive". A­­ceasta pentru a nu pomeni din cărţile de poe­zie ale anului în curs decit pe cele care, cu subiectivitatea inevitabilă, ne sunt nouă mai dragi In presa literară publică tineri poeţi şi poete de neîndoielnică valoare, precum : Cezar Iva­ne­scu Dorin Tudoran, Ileana Mălăncioiu, Ma­rius Robescu, Lucia Negoiţă, Adrian Popescu,­­ Ion Mircea, Daniela Crăsnaru, Nicolae Turtu­­reanu şi, incă alţii , autori foarte tineri insu­­­f­let­esc cenaclurile şi mulţi dintre ei constituie certe promisiuni. Şi este un act de cultură să constaţi contribuţia reală a multor critici la afirmarea şi susţinerea acestor autori tineri de reală vocaţie. Nu, poezia tînără nu stagnează ; ea nu stă pe loc, oricit, o anumită critică stagnantă şi leneşă s-ar complace in a pretinde contrariul evidentei Pentru că, aşa cum prea bine observa recent unul dintre cei mai fini si mai sinceri iubitori ai poeziei, distins şi mai in virstă cri­tic, fără poezie Viata umană însăși ar fi de ne­conceput­ o greoaie innămolire in starea pe loc. Mihai Ursachi

Next