Luceafărul, ianuarie-iunie 1978 (Anul 21, nr. 1-25)

1978-01-07 / nr. 1

7 IANUARIE 1978 Zeghe albă, lapte blind Am deschis un ochi de foc Ca un soare de noroc dimineaţa pe răcoare şi-am văzut izvorul mare ; se făcea lumina mea din adincuri că-mi venea unde pilpite-n cărbune dorul cel fără de nume, unde doarme sub lăcate lumea fără de păcate, doarme-ascunsă-n oul sfînt al visatului pămint ; şi-am simţit acolo vrerea şi făptura şi puterea cum născute-s laolaltă, toată ţara mea înaltă. Zeghe albă, lapte blind să-l tot beau să mă descint să-mi aduc in tihna frunţii codrii-nalţi, bărbaţii, munţii şi atita gind curat cită cetină de brad şi atita bucurie maică ţară, maică vie, pămînteasca veşnicie. Şi să joc sub luna nouă... Foaie verde trei cosaşi peste munte duce-m-aş, peste codru cu răcori să-mi dea cetina fiori, peste codru cu izvoară să mă fac din nou fecioară şi să joc sub luna nouă, să-mi tai creştetul in două , jumătate aurit pentru cine m-a iubit jumătate argintat pentru cine m-a lăsat... de-o fi capul meu rotundul, singur unuia mormintul fă să-l leg de după git să imi treacă de urit şi cu patru cai de ceară să mi-l plimb pe lingă gară şi să-l legăn pe tipsie printre flori de iasomie să mi-l am şi să nu ştie. Trei catîrari Frunză verde trei creiţari Intim­i-i trei catirari Doi călare şi-unul drept C-o ţigancă-nfiptă-n piept Şi prin seară cum treceau Poduri negre arcuiau Fum de iască şi tămiie Le creştea de sub călciie Drumu-n cruce-l răstigneau Şi trei rîuri se făceau Unu-n soarele-aşteptat Altu-n soarele uitat Şi al treilea cel mai drept C-o ţigancă-nfiptă-n piept In pămint că se vărsa Şi pămintul suspina Trupul lui de apă lin Buza mi-l sorbea pelin Şi simţeam pină la os Nenorocul lui frumos Dar cind pleoapa mi-am deschis N-a fost ziuă n-a fost vis Numai soarele pe cer Avea gene lungi de fier m­ora iuga * Efectul razelor gamma... Marele succes al piesei lui Paul Zindel (a primit cel mai important premiu literar al Americii, consacrînd un autor) se datorează nu numai cali­tăților sale intrinsece ci şi, cum se în­­tîmplă adesea, asumării unei tradiții artistice. Efectul razelor gamma asu­pra anemonelor aminteşte de teatrul unor Arthur Miller şi Tennessee Wil­liams dar şi de paginile de proză ale lui J.D. Salinger sau Truman Capote. In definitiv însăşi sensibilitatea lui Zindel pare a fi fost educată de aceşti remarcabili predecesori, cărora le îm­părtăşeşte atitudinea. E vorba, in esenţă, de exprimarea unei dezamă­giri imposibil de vindecat, în legătură cu reala condiţie a omului în­ societa­tea supracivilizată faţă de autentica sa menire. Limbajul lui Zindel este bineînţeles de o rară cruzime, dega­­jînd din substanţa cotidianului semni­ficaţii cu adevărat infernale. Axul său emoţional, îl constituie contrarierea purităţii juvenile , de către sărăcie, indiferentă, prejudecată, ori chiar de setea de răzbunare a acelora, la rin­­dul lor, traumatizaţi. Acţiunea ostilă a unui mediu viciat împotriva copilă­riei capătă insă la acest scriitor (pro­fesor de chimie în prima parte a ca­rierei sale), mai mult decît la alţii, proporţiile unui atentat feroce. Pentru cronicar, vizionarea piesei sale a în­semnat revelarea celui mai terifiant univers feminin întîlnit pină acum în literatura dramatică. Premiera românească a Razelor gamma... coincide cu aniversarea a 25 de ani de activitate împliniţi de Olga Tudorache. Ocazie, pentru Teatrul Mic, de a încerca o interesantă expe- V______________________ rienţă. In afara Ioanei Ciomîrtan, partenerele cunoscutei actriţe sunt propriile-i eleve de la Institutul de Teatru. Sub conducerea regizorală a Cătălinei Buzoianu se poate spune că experienţa a reuşit, rezultatul fiind un spectacol de profundă sondare a umanului. Ca şi