Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)

1977-01-15 / nr. 3

r­ ealitatea unica a poe­­ziei lui Mihai Emines­­cu poate să fie trans­misă şi percepută, fără intermediar, ca o in­cantaţie generală, ca o imensă revărsare de lumini şi de sune­te. Laserul ei magic străbate u­­nica crustă in care se înfăşoa­ră „lucrurile", pentru atingerea acelui nucleu încărcat de toate valenţele care îngăduie desci­frarea caracterelor de taină ale lumii. Poetul are totdeauna vi­ziunea acestui pămînt, chiar în abisalele sale rătăciri cosmice, reprezentarea omului şi a na­turii, cu miile de voci interioa­re, devenind muzică şi artă per­fectă sub semnul său creator. Perpetua căutare şi neliniştea însufleţesc orice vers emines­cian, în a cărui transparenţă de cristal de stîncă, se răsfrînge dinamismul existenţial de la creşterea umilă a firului de iar­bă pînă la năpraznica mişcare a cosmosului. Se pot stabili ast­fel, raporturi noi între aparenţa vizibilă şi miezul criptic al rea­lităţii, urmărite pe un itinerar de tulburătoare căutare a ade­vărului. Cel mai important re­prezentant al ultimului roman­tism european nu este, aşa cum a putut să fie considerat de unii cercetători grăbiţi, exclusivul poet al „pădurii şi al izvoare­lor", al iubirii şi melancoliei crepusculare. El este-intr-adevăr însetat de absolut, (o distinsă exegetă străină, Rosa del Conte, îşi va intitula o vastă monogra­fie : Eminescu e dell’ assoluto), în determinarea raporturilor în­tre existenţă temporală şi eter­nitate, în strădania, constantă şi eroică, de a învinge timpul şi labilitatea, fixîndu-se în di­mensiunile perene ale frumu­seţii. Eminescu este o fericită sinteză, o culme de asimilare a modernităţii spiritualităţii euro­pene, înălţată pînă la scăpăra­rea intermitentă a astrelor, pe temeliile puternice ale tradiţii­lor milenarei culturi a poporului său, al cărui loc important şi originalitate, în patrimoniul spi­ritual al lumii, le-a putut cu­noaşte ca nimeni altul. Ca şi celălalt mare romantic neolatin, Giacomo Leopardi, Mihai Emi­nescu nu a fost poetul zonelor de umbre ale pesimismului uni­versal, ci un spirit magnific, în perpetuă agitaţie, răzvrătit îm­potriva destinului advers pro­priei fiinţe, patriei sau coralită­­ţii umane. Neconformismul său s-a izbit de zidurile invizibile ale normelor constrîngătoare, deter­minate de axele timpului şi spa­ţiului, în jurul cărora s-a rotit scurta sa existenţă. Revoltat îm­potriva limitării orizontului şi cu­noaşterii el a aspirat în perma­nenţă spre transformarea con­diţiei umane. El nu a fost ni­ciodată un sceptic şi este un exemplu unic (încă o dată com­parabil lui Leopardi), de trăire atît de puţini a­ii, de ardere mistuitoare, de fervoare, de me­ditaţie, de investigare profundă în jurul sîmburelui de mister al lumii, afirmînd adevărul, con­ştient pe deplin de responsabi­litatea sa de creator şi de a­­partenenţa la istoria oamenilor şi a poporului său. El a fost o voce gravă a conştiinţei, decla­­rind umanităţii necesitatea de a lupta împotriva durerii şi a rău­lui prin strîngerea solidară a tuturor celor care au fost atinşi de aripa neagră a me­lancoliei. Prin magica facultate expresivă a artei sale, el s-a ridicat deasupra tuturor cuceri­rilor estetice anterioare pe care le-a sigilat cu timbrul şi