Luceafărul, iulie-decembrie 1977 (Anul 20, nr. 27-53)
1977-07-02 / nr. 27
2 IULIE 1977 Ion Ianoşi este unul dintre criticii literari care nu concepe înţelegerea operei literare în indiferenţa faţă de cel care a scris-o. Opera este proiecţia unei personalităţi şi personalitatea care a produs-o merită tot atâta atenţie cit şi cărţile pe care le-a scris. Poveste despre doi necunoscuţi Dostoievski şi Tolstoi mărturiseşte din plin această preocupare a criticului pentru ceea ce e dincolo de operă, dar în strînsă, indisolubilă relaţie cu ea. Ion Ianoşi reia aici una din marile teme ale exegezei asupra literaturii ruse : Tolstoi şi Dostoievsky Tolstoi sau Dostoievski. Cei doi mari romancieri au fost contemporani. Opera lor a fost scrisă în aceeaşi vreme. S-au cunoscut direct ? S-au ignorat reciproc ? S-au citit unul pe altul ? Se poate vorbi de influenţa unuia asupra celuilalt ? întrebările s-au pus şi au primit diferite răspunsuri. Au fost comparate mai întîi operele, apoi autorii romanelor, apoi viaţa lor. Comparaţia a atras pe mulţi. Adesea ea a fost mobilizată de atitudini partizane. Unii s-au străduit să evidenţieze superioritatea lui Dostoievski asupra lui Tolstoi, alţii s-au situat pe o poziţie contrară. N-au lipsit nici atitudinile doctrinare care au folosit ideile celor doi mari scriitori, antinomiile creaţiei lor pentru a ilustra o directivă ideologică. Interesul cărţii lui Ion Ianoşi credem că vine din renunţarea deliberată la partizanate. Deşi este autorul unei cărţi despre Dostoievski, actualul eseu nu înclină balanţa în favoarea acestuia. Efortul de obiectivare al autorului în minuirea informaţiilor, confruntărilor, a regiei generale a lucrării are drept rezultat o scriere captivantă, care iese din sfera criticii propriu-zise şi intră în sfera romanului. A urmări duelul dintre două mari spirite, renunţînd la restul detaliului factologic, înseamnă a intra în teritoriul romanului. Autorul cărţii e conştient de aspectul încercării lui critice şi ne-o arată din titlu : cartea lui nu e o analiză critică ci o „poveste“ şi, în plus, povestea a doi „necunoscuţi“. Ca în orice roman există cîteva personaje principale, aici două, Tolstoi şi Dostoievski, alte cîteva personaje secundare, ca Strahov, Gorki, Ana Grigorievna şi alţii, menite să vorbească despre personajele principale şi să le pună în lumină, după cum şi un suspans, înaintarea în necunoscutul unor relaţii omeneşti care se dovedesc pasionante din unghiul pe care ni-l propune autorul cărţii. Povestea e cu atît mai interesantă şi mai stranie cu cît cei doi scriitori nu s-au întîlnit niciodată, fiecare reprezentând pentru celălalt, aceasta ne-o arată cartea lui Ion Ianoși convingător, o realitate apropiată și permanentă. Criticul ne introduce într-un teritoriu mai greu accesibil publicului larg : e vorba de universul creatorilor, detipul de lectură particulară pe care aceştia îl au, de comunicarea subiectivă, dar profundă pe care o au, cînd ea există într-adevăr cu opera controlsuriind fiecare află despre apariţia unei alte cărţi de indiscutabil ecou. E cartea celuilalt. Şi' Tolstoi şi Dostoievski' ţin să citească această carte. E un prim contact, o primă edificare. Curiozitatea artistică a funcţionat, cronica literara Ion Ianoşi: „Poveste cu doi necunoscuţi Dostoievski si Tolstoi“ interesul stîrnit de opera celuilalt e reală. Autorii, deşi trăiesc în aceeaşi ţară, relativ în aceeaşi lume, nu se întîlnesc. Este o întîmplare, se întreabă Ion Ianoşi ? în 1878 cînd Dostoievski şi Tolstoi se află împreună în sala unde conferenţia filozoful Soloviov prilejul întîlnirii dintre ei ar fi fost cel mai bun. Un mijlocitor posibil exista, Strahov, de ce totuşi întîlnirea n-a avut loc ? De la această întrebare cartea lui Ion Ianoşi începe să-şi depene iţele. Ele sînt ale unui proces. Un dosar întreg de date, de informaţii, de mărturisiri este cercetat de-a fir a păr. Referinţele la posibila întîlnire există de ambele părţi, la fel regretele reciproce. Sînt ele sincere, se întreabă criticul făcînd biografie subtilă ? Pentru a răspunde acestei întrebări