altădată, Cătălina Buzoianu impresionează mai ales prin excepţionala sa imaginaţie plastică, exemplificările devenind, acum, aproape inutile. Vom cita totuşi două scene : rememorarea, de către Bea­trice, a propriei copilării, în care efectul expresiv se realizează prin transformarea magică a unui pat imun d­intr-o căruţă încărcată cu fruc­te proaspete — şi finalul, dominat de culoarea roşie a literelor desenate de aceeaşi, în respectivul rol. Olga Tudo­rache dezvoltă ştiuta sa personalitate, poate cu un exces de brutalitate viri­lă dăunător nuanţei tragice. De ase­meni, absolut remarcabilă este Ioana Ciomîrtan, experimentata actriţă su­­gerînd cu fior de gheaţă o ipostază de umanitate degradată. Studenta Rodica Negrea dă chip nefericitei, curatei Tilly, posedînd surprinzător cheia personajului, acea resemnată oscilaţie între entuziasm şi neagră de­ziluzie. Nu fără stîngăcie, totuşi înă­untrul eroinei, evoluează Adriana Şchiopu. Colegă a ultimelor două, studentă şi ea, Angela Ioan nu bene­ficiază de un prilej comparabil pentru a-şi dovedi calităţile. O subliniere fi­nală : scenografia lui Mihai Mădescu, excelentă contribuţie la valoarea plas­tică a reprezentației. Marius Robescu , teatru. f film . Cele şase episoade din ciclul de fil­me pentru televiziune Războiul inde­pendenţei, au constituit desigur, suc­cesul cinematografic al anului 1977, umbrind prin calitatea realizării cele­lalte producţii, difuzate pe marile ecrane. Armata vulcanilor din neuita­tul ’77 a defilat reînsufleţită de o ade­vărată armată de talente, la sfîrşitul acestui nou ’77, în acordurile ample ale unei partituri ce a concentrat me­lodic hotărirea şi însufleţirea naţiona­lă a epocii de atunci şi de acum. Con­ţinutul tumultuos al textului muzical compus de Tiberiu Olah, suflul lui eroic, însoţeşte strălucitor întreaga desfăşurare a filmului, cunoscînd o gamă variată de nuanţe, elanuri alter­nate cu momente melancolice, sonori­tăţi dominante pe imagini liniştite sau difuze, linii melodice sumbre întretă­iate de potenţări dinamice de cite ori materialul­­ tematic o cere. Tensiunea emoţională pe care muzica o dă aces­tor episoade este impetuoasă, acapa­ratoare, invadînd permanent şi stimu­lator filmul propriu-zis, cu bucuria izbinzilor prin luptă eroică, prin tim­­bruri orchestrale ce redau împlinirea idealurilor unui popor. Pornind de la Un scenariu impeca­bil, cei trei regizori care au procedat la realizarea acestui film şi-au îm­părţit creaţia­­ pe episoade. Poate că cel mai solid construit, asemenea unei armături pe rezistenţa căreia urmează să se închege opera, a fost primul episod al ciclului (regia : Doru Năsta­­se), reuşind să stîrnească un interes neobişnuit în rîndul telespectatorilor, pentru întreaga problematică ridicată de subiect, pentru felul abordării şi Reînsufleţirea sultanilor tratării ei. Iar momentele cele mai covîrşitoare ca emoţie, cele mai cap­tivante ca interes şi participare afec­tivă, au fost atinse de episodul Căde­rea Plevnei (regia : Sergiu Nicolaescu) şi de episodul Victoria (regia : Gheorghe Vitanidis). Mai puţin legat, mai puţin convingător, mai tributar şabloanelor şi scenelor rezolvate ex­peditiv ni s-a părut episodul Epopeea sanitarilor. De altfel nici titlul nu are o rezonanţă prea fericită. Scenele de război din Căderea Plev­nei, desfășurate în imagini uluitoare, trădînd un operator de înaltă clasă, pot rivaliza cu scenele de război din orice film cotat cu mare succes în a­­cest gen. Verosimilul şi esteticul nu se contrazic, pagina de istorie se transformă ca de la sine în pagină de artă. O distribuţie impresionantă ca inspi­raţie şi o interpretare fără cusur, ne fac să vorbim din nou despre acest film. A înşirui numele rolurilor de creaţie ar însemna o recopiere