Luceafărul, iulie-decembrie 1977 (Anul 20, nr. 27-53)

1977-07-02 / nr. 27

2 IULIE 1977 I­on Ianoşi este unul­­ dintre criticii literari care nu concepe înţe­legerea operei literare în indiferenţa faţă de cel care a scris-o. Opera este pro­iecţia unei personalităţi şi per­sonalitatea care a produs-o me­rită tot atâta atenţie cit şi căr­ţile pe care le-a scris. Poveste despre doi necunoscuţi Dosto­­ievski şi Tolstoi mărturiseşte din­ plin această preocupare a criticului pentru ceea ce e din­colo de operă, dar în strînsă, in­disolubilă relaţie cu ea. Ion Ianoşi reia aici una­ din ma­rile teme ale exegezei asupra literaturii ruse : Tolstoi şi Dos­toievsky Tolstoi sau Dosto­ievski. Cei doi mari roman­cieri au fost contemporani. Opera lor a fost scrisă în ace­eaşi vreme. S-au cunoscut direct ? S-au ignorat reciproc ? S-au citit unul pe altul ? Se poate vorbi de influenţa unuia asupra celuilalt ? întrebările s-au pus şi au primit diferite răspunsuri. Au fost comparate mai întîi operele, apoi autorii romanelor, apoi viaţa lor. Com­paraţia a atras pe mulţi. Adesea ea a fost mobilizată de atitudini partizane. Unii s-au străduit să evidenţieze superioritatea lui Dostoievski asupra lui Tolstoi, alţii s-au situat pe o poziţie contrară. N-au lipsit nici atitu­dinile doctrinare care au folosit ideile celor doi mari scriitori, antinomiile creaţiei lor pentru a ilustra o directivă ideologică. Interesul cărţii lui Ion Ianoşi credem că vine din renunţarea deliberată la partizanate. Deşi este autorul unei cărţi despre Dostoievski, actualul eseu nu înclină balanţa în favoarea aces­tuia. Efortul de obiectivare al autorului în minuirea informa­ţiilor, confruntărilor, a regiei generale a lucrării are drept rezultat o scriere captivantă, care iese din sfera criticii pro­­priu-zise şi intră în sfera ro­manului. A urmări duelul dintre două mari spirite, renunţînd la restul detaliului factologic, în­seamnă a intra în teritoriul ro­manului. Autorul cărţii e con­ştient de aspectul încercării lui critice şi ne-o arată din titlu : cartea lui nu e o analiză critică ci o „poveste“ şi, în plus, po­vestea a doi „necunoscuţi“. Ca în orice roman există cîteva personaje principale, aici două, Tolstoi şi Dostoievski, alte cî­­teva personaje secundare, ca Strahov, Gorki, Ana­­ Grigori­evna şi alţii, menite să vor­bească despre personajele prin­cipale şi să le pună în lumină, după cum şi un suspans, înain­tarea în necunoscutul unor re­laţii omeneşti care se dovedesc pasionante din unghiul pe care ni-l propune autorul cărţii. Po­vestea e cu atît mai interesantă şi mai stranie cu cît cei doi scriitori nu s-au întîlnit nicio­dată, fiecare reprezentând pen­tru celălalt, aceasta ne-o arată cartea lui Ion Ianoși convingă­­tor, o realitate apropiată și per­manentă. Criticul ne introduce într-un teritoriu mai greu acce­sibil publicului larg : e vorba de universul creatorilor, de­­tipul de lectură particulară pe care aceştia îl au, de comunicarea subiectivă, dar profundă pe care o au, cînd ea există într-adevăr cu opera controlsuri­ind fiecare află despre apariţia unei alte cărţi de indiscutabil ecou. E cartea celuilalt. Şi' Tol­stoi şi Dostoievski' ţin să ci­tească această carte. E un prim contact, o primă edificare. Cu­riozitatea artistică a funcţionat, cronica literara Ion Ianoşi: „Poveste cu doi necunoscuţi Dostoievski si Tolstoi“ interesul stîrnit de opera ce­luilalt e reală. Autorii, deşi tră­iesc în aceeaşi ţară, relativ în aceeaşi lume, nu se întîlnesc. Este o întîmplare, se întreabă Ion Ianoşi ? în 1878 cînd Dosto­ievski şi Tolstoi se află îm­preună în sala unde conferenţia filozoful Soloviov prilejul întîl­­nirii dintre ei ar fi fost cel mai bun. Un mijlocitor posibil exista, Strahov, de ce totuşi în­­tîlnirea n-a avut loc ? De la această­ întrebare cartea lui Ion Ianoşi începe să-şi depene iţele. Ele sînt ale unui proces. Un dosar întreg de date, de infor­maţii, de mărturisiri este cerce­tat de-a fir a păr. Referinţele la posibila întîlnire există de ambele părţi, la fel regretele reciproce. Sînt ele sincere, se întreabă criticul făcînd biogra­fie subtilă ? Pentru a răspunde acestei