sonu­­rile unice ale poeziei sale. Spi­rit intransigent, sub semnul înalt al unei etice unice, el a trăit cu încordare, orice experienţă, neretras în turnuri, ci participînd direct la complexele probleme ale spiritualităţii româneşti con­temporane, întreaga lui creaţie este determinată de voinţa concordanţei intre etic şi este­tic, aflîndu-şi izvoarele într-o uriaşă forţă intelectuală a cărei modernitate transcende criza ro­mantică a disperării şi alienării, recunoscind omului facultatea de a modela lumea. Energia versurilor sale a exaltat trecu­tul istoric al acestor binecuvîn­­tate plaiuri, demnitatea omului care le locuieşte, sperînd tot­deauna în viitorul de lumini al patriei. Meditind asupra istoriei, Eminescu i-a răsfrînt puterea exemplificatoare asupra con­­temporaneităţii. înalta sinteză Intre gîndire şi sentiment, între sensibilitate şi emoţie, afirmă marea forţă eti­că a versurilor lui Mihai Emi­nescu, poet, totdeauna in stare de veghe. Alexandru Bălăci poetul ­ Însemnări despre Anton Helban­ ocaţia literară înseamnă putinţa de a fi obiectiv, adică mai mult decit a fi in lume , a fi lumea, toate lucrurile şi mişcarea determinată de diversita­tea lor. Există astfel o organizare spontană, interioară al cărei moment de maximă evidenţă artistul ii face să treacă, prin tunelul de cristal al cărţii şi în sensul acesta distincţia dintre viaţă şi artă a părut şi va părea totdeau­na bizară, dacă nu cumva simţim că ce nu in­tră în carte aparţine unor acte mai puţin demne de interes, fiindcă sânt mai puţin expresive, ale mişcării. Insă, dacă ar fi aşa, ar însemna că idolatrii vieţii, ai „trăirii“ în defavoarea artei au o opinie în fond defavorabilă despre obiectul cultului lor. Iată o situaţie paradoxală. Sandu­, din O moarte care nu dovedeşte nimic, se află la Suresnes, în Franţa, şi gîndindu-se la Irina, rămasă în ţară, trece prin starea de spirit a celui care nu mai poate impune alterităţii ca­priciile sale de spectator blazat al jocului con­dus de el, pe care îl prestează o actriţă cu po­sibilităţi modeste, nule chiar. „Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape in aceeaşi clipă şi apoi să nu mai­­poţi nimic. Din cauza depărtării, să te simţi neputincios de a schimba cit de puţin mersul evenimentului. Şi impresia că orice sforţare e vană. Cu ajutorul aţei am mişcat paiaţa cum am vrut, în danţu­rile cele mai capricioase, şi acum, aţa rupin­­du-se, paiaţa rămîne nemişcată oricît m-aş strîmba, oricît aş întoarce în mină firul rupt sau oricîtă artă aş pune“. A aprecia atît de mult un lucru tocmai pentru că îţi dă iluzia că îl poţi deprecia, că îţi este inferior, aceasta aduce cu complacerea unora intr-un etern limbaj degra­dat, persiflant în gol. Artistul nu are niciodată sentimentul de a vieţui intre paiaţe, cum se ex­primă Sandu , pentru că şi în formele ei mai puţin evidente mişcarea rămîne prezentă şi îl duce de la o carte la alta. Mişcarea aceasta, asociere de la sine a lucruri­lor după afinităţi, o numesc compoziţie iar pentru Radu Petrescu Continuare In pag. a 7-a . Scrisoare unui tin­er prieten Dragul meu, n­u cunosc vo­luptate mai ma­re decit dialo­gul cu un poet tinăr, căruia să-i pot semnala un eveniment, un simplu fapt divers, o carte, sau bucuria desco­peririi unui tablou. Îmi aduc aminte, in