a dis­tribuţiei. E un motiv de mîndrie că şcoala românească de artă dramatică şi cinematografie pregăteşte un număr atît de mare de nume prestigioase, de adevărate talente. Ţinem totuşi să ne mărturisim entuziasmul pentru una dintre cele mai puternice personalităţi actoriceşti ale ultimilor 15 ani, pentru prezenţa cinematografică şi capacita­tea interpretativă a actorului Mircea Albulescu. Un succes pe care l-am dori repetat şi în cazul altor filme, şi, eventual re­luat într-un nou ciclu de emisiuni TV, Corina Cristea t­ V televiziune • Superba noapte a Anului nou, nesfirșita noapte în­ care secundele din cumpăna anilor se aud bătînd în trupul unei pendule de aur, noaptea de sărbătoare în care inimile noastre se bucură, a părut şi mai frumoasă, îmbrăcată în feeria de sunete și ima­gini a Revelionului TV, emisiune în care televiziunea a făcut o generoasă risipă de fantezie, inspiraţie, bun gust şi energie artistică şi tehnică. Zeci sau sute de textieri, interpreţi de muzică populară şi uşoară, solişti ai operei şi operetei, actori, compozitori, regizori, operatori scenografi (enumerarea poa­te continua) numeroase formaţii din ţară şi de peste hotare, nume binecu­noscute marelui public, debutanţi sau vedete, toate forţele artistice ale tele­viziunii­ şi ale colaboratorilor săi şi-au dat mina in acest feeric program, omagiu de frumuseţe şi bucurie pe care televiziunea îl aduce în noaptea de Anul nou, telespectatorilor săi. Plin de fantezie, sărbătoresc, spumos, divers, strălucitor, antrenant, îmbinînd hazul de bună factură cu sobrietatea momentelor de înaltă măiestrie inter­pretativă programul de Revelion a captat, în mod sigur, atenţia tuturor celor care în apropierea bradului îm­podobit şi a maselor încărcate au avut in preajmă şi in faţa ochilor dreptun­ghiul magic al micului ecran. Ar fi nedrept deci dacă din marea varietate de numere şi nume din programul de Revelion ne-am opri cu insistenţă asupra unuia sau a altuia. Ce să re­ţinem mai întîi : monologul „Nea Marin în teleferic“ al lui Amza Pelea sau recitalul susţinut de trioul : Olimpia Panciu, Mihai Constantines­­cu şi Marius Ţeicu, monologurile lui Dem Rădulescu (înainte şi după Re­ Revelion TV. velion) sau tripleta inedită formată de Stela Popescu, Margareta Pîslaru şi Vasilica Tastaman, ingenioasele tru­caje în care Kojak cîntă alături de Romica Puceanu, sau melodiile nemu­ritoare interpretate de Gică Petrescu, pe Puiu Călinescu sau pe Marin Mo­­raru ş.a.m.d., ş.a.m.d. Se cuvine deci să mulţumim din toată inima realiza­torilor Revelionului TV pentru minu­nata noapte pe care ne-au oferit-o, pentru fantezia, travaliul şi talentul pe care le-au investit în orele acestei emisiuni, atribute pe care le dorim prezente cit mai des şi în timpul anului. Apropo de asta, n-ar fi rău dacă ipostazele cunoscute sau inedite în care apar multe din vedetele mi­cului ecran (in această emisiune de Revelion) ar fi continuate şi pe par­cursul anului, programul s-ar îmbo­găţi astfel cu citeva personaje absolut irevocabile (de ce n-ar apare mai des trioul Stela Popescu, Margareta Pîsla­ru, Vasilica Tastaman, de ce Spirache, Nea Mărin n-ar putea avea o exis­tenţă, măcar lunară). • Un adevărat Eveniment TV îl constituie reportajul Douăzeci la o masă de Alexandru­ Stark. De multă vreme n-am mai urmărit un reportaj, atît de bine realizat, emoţionant, scris parcă cu sufletul. Povestea familiei cu 18 (optsprezece) copii din Iaşi, infi­nita căldură cu care Mama Ana po­vestea despre fiecare din cele 18 odrasle ale sale, omenia acelor. Părinţi şi fericirea acelei familii nemaipome­nite ne-au emoţionat pină la lacrimi. Poate că n-ar fi rău să revedem Douăzeci la o masă de Alexandru Stark. Mircea Florin Șandru H. J n­ u era un om