întrebări niciun amă­nunt nu e de prisos. S-au citit cei doi mări prozatori între ei ? Ce cărţi şi cînd ? Au exprimat opinii unul despre literatura ce­luilalt ? Cea mai expresivă de­claraţie a lui Tolstoi asupra lui Dostoievski se produce odată cu moartea celui din urmă. Criti­cul întoarce pe toate feţele scri­soarea. Este în întregime sin­ceră ? Nu ascunde ea nişte cap­cane de subtilitate asupra cărora e bine să stăruim ? Şi criticul stăruie într-o investigaţie care curge de aici încolo firesc, după logica ei proprie care nu ţine seamă de cronologia faptelor, ci de liniile demonstraţiei pe care Povestea celor doi necu­noscuţi o are în vedere. De fapt cei doi nu se ignorau, cum părea. Felul imperativ în care ei cer unor cunoscuţi să ci­tească cărţile rivalului lor lite­rar ne-o probează. Dintre căr­ţile lui Dostoievski, Tolstoi a preferat toată viaţa Amintiri din Casa morţilor. Criticul lite­rar revine aici la îndatoririle lui obişnuite atrăgîndu-ne atenţia că între Amintiri din Casa mor­ţilor şi opera tîrzie a lui Tolstoi există o sumă de interferenţe. „Tolstoismul“ viitor al autorului învieţit este anticipat, de Amin­tirile­­ din Casa morţilor. Fiind anterioară preocupărilor tolsto­­iste, învierii, nu e firesc să bă­nuim o comunicare mai adîncă, ascunsă între cei doi creatori ? Ion Ianoşi nu forţează nota în această direcţie. El expune­ ­ fapte şi nu se grăbeşte să tragă concluzii spectaculoase, dar nici nu va întîrzia prea mult pînă la a o face : „Dincolo de dialogul explicit dintre Dos­toievski şi Tolstoi, cînd blind, cînd aspru, se întrezăreşte dia­logul lor profund şi esenţial. A­­mintiri din Casa morţilor stră­juieşte din ce în ce mai vizibil o bună parte nu numai din crea­ţia primului, ci şi din a celui de al doilea. Paradoxal, cartea unu­ia, relativ de început, rimează cu cărţile tîrzii ale celuilalt“. Criticul decupează din proza lui Dostoievski şi Tolstoi şi alte coincidenţe. Biogra­fia lui Dostoievski e profund marcată de mascarada unei e­­xecu­ţii simulate pe care con­damnaţii, între ei scriitorul, au trăit-o cu toată intensitatea. Pro­za lui apelează frecvent la ast­fel de scene în care moartea i­­minentă a unui personaj se a­­mînă. Dar nu e aceasta şi si­tuaţia lui Pierre Bezuhov din Război şi pace ? Iată o altă a­­finitate care ne arată că oricum cei doi nu puteau rămîne străini unul de altul. A fost influenţat Război şi pace de Dostoievski ? A citit el pasajele respective din Idiotul ? Criticul nu stăruie în rezolvarea problemei preocupat de „coincidenţa superioară a căutărilor“. Tolstoi şi Dostoiev­ski sunt apoi adversari ai Occi­dentului. Biografia fiecăruia ne aduce la cunoştinţă vizitele lor mai lungi ori mai scurte în A­­pus, dar nu şi plăcerea staţionă­rii acolo. în plus, opera lor con­ţine note antioccidentale evi­dente, în ciuda afinităţilor reac­ţiile unuia faţă de opera celui­lalt nu sunt cordiale. Dostoievski e destul de nemulţumit de Răz­boi şi Pace, aşa cum mai tîrziu Tolstoi va fi nemulţumit de Fra­ţii Karamazov. Care este expli­caţia ? Consecvent posturii de „povestitor“ care investighează un spaţiu sufletesc necunoscut criticul intră în intimitatea ce­lor doi emiţînd o umilitoare su­poziţie pentru Dostoievski. în timp ce acesta este sensibilizat de opera lui Tolstoi, nemulţumit de ea, Tolstoi nu acordă încă lui­­ Dostoievski rolul­­ de­ rival lite­rar. Cauza trebuie căutată, ne spune criticul, în distanţa socia­lă dintre ei. Unul era un aris­tocrat, celălalt un om din starea a treia. Ei nu se puteau întîlni in societate, fiind despărţiţi de graniţi invizibile. Conduita lor, felul lor de a gîndi diferă şi din­ aceste cauze. Criticul nu trece cu vederea şi doza de ine­galitate şi de injustiţie pe care o cuprinde situaţia. Pentru non­­conformisme mai puţin grave decit cele ale lui Tolstoi, Dos­toievski suportă întemniţarea. Locul în societate modelează e­­xistenţa fiecăruia, creaţia lui, reacţiile inevitabile. Dureros pentru Dostoievski este şi faptul că onorariile pe care le primeş­te pentru cărţile sale sînt mult mai mici decît ale aristocratului Tolstoi. Un subtext al atitudinii lui Dostoievski faţă de Tolstoi şi