adoles­centa mea îndepărtată, am locuit, o vreme, peste drum de Miron Radu Pa­­raschivescu, ţi-mi amin­tesc, emoţionat ţi azi, de surpriza vizitelor lui nocturne, la cele mai ne­verosimile ceasuri, cînd venea ţi-mi bătea vi­aţă, ca să-mi aducă o poezie descoperită de el, în cine ştie ce publicaţie obscură. Vreau să-ţi spun, dragul meu, că a apărut, acum cite­va zile, un volum de versuri, prin care — vorba divinului Ion Barbu, la apariția „Crailor“, „lirica noastră s-a căftănit“ , „Pămîntul, deocamdată“ de Adrian Păunescu. N-am să-ţi divulg teme­iurile entuziasmului meu — să ştii că nu sunt un entuziast de profesie, sînt, mai de­grabă, un lector sceptic —, sigur că le vei descoperi, singur. Imi las acest privilegiu, fiindcă vreau să fac un test, şi pentru că sunt încredinţat că eu am dreptate. Am citit, acum cîteva nopţi, prefaţa lui René Char la volumul „Rimbaud“, apă­rut la Gallimard, o pre­faţă pe care merită s-o citeşti, şi-ţi stă la dispo­ziţie, în care, ilustrul Char afirmă, nu fără o evidentă nuanţă de me­lancolie, că poezia e­­fă­cută să fie înţeleasă, a­­tunci cînd, peste existen­­­­ţa poetului, au sunat, de mult, trimbiţele nemărgi­nirii. Cu tot cultul meu, Continuare în pag. a 7-a Aurel Baranga ! In paginile 4—5 „Femeia tînără de lingă fîntînă" Fragmente din romanul „Săptămîna nebunilor” de EUGEN BARBU CENACLUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" • Prima şedinţă din acest an a cenaclului revistei noastre va avea loc luni 17 ianuarie, ora 16:30, la Casa Scriitorilor din Calea Victoriei 115. • Vor citi poeţii Adrian Frăţilă şi Artur Bădiţă şi prozatorul Aurel Antonie, membri ai cenaclului „Columna“ din Tg. Jiu. Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România . I Eminescu şi cultura franceză • M. Raşcu, scria G. Călinescu In Opera lui Mihai Eminescu, I, ediţia a II-a, 1969, p. 382, „cel dinţii, în strălucitele­­ articole din îndreptar 1930, a scos In evidenţă cultura franceză a poetului“ (M. Eminescu). A făcut acest lucru în studiul Eminescu şi Alecsandri din 1936, în două articole din ale sale Convingeri literare (1937), Eminescu şi Lamartine şi Eminescu şi Th. Gautier, intr-un studiu mai amplu Ecouri franceze în opera lui Eminescu, apărut fragmentar in­ îndreptar, 1930 şi In Secolul. 1932, şi In două articole publicate tot fragmentar. In legătură cu poezia „La Steaua" (îndreptar, 1930) şi M. Eminescu, Poezii de iu­bire, în volumul Alte opere din literatura ro­mână (1938). Toate au fost acum adunate, com­pletate cu părţile inedite încredinţate de autor la moarte lui Albert Schreiber (n. în 1973) şi puse la punct pentru tipar de D. Murăraşu în volumul Eminescu şi cultura franceză (Minerva, Confluente, 1976). Fran­cez de origine (n. 1890 — m. 1972), I.M. Raşcu a fost elevul lui Ovid Den­­suşianu (despre care ne spune că nu punea nici un preţ pe Apollinaire şi Valery) şi ca bursier la Fontenay-aux-Roses in Franţa a audiat cursurile de literatură comparată ale lui F. Bal­­densperger şi P. Hazard. Era adeptul lansonia­­nului G. Rudler în materie de surse („Chestiu-r nea surselor, zicea acesta, este prima care se pune criticului şi istoricului, cînd lucrează me­todic. înainte de a studia o gîndire in sine, o artă în sine, te întrebi de unde s-au născut și din ce sînt făcute). Despre