acolo, era doar o gră­madă de moloz. Din depărtare se auzea foşnetul me­talic al lanurilor de porumb. In oraş, demult, zgomotele încetaseră. întune­ricul, ca o pînză cădea. Doar bucăţi de cărămidă, pămint, tencuială sub un zid ars. O ruină. Aşa a început. Rămăsese singur. Gonea pe străzile oraşului. Frica, o simţi, incepu să se scurgă prin trup. Ca şi cum ar fi avut dopuri în vîrful degetelor şi ele ar fi sărit toate deo­dată şi frica, lichid viscos, mercur, ar fi început să curgă lent pe acolo. La sfîrşitul războiului era. Lucra atunci (nu terminase liceul, cred), într-una din echipele de tineri care ajutau la înlăturarea molozului din rafinării, a ruinei, la salvarea instalaţiilor care mai aveau ceva de salvat, la punerea lor in funcţiune. Războiul trecuse pe acolo : era acum departe, la hotare sau dincolo de ele ; luase cu el oameni şi vreţi să le treacă undeva, într-un loc neştiut, un fiu negru, tulbure, ca o noapte fără nici o fereastră de lumină. Plecase mai devreme în după amiaza aceea de la rafinărie. La 4 trebuia să fie în partea cea­laltă a oraşului, la Standard, lingă gară, îl tri­­miseră să participe acolo la un miting. Mai fu­sese la astfel de adunări. Ele începeau la termi­narea lucrului şi sfirşeau în noapte. Oamenii aveau multe de spus ; erau de fiecare dată mulţi vorbitori. Cuvîntările lor, întortochiate şi lungi ; unii erau Întrerupţi şi ei ţipau să fie lă­saţi să vorbească, să spună ce aveau de spus. „Destul am tăcut, strigau, destul !...“ Parcă ardea undeva şi valuri de cer fierbinte răbufneau, sufocau locul. Aer greu, opărit. Ziua se scurgea încet, subţiindu-se. Pierduse demult în urmă casele de la marginea oraşu­lui. Ziduri mărunte, uitate între pomi, tufe şi garduri. Ferestrele, acum, la căderea întunericu­lui, erau doar nişte găuri, negre, ochi fără vlagă, scobiţi în trupul de var al casei. Se lăsase pină în buza pămîntului seara. Trecuse în goană prin oraş. In fuga bicicletei i se păru că vede jos, lîngă un zid ars de bombe, un om chircit, doar o movilă, un om ră­mas acolo cum a intrat în moarte. El îşi ţinea echilibrul pe bicicletă, îşi mişca pi­cioarele, îşi urma drumul. „împingeam pedalele, spunea, şi ştiu, oasele genunchilor se rodeau în lăcaşurile lor. (Frica trecuse deja pe acolo.) Nu simţeam nici o du­rere : mestecarea aia de oase se transformase în scrîşnet.“ Peste ani mi-a povestit toate astea. Mitingu­rile se terminau în noapte şi el trebuia să meargă pe întuneric. Erau vreo 500 kilo­metri prin lanul de porumb. Se­ spuneau o mul­ţime de poveşti cu inşi fără căpătîi, cu hoţi, cu soldaţi, dezertori, care furau, Miliari, atacau oa­meni, ziua sau noaptea, la drumul mare. Ieşeau de prin păduri, din porumburi, luau haine, acte, bani, apoi dispăreau. Se zicea că fuseseră găsiţi şi morţi : oameni goi, cu trupul plin de vînătăi şi de sînge, răstigniţi în mijlocul drumului, lăsaţi să fugă, împuşcaţi după numai cîţiva paşi, chirciţi in vreun şanţ, ciuruiţi de gloanţe , oameni fără apărare, lume nevinovată. Aşa era atunci. Ne împrietenisem de cîtăva vreme noi doi, Alexandru şi cu mine şi el îmi povestea prea puţin turburat întîmplarea asta pe care, îmi aduc bine-aminte, o mai auzisem, poate altfel, poate de la altcineva, sau, cine ştie, mi-o închipuisem doar. El era cu cîţiva ani mai mare şi avea, prin­­tr-o întîmplare ciudată şi tragică să mă lase doar pe mine să îmbătrînesc, el rămînînd pen­tru totdeauna cu acelaşi chip nebrăzdat de ri­duri, cu părul blond răzleţit pe frunte, cu ace­leaşi mişcări repezite, nervoase, cu aceeaşi ten­dinţă copilărească de a da o aură de bravură faptelor sale. Aşa fusese, desigur, şi atunci, în toamna aceea, atunci, demult, aşa fusese, fără vîrstă şi toate cite i se intîmplaseră se datorau, cred, în bună