niciun amănunt nu e de prisos. S-au citit cei doi mări prozatori între ei ? Ce cărţi şi cînd ? Au exprimat opinii unul despre literatura celuilalt ? Cea mai expresivă declaraţie a lui Tolstoi asupra lui Dostoievski se produce odată cu moartea celui din urmă. Criticul întoarce pe toate feţele scrisoarea. Este în întregime sinceră ? Nu ascunde ea nişte capcane de subtilitate asupra cărora e bine să stăruim ? Şi criticul stăruie într-o investigaţie care curge de aici încolo firesc, după logica ei proprie care nu ţine seamă de cronologia faptelor, ci de liniile demonstraţiei pe care Povestea celor doi necunoscuţi o are în vedere. De fapt cei doi nu se ignorau, cum părea. Felul imperativ în care ei cer unor cunoscuţi să citească cărţile rivalului lor literar ne-o probează. Dintre cărţile lui Dostoievski, Tolstoi a preferat toată viaţa Amintiri din Casa morţilor. Criticul literar revine aici la îndatoririle lui obişnuite atrăgîndu-ne atenţia că între Amintiri din Casa morţilor şi opera tîrzie a lui Tolstoi există o sumă de interferenţe. „Tolstoismul“ viitor al autorului învieţit este anticipat, de Amintirile din Casa morţilor. Fiind anterioară preocupărilor tolstoiste, învierii, nu e firesc să bănuim o comunicare mai adîncă, ascunsă între cei doi creatori ? Ion Ianoşi nu forţează nota în această direcţie. El expune fapte şi nu se grăbeşte să tragă concluzii spectaculoase, dar nici nu va întîrzia prea mult pînă la a o face : „Dincolo de dialogul explicit dintre Dostoievski şi Tolstoi, cînd blind, cînd aspru, se întrezăreşte dialogul lor profund şi esenţial. Amintiri din Casa morţilor străjuieşte din ce în ce mai vizibil o bună parte nu numai din creaţia primului, ci şi din a celui de al doilea. Paradoxal, cartea unuia, relativ de început, rimează cu cărţile tîrzii ale celuilalt“. Criticul decupează din proza lui Dostoievski şi Tolstoi şi alte coincidenţe. Biografia lui Dostoievski e profund marcată de mascarada unei execuţii simulate pe care condamnaţii, între ei scriitorul, au trăit-o cu toată intensitatea. Proza lui apelează frecvent la astfel de scene în care moartea iminentă a unui personaj se amînă. Dar nu e aceasta şi situaţia lui Pierre Bezuhov din Război şi pace ? Iată o altă afinitate care ne arată că oricum cei doi nu puteau rămîne străini unul de altul. A fost influenţat Război şi pace de Dostoievski ? A citit el pasajele respective din Idiotul ? Criticul nu stăruie în rezolvarea problemei preocupat de „coincidenţa superioară a căutărilor“. Tolstoi şi Dostoievski sunt apoi adversari ai Occidentului. Biografia fiecăruia ne aduce la cunoştinţă vizitele lor mai lungi ori mai scurte în Apus, dar nu şi plăcerea staţionării acolo. în plus, opera lor conţine note antioccidentale evidente, în ciuda afinităţilor reacţiile unuia faţă de opera celuilalt nu sunt cordiale. Dostoievski e destul de nemulţumit de Război şi Pace, aşa cum mai tîrziu Tolstoi va fi nemulţumit de Fraţii Karamazov. Care este explicaţia ? Consecvent posturii de „povestitor“ care investighează un spaţiu sufletesc necunoscut criticul intră în intimitatea celor doi emiţînd o umilitoare supoziţie pentru Dostoievski. în timp ce acesta este sensibilizat de opera lui Tolstoi, nemulţumit de ea, Tolstoi nu acordă încă lui Dostoievski rolul de rival literar. Cauza trebuie căutată, ne spune criticul, în distanţa socială dintre ei. Unul era un aristocrat, celălalt un om din starea a treia. Ei nu se puteau întîlni in societate, fiind despărţiţi de graniţi invizibile. Conduita lor, felul lor de a gîndi diferă şi din aceste cauze. Criticul nu trece cu vederea şi doza de inegalitate şi de injustiţie pe care o cuprinde situaţia. Pentru nonconformisme mai puţin grave decit cele ale lui Tolstoi, Dostoievski suportă întemniţarea. Locul în societate modelează existenţa fiecăruia, creaţia lui, reacţiile inevitabile. Dureros pentru Dostoievski este şi faptul că onorariile pe care le primeşte pentru cărţile sale sînt mult mai mici decît ale aristocratului Tolstoi. Un subtext al atitudinii lui Dostoievski faţă de Tolstoi şi Turgheniev, amîndoi