Turgheniev, amîndoi aristo­craţi, trebuie căutat în diferen­ţierile sociale cu tot cortegiul lor de consecinţe. Tolstoi, o di­vulgă o mulţime de note auto­grafe ale a­cestuia, era preocupat de Dostoievski, dar n-o arăta un public, sau, cînd o arăta, o făcea pentru a stabili distanţa dintre el şi autorul Idiotului. Intre ob­servaţiile distante e şi aceea pri­vind faptul că Dostoievski face parte din categoria scriitorilor „nocturni“, nesolari, de unde şi caracterul prozei lui. In alte împrejurări, mai tîrziu, Tolstoi avea să acuze opera lui Dosto­ievski de lipsă de stil. Ii mai despart şi alte condiţionări. E­­roul prozei lui Tolstoi e mujicul, al prozei lui Feodor Mihailovici, este orăşanul. Practic ei trăiesc unul la ţară, altul la oraş, etc. Criticul tinde însă să se opreas­că asupra asemănărilor de e­­senţă dintre cei doi mari scri­itori şi preocuparea lor pentru frămîntările sufleteşti descrise cu o forţă şi cu o adîncime ne­cunoscută pînă atunci în proza europeană i se pare un argu­ment puternic al apropierii din­tre ei. Deosebirile ies însă me­reu la iveală. Dostoievski co­mentează Ana Karenina, mai exact spus un episod al cărui personaj este Levin şi mai ales ideile acestuia. El îl aduce pe Tolstoi la dimensiunile şi traiec­tele proprii. în problema naţio­nalismului rusesc cei doi se a­­flă pe poziţii opuse. Dostoievski e un adept al ţarismului, pra­­voslavismului, naţionalismului rusesc, Tolstoi priveşte cu cir­cumspecţie aceste lucruri. Ten­siunea dintre plebeianismul u­­nuia şi aristocratismului celui­lalt este şi aici vizibilă. Cartea lui Ion Ianoşi este povestea a doi mari creatori care au căutat tot timpul să se găsească în o­­pera celuilalt fără a reuşi nicio­dată pe deplin. Preocuparea, obsesivă aproape a fiecăruia pentru proza rivalului, indică rolul de ferment reciproc al creaţiei lor. Şi-au recunoscut, de fapt, valoarea, dar întotdeauna într-un fel plin de rezerve. Care este demonstraţia criticului ? A­­deziunea lui, secretă aici, mer­ge se pare către Dostoievski. Scopul cărţii nu e de a umbri pe unul prin celălalt. Poveste cu doi necunoscuţi Dostoievski şi Tolstoi este urmarea fascinaţiei fireşti pe care marele creator şi mărea creaţie o produc asupra cititorului. Cartea lui Ion Ianoşi n-are in aparenţă nici o conclu­zie. Dincolo de aspectul ei ro­mânesc ea este însă o interesan­tă cercetare de sociopsihologie literară care fără a urmări cu obstinaţie o teză vorbeşte des­pre caracterul bivalent al crea­ţiei artistice , aceasta e autode­­vorantă şi devorantă. Am citit Poveste cu doi necunoscuţi în care întinsa documentaţie este perfect absorbită dînd impresia lipsei de efort în folosirea ei, cu regretul că astfel de cărţi nu se închină şi scriitorilor români. M. Ungheanu 1 CONCURS DE POEZIE • Intre 15—19 iunie a.c. a avut loc, în cadrul festivalului „Hercu­les 77“ (Jud. Caraş-Severin), de­cernarea premiilor concursului de poezie patriotică : „Partidului şi ţării închinăm cîntare“. Juriul, avîndu-l ca preşedinte pe poetul Ion Horea, a acordat următoarele premii : Premiul I : Costel Dron din Stejari — Iaşi ; Premiul I : Nicolae Irimia din Reşiţa ; Pre­miul III : Domniţa Petri din Bis­triţa ; Premiul revistei „Orizont“ : O. G. Secca din Reşiţa ; Premiul revistei „Familia“ : Dumitru Mă­lin din Baia de Arieş. S-au acor­dat, de asemenea, trei menţiuni poeziilor aparţinând creatorilor : Tudor Voinea din Tg. Jiu ; Gelu Patriciu Mureşan din Bistriţa ; Gherghe Frumosu din Oraviţa. aqua forte DEZBATERI DESPRE PROZA • Continuînd dezbaterea unor probleme referitoare la proza con­temporană, revista Amfiteatru (nr. 6/1977) se adresează, de astă dată, cu trei întrebări scriitorilor Ștefan Bănulescu, Augustin Buzura, Con­stantin Chiriță, Maria-Luiza Cris­­tescu, Corneliu Leu, Constantin Mateescu, D. R. Popescu, Constan­tin Ţoiu. Sînt întrebări care, por­nind în genere de la date perso­nale şi de experienţă proprie, nu întîrzie, totuşi, să se oprească asu­pra unor chestiuni cu caracter mai larg şi de perspectivă, chestiuni privind vîrsta şi semnificaţia de­butului în volum, importanţa jude­căţii critice asupra cărţii de de­but, rolul personalităţilor literare