parte, deşi el nu mi-a spus-o niciodată şi, poate, nici nu s-a gîndit la asta, se datorau şi aerului ăcesta de copil perpetuu care ascundea, oricine putea să vadă, un mare orgoliu şi o voinţă aproape nestăvilită de independenţă. Stătea chircit acolo, lingă zid, aşa povestea, lingă bicicleta pe care şi-o lucrase singur din ţeava şi din piese vechi (în dosul stratului gros de vopsea, se ghiceau solzii sudurii făcute nu chiar de o mină de meşter) şi se muncea să des­prindă dintre dinţii roţii pedalelor o bucată de stofă, o bucată din cracul pantalonilor pe care o prinsese lanţul. Aşa povestea. Oamenii se săturaseră de război, de mizerie. Se spuneau mai des vorbele : „Totul pen­tru front, totul pentru victorie !“ Literele apăreau pe ziduri, pe vagoane, pe garduri, pe mașini . Semne albe scrise cu pensula groasă, litere ine­gale din care se scurgeau dire subţiri de vopsea făcîndu-le să pară înalte­­ cariatide. Peste ani mi-a povestit toate astea. Odată îmi vorbea de eroism. Nu putea să spună nimic des­pre anii prin care treceam sau despre război fără să pună între timpul acesta și ideea de eroism un semn de perfectă egalitate, încerca să teoretizeze. Nu reuşea să facă o demonstraţie pe măsura voinţei. îi simţeam cum se zbate în ne­putinţă, cum încearcă să ocolească aridităţile, cum vrea să pună în ecuaţie eroicul, cu eticul, cu istoria... Cred că mă bucuram de neputinţa lui. Era prea tinăr, poate, dar timpul pe care il trăise, trecuse mai repede, astfel că viaţa lui, scurtă (pină atunci), era, de fapt, o viaţă mult prea bogată în intîmplări. Trăise din plin toţi anii săi şi tocmai pentru asta ii privea cu înţe­legere, cu linişte, aşa cum numai bătrlnii o pot face, cu îngăduinţă. Pe mine mă speria gîndul ăsta. îmi povestea că se dusese la un miting. Fu­sese trimisă o chemare tinerilor, echipelor care munceau prin fabrici , la fiecare rafinărie, să fie pusă in funcţiune o instalaţie cu mijloace pro­prii. Aşa cred că spunea. Nu mai ştiu cum am reacţionat atunci. Ar fi trebuit să rid . Cum mi-aş fi putut închipui eu că o instalaţie (şi ştiam ce înseamnă o instalaţie de rafinărie) poa­te fi refăcută din nimicul adunat de prin dărî­­mături şi din piese meşterite la o biată men­ghină ori în şopronul nenorocit, plin întotdea­una de fum al vreunei forje primitive (de fapt al unei fierării) aranjate peste noapte. Şi totuși n-am schiţat, sînt convins, nici cel mai mic gest de neîncredere. îmi spusese că la acel miting fusese delegat să ducă răspunsul celor de la ra­finăria unde lucra. Omul întins lîngă zid îl făcuse să se piardă, să se sperie : voise să fugă, să uite, să ajungă mai repede, să scape. Sigur, nu era decit o gră­madă de moloz ; dar în ochii lui mai trăia omul chircit acolo în durerea din urmă. Pedalase ca un bezmetic și cine l-ar fi văzut ar fi spus, de­sigur, că e fugărit ; pierduse clama cu care­ fusese prins pantalonul şi manşeta se agăţase între lanţ şi dinţii de pe roata pedalelor şi stofa se sfişiase şi acum se muncea să desprindă bucata aia de cîrpă. Alexandru lucra la „Venus“, rafinărie din Nordul oraşului, bombardată şi ea, în mai multe rînduri. Pe o suprafaţă de citeva hectare nu mai rămăseseră in pi­cioare decit ziduri afumate, adăpostind citeva instalaţii , nişte braţe spre cer, însingurate, stră­­juind un ogor de ruine. Pe fiecare metru pă­trat se îngrămădeau acolo doar ţevi contorsio­nate, blocuri de beton, cărămizi înnegrite de foc, aruncate de explozii din cine ştie ce latură a fabricii. Bucăţile de cărămidă ori de ciment pe care le desprindea cu tîrnăcopul din mormanele de ruine, povestea, şi care erau trecute din mină în mină, păstrau într-insele o căldură, zicea „anormală“, „insinuantă“, mai zicea, „durabilă“ şi „umedă“ ; bucăţile de moloz împrăştiau