Luceafărul, iulie-decembrie 1977 (Anul 20, nr. 27-53)

1977-07-02 / nr. 27

­ Literatura, spaţiu de manifestare a conştiinţei entru scriitor cuvîntul înseamnă în pri­mul rînd idee. De aceea în pagina cărţii de poezie sau proză cuvîntul nu trăieşte atît prin sintaxa frazei, cit prin­­aderenţa intimă, necesară la in­tenţia scriitorului, la sensul rostirii lui, încrede­rea în cuvînt nu este altceva* decit încrederea în puterea lui de a exprima o stare, un sentiment, o atitudine, o convingere, o delimitare, de a configura un spaţiu de afectivitate. Din această perspectivă literatura se defineşte de la sine ca un teritoriu de manifestare a conştiinţei scriito­rului, în primul rînd pentru cuvîntul şi ideile­­sale, şi nu într-o măsură mai mică pentru tot ceea, ce înseamnă prezenţa sa între confraţi şi, în planul cel mai general, în viaţa social-politică şi culturală a ţării. Responsabilitatea faţă de sine a scriitorului mi se pare a fi însăşi condiţia sa de căpătîi. Ea se asociază cu permanenta sa stare de luciditate în faţa realităţii, cu nevoia mereu Florin Costinescu Continuare in pag. a 6-a . Luceafărul Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România HOTĂRÎRILE PLENAREI C. C. AL P.C.R. îndemnuri nobile pentru o literatură de valoare, militantă Spirit creator, revoluţionar din multiplele sale hotărîri, prin abor-­ darea unor probleme majore ale vie­ţii noastre sociale , economice şi spi­rituale, Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român se înscrie ca un eveniment politic de deosebită însemnă­tate. Cuvîntarea rostită de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, consti­tuie o strălucită contribuţie teoretică şi practică, un preţios îndrumar de acţiune şi gîndire crea­toare. încă o dată, secretarul general al partidu­lui propune naţiunii întregi un pilduitor exem­plu de spirit şi gîndire dialectică, revoluţionară, de analiză realistă şi constructivă a unor pro­bleme de fond ale contemporaneităţii. între a­­cestea, un loc distinct revenind şi problemelor presei, creaţiei literar-artistice. Profundele sem­nificaţii ale Hotărîrii Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cu privire la creş­terea rolului şi răspunderii organizaţiilor de partid şi de stat, de mase şi obşteşti, a uniuni­lor de creaţie, a conducerilor colective ale re­dacţiilor, radioteleviziunii, editurilor, caselor de filme, instituţiilor de spectacole, in­activitatea de informare şi educare a oamenilor muncii, vor fi, fără îndoială, puse puternic în lumină de împlinirile ce se vor adăuga creaţiei artistice, nobilei dăruiri puse în slujba poporului de că­tre oamenii de artă şi cultură, de către ziarişti, de către toţi cei ce activează în instituţiile cul­turale. Măsurile adoptate sunt expresia elocventă a transformărilor revoluţionare ce au avut loc in tara noastră, în relaţiile dintre oameni, în gindirea şi modul lor de viaţă. Ele exprimă in­tr-un inait grad democratismul autentic al vieţii noastre sociale, umanismul revoluţionar al poli­ticii partidului care a pus şi pune mai presus de orice încrederea în om, crearea condiţiilor corespunzătoare pentru afirmarea multilaterală, liberă şi responsabilă a personalităţii umane, a virtuţilor şi aptitudinilor fiecăruia. Hotărîrile adoptate sînt semnul unei adevărate încrederi în oameni, în capacitatea lor de a se implica în complexele probleme ale educaţiei şi culturii cu pricepere şi răspundere, de a acţiona cu