Emi­nescu, I.M. Rașcu năzuia să dea ceva în sensul lui J. Vianney. Les Sources de Leconte de Lisle (1907) sau M. Ibrovy, J.M. Heredia. Les sources des Trophées (1923). In genere fără prejudecăţi, I.M. Raşcu se mulţumea şi numai cu descoperiri Al. Piru Continuare In pag. a 3-a Lui Mihai Eminescu La timpla Poetului, ca la o poartă subţire dar defi­nitivă, sufletul lucrurilor bate răzbunător. Zi şi noapte, neintrerupt, înăuntru şi in afară - aceeaşi înverşunare. Uneori­­ asediul ia forma unei ploi de mercur. Alteori­­ pare că insăşi marea se află strînsă in mănuşa de fier care izbeşte fără odihnă. Aici, anotimpurile se nasc şi dispar sub aceeaşi lumi­nă. Nimic nu se deosebeşte, iar trecerea lor seamănă cu locul in care o apă se varsă in alta. Şi in toată această vreme, fiecare izbitură sună ca o decapitare ,­­ ase­meni unei magnolii înflorite in mijlocul lunii ianuarie. La timpla Poetului, aerul se ridică subţire şi foarte rece, ca o lamă de brici. Şi-acolo unde nici o pasăre nu se poate ridica, navighează ameninţător umbrele lucru­rilor - flote de-a pururi pierdute în timp. La timpla Poetului, legile spaţiului delirează. Dorin Tudoran şantier literar 1977 Cărţile anului IEDITURAI In acest an, atît de bogat in aniversări care marchează trece­rea României In cel de-al doilea secol de independenţă naţională şi in al patrulea deceniu de exis­tenţă a Republicii, editurile noas­tre dau dovadă de o activitate neobosită, menită să ilustreze ple­nar evenimentele istorice care au dus la această luminoasă perspec­tivă de dezvoltare multilaterală a poporului nostru, ce va fi expri­mată în ampla manifestare cultu­­ral-artistică, intitulată „Cîntarea României“. Revista noastră publi­că, spre Informarea cititorilor ei, titlurile celor mai importante lu­crări, inspirate din cele­ trei mari evenimente istorice, a căror ani­versare va avea loc in acest an, independenţa de stat a României, Răscoala din 1307 şi Proclamarea Republicii ; ele vor apare la edi- WAa­n­turile DACIA, EMINESCU, AL­BATROS şi KRITERION. Directorul editurii clujene, alintaeag, ALEXANDRU CAPRARIU amin­til­­ţă nu mai puţin de 11 lucrări, în limbile română, maghiară şi germană. Cităm dintre ele roma­nele „Moise Groza“, „Rug şi flacără“ şi „Cîmpul de maci“, aparţinind scriitorilor Petru Vintilă, Eugen Uricaru şi N. Calomfirescu, două albume privind Războiul pentru Independenţă, aparţinind lui Mircea Ţoca şi Vasile Igna, un volum de tra­duceri in limba maghiară a unor texte de scriitori români de la 1877, intitulat „Ostaşii noştri", in co­lecţia „Biblioteca şcolarului“, două culegeri de do­cumente în limbile română şi germană, una de Continuare în pag. a 7-a V DACIA JM „Cînd libertatea se numeşte Griviţa şi Plevna“ d­ e regulă — deţi pare cu totul altfel — greu îţi explici de ce-ai ales un subiect. Iar cind este vorba despre un subiect copleţitor prin însem­nătatea lui istorică, simple lămuriri ra­ţionale nu-s suficiente, neapărat tre­buie să scormoneşti în cenuşa proprii­lor ani trecuţi, pentru a găsi grăuntele de foc, sentimental, care ţi-a declanşat alegerea... Am ales „Peneţ Curcanul". Cine nu ţtie : „Plecat-am nouă din Vaslui / Şi cu sergentul, zece, / Şi nu-i era, zău, nimănui, / In piept inima rece !