un miros de carne trecută prin toc, un miros de ars care pătrundea în piele şi el spunea’ că multă vreme după aceea îşi adulmeca miinile : un­ gest pe care nu şi-l putea stăpîni,­ un " gest de pare voia să se lepede­, ori. măcar să^se-.1," fetească , şi miinile miroseau a cenuşă şi a carne rîncedă şi friptă. In perimetrul rezervoarelor pămintul se rup­sese, se crăpase. Se formaseră falii adevărate peste care nu se putea trece decit pe nişte po­deţe de bulumaci şi de scinduri : gropi imense, unele umplute cu apă şi cu ţiţei pe care nu-i mai putea înghiţi pămintul, gropi în care acum se arunca ruina. El îşi dăduse seama : nu era decit o grămadă de moloz. Secundele treceau mai repede. Batea singele lui în artere. El se proptea ane­voie in pedale. O greutate i se­ agăţase de pi­cioare. Drumul fugea de sub el şi nu îl mai în­depărta odată de locul acela. Poate fusese prins cîtva timp în aerul pe care îl sfişiase pină atunci cu trupul său, prins în văzduh ca într-un bloc de gheaţă. Frica să transforme aerul coclit de septembrie într-o mare de gheaţă. Să-ţi fie dat să vezi un om călare pe bicicletă, amorţit în aer, drept, vîslind ca o pasăre într-un cer alb de iarnă. Spre barieră începeau grădinile : fîşii lungi de pămint împrejmuite cu salcîm pitic, ţepos şi cu sîrmă ghimpată. Straturi, brazde şi şanţuri. Le ştia , în mijloc coliba de pindă, roata de apă purtînd pe margini povara căldărilor , nişte solzi de reptilă. Grămezile de bălegar şi paie umede degajau o duhoară dulceagă, de putrezi­ciune. Gunoi adus din vară, neîmprăştiat, lăsat să se toace, să se roadă, să-şi scurgă otrava. Mirosea a stătut, a loc nevînturat şi rînced, pă­­mînt opărit, praf fin şi cenuşă. Cine mai putea şti cum se întîmplase cu ade­vărat, ? El se grăbea, întîrziase, rămăsese singur, trebuia să ajungă mai repede acasă. Era pe drumul Cherganilor, înotînd prin marea de coceni foşnind metalic ; mai avea puţin pină la fîntînă şi i se păru că dincolo, spre stingă, peste valurile înalte de porumb, ar zări o lu­mină. Drumul o ţinea drept o vreme, apoi co­tea, departe, spre sat. La fîntînă începea o po­tecă un drum şerpuit care tăia lanul : scurtătu­ra. Auzise şi un susur înalt, o melodie adusă de vînt. îşi încordă auzul, dar nu desluşi nimic printre foşnetele arse ale foilor de porumb , table subţiri, ondulîndu-se. Mi-l închipuiam. Don Quijote mergînd în nopţi călare. Fără straie. Şi fără sfîrşit părea drumul său. Şi iată, cine l-ar putea, azi, crede ?... La cîţiva ani după toate întîmplările astea, cînd el îmi povestea voit degajat peripeţiile lui, mai purta intre vorbe, ştiu bine, o nelinişte pe care el nu era în stare să şi-o stăpînească ; erau nişte pauze în şirul cuvintelor, un tremur... Eu nu-1 priveam, îmi era teamă de el. Aş fi vrut să-i văd ochii pe care-i simţeam clipocind în orbite, dar nu îndrăzneam. îmi spuneam că în clipele acelea răsuflarea lui e doar cu­ un fir de păianjen şi el cată în mine un sprijin. Nu era, bineînţeles, aşa, dar eu asta aş fi gîndit atunci. Sînt convins : nu reuşisem să-l cunosc pe de-a-ntregul, dar, oricum, îmi dădeam seama, era, deşi tumultos şi nestăpinit, uneori nervos, exploziv, o fire echilibrată , un om aş zice ; aş vorbi despre el aşa cum ar trebui să vorbesc despre un ţăran. Avea şi el neamuri într-un sat, aproape de­­„ unde părinţii lui, mărunţi funcţionari sau profesori, nu ştiu prea bine, se refugiaseră din pricina bombardamentelor. Na­veta pe care o făcea între Chergani, satul acela şi B„ fusese, desigur, şi ea una din cauzele în­­tîmplării pe care mi-o povestise. Făcea drumul ăsta, de obicei, pe lumină. Dar şi atunci împreună cu alţii, o mulţime de oa­meni care lucrau în oraş. Se aşteptau unii pe alţii dimineaţa şi seara. Nu mergeau niciodată