Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)
1977-01-01 / nr. 1
. JURNAL DE POET Vocaţia istoriei aptele înaintaşilor sunt singura experienţă încheiată. Ceea ce se întîmplă acum sau în viitor sunt evenimente in desfăşurare, al căror curs normal nu-l poate autentifica decit experienţa pilduitoare a înaintaşilor Din această pricină, mai ales ca om al cuvintului, întru patrie, ştiu că fără profundul ataşament, fără vocaţia istoriei, nu se poate aduce spre vedere acea lumină ziditoare de care au nevoie contemporanii. Au fost poeţi şi ginditori care au socotit ca cea mai importantă misiune racordarea fiinţei lor la marile evenimente istorice ale patriei. ★ In lumea veche nu existau decit două, feluri de evenimente : cele săvîrşite şi cele încă nedesăvirşite. Evenimentele nedesăvirşite erau prezente, erau misiunea mea de-a lucra intru săvirşirea lor. Ele puteau fi foarte vechi, puteau să fi început mai devreme decit cele, săvîrşite deja. Trecut istoric pentru ei nu însemna orice eveniment ce nu se mai desfăşoară acum, ci orice eveniment neterminat. In acest fel, omul se angaja in istorie in vederea desăvirşirii ei.. Bunăoară, ideea unirii începută de Mihai Viteazul a fost trei sute şi ceva de ani un eveniment al prezentului. Pentru fiecare generaţie, această rană vie singura in istorie : fiecare a făcut ce i-a stat in putinţă pentru domolirea ei. Un eveniment, odată încheiat, devine iar călăuzitor in fiinţa unei Patrii, devine viată întreagă, odată născut, întreg, începe să crească şi să hotărnicească realitatea unui loc. • Rostul poietului este de-a ridica in grai marile evenimente din fiinţa Patriei. El trebuie să aibă limpedele discernămint intre evenimentul săvirşit faţă de care trebuie să jubileze şi intre evenimentul încă lucrativ in şantierele căruia trebuie să intre cu dinamita vocii sale. Ochii poetului şi toate facultăţile lui lucrătoare sunt îndreptate spre interiorul Patrieisale, întru înnobilarea lăuntrică a acestui vas păstrător. El trebuie să cunoască fiece mădular organic ce a fiinţat in această patrie, să-i cumpănească pricina in cele mai mici amănunte şi să-l strige in grai cu măiestria bucuriei. Cine, dacă nu poeiţl, să ştie fiece deal, fiece sanctuar şi erou, fiece vint ce limpezeşte stejarii Carpaţilor. La cei vechi nici un poet, nici un inspirat profetic n-avea voie să vorbească, şi să moară, să depună mărturia mesajului său in afara Patriei lui, a cetăţii împărăteşti. In acest fel, rostirea, ca şi moartea lui deveneau pietre de temelie in fiinţa „Patriei, nu hazard fi jertfă de prisos, ci mărturie ziditoare. loan Alexandru f ok V. • IN ACEST NUMĂR : • Colocviile «Luceafărului» : Scriitori tineri în 1976 . Participă # Mircea Iorgulescu 9 Sorin Titel 9 Dorin Tudoran 9 Laurenţiu Ulici 9 M. Ungheanu ® Cartea românească in lume : Interviuri cu 9 Dumitru Trancă 9 Vasile Nicolescu 9 Aurel Covaci 9 Ion Hobana r epublica înseamnă în modul cel mai deplin expresia organizată a binelui general. Lucrul public, cum îi spuneau anticii, este astăzi identificabil cu opera de construcţie socialistă, cu cincinalele bogate în succese economice şi cu schimbarea la faţă a ţării. Călinescu spunea că scriitorul trebuie să stea ziua în vuietul cetăţii, pentru a se putea reculege, noaptea, în ritmurile creaţiei durabile. Este larma şantierelor, a combinelor de pe ogoare şi a motoarelor duduind în fabrici. România, republica socialistă de astăzi, este o ţară nouă, cu temelii străvechi, o patrie de oameni devotaţi binelui colectiv, pentru care nu precupeţesc nici energia, şi nici talentul. Document edificator pentru conştiinţa socialistă a ţării de astăzi a românilor, Codul eticii şi echităţii socialiste, statutează în primul său paragraf trăsătura fundamentală a comunistului, datoria sa faţă de colectivitate. Nu există nicăieri in lume o expresie mai adîncă a vocaţili republicane. Participarea fiecăruia la treburile cetăţii creează premizele unei expansiuni fără precedent a energiilor naţionale, şi de