Luceafărul, ianuarie-iunie 1978 (Anul 21, nr. 1-25)
1978-01-07 / nr. 1
ANUL XXI (819) Sîmbăta 7 ianuarie 1978 / 8 pagini 1 leuLuceafărul Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialista România !______ _ CERTITUDINI crtitudini... Acesta este cuvîntul definitoriu pentru starea de spirit a naţiunii române la începutul unui nou an. Acesta este cuvîntul la a cârui consacrare drept adevăr fundamental al existenţei noastre şi-au adus cu devotament contribuţia, de-a lungul anilor, urmînd ferm politica partidului, toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate, animaţi de dorinţa de a situa mereu România pe drumul progresului şi prosperităţii. Certitudini ! Acesta este cuvîntul ale cărui rădăcini se aflăm în consecvenţa cu care, de-a lungul deceniilor s-a afirmat tot mai viguros industria socialistă — temelia vitală, a progresului multilateral al patriei. Certitudini. Acesta este cuvîntul ale cărui rădăcini le aflăm puternic implantate în solul generos al cîmpiilor române care au rodit, an de an, tot mai bogat, cunoscînd, prin munca laolaltă a oamenilor, prin introducerea largă a cuceririlor ştiinţei şi agrotehnicii înaintate, metamorfoze neimaginate altă dată. Certitudini ! Acesta este cuvîntul care îşi află argumentul hotărîtor al sensului său definitoriu pentru realitatea românească de azi în contribuţia patriotică a oamenilor de ştiinţă şi cultură, a tuturor celor care şi-au pus ideea, inteligenţa, talentul în slujba cutezătoarelor idealuri asumate de poporul nostru în anii de după eliberarea ţării, în cele trei decenii de existenţă republicană a ei. Certitudini. Acesta este cuvîntul definitoriu la a cărui înălţare pe soclul prezentului au contribuit, ca , nişte ctitori veritabili, eroica noastră clasămuncitoare, oamenii muncii de pe ogoare, intelectualitatea ţării. Certitudini. Acesta este cuvîntul care defineşte starea de spirit a naţiunii române şi a fiecărui fiu al ei, realitate vie a prezentului socialist pe care o datorăm politicii clarvăzătoare a Partidului Comunist Român, la a cărei împlinire s-a angajat cu inepuizabila sa putere de muncă întregul popor, politică ce a cunoscut în anii de după Congresul al Xl-lea al partidului cuprinderi social-economice şi morale demne de previziunile cele mai avîntate ale marilor fii ai patriei. Asemenea gînduri, asemenea sentimente le-a nutrit, ca un singur om, poporul nostru, luînd cunoştinţă cu emoţie, la cumpăna dintre ani, de mesajul adresat de Anul nou, de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului, preşedintele republicii. Gînduri şi sentimente izvorîte din mîndria de a şti că sărbătorirea anului nou coincide cu sărbătorirea unui an deosebit de bogat în realizări economice şi sociale, în evenimente naţionale de profunde semnificaţii pentru ziua de azi şi de mîine a ţării, indeplinirea şi depăşirea prevederilor planului pe 1977, ritmul de peste 11,5 la sută de creştere a producţiei industriale, producţia agricolă satisfăcătoare, deşi condiţiile naturale nu au fost dintre cele mai prielnice, sporirea avuţiei naţionale şi, ca o consecinţă, ridicarea nivelului de trai, măsurile de perfecţionare multilaterală a conducerii economiei, a societăţii, afirmarea în viaţă tot mai puternic a democraţiei socialiste, cultivarea emoţionantă a respectului pentru tradiţiile de luptă şi gîndire progresistă ale ţării — şi cîte alte realităţi economice şi spirituale ale anului ce s-a încheiat de curînd nu s-ar putea adăuga — propun, laolaltă, un tablou convingător al