fer­mitate pentru înfăptuirea liniei politice a parti­dului, de a valorifica, în acest scop, gindirea şi experienţa colectivă. „Trebuie să înţelegem — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvînta­rea rostită la plenară — că renuunţînd la măsu­rile administrative, de cenzură, cum se spune, introducem controlul revoluţionar, controlul de partid, răspunderea, autorăspunderea fiecăruia fată de partid, fată de popor“. Măsurile preco­nizate au menirea de a statua în practică, în locul unor forme administrative de îndrumare, o îndrumare politică efectivă, dezbateri vii ale problemelor esenţiale ale creaţiei, contribuind astfel la afirmarea tot mai viguroasă a litera­turii şi artei noastre socialiste, la îmbogăţirea patrimoniului cultural cu opere de valoare, scri­se de pe poziţia revoluţionară, materialist-dia­­lectică. în acest context, se cuvin receptate cu toată gravitatea criticile privind modul subiectiv, superficial în care s-a exercitat uneori critica literară.. Aceasta este chemată să interpreteze cu mai multă fermitate operele de artă din perspectiva concepţiei despre lume şi viaţă a partidului, a filosofiei clasei muncitoare. Numai astfel creaţia artistică, critica de specialitate vor putea exercita o reală şi puternică, influenţă so­cială, se vor manifesta şi în continuare, dezvol­­tînd experienţa şi realizările bune de pînă acum, ca factori activi în opera de modelare a con­ştiinţelor, de formare a omului nou al unei so­cietăţi noi. Un vast cîmp de acţiune comunistă, respon­sabilă şi angajată, este deschis de hotărîrile re­centei plenare a partidului, hotărîri în aplica­rea cărora uniunile de creaţie, presa culturală, oamenii de cultură şi artă se consideră firesc angajaţi, conştienţi că finalizarea acestei anga­jări înseamnă opere de artă de valoare, organic legate de viaţă şi aspiraţiile poporului, destinate să răspundă efortului general de perfecţionare moral-spirituală a naţiunii noastre socialiste. Luceafărul Poetul e o privire a patriei,­ nevitabil, odată cu trecerea anilor, ne aplecăm tot mai mult asupra scrisului nostru şi întîrziem cu întrebări asupra ■ multora din­­ răspunsurile pe care le-am cucerit. Cu ce preţ ? — cel al trudei, desigur, dar şi cu acela al încrederii, al pasiunii care mistuie şi arde pentru ca, din adine, la suprafaţa sa densă şi imaterială să se poată auzi şi acel simet unic şi amplu la care lucrăm toţi, din toate generaţiile şi cu toate pute­rile, simţind şi ştiind intr-adevăr că avem a spune A. I. Zăinescu Continuare în pag. a 6-a Viabilitatea actului de creaţie e sigur, fiecare dintre noi parcurgem paginile ziarelor şi în cea mai mare parte, ne satisfac. Găsim în ele, tot mai mult şi mai pregnant in ultimii ani, în­suşi chipul nostru, al prietenilor şi cunoscuţilor noştri, chipurile celor mai diverse categorii de oameni ai muncii, cu aspiraţiile lor, cu strădania lor de a se afirma, deseori cu fapte eroice, specifice epocii în care trăim. întîlnim, aşadar, în reportajele, anchetele, însemnările şi chiar în notele lapidare din publicaţiile noastre cotidiene şi săptămînale, întreaga complexitate a problemelor cu care ne confruntăm,­ în centrul­­cărora ne regăsim cu satisfacţie, fie că lucrăm in uzină sau pe ogor, în institutele de cercetări, în şcoli ori pe marile şantiere ale ţării. Fapta, ridicată la puterea emoţiei, a exemplului, depă­şeşte firesc cadrul strict informativ, constituind prin ea însăşi un puternic mijloc