aristocraţi, trebuie căutat în diferenţierile sociale cu tot cortegiul lor de consecinţe. Tolstoi, o divulgă o mulţime de note autografe ale acestuia, era preocupat de Dostoievski, dar n-o arăta un public, sau, cînd o arăta, o făcea pentru a stabili distanţa dintre el şi autorul Idiotului. Intre observaţiile distante e şi aceea privind faptul că Dostoievski face parte din categoria scriitorilor „nocturni“, nesolari, de unde şi caracterul prozei lui. In alte împrejurări, mai tîrziu, Tolstoi avea să acuze opera lui Dostoievski de lipsă de stil. Ii mai despart şi alte condiţionări. Eroul prozei lui Tolstoi e mujicul, al prozei lui Feodor Mihailovici, este orăşanul. Practic ei trăiesc unul la ţară, altul la oraş, etc. Criticul tinde însă să se oprească asupra asemănărilor de esenţă dintre cei doi mari scriitori şi preocuparea lor pentru frămîntările sufleteşti descrise cu o forţă şi cu o adîncime necunoscută pînă atunci în proza europeană i se pare un argument puternic al apropierii dintre ei. Deosebirile ies însă mereu la iveală. Dostoievski comentează Ana Karenina, mai exact spus un episod al cărui personaj este Levin şi mai ales ideile acestuia. El îl aduce pe Tolstoi la dimensiunile şi traiectele proprii. în problema naţionalismului rusesc cei doi se află pe poziţii opuse. Dostoievski e un adept al ţarismului, pravoslavismului, naţionalismului rusesc, Tolstoi priveşte cu circumspecţie aceste lucruri. Tensiunea dintre plebeianismul unuia şi aristocratismului celuilalt este şi aici vizibilă. Cartea lui Ion Ianoşi este povestea a doi mari creatori care au căutat tot timpul să se găsească în opera celuilalt fără a reuşi niciodată pe deplin. Preocuparea, obsesivă aproape a fiecăruia pentru proza rivalului, indică rolul de ferment reciproc al creaţiei lor. Şi-au recunoscut, de fapt, valoarea, dar întotdeauna într-un fel plin de rezerve. Care este demonstraţia criticului ? Adeziunea lui, secretă aici, merge se pare către Dostoievski. Scopul cărţii nu e de a umbri pe unul prin celălalt. Poveste cu doi necunoscuţi Dostoievski şi Tolstoi este urmarea fascinaţiei fireşti pe care marele creator şi mărea creaţie o produc asupra cititorului. Cartea lui Ion Ianoşi n-are in aparenţă nici o concluzie. Dincolo de aspectul ei românesc ea este însă o interesantă cercetare de sociopsihologie literară care fără a urmări cu obstinaţie o teză vorbeşte despre caracterul bivalent al creaţiei artistice , aceasta e autodevorantă şi devorantă. Am citit Poveste cu doi necunoscuţi în care întinsa documentaţie este perfect absorbită dînd impresia lipsei de efort în folosirea ei, cu regretul că astfel de cărţi nu se închină şi scriitorilor români. M. Ungheanu 1 CONCURS DE POEZIE • Intre 15—19 iunie a.c. a avut loc, în cadrul festivalului „Hercules 77“ (Jud. Caraş-Severin), decernarea premiilor concursului de poezie patriotică : „Partidului şi ţării închinăm cîntare“. Juriul, avîndu-l ca preşedinte pe poetul Ion Horea, a acordat următoarele premii : Premiul I : Costel Dron din Stejari — Iaşi ; Premiul I : Nicolae Irimia din Reşiţa ; Premiul III : Domniţa Petri din Bistriţa ; Premiul revistei „Orizont“ : O. G. Secca din Reşiţa ; Premiul revistei „Familia“ : Dumitru Mălin din Baia de Arieş. S-au acordat, de asemenea, trei menţiuni poeziilor aparţinând creatorilor : Tudor Voinea din Tg. Jiu ; Gelu Patriciu Mureşan din Bistriţa ; Gherghe Frumosu din Oraviţa. aqua forte DEZBATERI DESPRE PROZA • Continuînd dezbaterea unor probleme referitoare la proza contemporană, revista Amfiteatru (nr. 6/1977) se adresează, de astă dată, cu trei întrebări scriitorilor Ștefan Bănulescu, Augustin Buzura, Constantin Chiriță, Maria-Luiza Cristescu, Corneliu Leu, Constantin Mateescu, D. R. Popescu, Constantin Ţoiu. Sînt întrebări care, pornind în genere de la date personale şi de experienţă proprie, nu întîrzie, totuşi, să se oprească asupra unor chestiuni cu caracter mai larg şi de perspectivă, chestiuni privind vîrsta şi semnificaţia debutului în volum, importanţa judecăţii critice asupra cărţii de debut, rolul personalităţilor literare in descoperirea