României socialiste. Incununînd un an de muncă şi de împliniri, sinteză strălucită a drumului parcurs, mărturie elocventă a aplicării neabătute în viaţă a istoricelor hotărîri ale Congresului al Xl-lea, Conferinţa naţională a partidului, evenimentul politic cel mai important al anului, desfăşurat in ultima lună a acestuia, a propus oamenilor muncii de la oraşe şi sate un mobilizator program de măsuri, deschizînd o perspectivă luminoasă înfloririi continue, irituții laterale a patriei, lansind chemarea revoluţionară a asigurării saltului de la acumularea cantitativă la o calitate nouă, superioară în întreaga activitate de construcţie socialistă. Prefigurîndu-se astfel drumul ferm, dialectic, al certitudinilor de azi şi de mîine ale ţării. Nicolae Dragoş Continuare in pag. a 2-a Trei poeme despre viitor 1. Viitorul simplu seamănă cu un avion care a decolat ieri cu medicamente spre ţara îndepărtată — unde acum se cutremură pămintul — ca să ajungă miine in zori. 2. Viitorul compus vuieşte intr-un ou pe care cosmosul întreg îl cloceşte de miliarde de ani. 3. Viitorul adevărat este o lumină ce obsedează toate lucrurile geloase că ele nu sunt însăşi lumina. Gheorghe Pituţ Gînduri pentru anotimpuri de mîine meltul pierdut în lut e o obraznică provocare a sculptorului. Aparenta absenţă totală a formei (sau forma in ascunzişurile ei) e însăşi tentaţia zămislirii. Oare de ce neinchegatul, neterminatul — şi chiar ne-inceputul ! — ne iscodesc, ne cheamă, ne pâlmuiesc şi ne îmbrăţişează î Ii purtăm o revoltată ură imperfecţiunii (poate şi de aci dispreţul pină şi in intonaţie : „neisprăvitule“ ?) — deoarece, de cind natura ne-a numit pentru întiia dată (cu jumătate-gură !) oameni, războiul cu dinsa, cu imperfecţiunea, e cea care ne mobilizează întreaga fiinţă, în urgia acestei încăierări ce se numeşte preistorie şi istorie şi viitor. Urgie, zic, căci această firească şi neprihănită înfruntare a amorfului — demiurgică ipostază a omului ! — această asudată şi însingurată şi curată fericire, este urgia in care ne antrenăm, ca omenire, pentru răsviitor, acel anotimp Îndepărtat, in care vom împresura cetăţi şi mai grele de cucerit, decit cele luate azi cu asalt sau trudă înceată. Ţine de sfera unei utopii nu pesimiste, ci optimist-revoluţionare prezumţia, că omul, după ce-şi va face unduială pe deplin dreaptă in casa lui . Pămintul — işi va alege alte dueluri cu amorful, cu imposibilul, alte bătălii, pe măsura lui de atunci, de apoi, deci pe măsura omului mai bun mai deştept, mai profund... Comunismul nu va fi o poiană a lîncezelii, ci rampa de lansare spre mai greu... Perenitatea şi efemerul sunt fraţi siamezi ; unul nu ar putea, exista fără celălalt... Răsfoind şi citind sute şi mii de pagini de beletristică, mă trudeşte gindul viitoarei bibliografii a acestui secol. Parcă văd cu ochii minţii rafturile electromagnetice din mileniul următor, cu butoane pe secole şi decenii, sau pe pătrare de veac, cine ştie — şi imi pun întrebarea,: ce nume de autori şi ce titluri de opere se vor fi ■ezatin acele benzi ale memoriei istorice ? in comparaţie cu ce anume se va putea stări ce pondere de adevăr despre anotimpul stru timpuriu înmagazinează fiecare din senele noastre ? Cine va fi arbitrul, care va inxtame imaginea, literară a lumii cu cea din stastici, procese verbale, foi ale maternităţilor, Bodor Pál Continuare in pag. a 6-a a H HHHI jjal In pagina a 3-a, ancheta «Luceafărului» DE CE PUBLICAŢI RAR? Scriitorii Sânziana Pop, George Bălăiţă, Iulian Neacşu, Horia