in descoperirea tinerelor talente, relaţiile dintre generaţii, trăsătu­rile care particularizează ultimele generaţii de prozatori, precum şi direcţiile in care evoluează proza şi mai ales romanul românesc de azi. Interesante atît sub raportul confesiei cit şi al opţiunii per­sonale, răspunsurile primite la a­­ceastă anchetă, bine organizată, converg spre cîteva judecăţi de ansamblu din care revista îşi pro­pune în viitor nucleul unor posi­bile dezbateri. Astfel, intervenţiile publicate recunosc aproape in una­nimitate un statut distinct al ti­nerei generaţii de prozatori, re­­marcîndu-se, de pildă, nu numai nivelul ei de cultură, dar şi luci­ditatea, sinceritatea, profesiona­lismul în bunul înţeles al cuvîntu­­lui, angajarea în căutarea adevă­rului zilelor noastre. Opinii demne de luat In seamă se emit şi asu­pra rolului pe care îl au revis­tele şi cenaclurile literare in pro­movarea tinerei generaţii de scrii­tori. De asemeni, semnalîndu-se reuşitele certe ale romanului româ­nesc contemporan, acele „cîteva cărţi excepţionale care ar face cinste­a oricărei literaturi“, din răs­punsurile primite reiese totodată opţiunea pentru un roman care să racordeze şi mai strins sensi­bilitatea noastră de adevăratul puls al veacului. cartea de debut Discurs ceremonios — patetic; rememorarea tradiţiei r­etorica explozia­ im­perativă, expresie a unui temperament nă­­praznic romantic şi a unei conştiinţe morale decisă — figurat vorbind — a face ordine definitivă în univers, precum aceea pro­prie poeziei unui Adrian Păunescu, de pildă, în ca­zul lui Patrel Berceanu*) — premiant al revistei „Luceafă­rul“ în 1974 — se îmblînzeşte in aşa fel incit totul capătă o tonali­tate demonstrativ-ceremonioasă, dar nu mai puţin asertorică în ceea ce priveşte finalitatea eti­că a discursului poetic : „Unii îşi închipuie că iarba / nu poate deveni altceva decit căpiţa de fin. / Unii îşi închipuie că brazii — (aceste viori naiv deghizate) în copaci — / vor deveni ramuri / intr-un cuier pom. / Unii îşi închipuie că un lan de grîu / poate deveni pesmete / într-o ra­niţă de război. / Alţii nu-şi în­chipuie cît de greu / îi este teiului /,să se lase turnat în flacoane de parfum. I / Doar pentru că soarele se lasă / pros­teşte asemuit / cu o monedă de aur“ (Dacă soarele se lasă ase­muit). „Obiective“ cel mai ade­sea în punctul lor de plecare i­­deatică, cum e şi firesc, poe­mele lui Patrel Berceanu pro­duc o bună impresie mai ales atunci cînd tema civică şi mo­rală, dinainte şi cu exactitate gîndită, este într-adevăr absor­bită de materia metaforic-sim­­bolică la care se recurge pentru „ilustrare“ : „Nu din , neprice­perea zugravilor / sfinţii noştri / par subţiaţi de toate uraganele cereşti / privindu-ne cu ochii lor mari / cît o jumătate de in­finit / şi capetele­­veşnic intoar­­se / spre o bunăvestire doar de ei ştiută. / Nu din nepriceperea zugravilor / sfinţii noştri ,încep din podea / şi-şi poartă aureola pe turle / dar e atît de subţire / blestemul femeii / pe sinii că­reia / s-a zidit mănăstirea... (Nu din nepricepere). De cîteva ori, deschiderea spre parafraza poetică de anvergură este vizi­bilă. De data aceasta, poetul pare, mai degrabă, că se află în vecinătatea „declaraţiilor pate­tice“ ale lui Miron Radu-Pa­­raschivescu, cum se întîmplă, de exemplu în Elegie pentru Lorca : „Vreau să spun că veacul acesta are de plătit / nişte oale sparte / vreau să spun că aceasta e tocmai ra­ţiunea / pentru care un glonte are răbdare / să aştepte o sută de ani să poată pleca / liniştit in lumea largă, / vreau să vă întreb cît credeţi că e de largă / lumea asta / vreau să vă spun , că o dată la o sută de ani / un poet plăteşte oalele sparte ale lumii / Vreau să vă amintesc că veacul acesta îl delegase pe Lorca...