Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)
1977-01-15 / nr. 3
r ealitatea unica a poeziei lui Mihai Eminescu poate să fie transmisă şi percepută, fără intermediar, ca o incantaţie generală, ca o imensă revărsare de lumini şi de sunete. Laserul ei magic străbate unica crustă in care se înfăşoară „lucrurile", pentru atingerea acelui nucleu încărcat de toate valenţele care îngăduie descifrarea caracterelor de taină ale lumii. Poetul are totdeauna viziunea acestui pămînt, chiar în abisalele sale rătăciri cosmice, reprezentarea omului şi a naturii, cu miile de voci interioare, devenind muzică şi artă perfectă sub semnul său creator. Perpetua căutare şi neliniştea însufleţesc orice vers eminescian, în a cărui transparenţă de cristal de stîncă, se răsfrînge dinamismul existenţial de la creşterea umilă a firului de iarbă pînă la năpraznica mişcare a cosmosului. Se pot stabili astfel, raporturi noi între aparenţa vizibilă şi miezul criptic al realităţii, urmărite pe un itinerar de tulburătoare căutare a adevărului. Cel mai important reprezentant al ultimului romantism european nu este, aşa cum a putut să fie considerat de unii cercetători grăbiţi, exclusivul poet al „pădurii şi al izvoarelor", al iubirii şi melancoliei crepusculare. El este-intr-adevăr însetat de absolut, (o distinsă exegetă străină, Rosa del Conte, îşi va intitula o vastă monografie : Eminescu e dell’ assoluto), în determinarea raporturilor între existenţă temporală şi eternitate, în strădania, constantă şi eroică, de a învinge timpul şi labilitatea, fixîndu-se în dimensiunile perene ale frumuseţii. Eminescu este o fericită sinteză, o culme de asimilare a modernităţii spiritualităţii europene, înălţată pînă la scăpărarea intermitentă a astrelor, pe temeliile puternice ale tradiţiilor milenarei culturi a poporului său, al cărui loc important şi originalitate, în patrimoniul spiritual al lumii, le-a putut cunoaşte ca nimeni altul. Ca şi celălalt mare romantic neolatin, Giacomo Leopardi, Mihai Eminescu nu a fost poetul zonelor de umbre ale pesimismului universal, ci un spirit magnific, în perpetuă agitaţie, răzvrătit împotriva destinului advers propriei fiinţe, patriei sau coralităţii umane. Neconformismul său s-a izbit de zidurile invizibile ale normelor constrîngătoare, determinate de axele timpului şi spaţiului, în jurul cărora s-a rotit scurta sa existenţă. Revoltat împotriva limitării orizontului şi cunoaşterii el a aspirat în permanenţă spre transformarea condiţiei umane. El nu a fost niciodată un sceptic şi este un exemplu unic (încă o dată comparabil lui Leopardi), de trăire atît de puţini aii, de ardere mistuitoare, de fervoare, de meditaţie, de investigare profundă în jurul sîmburelui de mister al lumii, afirmînd adevărul, conştient pe deplin de responsabilitatea sa de creator şi de apartenenţa la istoria oamenilor şi a poporului său. El a fost o voce gravă a conştiinţei, declarind umanităţii necesitatea de a lupta împotriva durerii şi a răului prin strîngerea solidară a tuturor celor care au fost atinşi de aripa neagră a melancoliei. Prin magica facultate expresivă a artei sale, el s-a ridicat deasupra tuturor cuceririlor estetice anterioare pe care le-a sigilat cu timbrul şi sonurile unice ale poeziei sale. Spirit intransigent, sub semnul înalt al unei etice unice, el a trăit cu încordare, orice experienţă, neretras în turnuri, ci participînd direct la complexele probleme ale spiritualităţii româneşti contemporane, întreaga lui creaţie este determinată de voinţa concordanţei intre etic şi estetic, aflîndu-şi izvoarele într-o uriaşă forţă intelectuală a cărei modernitate transcende criza romantică a disperării şi alienării, recunoscind omului facultatea de a modela lumea. Energia versurilor sale a exaltat trecutul istoric al acestor binecuvîntate plaiuri, demnitatea omului care le locuieşte, sperînd totdeauna în viitorul de lumini al patriei. Meditind asupra istoriei, Eminescu i-a răsfrînt puterea exemplificatoare asupra contemporaneităţii. înalta sinteză Intre gîndire şi