aceea credem că numai sub zodia socialistă aţării au . .putut. să se împlinească cele mai măreţe aspiraţii ale unor înaintaşi cu ghidul atît de nobil, cum a fost Bălcescu, republicanul de la 1848. Eminescu, apărătorul „claselor pozitive“ ale naţiunii. Goga, cîntăreţul idealurilor de unitate ale naţiunii, şi al altora,dintre cei care au pus urechea la Inima poporului. Republica a însemnat visul propăşirii pentru toată România modernă, iar transformarea ei în formă de viaţă a naţiunii, în anii socialismului, adaugă încă un atribut fecund creaţiei istorice a timpului pe care-l trăim, creaţie condusă cu clarviziune de Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul general al partidului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Viaţa de stat în formă republicană presupune cetăţeni conştienţi, minţi pregătite să discearnă între binele şi răul care pot stimula sau ameninţa creaţia colectivă. Insistenţa partidului nostru asupra educaţiei socialiste este un corolar al funcţiei sale constituţionale de conducător al societăţii. In zorii Civilizaţiei europene, un înţelept spuneacă cel mai, mare conducător este acela care creează buni cetăţeni. Nimic nu este mai durabil decît edificarea conştiinţelor şi coagularea forţelorsufleteşti. Ele constituie un liant indestructibil, asigurînd permanenţa în timp preocupîndu-se de asigurarea dezvoltării economice, fundamentală în societatea moderna. panidul comuniştior români este preocupat de formarea unei conştiinţe înaintate, fidelă tradiţiilor de omenie şi dreptate ale poporului român, şi în acelaşi timp oglindă luminoasă a timpurilor de azi. In acest proces, literatura joacă un rol hotărîtor, prin verbul său, înaripat şi capacitatea sa de mobilizare a conştiinţelor. Marile teme ale cărţilor noastre, patria, luptă în numele unui ideal, dăruirea pentru binele tuturor, progresul, toate se string în unghiul de foc al comunicării cu poporul, toate fac apel la simţirea şi la cugetul poporului. . Republica este legată de un ideal de justiţie socială. Regimul reprezentativ al formei de viaţă republicană aduce preponderenţa poporului în treburile publice. în toate domeniile vieţii de astăzi din România, se poate spune că poporul este suveran. Democratizarea conducerii, la toate nivelele, apelul continuu al partidului de a lărgi baza de masă a tuturor manifestărilor publice este un element fundamental al programului său, pe care se cuvine , a-l evidenția cu toată forţa în preajmă aniversării republicii. Pe această linie se înscrie, desigur, şi organizarea festivalului de masă „Cîntarea României“, amplă manifestare a talentelor şi voinţei de creaţie culturală a poporului, nostru, care va rămîne, cu litere proeminente în cronica anilor pe care-i trăim. Secole de-a rîndul, cîntarea noastră românească a fost una de pătimire, într-o ţară iubită, dar aflată la cheremul unor stâpînitori autohtoni sau străini. Tot folclorul şi toată literatura română sînt o amplă „Cîntare a României“, pentru că patria a fost întotdeauna resimţită ca bunul nostru cel mai de preţ* şi suprema datorie "era ■ înălţarea şi glorificarea ei. După eliberare, fruntea României s-a înălţat mîndră, între naţiunile vestite ale lumii, iar vocea ei s-a făcut auzită cu autoritate, spunînd adevăruri grave animate de un înalt spirit naţional ,constructiv. Cîntarea de astăzi a României este expresia sentimentului de mîndrie patriotică - a cetăţenilor unei patrii libere, şi prospere, stimată pentru conduita morală şi pentru "fidelitatea" faţă neprieteni şi faţă de idealurile înaintate, idealurile socialismului şi păcii. Participarea literaturii la acest proces de exprimare a tendinţelor adînci ale unei întregi naţiuni nu poate fi decît una plină de responsabilitate, angajată prin fiecare carte, prin fiecare rînd tipărit la realizarea Programului istoric al partidului comunist, la împlinirea sarcinilor pe care le-a ridicat istoria în aceşti ani de mare construcţie naţională. Aniversăm din nou Republica, într-un moment