Pătraşcu şi Nicolae Velea pledează pentru exigenţă şi calitate, pentru respectarea adevărului artistic în opere reprezentative pentru stadiul actual al culturii contemporane. INSTANTANEE Autografe iţeam deunăzi, în curioasa carte a lui C Giovanni Papini in tandem cu poetul Domenico Giuliotti, Dizionario dell’omo salvatico, I, A-B, Firenze, 1923, că Rudyard Kipling ar fi dat „cea mai frumoasă lecţie a foştilor colecţionari de autografe". Cică unul, aflînd că i se plătea marelui romancier de către editori neobişnuit de ridicata sumă, un şiling de fiecare cuvint, i-a trimis prin mandat poştal trei şilingi, cu rugămintea de a-i expedia în schimb trei cuvinte. Ilustrul solicitat i-ar fi satisfăcut dorinţa, scriindu-i : „Eşti un imbecil". Autorii nu ne spun dacă a şi semnat mesajul, achitîndu-se aşadar cu asupră de măsură ! O altă anecdotă ne-a lăsat isteţul peregrin transilvan, Ion Codru Drăguşanu, într-una din scrisorile lui din Paris, cu data „faur 1844" . Ca să exemplifice renumele lui Chateaubriand în „Francia", el ne spune : „Acest autor mare e atît de respectat, incit autografele lui, fie cit de puerile, acum, în viața lui, se vînd public cu cite cinsprezece franci unul. Şerban Cioculescu Continuare în pag. a 7-a An nou mai trecut un an pe planeta Pămint. Şi poate că în uriaşa petrecere universală cineva a celebrat intimplarea aceasta aprinzind o lumină in infinit. A mai trecut un an de linişte pe planeta Pământ. A fost linişte pentru muncă, linişte pentru gind şi destul de multă linişte pentru visare ca să putem păstra acea duminică a simţirii cind omul priveşte la stele inălţînd, din toată puterea făpturii sale, ca o ardere uriaşă, dramatica sa întrebare spre infinit. A mai trecut un an de pace pe planeta Pămint şi iu oameni a ars destul de multă iubire pentru ca din uriaşa petrecere universală cineva să-i zărească cu aceleaşi nimburi de aur deasupra creştetelor. Şi poate că lucrul acesta, din toate, trebuie iarăşi să ni-l dorim : răgazul de a ne reaminti că lumina o avem de la soare, că pămintul ne mai ţine in braţe şi încă ne mai hrăneşte, ca putem învăţa frumuseţea de la creşterea intii, răbdarea din pietre şi rădăcina din arbori, că in armonia naturii încă de la obirşii există modele perfecte pentru morală şi pentru afecte, pentru felul in care un om poate fi mulţumit in centrul preocupărilor sale, in mijlocul familiei sale şi in pămintul patriei sale, acolo unde există repere, unde există sprijinul unei necuprinse tradiţii, umărul unui prieten şi chemarea unei iubiri, singurul loc in care adevărul poate fi cauza sfintă în numele căreia se poate muri. Să ne dorim, aşadar, intimplarea aceasta : să slujim adevărul cu toate puterile noastre pentru ca libertatea, acest cuvint comun deopotrivă pentru istorie şi pentru oameni, să aducă mereu in mijlocul nostru acea duminică a simţirii cind, intr-o reculegere absolută, lumea să vrea să asculte bătăile muncii, imnul poeţilor şi risul unui copil. Sânziana Pop DIN CARTEA CU PRIETENI Al. Caprariu î n pomul meu cu alăute, Sandu Căprariu urcă sub forma unei corzi de viţă de vie. Cine mă iubeşte imi ştie iarba de leac. Vechi prieteni, ca două cruci pe aceeaşi creastă de biserică, stăm cu braţele întinse şi pentru porumbei şi pentru corbi. Şi stînd noi aşa chiar din fragedă tinereţe, un prost care nu s-a născut la timp ca să fie paznic de închisoare, a umblat cu cuţitul prin pinza destinului nostru, rotund şi ascuţit. Vreau să spun că amindoi avem călcîiele tăiate de ghilotina zilei de ieri, dar n-am învăţat să ne ferim degetele de ghilotina zilei de miine. Spiţă ticăloasă, din neamul lui „mi-e foame, n-aveţi ceva de băut ?