tinerelor talente, relaţiile dintre generaţii, trăsăturile care particularizează ultimele generaţii de prozatori, precum şi direcţiile in care evoluează proza şi mai ales romanul românesc de azi. Interesante atît sub raportul confesiei cit şi al opţiunii personale, răspunsurile primite la această anchetă, bine organizată, converg spre cîteva judecăţi de ansamblu din care revista îşi propune în viitor nucleul unor posibile dezbateri. Astfel, intervenţiile publicate recunosc aproape in unanimitate un statut distinct al tinerei generaţii de prozatori, remarcîndu-se, de pildă, nu numai nivelul ei de cultură, dar şi luciditatea, sinceritatea, profesionalismul în bunul înţeles al cuvîntului, angajarea în căutarea adevărului zilelor noastre. Opinii demne de luat In seamă se emit şi asupra rolului pe care îl au revistele şi cenaclurile literare in promovarea tinerei generaţii de scriitori. De asemeni, semnalîndu-se reuşitele certe ale romanului românesc contemporan, acele „cîteva cărţi excepţionale care ar face cinstea oricărei literaturi“, din răspunsurile primite reiese totodată opţiunea pentru un roman care să racordeze şi mai strins sensibilitatea noastră de adevăratul puls al veacului. cartea de debut Discurs ceremonios — patetic; rememorarea tradiţiei retorica explozia imperativă, expresie a unui temperament năpraznic romantic şi a unei conştiinţe morale decisă — figurat vorbind — a face ordine definitivă în univers, precum aceea proprie poeziei unui Adrian Păunescu, de pildă, în cazul lui Patrel Berceanu*) — premiant al revistei „Luceafărul“ în 1974 — se îmblînzeşte in aşa fel incit totul capătă o tonalitate demonstrativ-ceremonioasă, dar nu mai puţin asertorică în ceea ce priveşte finalitatea etică a discursului poetic : „Unii îşi închipuie că iarba / nu poate deveni altceva decit căpiţa de fin. / Unii îşi închipuie că brazii — (aceste viori naiv deghizate) în copaci — / vor deveni ramuri / intr-un cuier pom. / Unii îşi închipuie că un lan de grîu / poate deveni pesmete / într-o raniţă de război. / Alţii nu-şi închipuie cît de greu / îi este teiului /,să se lase turnat în flacoane de parfum. I / Doar pentru că soarele se lasă / prosteşte asemuit / cu o monedă de aur“ (Dacă soarele se lasă asemuit). „Obiective“ cel mai adesea în punctul lor de plecare ideatică, cum e şi firesc, poemele lui Patrel Berceanu produc o bună impresie mai ales atunci cînd tema civică şi morală, dinainte şi cu exactitate gîndită, este într-adevăr absorbită de materia metaforic-simbolică la care se recurge pentru „ilustrare“ : „Nu din , nepriceperea zugravilor / sfinţii noştri / par subţiaţi de toate uraganele cereşti / privindu-ne cu ochii lor mari / cît o jumătate de infinit / şi capeteleveşnic intoarse / spre o bunăvestire doar de ei ştiută. / Nu din nepriceperea zugravilor / sfinţii noştri ,încep din podea / şi-şi poartă aureola pe turle / dar e atît de subţire / blestemul femeii / pe sinii căreia / s-a zidit mănăstirea... (Nu din nepricepere). De cîteva ori, deschiderea spre parafraza poetică de anvergură este vizibilă. De data aceasta, poetul pare, mai degrabă, că se află în vecinătatea „declaraţiilor patetice“ ale lui Miron Radu-Paraschivescu, cum se întîmplă, de exemplu în Elegie pentru Lorca : „Vreau să spun că veacul acesta are de plătit / nişte oale sparte / vreau să spun că aceasta e tocmai raţiunea / pentru care un glonte are răbdare / să aştepte o sută de ani să poată pleca / liniştit in lumea largă, / vreau să vă întreb cît credeţi că e de largă / lumea asta / vreau să vă spun , că o dată la o sută de ani / un poet plăteşte oalele sparte ale lumii / Vreau să vă amintesc că veacul acesta îl delegase pe Lorca...