singuri. Auzise şi el de mai multe ori istoriile acelea cu soldaţi, dar nu le mai ţinea minte. Trecuse demult de barieră, era pe drumul Cherganilor, un drum de ţară străjuit de lanuri de porumb. Avea de mers cîţiva kilometri prin­tre coceni, înecat într-o mare de foi arse, ca de tablă. (Frunzele alungite atîrnau ca nişte limbi dlă­cline). Braţele e­i le însemnau cu dire albe. El spunea : „Mă înfuriase bucata aia de cîrpă (zicea că l-a obsedat o vreme tabloul ăsta) ; nu­ ştiu­­ cum se agăţase, povestea, între dinţii ro­ţii pedalelor şi nu mai puteam în nici un chip s-o scot“. Se prinsese acolo pantalonul şi lan­ţul se întinse şi angrenajul nu se mai mişca nici în dreapta şi nici în stînga. începuse să zmucească de pantaloni. Omul acela chircit mai zăcea încă într-însul. Trebuia să ţină bicicleta : ea se prăvălea peste dînsul, mereu, la fiecare zmucitură, îl lovea peste braţe, peste mijloc, o mişcare sacadată pe care nu mai era în stare să o stăpînească. „Ar fi trebuit să slăbesc încă de la început piuliţele roţii, dar n-o făcusem, nu mai aveam vreme de asta, era noapte“, îmi explica. Trăgea, cu furie de pantaloni şi ei nu se rupeau. Se enervase de-a bine­­lea. N-avea un cuţit, nimic... Şi atunci a scos din cutia cu scule o şurubelniţă şi a început să-şi sfîşie pantalonii. Stofa era groasă , nu pu­tea să facă o crestătură de-a latul , aşa că a tre­buit să o rupă fîşii-fîşii, apoi să tragă cu putere. Să se smulgă din închizătoarea lanţului. „După ce am reuşit să-mi eliberez piciorul şi după ce am aruncat cîrpă aia, am văzut că din pantalonii mei nu mai rămăsese decît o biată ruptură“. A mers, apoi, aproape gol pină acasă. „Era noapte de-a binelea, aveam noroc, cu greu mai putea cineva să mă vadă“. Eu mi-l închipuiam gol, slăbănog cum era­ călare pe bicicletă, pedalînd în noapte. Atît : o pată albă. Ii prinsese noaptea. Fusese la un miting şi apoi întîrziase în redacţia gazetei din oraş, un ziar din care nu apucase să iasă decît vreo două­­trei numere... Acum alerga să ajungă mai re­pede acasă, îl rugase redactorul, unul, Titi Ro­zencrant, Rozenfeld, aşa ceva, să-i aducă o ştire despre miting, apoi, foarte politicos, îl ţinuse să-i arate el cum se scrie o asemenea pagină. O aran­jase astfel încît­ nici el, care fusese acolo, la miting, nu mai înţelegea prea bine cum se pe­trecuseră de fapt lucrurile. Omul ştia meserie : parcă sunau goarne, trompeţi parcă sunau şi oamenii se deşteptau, se desprindeau ca dintr-o grămadă de trupuri şi apoi, un pas cadenţat, mărşăluiau. Asta îţi sugera foaia pe care redac­torul îl puse să o semneze. Apoi îl copleşi cu sfaturile sale : cum e mai bine să facă şi... Acum era singur. Nu ar fi trebuit să-l prindă întunericul pe drum, ştia ; fugea de bezna care-i venea în urmă. Apăsa cu putere pedalele bicicle­tei , credea că poate fi mereu înaintea întuneri­cului­­pe care-l simţea în spate. Scurtătura, o potecă era. O apă firavă, o aţă bătătorită de paşi şi de roţile bicicletei. Gonit, se strecura printre cocenii plescăind din frunze ca nişte peşti într-o mare caldă , aripele lor metalice îl zgîriau acum pe amîndouă braţele. O melodie se auzea intr-adevăr, ceva necopt. Ingaimat, spărgînd pătura de aer, cenuşie. Şi noaptea cu tremurul ei de vară venit parcă să absoarbă zgomotele. Un singur gind avea : să ajungă mai repede acasă. Pedala cu furie. Roţile erau zvîrtite din gropile cărării ori din brazdele de pămint din care căldura storsese şi ultima picătură de apă Poate că şi auzise vocile, dar nu le băgase în seamă. Văzuse o lumină undeva, rupîndu-se din mulţimea cocenilor, dar ea se pierdu repede. Muzica venea din noapte, ameţindu-l. Pină şi respiraţia îi era plină de muzica aia. Aerul şu­iera printre buzele lui arse de-atîta alergătură. Noaptea