de educare a Cititorilor, de mobilizare a maselor la marile comandamente ale clipei, ale zilei de azi. Lucrez de mai mulţi ani în presă, sunt redac­tor la „Scînteia tineretului“ şi ştiu, asemeni co­legilor mei, că, dacă ziarul meu e citit, dacă e căutat, dacă el nu se mai găseşte la chioşcurile de ziare încă din primele ore ale dimineţii, aceas­ta se explică prin conţinutul său mai bogat cu fiecare zi, legat de actualitatea cea mai fier­binte, prin faptul că, în măsură crescîndă, el re­flectă însăşi viaţa cititorului, îndreptăţit să se caute în paginile sale. Mă refer, desigur, la zia­rul pentru care lucrez, dar aceste remarci sînt va­labile deopotrivă pentru majoritatea covîrşitoare a cotidienelor şi săptămînalelor noastre. Şi mai Continuare in pag. a 7-a d Dragomir Horomnea Responsabilitatea angajării xistă în viaţa fiecăruia dintre noi aşa-­ zise momente de referinţă, momente cărora obişnuim să le mai spunem şi momente de bilanţ. Să acceptăm acest ultim termen : deşi des folosit, el ex­primă mai exact, decât altele ceea ce intenţionez să spun, în asemenea momente, fiecare îşi face o sumară sau o migăloasă şi profundă socoteală cu sine : e o socoteală a faptelor memorabile sau a celor mai puţin memorabile, a succeselor sau a eşecurilor, a mecanismelor interioare sau a conjuncturilor care le-au determinat. Cînd acest moment are un punct de plecare şi un scop precis, constructiv, putem accepta ideea că bilanţul a devenit şi moment de conştiinţă. Chiar declanşat din afară, procesul se încarcă firesc cu acea sumă de judecăţi care dau dreptul unui individ să se respecte şi să creadă în sine sau să renunţe la pretenţiile pe care le-a sus­ţinut. La nivelul unei colectivităţi, procesul are aceeaşi logică, determină judecăţi similare, im­pune aceleaşi adevăruri. Fără îndoială, recenta­­cuvîntare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu la plenara Comitetului Cen­tral al C.C. al P.C.R. reprezintă pentru scriitorul român un asemenea moment de referinţă şi un necesar prilej de­ bilanţ. Un substanţial pasaj din această strălucită cuvîntare şi o importantă hotărîre a Comitetului Central privesc direct şi Mihai Tatulici Continuare in pag. a 7-a V­ I Balada griului tăteare la marginea cîmpiei, uitin­­du-mă acolo, departe, peste întinderea nesfîrşită, căutînd să-i pătrund înţele­­­­­sul. I-am auzit chemarea, aşa­ cum o aud în fiecare vară şi, ca un călător ce vine de departe, am pornit-o încet, băt­ră­neşte, sub picăturile mici de ploaie, pe un dru­meag de care, ce ducea spre inima Bărăganu­lui. Şi eram numai eu şi cîmpul, şi eram numai eu şi ploaia, şi auzeam cum creşte griul din rădăcină chemat de înalt­ii cerului. Şi era des ca o perie, şi crescut pina la brîu, şi avea cu­loarea smaraldului, şi parcă­ era de-o veşnicie în locul acela, aşteptind să se transforme în boabe aurii, care să se legene încetişor deasu­pra pămintului. Poate am mers un ceas, poate două, nu aş putea şti cu­, dar ştiu că oraşul se pierduse undeva la orizont, iar eu eram înconjurat de acea cîmpie nesfîrşită şi auzeam creşterea griu­lui. Şi era puternic în rădăcină, iar tulpina îşi­­ înălţa fruntea semeaţă. Şi undeva, acolo sus, norii s-au răsfirat, şi am văzut soarele cum inundă câmpia învălu­­ind-o în diamante , străluceau boabele de ploaie prinse ca nişte mărgăritare de umerii griului, şi nu mai ştiam unde este soarele, dar ii sim­ţeam cald, ocrotitor. Şi am stat acolo, în mijlocul cîmpiei, pînă