cînd păşeşte în cel de al 30-lea an al său, în ritmurile muncii, cu însufleţirea caracteristică marilor şantiere. Ţara îşi trăieşte ora creaţiei continue, iar sărbătorile sunt prilejuri de jubilaţie în faţa lucrărilor împlinite. Dar munca este garanţia duratei, forma de viaţă a popoarelor viguroase şi durabile. Reculegerea în asemenea momente de sărbătoare nu este abandon şi contemplaţie obosită, ci respiraţie amplă in preajma unui nou urcuş, încă imi va însemna încă un pisc, cucerit, încă o înălţime luată cu asalt. Privind, cu încredere viitorul, năzuim mereu spre binele deplin al patriei noastre, România, spre gloria şi plenitudinea ei istorică, supremă încununare a lucrului public, aşa cum l-a trasat cu marxistă previziune partidul,...aşa cum îl viseazătoţi cetăţenii săi. Luceafărul republica Desen de Cristina Moscu r Stilul demn e găsesc In recent apărutele Pagini de critică literară, IV, (ediţie alcătuită de George Muntean) scăpărătoarele disociaţii pe care Vladimir Streinu le face privitor la trei dintre confraţii săi cri- tici : Tudor Vianu, G. Călinescu, Perpessicius. Aceştia ar întruchipa trei stiluri mari în spaţiul culturii noastre : clasicul, barocul şi rococoul. Disocierile sunt fine şi discutabile, ca orice notaţie care închide un spirit şi o personalitate centrifugă, intr-o formulă unică. Creatorul este ireductibil, dar acesta nu trebuie să împiedice criticul să-l prindă, pe cît este cu putinţă, într-o definiţie acceptabilă. Dificultatea unui obiect poate fi, în procesul cunoaşterii, nu numai o piedică, dar şi o stimulare. Care poet înţelept spunea că pentru a scrie un poem bun trebuie să-ţi inventezi obstacole cit mai mari ? Poezia este o dificultate învinsă. Definiţiile date de Vladimir Streinu sunt, ori, cite obiecţii am ridica, memorabile. Cînd el spune câ G. Călinescu este „un Rastignac al Culturii“ său un „Gingis Khan cu nostalgia s cruntă a Europei“, avem sentimentul viu al unui puternic cezarism spiritual, ceea ce pentru G. Călinescu este exact. Formarea unui Perpessicius „orleanist“, „gentilom al criticii literare“ — deşteaptă în noi imaginea galantă a unui foiletonist cu un stil graţios, ornamental, ceea ce, iarăşi, nu este departe de adevăr. Vladimir Streinu însuşi este un creator în critică şi contribuţia lui în cultura română nu a fost încă elucidată pe de-a-ntregul. Ce putem spune, recitind aceste ultime pagini de critică literară, este că ele n-au prins mucegaiul timpului şi nici nu-l vor prinde, cred, vreodată, întrucit inteligenţa ce stă în spatele frazelor, de o rece, solemnă, frumuseţe livrescă, este ingenioasă şi provocantă. Vladimir Streinu scrie totdeauna în răspăr cu opinia curentă, şi chiar atunci cînd judecata lui nu diferă de judecata altora, stilul demn, seniorial îl diferenţiază. Cea dinţii mişcare a fanteziei lui critice este izolarea obiectului artistic (opera) pentru a împiedica intimităţile dătătoare de confuzie. Dintre criticii care, în linia lui Maiorescu şi Lovinescu, cred în posibilitatea autonomiei esteticului, Streinu este indiscutabil spiritul cel mai radical. Această intransigenţă, se exprimă şi în ceea ce ne-am obişnuit să numim demersul său critic, izolarea operei este urmată de o înălţare a spiritului critic spre cercul de susal ideilor acolo unde locuiesc, modelele. Opera rămîne, în acest timp, într-un strat care o izolează de tot ceea ce ar putea falsifica judecata critică exactă. Numai criticul s-a plasat în alt cer pentru a o putea contempla cu o privire pătrunzătoare şi rece. Critica lui Vladimir Streinu nu este, cum se spune de obicei, ataşantă, partizană, ea este superior normativă și, prin abundenta concep-Eugen Simion Continuare în pag. a 5-a Aici — unde ni-i sprijin viitorul AICI — unde ni-i sprijin viitorul □ici — unde mileniile se rotesc şi-n propriile lor descîntece cobor din treapta cea mai pură şi adincă de mărgean aripa să-şi inalte către viitor aici — unde de-a dreptul ne-am născut din ţeasta incă vie a lui decebal cu arme şi