“. Primejdia poeziei lui Patrel Berceanu este desigur aceea a căderii în propriile, automatisme, prea de timpuriu ivite. Stăpîn pe o anume manieră poetică (aceea a poemului-discurs, construit după tehnica în alb-negru a interferării ideilor morale cu statut de precepte sociale unanim acceptate cu diverse „fabule“ epic-descriptive, în principiu, mai totdeauna plauzibile), încă de pe acuma, tînărul scriitor se lasă prea lesne prins în mrejele oratoriei poetice factice : „Da, / a scrie despre patrie / înseamnă să poţi fi visat / de o lacrimă. / Pot eu fi visat / de o lacrimă ? / Vă întreb pentru că aceasta / nu mai este / o chestiune / de şansă“. (Pot eu ?) sau : „Nu zic că e nenorocire / intră în casă cu gînd / să ne facă curat în bucătărie / mă gîndesc doar să nu găsească / înăuntru un grumaz / gata plecat / mă gîndesc să aduc în bibliotecă / stejarul doborît azi noapte / de furtună. / Un manual de etică e oricînd / binevenit“. (Proiect pentru o bibliotecă publică). Avem convingerea că numai puternica implicare a eului poetic înţeles în sensul de biografie spirituală sui-generis, in problematica social-morală atît de generoasă a poeziei sale, îi poate asigura lui Patrel Berceanu şansa reală de a-şi diferenţia pe deplin personalitatea poetică,uzicale, dibaci meşteşugite şi, prin aceasta, „in pofida unui vădit TM * aer de vetusteţe, încîntătoare la o primă lectură, sînt nu puţine din poemele cuprinse în ■ volumul lui Ion Secoşanu, Din fluiera lui Glad**): „Acolo, la marginea vîntului, unde / nici o apă nu mai cade pe scoc, / stă roata inimii mele şi-aşteaptă / bobul rotund dintr-un spic de noroc. // Vin către mine flămînzii şi sună / deznădejdea în fluier de dor, / dar roata-ndărătnică nu mai porneşte, / griul ei nu mai creşte pe nici- un ogor. // Nu cumva într-o seară de vrajă / rodit-au ciulini peste mine ? / Corbi dendoială trec peste moară / şi apele norilor cresc din ruine.„“ (Moara). Interesul, la un prim nivel al lecturii, este atras şi de prezenţa unor expresii ce degajă un anume parfum patriarhal-dialectal, fenomen destul de rar, într-un moment în care, sub un atare aspect, poezia, în general, tinde la o maximă „despersonalizare“. Ca atare Ion Secoşanu scrie : „Zdrumică-mi, bob cu bob, versul în piuă / dacă în el iubirile îmi tac“ ; „Cu steagul plîns pe-al casei căpriori“ ; „E bine rumenită pe-o ştergură / şi blidul aburind lingă izvor...“ ; „Munţii, voinici cu pletele de zadă“ ; „Cîte inimi de pară ascunde zăbunul“ ş.a. Privite dintr-o perspectivă istoric- literară mai largă, volume precum cel al lui Ion Secoşanu sînt simptomatice şi in ceea ce priveşte modul direct, nealterat de alte experienţe poetice, în care ceea ce am numi memoria artistică colectivă conservă „sonurile“ poeziei tradiţionale , în cazul de faţă al celei rural-ardeleneşti, in linia Coşbuc-Goga : „Banatule, tu cintul meu de jar, / tu, cartea mea cu file de ţărină, / cîmpia ta cu plug de dor o ar / visîndu-mă iubirilor fîntînă. // Cînd cerul tău mă miruie cu ploi / sînt rîul prins de arşiti pînă-n prund / şi brazdele cu frunte de eroi / în care vreau tăcerea să-mi ascund.“ Etc. Deşi accentele pilatiene ori cele voiculesciene, ce tind la intimizarea elegică a cîntecului despre pămînt, nu trebuiesc nici ele trecute cu vederea : „Ninge peste-adîncul visurilor mele, / ninge peste cîmpuri şi izvoare, / ascultînd, tăcerea parcă şopteşte / cum un gînd de mărţişor mă doare. // De ce-nvolburatu-s-a piriul / şerpuind sălbatec spre cîmpie ? / De ce ninge oare peste griul / ce-a mușcat pămintul rod să fie ?“ (Ninge peste-adincul visurilor). Nicolae Ciobanu *) Patrel Berceanu, „Sentimentul baricadei“, versuri, Editura „Scrisul românesc“, 1977 . **) Ion Secoșanu , „Din fluiera lui Glad“, Editura „Litera“* 1977. : ' ■II sg&î i - : i fi-sii' îlH 8HS i [ prezentem ................- - ........... 1 ion secosanu poezie Realul şi imaginarul . afanizarea universului, real sau imaginar, la care trimite titlul recentei " cărţi de versuri " a lui Vasile Nicolescu este, într-un fel, o primă invitaţie a poetului făcută cititorului de a fi înregistrat sub un anumit unghi al percepţiei şi reprezentării lumii, pecetea celei dinţii „lecturi infidele“ aparţinînd însuşi autorului tentat (şi exersat) în alternarea discursului liric cu cel teoretic, aşa cum se practică mai ales în poezia modernă. Puse sub semnul invincibil al raţionalismului creator şi ordonator de semnificaţii morale în toate sferele de acţiune şi cugetare umană, poeziile