“. Primejdia poeziei lui Patrel Berceanu este desigur aceea a căderii în propriile­,­ automatis­­me, prea de timpuriu ivite. Stă­­pîn pe o anume manieră poetică (aceea a poemului-discurs, con­struit după tehnica în alb-negru a interferării ideilor morale cu statut de precepte sociale una­nim acceptate cu diverse „fabu­le“ epic-descriptive, în princi­piu, mai totdeauna plauzibile), încă de pe acuma, tînărul scri­itor se lasă prea lesne prins în mrejele oratoriei poetice facti­ce : „Da, / a scrie despre pa­trie / înseamnă să poţi fi visat / de o lacrimă. / Pot eu fi visat / de o lacrimă ? / Vă întreb pen­tru că aceasta / nu mai este / o chestiune / de şansă“. (Pot eu ?) sau : „Nu zic că e nenoro­cire / intră în casă cu gînd / să ne facă curat în bucătărie / mă gîndesc doar să nu găsească / înăuntru un grumaz / gata ple­cat / mă gîndesc să aduc în bibliotecă / stejarul doborît azi noapte / de furtună. / Un ma­nual de etică e oricînd / bine­venit“. (Proiect pentru o bi­bliotecă publică). Avem convingerea că numai puternica implicare a eului poetic înţeles în sensul de bio­grafie spirituală sui-generis, in problematica social-morală atît de generoasă a poeziei sale, îi poate asigura lui Patrel Bercea­nu şansa reală de a-şi diferen­ţia pe deplin personalitatea poe­tică,­uzicale, dibaci meşte­­şugite şi, prin aceasta, „­­in pofida unui vădit TM * aer de vetusteţe, încîn­­­­tătoare la o primă lec­tură, sînt nu puţine din poe­mele cuprinse în ■ volumul lui Ion Secoşanu, Din fluiera lui Glad**): „Acolo, la marginea vîn­­tului, unde / nici o apă nu mai cade pe scoc, / stă roata inimii mele şi-aşteaptă / bobul rotund dintr-un spic de noroc. // Vin către mine flămînzii şi sună / deznădejdea în fluier de dor, / dar roata-ndărătnică nu mai porneşte, / griul ei nu mai creşte pe nici- un ogor. // Nu cumva într-o seară de vrajă / rodit-au ciulini peste mine ? / Corbi de­­ndoială trec peste moară / şi apele norilor cresc din ruine.„“ (Moara). Interesul, la un prim nivel al lecturii, este atras şi de prezenţa unor expresii ce de­gajă un anume parfum patriar­­hal-dialectal, fenomen destul de rar, într-un moment în care, sub un atare aspect, poezia, în ge­neral, tinde la o maximă „des­personalizare“. Ca atare Ion Se­coşanu scrie : „Zdrumică-mi, bob cu bob, versul în piuă / dacă în el iubirile îmi tac“ ; „Cu steagul plîns pe-al casei căpri­ori“ ; „E bine rumenită pe-o ştergură / şi blidul aburind lin­gă izvor...“ ; „Munţii, voinici cu pletele de zadă“ ; „Cîte inimi de pară ascunde zăbunul“ ş.a. Privite dintr-o perspectivă is­toric- literară mai largă, volu­me precum cel al lui Ion Se­coşanu sînt simptomatice şi in ceea ce priveşte modul direct, nealterat de alte experienţe poe­tice, în care ceea ce am numi memoria artistică colectivă con­servă „sonurile“ poeziei tradi­ţionale , în cazul de faţă al ce­lei rural-ardeleneşti, in linia Coşbuc-Goga : „Banatule, tu cin­­tul meu de jar, / tu, cartea mea cu file de ţărină, / cîmpia ta cu plug de dor o ar / visîndu-mă iubirilor fîntînă. // Cînd cerul tău mă miruie cu ploi / sînt rîul prins de arşiti pînă-n prund / şi brazdele cu frunte de eroi / în care vreau tăcerea să-mi as­cund.“ Etc. Deşi accentele pila­­tiene ori cele voiculesciene, ce tind la intimizarea elegică a cîn­­tecului despre pămînt, nu tre­buiesc nici ele trecute cu vede­rea : „Ninge peste-adîncul visu­rilor mele, / ninge peste cîmpuri şi izvoare, / ascultînd, tăcerea parcă şopteşte / cum un gînd de mărţişor mă doare. // De ce-nvolburatu-s-a piriul / şer­puind sălbatec spre cîmpie ? / De ce ninge oare peste griul / ce-a mușcat pămintul rod să fie ?“ (Ninge peste-adincul vi­surilor). Nicolae Ciobanu *) Patrel Berceanu, „Sentimen­tul baricadei“, versuri, Editura „Scrisul românesc“, 1977 . **) Ion Secoșanu , „Din fluie­ra lui Glad“, Editura „Litera“* 1977. : ' ■II sg&î i - : i fi-sii' îlH 8HS i [ prezentem ................- - ........... 1 ion secosanu poezie Realul şi imaginarul .