sentiment, între sensibilitate şi emoţie, afirmă marea forţă etică a versurilor lui Mihai Eminescu, poet, totdeauna in stare de veghe. Alexandru Bălăci poetul Însemnări despre Anton Helban ocaţia literară înseamnă putinţa de a fi obiectiv, adică mai mult decit a fi in lume , a fi lumea, toate lucrurile şi mişcarea determinată de diversitatea lor. Există astfel o organizare spontană, interioară al cărei moment de maximă evidenţă artistul ii face să treacă, prin tunelul de cristal al cărţii şi în sensul acesta distincţia dintre viaţă şi artă a părut şi va părea totdeauna bizară, dacă nu cumva simţim că ce nu intră în carte aparţine unor acte mai puţin demne de interes, fiindcă sânt mai puţin expresive, ale mişcării. Insă, dacă ar fi aşa, ar însemna că idolatrii vieţii, ai „trăirii“ în defavoarea artei au o opinie în fond defavorabilă despre obiectul cultului lor. Iată o situaţie paradoxală. Sandu, din O moarte care nu dovedeşte nimic, se află la Suresnes, în Franţa, şi gîndindu-se la Irina, rămasă în ţară, trece prin starea de spirit a celui care nu mai poate impune alterităţii capriciile sale de spectator blazat al jocului condus de el, pe care îl prestează o actriţă cu posibilităţi modeste, nule chiar. „Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape in aceeaşi clipă şi apoi să nu maipoţi nimic. Din cauza depărtării, să te simţi neputincios de a schimba cit de puţin mersul evenimentului. Şi impresia că orice sforţare e vană. Cu ajutorul aţei am mişcat paiaţa cum am vrut, în danţurile cele mai capricioase, şi acum, aţa rupindu-se, paiaţa rămîne nemişcată oricît m-aş strîmba, oricît aş întoarce în mină firul rupt sau oricîtă artă aş pune“. A aprecia atît de mult un lucru tocmai pentru că îţi dă iluzia că îl poţi deprecia, că îţi este inferior, aceasta aduce cu complacerea unora intr-un etern limbaj degradat, persiflant în gol. Artistul nu are niciodată sentimentul de a vieţui intre paiaţe, cum se exprimă Sandu , pentru că şi în formele ei mai puţin evidente mişcarea rămîne prezentă şi îl duce de la o carte la alta. Mişcarea aceasta, asociere de la sine a lucrurilor după afinităţi, o numesc compoziţie iar pentru Radu Petrescu Continuare In pag. a 7-a . Scrisoare unui tiner prieten Dragul meu, nu cunosc voluptate mai mare decit dialogul cu un poet tinăr, căruia să-i pot semnala un eveniment, un simplu fapt divers, o carte, sau bucuria descoperirii unui tablou. Îmi aduc aminte, in adolescenta mea îndepărtată, am locuit, o vreme, peste drum de Miron Radu Paraschivescu, ţi-mi amintesc, emoţionat ţi azi, de surpriza vizitelor lui nocturne, la cele mai neverosimile ceasuri, cînd venea ţi-mi bătea viaţă, ca să-mi aducă o poezie descoperită de el, în cine ştie ce publicaţie obscură. Vreau să-ţi spun, dragul meu, că a apărut, acum citeva zile, un volum de versuri, prin care — vorba divinului Ion Barbu, la apariția „Crailor“, „lirica noastră s-a căftănit“ , „Pămîntul, deocamdată“ de Adrian Păunescu. N-am să-ţi divulg temeiurile entuziasmului meu — să ştii că nu sunt un entuziast de profesie, sînt, mai degrabă, un lector sceptic —, sigur că le vei descoperi, singur. Imi las acest privilegiu, fiindcă vreau să fac un test, şi pentru că sunt încredinţat că eu am dreptate. Am citit, acum cîteva nopţi, prefaţa lui René Char la volumul „Rimbaud“, apărut la Gallimard, o prefaţă pe care merită s-o citeşti, şi-ţi stă la dispoziţie, în care, ilustrul Char afirmă, nu fără o evidentă nuanţă de melancolie, că poezia efăcută să fie înţeleasă, atunci cînd, peste existenţa poetului, au sunat, de mult, trimbiţele nemărginirii. Cu tot cultul meu, Continuare în pag. a 7-a Aurel Baranga ! In paginile 4—5 „Femeia tînără de lingă fîntînă" Fragmente din romanul „Săptămîna nebunilor” de EUGEN BARBU CENACLUL REVISTEI „LUCEAFĂRUL" • Prima şedinţă din acest an a cenaclului revistei noastre va avea loc luni 17 ianuarie, ora 16:30, la Casa Scriitorilor din Calea Victoriei 115. • Vor citi poeţii Adrian Frăţilă şi Artur Bădiţă şi prozatorul Aurel Antonie, membri ai cenaclului „Columna“ din Tg. Jiu. Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România . I Eminescu şi cultura franceză • M. Raşcu, scria G. Călinescu In Opera lui Mihai Eminescu, I, ediţia a II-a, 1969, p. 382, „cel dinţii, în strălucitele articole din îndreptar 1930, a scos In evidenţă cultura franceză a poetului“ (M. Eminescu). A făcut acest lucru în studiul Eminescu şi Alecsandri din 1936, în două articole din ale sale Convingeri literare (1937), Eminescu şi Lamartine şi Eminescu şi Th. Gautier, intr-un studiu mai amplu Ecouri franceze în opera lui Eminescu, apărut fragmentar in îndreptar, 1930 şi In Secolul. 1932, şi In două articole publicate tot fragmentar. In legătură cu poezia „La Steaua" (îndreptar, 1930) şi M. Eminescu, Poezii de iubire, în volumul Alte opere din literatura română (1938). Toate au fost acum adunate, completate cu părţile inedite încredinţate de autor la moarte lui Albert Schreiber (n. în 1973) şi puse la punct pentru tipar de D. Murăraşu în volumul Eminescu şi cultura franceză (Minerva, Confluente, 1976). Francez de origine (n. 1890 — m. 1972), I.M. Raşcu a fost elevul lui Ovid Densuşianu (despre care ne spune că nu punea nici un preţ pe Apollinaire şi Valery) şi ca bursier la Fontenay-aux-Roses in Franţa a audiat cursurile de literatură comparată ale lui F. Baldensperger şi P. Hazard. Era adeptul lansonianului G. Rudler în materie de surse („Chestiu-r nea surselor, zicea acesta, este prima care se pune criticului şi istoricului, cînd lucrează metodic. înainte de a studia o gîndire in sine, o artă în sine, te întrebi de unde s-au născut și din ce sînt făcute). Despre Eminescu, I.M. Rașcu năzuia să dea ceva în sensul lui J. Vianney. Les Sources de Leconte de Lisle (1907) sau M. Ibrovy, J.M. Heredia. Les sources des Trophées (1923). In genere fără prejudecăţi, I.M. Raşcu se mulţumea şi numai cu descoperiri Al. Piru Continuare In pag. a 3-a Lui Mihai Eminescu La timpla Poetului, ca la o poartă subţire dar definitivă, sufletul lucrurilor bate răzbunător. Zi şi noapte, neintrerupt, înăuntru şi in afară - aceeaşi înverşunare. Uneori asediul ia forma unei ploi de mercur. Alteori pare că insăşi marea se află strînsă in mănuşa de fier care izbeşte fără odihnă. Aici, anotimpurile se nasc şi dispar sub aceeaşi lumină. Nimic nu se deosebeşte, iar trecerea lor seamănă cu locul in care o apă se varsă in alta. Şi in toată această vreme, fiecare izbitură sună ca o decapitare , asemeni unei magnolii înflorite in mijlocul lunii ianuarie. La timpla Poetului, aerul se ridică subţire şi foarte rece, ca o lamă de brici. Şi-acolo unde nici o pasăre nu se poate ridica, navighează ameninţător umbrele lucrurilor - flote de-a pururi pierdute în timp. La timpla Poetului, legile spaţiului delirează. Dorin Tudoran şantier literar 1977 Cărţile anului IEDITURAI In acest an, atît de bogat in aniversări care marchează trecerea României In cel de-al doilea secol de independenţă naţională şi in al patrulea deceniu de existenţă a Republicii, editurile noastre dau dovadă de o activitate neobosită, menită să ilustreze plenar evenimentele istorice care au dus la această luminoasă perspectivă de dezvoltare multilaterală a poporului nostru, ce va fi exprimată în ampla manifestare cultural-artistică, intitulată „Cîntarea României“. Revista noastră publică, spre Informarea cititorilor ei, titlurile celor mai importante lucrări, inspirate din cele trei mari evenimente istorice, a căror aniversare va avea loc in acest an, independenţa de stat a României, Răscoala din 1307 şi Proclamarea Republicii ; ele vor apare la edi- WAanturile DACIA, EMINESCU, ALBATROS şi KRITERION. Directorul editurii clujene, alintaeag, ALEXANDRU CAPRARIU amintilţă nu mai puţin de 11 lucrări, în limbile română, maghiară şi germană. Cităm dintre ele romanele „Moise Groza“, „Rug şi flacără“ şi „Cîmpul de maci“, aparţinind scriitorilor Petru Vintilă, Eugen Uricaru şi N. Calomfirescu, două albume privind Războiul pentru Independenţă, aparţinind lui Mircea Ţoca şi Vasile Igna, un volum de traduceri in limba maghiară a unor texte de