“, ne-am pomenit pe lume răi de aur şi buni de tablă cu solzi, din aia din care se croiesc cocoşii de pus in virful caselor, ca să asculte vorbele scuipate pe horn şi să se-nfrăţească-n nelinişte cu gnomul verde al serilor de aprilie. „Auziţi ? Auziţi galopul ciudat / al nu ştiu cui prin ierburile ninse de lună ? / Auziţi ? Auziţi cum respiră prelung / acel nu ştiu cine la marginea lacului. / Dar cum ? Nu-l vedeţi ? Acum işi apleacă / obrazul viril şi frumos şi-ntristat / către-mpăcarea din ape / şi-adinc se priveşte in chiar ochii săi / voind să-şi citească in suflet. / Acum ascultaţi ! N-auziţi ce suspin / venit de milenii se stinge in el ?“. Sandu Căprariu e singurul om in care am văzut cu ochii mei cum moare tinereţea intr-o singură clipă. Asta a fost de mult, intr-un an trecut in bubă coaptă, intr-o seară plină de miie. A fost intr-o vreme acoperită de un frig de cretă, o vreme în care, cum spune Pirandello, unii ,,işi vedeau de interesele lor in paguba altora“. Distanţa între acum şi atunci se măsoară cu o cimpie topită-n floarea-soarelui. Imbrîncit cu colţii numai spre ceasuri dureroase, Căprariu a ales catifeaua nisipurilor, aceea pe care se scriu, zice el, poveşti nemuritoare : ......Eu scriu aşa, mai pe-ndelete, / Şi numai cind nu am scăpare / De-o tainică şi aspră sete / De arderi mari, ucigătoare. / Şi cind aşa, mai pe şoptite / Cum plopul freamătă la drum / Cinci vechi, lunatice ispite / Fantasme iscă, lungi, de fum / Şi scriu pină iubirea spune / Cu glasul ei sărbătoresc / Să piară toată-n marile- Fănuş Neagu Continuare în pag. a 6-a I n Un eveniment editorial EMINESCU OPERE, VOL VII , încape îndoială că adevăratul, marele eveniment al anului literar 1977, in ceea ce priveşte ediţiile critice, il constituie apariţia volumului VII din opera lui M. Eminescu. Volumul, tipărit la Editura Academiei R.S.R. apare sub egida Muzeului Literaturii Române in colaborare cu Secţia de ştiinţe filologice, literatură şi artă a Academiei. Colectivul de redacţie sub a cărui îngrijire apare acest volum este alcătuit din Petru Creţia, coordonator, stabilirea textului şi a variantelor, Dimitrie Vatamaniuc, comentariile şi notele de istorie literară, Anca Costa-Foru şi Eugenia Oprescu, descifrarea şi transcrierea literară a textelor. In calitate de colaboratori externi şi-au dat concursul Dumitru D. Panaitescu şi Amita Bhose (India), în vederea realizării unei „avancronice“ editoriale pentru cititorii noştri, am iniţiat prezenta discuţie cu membrii colectivului de cercetători ai Muzeului Literaturii Române ce şi-au dat contribuţia la apariţia monumentalei ediţii, întrucit volumul se deschide cu studiul Perpessicius şi romanul ediţiei integrale a operei lui Eminescu, semnat de Al. Oprea, directorul Muzeului Literaturii Române, prima întrebare, fireşte am adresat-o domniei sale : — Stimate tovarăşe Al. Oprea, subliniind un chip deosebit caracterul profund naţional al iniţiativei instituţiei pe care o conduceţi, anume iniţiativa de a continua nobilul efort de editare integrală a operei lui Eminescu, desigur, vă înscrieţi direct pe linia nepreţuitei activităţi de editor a lui Perpessicius, care, cum bine se ştie, a publicat primele şase volume din monumentala ediţie. Vă rog, deci, să faceţi citeva precizări din acest punct de vedere. AL. OPREA: Cu volumul VII se reia ediţia monumentală Eminescu din punctul in