­ ­afanizarea universului, real sau imaginar, la care trimite titlul recentei " cărţi de versuri " a lui Vasile Nicolescu este, în­tr-un fel, o primă invitaţie a­­ poe­tului făcută cititorului de a fi în­registrat sub un anumit unghi al percepţiei şi reprezentării lumii, pecetea celei dinţii „lecturi infi­dele“ aparţinînd însuşi autorului tentat (şi exersat) în alternarea discursului liric cu cel teoretic, aşa cum se practică mai ales în poezia modernă. Puse sub semnul invin­cibil al raţionalismului creator şi ordonator de semnificaţii morale în toate sferele de acţiune şi cugetare umană, poeziile recente ale lui Va­sile Nicolescu pornesc nu o dată de la un motiv detectabil în realitatea, imediată (Goethe îi spunea „oca­zională“) pentru a evolua în regis­trul acut al judecăţilor generale cu statut apoftegmatic. Incit să nu ne mirăm că lucrurile nu plutesc hi­meric în somn, în vis ori în acvarii translucide, fantome acompaniind cu gesturi reverenţioase un inaudi­­bil pian mistic, ci îşi păstrează conturele ca prezenţe ferme, îşi re­clamă identitatea univocă, persona­litatea voluntară şi inalienabilă. Mai mult decît în alte cărţi ale sale, Vasile Nicolescu rezistă ispitelor ludice ale scrisului, angajîndu-şi versul în convergenţa unui timp istoric fierbinte, de cea mai vie re­zonanţă în conştiinţa politică şi morală a prezentului. Astfel că lu­mea, în ceea ce-şi păstrează ca diafan în cartea de faţă, ni se re­levă ca o radiografie întru detecta­rea spectrului ei moral, a liniilor care pun în evidenţă statutul etic, benign sau malign al elementelor sale vitale, suprem omagiu al artis­tului adus vârstei raţiunii. Cu tot acest determinism univoc operînd în cîmpul semnificaţiilor, necesar mai ales în poemele cu ţintă sarcastică, pamfletară din prima secţiune, Soarele, accentele punerii într-o ecuaţie cu un oare­care grad de indeterminare, la fel de raţională ca şi perfecta tautolo­gie, îşi fac simţite prezenţa ca un memento al inepuizabilei, infinitei bogăţii de nuanţe a sufletului nos­tru : „Mă-ntrebi de care lege­a cuvîntului ascult, / E-un dincolo de lucruri cu nimbul lui ocult ? / E-o vrajă care ţine cuvintele-n ba­lanţă / Cu-abisuri paralele pic­­tate-ntr-o nuanţă ? / Şi cine-i ziua lunii cea sprintenă la glezne / pă­ţind eu albe muzici guri de vulcani şi bezne ? / Eu îţi răspund că luna nu-i nici măcar o glumă, / nu-i nici cît o paiaţă făcută-n joc din humă. / Chiar limba poeziei adesea este scrisă / de-un funigel ce trece peste un ram de tisă“ (Demitizare). O mare parte din poeziile volu­mului Lumea diafană fac elogiul generos al patriei sau, dimpotrivă, se organizează ca blesteme şi dia­tribe, nu o dată vitriolante, împo­triva duşmanilor ei. Este firesc, aşadar, dată fiind finalitatea clară şi distinctă a acestora, ca limbajul să-şi pună hainele sărbătoreşti sau, dimpotrivă, să-şi scoată ghearele. Iată cîteva strofe din prima cate­gorie : „Pe lujerul de crin al dimi­neţii, / pe-ntîia muşcătură-a copi­lului din măr, / pe zvonul cărăbu­şului în paltini,­­ pe versul sînge­­rînd de adevăr, II pe pleoapa or­­hideii aţipite, / pe rîsul florii pale de secară, / pe pleoapa ta sub care cintă cerul, / pe brazii mei cu rădă­cini sub scară, / .../ pe dulcea ca­­vatină a luminii, / pe marea ta în­tunecat de-albastră, / pe munţii tăi cu margini de poveste, / pe zborul tău de pasăre măiastră, // pe toate-ţi scriu şi mai imprim cu-al­­dine : / / inima mea de foc îţi aparţine !“ (Ţarii mele), şi cîteva din a doua : „In smiro de viezuri şi năpîrcă / amiezile să-şi ducă-n circă, / scuipatul cucului să-i curgă, / pe ochii cu privirea surdă, / să umble-mpleticit ca mînzul, / să-şi caute-n gunoaie prînzul, / să-i nască fluturi in ureche, / plîngînd să rîdă ca de streche, / In clei de oase orb să-noate, / ca racul dînd absurd din coate, / cu capul ca de mînătarcă, / duhnind ca benza­ într-o libarcă, / s-aştepte zorile şi luna / ca pe Godot , să-l ia furtuna“... (Trădătorilor de ţară). Al doilea ciclu, Oceanul şi noap­tea, se constituie din impresiile unei călătorii în America de sud, iar al treilea, Capricii, din cro­­chiurile — graţios bestiarium — pe care poetul le dedică Bufniţei, Ru­sului, Struţului, Cămilei, Canguru­lui, Jaguarului etc. Ultima sec­ţiune, Opt cîntece flamande, armo­nioasă, plină de farmec, se integrea­ză în inefabil ca o confesiune pură şoptită în faţa necunoscutului din noi înşine : „In sfîrşit iat-o al­bastră şi pură. / Cu penele ca ge­nele unei ondine. / Umbră de tran­dafir şi răsură. / Fagure tainic bro­dat de albine. / / Ride ca zorii printre mii de potire. / Ride ca za­hărul printre cleştare. / Nirvana al­bastră plutind în neştire / Clopoţeii stelelor sună pe mare. / / în sfîrşit, iat-o şlefuită de