“ Cine nu ţtie că eroul literar a existat, ca erou al realităţii timpului de luptă, Constantin Ţurcanu ? Cine n-a recitat poezia lui Vasile Alecsandri, nn copi­lăria mai apropiată sau mai îndepăr­tată ? Copilăria — cum admirabil spu­ne un celebru scriitor — acest vast teritoriu din care a ieşit fiecare dintre noi ! De unde sunt ? Sint din copilăria mea. Sint din copilăria mea la­ fel cum sunt dintr-o ţară... Cîndva, în copilăria mea, am avut prilejul să văd zilnic piciorul rănit la Mărăşeşti, al unui om care plecase voluntar pe front : o pieliţă subţire, pergamentoasă, gata-gata să se fisu- Mihai Stoian Continuare în pag. a 6-a In pagina a 6-a EMINESCU - scriitor naţional şi universal eseu de George Munteanu Evocări 1877 „Şoimii au trecut Dunărea" Scepticismul învins tichetarea grăbită a lui Paul Zarifopol drept un teoretician care s-ar fi mişcat stingaci si dezorientat in pe­rimetrul culturii noastre, mi se pare tot mai greu de menţinut astăzi, după cercetarea minuţioasă a uriaşului volum de file manuscris (peste 18 000 de pagini inedite de excepţie, note bibliografice, caiete de studiu, conspecte, planuri de articole şi chiar articole finite) aflate in arhiva Muzeului Literaturii Române. E drept că Zarifopol nu a scris sis­tematic, dintre scriitorii români, decit despre Caragiale, iar în alte cazuri a dovedit prefe­rinţe stranii, dar oare lucrul nu s-a întîmplat şi altor critici iluştri — să ne gindim numai la Mihail Dragomirescu — ce n-au fost sus­pectaţi pentru aceasta de necunoaştere ci, cel mult, de un gust prea subiectiv? Fapt este că numeroase note, conspecte, pla­nuri şi chiar studii inedite dovedesc că, deşi a scris puţine studii despre autorii români, Zarifo­­pol a urmărit sistematic viaţa literară autohtonă, acordînd o atenţie teoretică, profesională, şi nu doar hedonist-delectativă, cum s-a susţinut, ope­rei principalilor ei reprezentanţi. In mod deose­bit ne-a reţinut atenţia o mapă cu file-manuscris, înregistrată în arhiva M.L.R. cu numărul 12 942, purtînd pe prima filă menţiunea „M. Eminescu“ şi conţinind note, trimiteri bibliografice pre­cum şi conspecte adnotate ale unor studii pri­vind opera şi personalitatea marelui poet. Inte­resant este în primul rînd faptul că filele grupate în această mapă, provenind evident din perioade diferite, cuprind note şi semnalări bi­bliografice din 1905 (!) pînă în 1932 ceea ce do­vedeşte preocuparea sa constantă pentru opera eminesciană şi îndeobşte pentru avatarurile Victor Ernest Masek­ e Continuare In pag. a 6-a di­ n JURNAL DE POET Despre Natură atura are aceeaşi destinaţie ca şi omul, este înscrisă în sfera ome­nescului sau mai bine zis omul este cuprins în rinduiala naturii. însuşi cuvîntul latin ca şi cel elin ne duc la naştere, la fiu, la ceea ce apare ca urmare a perpetuării organice din sinea sa fără vreo intervenţie periodică sau întîmplă­­toare, străină, între Natură şi Poesie este în acest sens o adîncă deosebire. Natura naşte urmaşi, Poe­­sia trebuie să depună un efort uriaş pentru a face prozeliţi. De aceea educaţia prin Na­tură este cea mai veche şcoală de pedagogie iar poesia ca să poată străbate în sufletul formativ al omului trebuie să ucenicească în­delung asupra naturii. ★ Poeţii vechi erau trimeşi în munţi, la ma­lul mării, pe insule, în codrii să deprindă loan Alexandru Continuare în pag. a 6-a

Next