recente ale lui Vasile Nicolescu pornesc nu o dată de la un motiv detectabil în realitatea, imediată (Goethe îi spunea „ocazională“) pentru a evolua în registrul acut al judecăţilor generale cu statut apoftegmatic. Incit să nu ne mirăm că lucrurile nu plutesc himeric în somn, în vis ori în acvarii translucide, fantome acompaniind cu gesturi reverenţioase un inaudibil pian mistic, ci îşi păstrează conturele ca prezenţe ferme, îşi reclamă identitatea univocă, personalitatea voluntară şi inalienabilă. Mai mult decît în alte cărţi ale sale, Vasile Nicolescu rezistă ispitelor ludice ale scrisului, angajîndu-şi versul în convergenţa unui timp istoric fierbinte, de cea mai vie rezonanţă în conştiinţa politică şi morală a prezentului. Astfel că lumea, în ceea ce-şi păstrează ca diafan în cartea de faţă, ni se relevă ca o radiografie întru detectarea spectrului ei moral, a liniilor care pun în evidenţă statutul etic, benign sau malign al elementelor sale vitale, suprem omagiu al artistului adus vârstei raţiunii. Cu tot acest determinism univoc operînd în cîmpul semnificaţiilor, necesar mai ales în poemele cu ţintă sarcastică, pamfletară din prima secţiune, Soarele, accentele punerii într-o ecuaţie cu un oarecare grad de indeterminare, la fel de raţională ca şi perfecta tautologie, îşi fac simţite prezenţa ca un memento al inepuizabilei, infinitei bogăţii de nuanţe a sufletului nostru : „Mă-ntrebi de care legea cuvîntului ascult, / E-un dincolo de lucruri cu nimbul lui ocult ? / E-o vrajă care ţine cuvintele-n balanţă / Cu-abisuri paralele pictate-ntr-o nuanţă ? / Şi cine-i ziua lunii cea sprintenă la glezne / păţind eu albe muzici guri de vulcani şi bezne ? / Eu îţi răspund că luna nu-i nici măcar o glumă, / nu-i nici cît o paiaţă făcută-n joc din humă. / Chiar limba poeziei adesea este scrisă / de-un funigel ce trece peste un ram de tisă“ (Demitizare). O mare parte din poeziile volumului Lumea diafană fac elogiul generos al patriei sau, dimpotrivă, se organizează ca blesteme şi diatribe, nu o dată vitriolante, împotriva duşmanilor ei. Este firesc, aşadar, dată fiind finalitatea clară şi distinctă a acestora, ca limbajul să-şi pună hainele sărbătoreşti sau, dimpotrivă, să-şi scoată ghearele. Iată cîteva strofe din prima categorie : „Pe lujerul de crin al dimineţii, / pe-ntîia muşcătură-a copilului din măr, / pe zvonul cărăbuşului în paltini, pe versul sîngerînd de adevăr, II pe pleoapa orhideii aţipite, / pe rîsul florii pale de secară, / pe pleoapa ta sub care cintă cerul, / pe brazii mei cu rădăcini sub scară, / .../ pe dulcea cavatină a luminii, / pe marea ta întunecat de-albastră, / pe munţii tăi cu margini de poveste, / pe zborul tău de pasăre măiastră, // pe toate-ţi scriu şi mai imprim cu-aldine : / / inima mea de foc îţi aparţine !“ (Ţarii mele), şi cîteva din a doua : „In smiro de viezuri şi năpîrcă / amiezile să-şi ducă-n circă, / scuipatul cucului să-i curgă, / pe ochii cu privirea surdă, / să umble-mpleticit ca mînzul, / să-şi caute-n gunoaie prînzul, / să-i nască fluturi in ureche, / plîngînd să rîdă ca de streche, / In clei de oase orb să-noate, / ca racul dînd absurd din coate, / cu capul ca de mînătarcă, / duhnind ca benza într-o libarcă, / s-aştepte zorile şi luna / ca pe Godot , să-l ia furtuna“... (Trădătorilor de ţară). Al doilea ciclu, Oceanul şi noaptea, se constituie din impresiile unei călătorii în America de sud, iar al treilea, Capricii, din crochiurile — graţios bestiarium — pe care poetul le dedică Bufniţei, Rusului, Struţului, Cămilei, Cangurului, Jaguarului etc. Ultima secţiune, Opt cîntece flamande, armonioasă, plină de farmec, se integrează în inefabil ca o confesiune pură şoptită în faţa necunoscutului din noi înşine : „In sfîrşit iat-o albastră şi pură. / Cu penele ca genele unei ondine. / Umbră de trandafir şi răsură. / Fagure tainic brodat de albine. / / Ride ca zorii printre mii de potire. / Ride ca zahărul printre cleştare. / Nirvana albastră plutind în neştire / Clopoţeii stelelor sună pe mare. / / în sfîrşit, iat-o şlefuită de vise. / Bate cu-o aripă-n cer şi