vise. / Bate cu-o aripă-n cer şi tresaltă / Pe dinăuntru cu pleoape deschise. / Cu-o aripă bate în lumea cealaltă“ (Pasărea albastră). Dan Laurențiu *) Vasile Nicolescu: „Lumea diafană“, Editura „Eminescu“, 1977. . ■ proză implicarea cititorului î­ntr-o epocă de înflorire a­­ romanului, al cărui pre­stigiu este atestat atît de priza mare la public cît ,WMj j ?i de uşurinţa cu care unii scriitori işi numesc astfel căr­­tiki apariţia unui volum de schiţe şi nuvele;* (între care cele dinţii pre­domină numeric) constituie un act de curaj. Mai întîi, pentru că au­torul are de înfruntat prejudecata (rezistentă, împotriva exemplelor dintre cele mai grăitoare) potrivit căreia romancierul ar ocupa o po­ziţie privilegiată în breaslă, doar pentru faptul că scrie romane şi nu altceva. Mai apoi, pentru că, din­colo de această părere, abordarea genului scurt (în special schiţa) pre­supune dificultăţi serioase de con­strucţie, derivate din imperativul maximei concentrări. Să adăugăm şi faptul că genul în discuţie a be­neficiat în literatura română de condeie remarcabile, atingînd apo­geul cu marele Caragiale, şi vom avea, întreagă, imaginea riscurilor pe care şi le-a asumat N. V. Turcu cu întreprinderea sa. Cum „iese“ autorul din această confruntare ? Trebuie spus că lec­tura volumului oferă o surpriză plăcută, punîndu-ne în faţa unui scriitor care ştie să-şi etaleze cu inteligenţă, mijloacele artistice, în­­­tre ele, esenţială ’ este intuiţia psi­­hologiilor. De cele mai multe ori, prozatorii dotaţi cu fler psihologic sunt înclinaţi către introspecţie. Lui N. V. Turcu spaţiul restrîns al schi­ţei nu-i permite ample analize. Textul demarează brusc, direct in miezul situaţiei şi se încheie cu aceeaşi repeziciune, nu înainte însă de a­­avansa subtil sugestiile nece­sare reconstituirii desenului psiho­logic al personajului. Ele apar fie în dialog („Ana“), fie în interven­ţiile naratorului („Apa“). Naratorul nu explică, nu pledează, ci doar prezintă fragmentar, obligîndu-l astfel pe cititor să pună sub sem­nul îndoielii mărturiile sale sau să refacă evenimentele. Această tehnică a implicării (ser­vită și de finalurile suspendate) este mai ușor vizibilă în unele din nuvelele cuprinse în volum. Iată un exemplu : „Adolescenta Liviei Dudescu“ (de observat aici ironia fină cu care este fixată atmosfera fals intelectuală dintr-un orăşel de provincie) autorul urmăreşte po­vestea de dragoste dintre muzicia­nul Victor Hanea şi eleva Livia Dudescu. Mama adoptivă a fetei, încă tînăra şi atrăgătoarea Dora Dudescu se opune, dar Victor este decis să legalizeze legătura. Vizita, destinată obţinerii acordului părin­ţilor, este relatată Liviei în versiu­nea Viitorului ei soţ. Cînd cei doi merg să primească binecuvîntarea promisă. Dova­dă o versiune total opusă celei de mai înainte. Reacţie tipică de femeie cu orgoliul rănit sau imoralitate a prezumtivului gi­nere ? Nuvela se încheie pe această ambiguitate. Reluarea lecturii oferă argumente pentru ambele alterna­tive dar, în funcţie de opţiunea cititorului, portretele capătă alte dimensiuni psihologice. Din păcate nu toate piesele din volum se ridică la aceeaşi cotă va­lorică. Autorul este tentat uneori de simpla anecdotă („Pe ploaie“, „Leul“), alteori de satira grosieră („Pândele“) sau de insolitul gratuit („Sticle goale“). Inconsecvenţe a­­par în tonalitatea unor texte. Ast­fel „Călătoria“ începe şi continuă ca o variantă în ton satiric a moti­vului logodnicului de profesie dar finalul alunecă nejustificat în me­lodramă. Scriitorul exersează parcă pe mai multe game, în căutarea notelor potrivite unui acord major. Faptul că le găseşte de cîteva ori în „Iarba verde de acasă“ ne în­deamnă să credem în evoluția sa viitoare. Valentin F. Mihăescu *) N. V. Turcu : „Iarba verde de acasă“. Editura „Cartea Româneas­că", 1977. n.V.Turcu : na verde e deasă i Jf, ■ '­­ . •» y : RSS­S­ I critică Exerciţii de modernizare reocupările de gnoseolo-P­gie a creaţiei ocupă un loc special în ultimele cărţi de critică, vizibil interesate de fenomeno­logia raporturilor dintre operă şi cititor, de emanciparea lecturii, de schimbarea constelaţiei interpreta­tive, năzuind