scriitori români de la 1877, intitulat „Ostaşii noştri", in colecţia „Biblioteca şcolarului“, două culegeri de documente în limbile română şi germană, una de Continuare în pag. a 7-a V DACIA JM „Cînd libertatea se numeşte Griviţa şi Plevna“ d e regulă — deţi pare cu totul altfel — greu îţi explici de ce-ai ales un subiect. Iar cind este vorba despre un subiect copleţitor prin însemnătatea lui istorică, simple lămuriri raţionale nu-s suficiente, neapărat trebuie să scormoneşti în cenuşa propriilor ani trecuţi, pentru a găsi grăuntele de foc, sentimental, care ţi-a declanşat alegerea... Am ales „Peneţ Curcanul". Cine nu ţtie : „Plecat-am nouă din Vaslui / Şi cu sergentul, zece, / Şi nu-i era, zău, nimănui, / In piept inima rece !“ Cine nu ţtie că eroul literar a existat, ca erou al realităţii timpului de luptă, Constantin Ţurcanu ? Cine n-a recitat poezia lui Vasile Alecsandri, nn copilăria mai apropiată sau mai îndepărtată ? Copilăria — cum admirabil spune un celebru scriitor — acest vast teritoriu din care a ieşit fiecare dintre noi ! De unde sunt ? Sint din copilăria mea. Sint din copilăria mea la fel cum sunt dintr-o ţară... Cîndva, în copilăria mea, am avut prilejul să văd zilnic piciorul rănit la Mărăşeşti, al unui om care plecase voluntar pe front : o pieliţă subţire, pergamentoasă, gata-gata să se fisu- Mihai Stoian Continuare în pag. a 6-a In pagina a 6-a EMINESCU - scriitor naţional şi universal eseu de George Munteanu Evocări 1877 „Şoimii au trecut Dunărea" Scepticismul învins tichetarea grăbită a lui Paul Zarifopol drept un teoretician care s-ar fi mişcat stingaci si dezorientat in perimetrul culturii noastre, mi se pare tot mai greu de menţinut astăzi, după cercetarea minuţioasă a uriaşului volum de file manuscris (peste 18 000 de pagini inedite de excepţie, note bibliografice, caiete de studiu, conspecte, planuri de articole şi chiar articole finite) aflate in arhiva Muzeului Literaturii Române. E drept că Zarifopol nu a scris sistematic, dintre scriitorii români, decit despre Caragiale, iar în alte cazuri a dovedit preferinţe stranii, dar oare lucrul nu s-a întîmplat şi altor critici iluştri — să ne gindim numai la Mihail Dragomirescu — ce n-au fost suspectaţi pentru aceasta de necunoaştere ci, cel mult, de un gust prea subiectiv? Fapt este că numeroase note, conspecte, planuri şi chiar studii inedite dovedesc că, deşi a scris puţine studii despre autorii români, Zarifopol a urmărit sistematic viaţa literară autohtonă, acordînd o atenţie teoretică, profesională, şi nu doar hedonist-delectativă, cum s-a susţinut, operei principalilor ei reprezentanţi. In mod deosebit ne-a reţinut atenţia o mapă cu file-manuscris, înregistrată în arhiva M.L.R. cu numărul 12 942, purtînd pe prima filă menţiunea „M. Eminescu“ şi conţinind note, trimiteri bibliografice precum şi conspecte adnotate ale unor studii privind opera şi personalitatea marelui poet. Interesant este în primul rînd faptul că filele grupate în această mapă, provenind evident din perioade diferite, cuprind note şi semnalări bibliografice din 1905 (!) pînă în 1932 ceea ce dovedeşte preocuparea sa constantă pentru opera eminesciană şi îndeobşte pentru avatarurile Victor Ernest Masek e Continuare In pag. a 6-a di n JURNAL DE POET Despre Natură atura are aceeaşi destinaţie ca şi omul, este înscrisă în sfera omenescului sau mai bine zis omul este cuprins în rinduiala naturii. însuşi cuvîntul latin ca şi cel elin ne duc la naştere, la fiu, la ceea ce apare ca urmare a perpetuării organice din sinea sa fără vreo intervenţie periodică sau întîmplătoare, străină, între Natură şi Poesie este în acest sens o adîncă deosebire. Natura naşte urmaşi, Poesia trebuie să depună un efort uriaş pentru a face prozeliţi. De aceea educaţia prin Natură este cea mai veche şcoală de pedagogie iar poesia ca să poată străbate în sufletul formativ al omului trebuie să ucenicească îndelung asupra naturii. ★ Poeţii vechi erau trimeşi în munţi, la malul mării, pe insule, în codrii să deprindă loan Alexandru Continuare în pag. a 6-a