se sparse şi el pătrunse deodată în­tr-un con de lumină. Mi-l închipuiam, aşa după cum povestea, mis­­tuindu-se, el, o pată albă, în întunericul cîmpu­­lui. Stelele, sus, stelele lunii septem­brie. Cumpăna. Potrivirea zilei cu noaptea ; par­tea rodnică, bărbătească a anului, stăpînită de Soare. Semn ieşit de sub neguri, răsăritul. Ajungea la fîntînă. Povestea. Vorbele lui su­nau moale. Nici un zgrunțar nu mai purtau în ele. Distilate, parcă, erau : nici obidă, nici vino­văție și nici răzbunare. Eu mergeam în urmă, aproape, ii auzeam., Nehotărît, înotînd în marea aceea metalică a porumbului. Ar fi trebuit să poposească la fîntînă. Se gîndi să o ia pe scurtătură ; era noapte de-a binelea ; trebuia să ajungă odată acasă. Pedalase. Obosit, cu hainele numai zdrenţe, gîfîind. Bicicleta tremura de ura cu care fusese hăituită : abia un zgomot uşor de fiare, ca un ţîrîit, mai scotea. Trecusem şi eu, negreşit pe drumul Cherga­nilor, trecusem de mai multe ori şi văzusem, desigur, nemişcată fîntînă şi, plecînd din coasta ei, scurtătura. Poate era de fiecare dată alt anotimp : nu mai era septembrie : toamna îm­plinită în lanuri de porumb. (Miresme pulverizate în aer, acre, lîncezînde). Poate şi eu văzusem grădinile despărţite de drum prin gard viu în spatele căruia se înnoda sîrma ghimpată. Poate. Dar pentru că vremea aceea trecuse și pentru că drumul nu mă strivise sub panglica lui ador­­rm­intă de praf într-o noapte, demult, la sfîrșitul războiului, locurile acestea nu erau pentru mine decît o poveste. Drumul — doar un șir de imagini. Se năștea din cuvinte. Mergeam în urma lui Alexandru, prietenul meu şi fîşii din filmul acela de demult îmi inundau mintea, se opreau­­acolo şi se vînturau. Fîntînă. Cumpăna adormită pe cer, pină de­parte, sus, acolo de unde, probabil, venise : 4 stele, într-o parte Şarpele încolăcindu-şi dan­sul fără de nume , dincoace Scorpionul cu plu­gul său Antares. Centaurul spre marginea pă­mîntului, leneş, visător, plin de gînduri de bine. Fecioara şi spicul. Şi Cumpăna în mijlocul lor . 4 stele coborînd pină aici, pe pămint, în apa fîntinii. Umbra trupului său le înecă . Se apleca să împingă lanţul ce ţinea legată cu nişte sîrmă o biată găleată de tablă. Rău. Simţi rădăcinile dinţilor cum se des­prind din găoacea lor de carne. Hotărî într-o clipă , lăsă drumul drept, şoseaua şi se afundă în lanul de porumb. Parcă îl gonea cineva. Trebuia să ajungă acasă. ...Poate omul acela care se scula mereu din grămada de moloz rămasă în urmă, departe, sub un zid stînd să cadă. Noaptea se despicase și el se trezi deodată în lumină. Sclipirea era atît de puternică incit fu nevoit să-şi apere ochii cu palma, cu brațul... Se de­zechilibra. încetini, desigur. Simţi o mină stră­ină. Opri. Era cu neputinţă să vadă ce se in­­tîmplă. Striga întruna cineva. Nu înţelegea nici o vorbă. Lumina îi ardea ploapele. Se năpustiră asupra lui cuvinte care sunau ca o grindină. îi puneau întrebări, îi dădeau ordine ? Nu înţele­gea prea bine. Neputincios. Vorbele limbii ace­leia hămăite. El, cu braţul la ochi, în lumina care îl înconjura ca Un glob arzător, ca o sferă. Nu mai ştia cit a stat încremenit acolo, amor­ţit de frică, cu mina la ochi. Nici dacă se ur­nise din pasul acela. Era noapte şi locul era greu de dibăcit. Ştia doar că cineva îi cobora blind braţul din dreptul ochilor. Lumina căzuse şi ea. Doar lanterne erau. Nişte soldaţi. Arme, fierul lucind şi deasupra, acoperind un cap bă­nuit, casca. Soldaţii spuneau ceva pe limba lor. înţelesese că trebuie să o ia înainte. Tîra de ghidon bici­cleta şi ea se lăsa dusă , un miel alături de dinsul. Astea toate mi le-a povestit : fapte adunate peste ani. N-a ţinut niciodată să-mi spună că mircea croitorii cu mîinile iu !

Next