cu mănăstiri vntrate în nesfirşit convoi voevodal aici — unde-a fost mina încleştată domol pe plug şi aprig pe secure , din os pe os am înviat cum tremură pădurea pe pădure aici — unde ni-i neamul şi pămintul şi arşia s-a-mpreunat cu gerul să se usuce lanţurile şi să cadă cu singele le-am supt tot fierul aici — unde ni-i sprijin viitorul şi tot ce facem o să şi rămină şi t°ra pentru noi înseamnă de-a pururi patria română aici — unde se-ngina lin in zi de naştere tot anul şi-n locul griului de sărbători în piepturi ne zvirlim cu lanul aici — unde-ntr-o clipă binecuvintată cind timpurile-nduplecate sint şi vor din viaţa unui om se ţese un steag nemuritor Grigore Hagia Itinerarii sadoveniene Nopţile de altădată irania constă tocmai in faptul că per-I sonajele, majoritatea dintre ele, cred că acţionează în chip autonom (iar parodia acestei autonomii izvorîte din curatul spirit de contrazicere o avem in convorbirea dintre cei doi primări) , misterul de care se înconjoară constituie mai mult aroganţa decit „adincimea“ lor. Sofronie resimte în măruntele umilinţi pe care le concede „stăpînii lor“ lui conştiinţa unei superiorităţi. Cu ceilalţi ironia umilinţei prefăcute nu mai are rost şi cu ei se poartă ca adevăratul stăpîn avind la rindu-i încredinţarea că-l foloseşte. Prin el, însă fiecare îşi vede şi apără propriile interese şi aşa mai departe. DE LA LIMBAJUL SOLIDARITĂŢII LA FORMA UNEI STRATAGEME : CODUL MITIC In acest chip privire, primim din partea tuturor personajelor, a întregii „umanităţi“ a Borzei sugestia unei foarte scindare solidarităţi, mai mult, solidaritatea este de fapt un lanţ de complicităţi , o solidaritate în exterior care se neagă în interior prin divergenţă şi, parţial, adversitate sau doar indiferenţă. Putem deci presupune că solidaritatea este una conjuncturală , că aproape întotdeauna în astfel de situaţii conjunctura însăşi trebuie într-un fel creată spre a menţine coeziunea ce altfel s-ar fringe. Armonia solidarităţii lipseşte. Chiar dacă autorul trage numai din cînd în cînd şi doar cite un colţ alcortinei mitologice este suficient spre a vedea cum conţinutul neliniştii care solidarizează este foarte diferit la fiecare personaj. Ea rupe firele fragilei armonii. Această solidaritate divergentă nu este, se înţelege, indestructibilă căci fiecare se face, uneori fără să ştie, instrumentul celuilalt şi, culmea ironiei, prinţul peceneg, Lupu Mavrocosti, cel care măcar, aparent este chemat să creeze un soi de „echilibru al forţelor“, solidarizîrdu-le, este el însuşi, cum C. Stănescu ’ Continuare In pag. a 5-a în paginile 6 şi 7 ,cînd muzele se amuza• Revelion cu scriitorii • Interviuri imaginare • Poşta redacţiei • Caricaturi • Şantier literar • Scenete • Prezenţe • Epigrame • Antologie negativă • • Semnează : Teodor Mazilu • Gheorghe Suciu • Andrei Ciurunga • Iulian Neacşu • H. Salem şi Lucia Verona • • Florin Pucă • Sorin Postolache • Marian Oproiu • Aurel Ștefan Alexandrescu • Gelu Stoicescu lin călduros La mulţi ani!“ tuturor cititorilor şi colaboratorilor noştri! IN PAGINILE 4 ŞI 5 9 Scriitorul şi ţara • Semnează • Alexandru Balaci 9 Valeriu Bucuroiu 9 Radu Cârneci • Dan Deşliu # Corneliu Leu • A patriei cinstite # Versuri de 9 Florenţa Albu • Ion Murgeanu 9 Marin Codreanu • Miron Scorobete 9 Ion Tudor • Dinu Rachici • Mara Nicoară 9 Ion Sofia Manolescu. OPINII Poezia tînără . Termenul de „stare a poeziei", cartei firește va fi fost folosit si mai inăin- I te, a căpătat de citva timp o frecvanță specială in presa noastră literară , probabil si datorită alegerii lui ca titlu de către un important poet român contemporan. Ce va să zică in definitiv expresia de „stare" a poeziei şi de ce tinde că vaven un adevărat tic jurnalier ? Presupun că poetul care şi-a intitulat astfel cartea vieţii sale s-a gindit mai ales la „starea poetică“, adică la acea dispoziţie anume a spiritului, propice poeziei. In discuţiile prozaici insă, prin „starea poeziei" cată a se înţelege de fapt situaţia ei la un