la lărgirea şi fertili­zarea perspectivei. Pornind de la psihologia modernă, valorificind idei ale epistemologiei genetice (J. Piaget), ţinînd seama de speci­ficul criticii româneşti in care mo­bilitatea interpretării e un principiu mereu reafirmat, Eugen Negriei construieşte in ultima sa car­te *) un ,,model de receptare artis­tică omolog“ celui propus de Um­berto Eco. In centrul pledoariei se află deschiderea lecturii, care, ast­fel, „devine complementară crea­ţiei“. Dacă arta de a citi tradiţională era de tip normativ şi dacă peda­gogia lecturii presupunea, ca la Faguet, cititul „cu oarecare restric­ţii“, date de genul şi intenţionalita­tea operei, arta de a citi propusă de Eugen Negriei e liberă, dinami­că, mozaicată, deloc rigidă şi uni­vocă. A. Moles declară că : „Forţa culturii este legată... în esenţă de probabilităţile de asociere“. Para­­frazîndu-l, am spune că pentru Eugen Negriei forţa interpretării criticii şi impactul lecturii sunt condiţionate de numărul de asocia­ţii viabile pe care le poate stabili criticul, de acele rupturi semnifica­tive şi reîntemeieri în receptarea operelor. Articolele, eseurile, table­tele din acest volum în care ex­cursul teoretic stă alături de cel ironic, iar demonstraţia nu ocoleşte calamburul, cu excese în ambele sensuri, revitalizează textele de „pionierat artistic“, poeme din se­colele al XVII-lea şi al XVIII-lea romane ale medievalităţii tîrzii, Istoria ierogofică, texte ieşite din zona esteticului sau unilateral în­ţelese ca urmare a unor prejude­căţi şi autoturisme care au veş­tejit semnificaţiile operelor dacă nu le-au îmbătrînit, conduse de ca­tegoriile lor apriorice improprii. Remarcabile sunt observaţiile des­pre Dosoftei care „nu se conforma vocabularului psalmilor bibliei, ci regulilor prozodice“, despre Miron Costin şi „puterea de a zidi meto­dic“, despre cronicile rimate ori romanele aşa-zis istorice, religios­­fantastice, moralizatoare ale Evului Mediu tîrziu. In ultimele, Eugen Negriei descoperă funcţionarea proustiană a memoriei involuntare, procedeul simbolist al acumulării de imagini eterogene, convergente doar ca sens emotiv şi atmosferă precum şi schiţarea cîtorva linii din ceea ce teoriile suprarealiste înţeleg prin „supunerea la funcţio­narea reală a gîndirii“, într-o ne­aşteptată analogie unind Alexan­dria de metoda lui Breton. Exce­lente sunt observaţiile pe marginea Istoriei ieroglifice, „o istorie în etajări de versuri“ în care domină „înscenarea“, „disputa de dis­cursuri“, „furor rhetoricus“ şi furia erudiţiei, preeminenţa procesului enunţării a­­upra enunţului, manie­rismul. Sunt vii şi solide punţile stabilite între Dimitrie Cantemir, E. A. Poe, J. Cohen, Pius Servien etc. Incitante sunt portretele criti­cilor români Lovinescu, Călinescu, Vianu, deloc hieratice, cu un desen precipitat în dialogul ideilor. Aceeaşi efervescenţă generatoare de „fisiuni semantice“ descoperim în noua lectură a lui Conachi, Alecsandri, Bolintineanu, recitiţi din unghiul poeticii lui Geo Du­­mitrescu şi Marin Sorescu, a lui Anton Pann, I. Heliade Rădulescu, citiţi din perspectiva lui Hugo Friedrich, Cleanth Brooks, salvaţi „prin ironia... la adresa sensului sacru al actului de creaţie“ şi prin atribuirea unor semnificaţii de de­mitizare textelor lor. Involuntar brechtieni sunt consideraţi Ion Budai-Deleanu, Gr. H. Grandea şi Haşdeu. Previzibile, superficiale sînt interpretările la autorii aces­tui secol : Sadoveanu, H. P. Ber­­nescu. Eugen Negriei e un critic de valoare confirmat şi impus de în­­tîlnirea cu textele vechi şi premo­derne, stăpîn pe metodologia tra­diţională şi modernă a interpretării. Dar Expresivitatea involuntară in accepţia universitarului craiovean e, aşa cum am văzut, ilustrarea unei lecturi şi de tip „regizoral“, al cărei subiectivism declarat nu e numai un posibil focar de modernizare critică, ci şi o atitudine contrară specificului gîndirii contemporane care recuperează şi valorizează toc­mai contextele iniţiale ale operelor. Doina Uricariu »­ Eugen Negrici : „Expresivita­tea involuntară“, Editura „Cartea Românească“, 1977. IUGI N. NECRIC-expresivitatea­­ involuntară

Next