tresaltă / Pe dinăuntru cu pleoape deschise. / Cu-o aripă bate în lumea cealaltă“ (Pasărea albastră). Dan Laurențiu *) Vasile Nicolescu: „Lumea diafană“, Editura „Eminescu“, 1977. . ■ proză implicarea cititorului într-o epocă de înflorire a romanului, al cărui prestigiu este atestat atît de priza mare la public cît ,WMj j ?i de uşurinţa cu care unii scriitori işi numesc astfel cărtiki apariţia unui volum de schiţe şi nuvele;* (între care cele dinţii predomină numeric) constituie un act de curaj. Mai întîi, pentru că autorul are de înfruntat prejudecata (rezistentă, împotriva exemplelor dintre cele mai grăitoare) potrivit căreia romancierul ar ocupa o poziţie privilegiată în breaslă, doar pentru faptul că scrie romane şi nu altceva. Mai apoi, pentru că, dincolo de această părere, abordarea genului scurt (în special schiţa) presupune dificultăţi serioase de construcţie, derivate din imperativul maximei concentrări. Să adăugăm şi faptul că genul în discuţie a beneficiat în literatura română de condeie remarcabile, atingînd apogeul cu marele Caragiale, şi vom avea, întreagă, imaginea riscurilor pe care şi le-a asumat N. V. Turcu cu întreprinderea sa. Cum „iese“ autorul din această confruntare ? Trebuie spus că lectura volumului oferă o surpriză plăcută, punîndu-ne în faţa unui scriitor care ştie să-şi etaleze cu inteligenţă, mijloacele artistice, între ele, esenţială ’ este intuiţia psihologiilor. De cele mai multe ori, prozatorii dotaţi cu fler psihologic sunt înclinaţi către introspecţie. Lui N. V. Turcu spaţiul restrîns al schiţei nu-i permite ample analize. Textul demarează brusc, direct in miezul situaţiei şi se încheie cu aceeaşi repeziciune, nu înainte însă de aavansa subtil sugestiile necesare reconstituirii desenului psihologic al personajului. Ele apar fie în dialog („Ana“), fie în intervenţiile naratorului („Apa“). Naratorul nu explică, nu pledează, ci doar prezintă fragmentar, obligîndu-l astfel pe cititor să pună sub semnul îndoielii mărturiile sale sau să refacă evenimentele. Această tehnică a implicării (servită și de finalurile suspendate) este mai ușor vizibilă în unele din nuvelele cuprinse în volum. Iată un exemplu : „Adolescenta Liviei Dudescu“ (de observat aici ironia fină cu care este fixată atmosfera fals intelectuală dintr-un orăşel de provincie) autorul urmăreşte povestea de dragoste dintre muzicianul Victor Hanea şi eleva Livia Dudescu. Mama adoptivă a fetei, încă tînăra şi atrăgătoarea Dora Dudescu se opune, dar Victor este decis să legalizeze legătura. Vizita, destinată obţinerii acordului părinţilor, este relatată Liviei în versiunea Viitorului ei soţ. Cînd cei doi merg să primească binecuvîntarea promisă. Dovadă o versiune total opusă celei de mai înainte. Reacţie tipică de femeie cu orgoliul rănit sau imoralitate a prezumtivului ginere ? Nuvela se încheie pe această ambiguitate. Reluarea lecturii oferă argumente pentru ambele alternative dar, în funcţie de opţiunea cititorului, portretele capătă alte dimensiuni psihologice. Din păcate nu toate piesele din volum se ridică la aceeaşi cotă valorică. Autorul este tentat uneori de simpla anecdotă („Pe ploaie“, „Leul“), alteori de satira grosieră („Pândele“) sau de insolitul gratuit („Sticle goale“). Inconsecvenţe apar în tonalitatea unor texte. Astfel „Călătoria“ începe şi continuă ca o variantă în ton satiric a motivului logodnicului de profesie dar finalul alunecă nejustificat în melodramă. Scriitorul exersează parcă pe mai multe game, în căutarea notelor potrivite unui acord major. Faptul că le găseşte de cîteva ori în „Iarba verde de acasă“ ne îndeamnă să credem în evoluția sa viitoare. Valentin F. Mihăescu *) N. V. Turcu : „Iarba verde de acasă“. Editura „Cartea Românească", 1977. n.V.Turcu : na verde e deasă i Jf, ■ ' . •» y : RSSS I critică Exerciţii de modernizare reocupările de gnoseolo-Pgie a creaţiei ocupă un loc special în ultimele cărţi de critică, vizibil interesate de fenomenologia raporturilor dintre operă şi cititor, de emanciparea lecturii, de schimbarea constelaţiei interpretative, năzuind la lărgirea