care a fost întreruptă, odată cu moartea neuitatului Perpessicius. Aşadar, este vorba de o acţiune ce se înscrie in albia iniţiativei generale de editare critică integrală a operei poetului nostru naţional. Datorită pauzei de 14 ani ivită intre apariţia volumului VI şi a volumului VII, evident a fost necesară reconstituirea „romanului“ ediţiei Perpessicius. ..roman“, ce se desfăşoară între anii 1939—1963. Fiind vorba de o ediţie monumentală, riguros ştiinţifică şi integrală, prin fapta sa Perpessicius, dă conţinut real unei aspiraţii, avînd adesea caracterul unei adevărate himere,, nutrită, de toţi , editorii lui Eminescu de pină atunci. Am spus deci că ilustrul cărturar a făcut pasul decisiv din domeniul visului în acela al realităţii. Se remarcă mai intii faptul că el propune o viziune integratoare, unitară asupra operei lui Eminescu, dacă ne gîndim că organizarea intr-o ediţie omnium variarum a acesteia, in concepţia lui Perpessicius, vizează capitolul antumelor, apoi capitolul postumelor şi, in sfîrşit, capitolul din care se circumscrie ipostaza folclorică a creaţiei eminesciene. Situaţia este, din toate punctele de vedere, excepţională, intrucît — caz unic în istoria literaturii române şi, poate, in literatura universală — opera lui Eminescu rămîne închisă în paginile manuscriselor. Ea nu a fost niciodată. Nicolae Ciobanu Continuare in pag. a 6-a mm OPERE Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! iVA ANUL LITERAR 1977 Publicistică, memorialistică, reportaj Floră spontană l iteratura ne surprinde adeseori prin faptul că ia naştere acolo unde nu era „programată“. Urmărind cu totul alte scopuri decit cele pur estetice -, de exemplu, să-şi reconstituie cit mai exact biografia, să-şi spună cuvîntul într-o problemă de importanţă colectivă, să descrie ţări îndepărtate etc. — autorul în cauză apelează „instinctiv“ la mijloace artistice şi îşi pune astfel in valoare un talent literar latent sau, pur şi simplu, ignorat în acel moment. Şi se întîmplă ca de multe ori, tocmai in asemenea momente de depăşire a inevitabilului narcisism stilistic generat de excesiva profesionalizare, inspiraţia să se desfăşoare mai îndrăzneţ ca oricind, cuvintul să capete o forţă de convingere neaşteptată. Printre cărţile din această categorie apărute in 1977, un loc aparte ocupă VIAŢA CA O PRADA de Marin Preda, retrospecţie de o melancolie senină asupra anilor formării ca scriitor. Asemănătoare, in multe privinţe, cu Foamea lui Knut Hamsun — acelaşi sentiment că literatura reprezintă o „salvare“, aceeaşi stare de semihalucinaţie, provocată însă, la scriitorul român, nu de o extenuare fiziologică, ci de un fel de beţie a descoperirii oraşului . Viaţa ca o pradă se ridică mult deasupra condiţiei de simplă confesiune, astfel incit, dacă vrem cu orice preţ s-o numim „document“, trebuie să-i adăugăm imediat calificativul „existenţial“. Şi aceasta pentru că, în paginile ei, datele propriu-zise despre viaţa politică şi literară din epocă — în fond, uşor de găsit şi în alte cărţi, de factură strict documentară — sunt gindite şi, mai mult decit atit, trăite la cea mai înaltă tensiune a curiozităţii intelectuale şi a sensibilităţii. Concepută cu totul altfel, şi anume ca o autobiografie sistematică, exactă, de tip universitar, „lucrarea“ lui Iorgu Iordan, intitulată MEMORII, deţine, la rîndul său, o valoare literară, datorită simplităţii elegante a exprimării, datorită realismului sau, mai bine zis, modestiei şi Alex. Ştefănescu Continuare în pag. a 6-a !