cind soarele a început să coboare in pilnia ori­zontului, ascultînd împreună cu mine cintecul griului, balada ce o ştiam din copilărie. Tirziu am ajuns la porţile oraşului, dar ochii-mi erau plini de cîmpie, iar auzu-mi ră­suna de acel cîntec al griului, şi vedeam mustaţa lui, mare şi deasă, de culoarea smaraldului. Noaptea am visat întinderea Bărăganului cu mii de secerători culegind spicele aurii ce scin­­teiau în bătaia soarelui. Cimpia cînta. Şi, m-am gîndit să îndemn pe cei care nu au văzut încă în această vară cîmpia, cu lanurde nesfîrșite, s-o vadă pentru a auzi balada griu­lui, balada omului. Ion Tudor RESPIRĂRI Proletari din toate ţările, uniţi-vă Sudoarea de piatră Jorge Călinescu scria undeva despre nu mai ştiu cine scump poet de al nostru străvechi, că acesta lăudînd o cazarmă a soldaţilor şi decla­­rînd-o măreaţă, el Călinescu, spirit caustic şi critic, o remarcase a fi fiind mică, meschină, şi oarecare. Vă cer îngăduinţa să-l cred pe bătrînul nostru poet şi vă cer îngăduinţa să mă uit ca un fost student al maes­trului cu ochi miraţi la afirmaţie, iar în loc de pleoape să am unghii lungi zgîrietoare. Tot dinsul, tot Domnia Sa, dacă mi-aduc bine aminte, considera Bucureştiul ca pe un sat mai mare. Blasfemie ! De-ar mai trăi George Călinescu, la mine în casă i-aş da inima mea neritmică şi neliniştitoare, cu dragoste şi cu însîngerare să doarm­ă peste noapte peste ea ca pe o pernă zbătîndă. Domnia Sa nu mai are cu ce să vină la mine în suflet ca musafir decit cu fragedele cuvinte pe care harul vieţii a apucat nu numai să gîndească ci şi, să le tipărească. Ştiam de multă vreme că rostirea şi gindirea şi scrie­rea cuvîntului face parte din trupul nostru şi este partea cea mai rezistentă a trecătoarei noastre fiinţe.. Nu degeaba am rămas repetent în clasa întîia primară, neputînd pe atuncea, la acea vîrstă mucoasă, să-mi imaginez că nu­mitul cuvînt se poate și scrie, — iar că arborii şi anima­lele cu care atîta mă conversasem, vorbirea lor nu are transcriere în semn. Sat mare, sat mare, dar sat de piatră, Bucureştiul este un munte orizontal, o muncă plină de sudoare care nu s-a scris în litere ci în cărămidă, în mortar şi piatră. Mă uit asupra oraşului ca şi cum aş­ fi o ciocîrlie, brusc trasă în sus de firul unui tril şi, de sub norul pîntecos de ploaie, cu ochiul drept în jos mă uit asupra lui. Ce vede ochiul meu, ce spune ochiul meu creierului meu, ce spune creierul meu cuvintelor mele ?, — şi ele, ce spun ele, spiritului meu ? Mira-m-aş să spună altceva decit: — „Ia ui’te bre, cită sudoare de piatră pe aieste !“ Te apucă un fel de dor, un fel de dor de ducă, stînd. Cită muncă încremenită în piatră ! în orice clădire văd măreţia şi justificarea clasei noastre muncitoare. Cite ore de viaţă de om, pentru zidul înalt şi crescînd spre carul mare plin de raze, ca de fin. Eu nu ştiu de-o fi fost mică sau mare cazarma acelor soldaţi ai ţării, dar, ştiu că ea s-a închegat din sudoarea muncii şi deci, întocmai ca şi acel sacru poet străvechi, îngînîndu-l cu glas tare, zic şi eu, ca şi el, că este măreaţă. Nichita Stănescu . In pagina a 8-a • „Demiurgul României noi" - o im­portantă lucrare dedicată personalităţii tovarăşului Nicolae Ceauşescu • Eve­nimentul : Orizonturi ample culturii româneşti • Confruntări • Versuri de Mohammad Iqbal • Revista străină. In pagina a 3-a PLANETĂ DE TÂNĂR • Versuri de • Valeriu Bârgau • Mir­­cea Brăiliţa • Carmen Focşa • Ioana