şi fertilizarea perspectivei. Pornind de la psihologia modernă, valorificind idei ale epistemologiei genetice (J. Piaget), ţinînd seama de specificul criticii româneşti in care mobilitatea interpretării e un principiu mereu reafirmat, Eugen Negriei construieşte in ultima sa carte *) un ,,model de receptare artistică omolog“ celui propus de Umberto Eco. In centrul pledoariei se află deschiderea lecturii, care, astfel, „devine complementară creaţiei“. Dacă arta de a citi tradiţională era de tip normativ şi dacă pedagogia lecturii presupunea, ca la Faguet, cititul „cu oarecare restricţii“, date de genul şi intenţionalitatea operei, arta de a citi propusă de Eugen Negriei e liberă, dinamică, mozaicată, deloc rigidă şi univocă. A. Moles declară că : „Forţa culturii este legată... în esenţă de probabilităţile de asociere“. Parafrazîndu-l, am spune că pentru Eugen Negriei forţa interpretării criticii şi impactul lecturii sunt condiţionate de numărul de asociaţii viabile pe care le poate stabili criticul, de acele rupturi semnificative şi reîntemeieri în receptarea operelor. Articolele, eseurile, tabletele din acest volum în care excursul teoretic stă alături de cel ironic, iar demonstraţia nu ocoleşte calamburul, cu excese în ambele sensuri, revitalizează textele de „pionierat artistic“, poeme din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea romane ale medievalităţii tîrzii, Istoria ierogofică, texte ieşite din zona esteticului sau unilateral înţelese ca urmare a unor prejudecăţi şi autoturisme care au veştejit semnificaţiile operelor dacă nu le-au îmbătrînit, conduse de categoriile lor apriorice improprii. Remarcabile sunt observaţiile despre Dosoftei care „nu se conforma vocabularului psalmilor bibliei, ci regulilor prozodice“, despre Miron Costin şi „puterea de a zidi metodic“, despre cronicile rimate ori romanele aşa-zis istorice, religiosfantastice, moralizatoare ale Evului Mediu tîrziu. In ultimele, Eugen Negriei descoperă funcţionarea proustiană a memoriei involuntare, procedeul simbolist al acumulării de imagini eterogene, convergente doar ca sens emotiv şi atmosferă precum şi schiţarea cîtorva linii din ceea ce teoriile suprarealiste înţeleg prin „supunerea la funcţionarea reală a gîndirii“, într-o neaşteptată analogie unind Alexandria de metoda lui Breton. Excelente sunt observaţiile pe marginea Istoriei ieroglifice, „o istorie în etajări de versuri“ în care domină „înscenarea“, „disputa de discursuri“, „furor rhetoricus“ şi furia erudiţiei, preeminenţa procesului enunţării aupra enunţului, manierismul. Sunt vii şi solide punţile stabilite între Dimitrie Cantemir, E. A. Poe, J. Cohen, Pius Servien etc. Incitante sunt portretele criticilor români Lovinescu, Călinescu, Vianu, deloc hieratice, cu un desen precipitat în dialogul ideilor. Aceeaşi efervescenţă generatoare de „fisiuni semantice“ descoperim în noua lectură a lui Conachi, Alecsandri, Bolintineanu, recitiţi din unghiul poeticii lui Geo Dumitrescu şi Marin Sorescu, a lui Anton Pann, I. Heliade Rădulescu, citiţi din perspectiva lui Hugo Friedrich, Cleanth Brooks, salvaţi „prin ironia... la adresa sensului sacru al actului de creaţie“ şi prin atribuirea unor semnificaţii de demitizare textelor lor. Involuntar brechtieni sunt consideraţi Ion Budai-Deleanu, Gr. H. Grandea şi Haşdeu. Previzibile, superficiale sînt interpretările la autorii acestui secol : Sadoveanu, H. P. Bernescu. Eugen Negriei e un critic de valoare confirmat şi impus de întîlnirea cu textele vechi şi premoderne, stăpîn pe metodologia tradiţională şi modernă a interpretării. Dar Expresivitatea involuntară in accepţia universitarului craiovean e, aşa cum am văzut, ilustrarea unei lecturi şi de tip „regizoral“, al cărei subiectivism declarat nu e numai un posibil focar de modernizare critică, ci şi o atitudine contrară specificului gîndirii contemporane care recuperează şi valorizează tocmai contextele iniţiale ale operelor. Doina Uricariu » Eugen Negrici : „Expresivitatea involuntară“, Editura „Cartea Românească“, 1977. IUGI N. NECRIC-expresivitatea involuntară