moment dat, plus o nuanţă care nu poate scăpa ochiului atent, aceea de „stare pe loc“, stagnanţă. Criticii care cercetînd sau pretinzînd doar că cercetează poezia de azi, ajung la părerea că ea stagnează, nu puteau găsi un cuvint mai potrivit decit acela de „stare" a poeziei ; căci o poezie care stă pe loc nu există sau nu are dreptul de a exista ; poezie înseamnă efervescenţă, erupţie, mişcare a spiritului; folosirea predilectă a expresiei de „stare a poeziei" a putea insinua de fapt moartea sau inexistenţa ei. Care ar putea fi motivele unei atari afirmaţii ? Că „cei mai importanţi poeţi tineri“ au încetat să mai scrie, preferind poeziei voiajurile în străinătate, premiile literare sau publicistica , iar ceilalţi, care au început să publice după ei, nu sunt de fapt poeţi, ci doar nişte mărunţi „specialişti in poezie". Dar „cei mai importanţi poeţi tineri“ nu mai sunt nici tineri şi nici n-au renunţat la poezie. Avem cărţi recente sau pagini în reviste de Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu , dacă insă această producţie nu e considerată poezie, în cite un articol de critică snoabă, de ce nu se spune explicit şi nu se aduc argumentele necesare ? Adevărata ţintă este poezia mai tinerilor autori ; odată „clasaţi" autorii în vogă, ai anilor ’60—70, se încearcă a se acredita in cite un articol de critică ideea, de asemeni fără nici o argumentaţie, că după ei s-ar fi instalat vidul absolut, ca poezia stă pe loc, adică a încetat de a exista. Răspunsul este uimitor de simpluPoezia română de azi nu stă pe loc; există o mişcare poetică cel puţin la fel de ferventă şi intensă ca în deceniul trecut, poate însă că mai conţinută, mai matură şi mai responsabilă şi de aceea mai eroică şi mai adevărată. O critică plină de sine, confortabil instalată şi remunerată se va urni cu greu să ia notă de noua poezie, ba uneori pare a prefera ca aceasta să nu existe. Dar Mircea Dinescu există. El nu publică patru cărţi pe an, ci o carte in patru ani, în care se pot citi şi versurile : „bătrînilor ce fin o biserică în spinare/ I taie-le ziua de vineri / sîmbată iţi Vor dovediinutilitatea cintecului" sau : „Aş vrea să ies cu plugul prin oraş / cît este veacul bun de arătură / dar mă izbeşte zilnic peste gură I mina de ghips din somnul celor laşi". Sau cartea, tot de curînd apărută, a lui Ion Cocora, „Inventatorul de numere", din care, nepuţind cita aici douăzeci , de poeme lungi, voi cita unul singur, mai scurt : „A trăit fără vilvă ! A trăit fără onoruri ! A trăit fără o presimţire de lauri măcar I I Nu a trăit şi fără comuniunea cu prietenul / Nu a trăit şi fără dulcea desfătare a femeii I Nu a trăit şi fără adevărul 11 A trăit o viaţă de om / Afle-se astfel că a fost fericit". Abia a ieşit de sub teasc cartea „Inorogul alb“, a poetei Mara Nicoară, carte întru totul excepţională, care ar putea ea singură întemeia cariera unei poete de prim rang. Este anunţat in fine să apară in librării volumul lui Emil Brumann „Cântece naive". Aceasta pentru a nu pomeni din cărţile de poezie ale anului în curs decit pe cele care, cu subiectivitatea inevitabilă, ne sunt nouă mai dragi In presa literară publică tineri poeţi şi poete de neîndoielnică valoare, precum : Cezar Ivanescu Dorin Tudoran, Ileana Mălăncioiu, Marius Robescu, Lucia Negoiţă, Adrian Popescu, Ion Mircea, Daniela Crăsnaru, Nicolae Turtureanu şi, incă alţii , autori foarte tineri insufletesc cenaclurile şi mulţi dintre ei constituie certe promisiuni. Şi este un act de cultură să constaţi contribuţia reală a multor critici la afirmarea şi susţinerea acestor autori tineri de reală vocaţie. Nu, poezia tînără nu stagnează ; ea nu stă pe loc, oricit, o anumită critică stagnantă şi leneşă s-ar complace in a pretinde contrariul evidentei Pentru că, aşa cum prea bine observa recent unul dintre cei mai fini si mai sinceri iubitori ai poeziei, distins şi mai in virstă critic, fără poezie Viata umană însăși ar fi de neconceput o greoaie innămolire in starea pe loc. Mihai Ursachi