Ieronim • Ioan Ivan • Marin Lupşa­­nu • Ana Mureşanu • Nicolae Siriu • Liliana Ursu Eugen Jebeleanu y Arena-Himera Este o Himeră care se naşte din ploaie Ploaia este invizibilă Himera are o faţă întoarsă, cu pletele lungi Coada Himerei se iscă o palm­ă dintr’o părere oribilă încă dela naştere am fost izbit de ea întuneric şi lumină cenuşie Viaţă plouată Uneori încerc să ocolesc coada să văd faţa Himerei Atunci, ploaia se înteţeşte şi-mi dau seama că Teribila se scutură de ploaie şi de râs Himera citeşte ultimele știri. ^ r Dimitrie Cantemir, orientalist î­n 1722, acum 255 de ani, apărea la Sanktpiterburg. Kniga sistima in­ sesta­iame muhammedansehnia religii (Car­­■tea sistema sau întocmirea religiei muhammedane) scrisă de printul Di­­mitrie Cantemir in latinește și tradusă sub su- Dravesherea sa în ruseste de Ivan Ilinskii. Pînă de curînd, această operă nu era cunoscută la noi decit din traducerea, după originalul latin adus într-o opnie defectuoasă din Rusia de Gri­­gore Tocilescu, datorită profesorului constănţean loan Georgescu (Dimitrie Cantemir. Despre Coran. Cernăuţi. 1927, extras din Analele Do­­brogei, 7. 1927, p. 67—121). Recent Editura Mi­nerva publică versiunea completă a cărţii din forma ei definitivă, rusă, cu un studiu intro­ductiv de 74 p. şi 120 p. de comentarii de Vir­gil Cândea. Opera lui Dimitrie Cantemir înso­ţită de o odă în limba latină a arhimandritului Teofilact Lopatinski, rector al Academiei din Moscova, si o urare, de asemenea latină, a lui Ghedeon Visniovski, succesorul lui Lopatinski, are aproape 500 de pagini si se împarte in sase cârti, prima tratînd despre „prordeul mincinos Muhammed“, a doua despre „Co­ran“ („ce livre inintelligible qui fait frémir le sens commun­e chaque nage“ — cum zicea Voltaire), a treia despre Apocalipsul muhammedan („lirisme sau prevestiri revelatorii... despre lucrurile ce se vor întimpla înainte de a pieri lumea“), a patra despre teologia mahomedană, a cincea despre religia mahomedană,­­ iar a şasea despre „alte rînduieli ale acestei religii“. Un al doilea tom al lucrării care trebuia să aibă în latineşte titlul De mahomedana religione, deque politico mu­sul­manae regimine, n-a mai fost scris. Autorul şi-a compus lucrarea in condiţii vi­trege, de care se plînge, supliniind lipsa cărţilor cu memoria. .A consulta­t într-o versiune italie­nească sau rusă în manuscris opera din 1667 a lui Sir Paul Rycaut, The present State of the Ottoman Empire, Opus chronologicum (1685) de Seth Calvisius, Thesaurus linguarum orienta- Iium turcicae, arabicae et persicae, I—IV (Vie­­na, 1680—1687) de Francois Mesgnien (Meninski) şi Refutalio Alcorani (Padova, 1698) de Ludo­vico Marraci. Deşi unele detalii sunt­ greşite, cu greu s-ar putea contesta imensitatea cunoştinţe­lor lui Cantemir asupra doctrinei muhamme­dane si asupra moravurilor vieţii islamice in care el insusi a fost implicat 22 de ani. „Nu sunt aşa de expert în doctrina, legile şi regulile muhammedane ca să pot relata la perfecţie des­pre fiecare lucru ce se spune la ei, se cinsteşte sau se crede“, mărturiseşte el cu modestie. Mul­te fante citite sau auzite le-a uitat, deşi odată le avea imprimate bine in minte. A căutat cârti turceşti şi persane în Biblioteca de Stat a Ru­siei, dar nu le-a găsit. S-a condus totuşi după preceptele lui Epictet : „Cine s-a supus necesit AI. Prin Continuare în pag. a 5-a în pagina a 6-a VASILE PÂRVAN — 50 de ani de la moarte VARIA

Next