Luceafărul, iulie-decembrie 1978 (Anul 21, nr. 26-52)

1978-07-01 / nr. 26

Y­ah­r­al. piru : „Poezia este neconfundabila, poetica e recognoscibilă" — Aş d­ori să începem dialogul nostru pornind de la condiţia dumneavoastră de-a lungul acestei întreprinderi. Cele două volume despre Poezia românească con­temporană (1970—1975), cuprind 199 de portrete critice. Au la bază un nu­măr imens de opere citite. Prezintă poeţi mari, de excepţie, capodopere, poeţi de-al doilea raft, opere cuminţi, altele minore, cărţi de răscruce şi altele fără destin ar­tistic... Am descoperit şi un autoportret al dumneavoastră la capitolul dedicat lui Dimitrie Stelaru. Iată-l : „Evident, dintr-o pădure aşa de întinsă ieşi greu la luminiş şi exploratorul e nevoit să defrişeze cu­rajos. Dar cel puţin după această operaţie de curăţire poţi zăbovi tu ademenitoare poiene, spre a contempla arborii coloană ai templului...“ Ce linii ori culori noi i-aţi mai adăuga 7 — Intenţia mea mărturisită a fost de a în­tocmi un tablou al poeziei româneşti contempo­rane dintr-un sfert de veac, pe cit posibil com­plet, cu judecăţi de valoare argumentate. Am situat autorii în trei zone pe criteriul vîrstelor coexistente, în secol, cărora le-am zis generaţii, dar pe care nu le-am gîndit ca generaţii literare, de unică orientare şi mentalitate, ci doar ca vîrste presupunînd formaţii intelectuale, expe­rienţă de viaţă şi lecturi diferite, dacă aceste lucruri merită să fie luate în consideraţie cînd apreciem opera unui poet (eu cred că da). Nu am clasificat pe stiluri de creaţie, categorii sau modalităţi, pentru a nu aduce individualităţile la acelaşi numitor, dar la fiecare autor am su­gerat maniera în care putem să-l încadrăm. Am descris amănunţit pădurea lirică dintre 1950— 1975, niciodată indiferent la valoarea spetelor. Pentru perioada de care m-am ocupat, n-am de adăugat lucruri noi. Aveam de gind să fac mici retuşări în eventualitatea unei noi ediţii. — „Personal m-am supus întotdeauna la truda lecturii integrale a unei cărţi, a cărţilor unui autor, a unei literaturi“. Cum motivaţi această opţiune pentru perspectiva integrală şi „ambiţia de a se documenta monografic asupra unui scri­itor înainte de a da sentinţa“ pe care­ o releva, de timpuriu, la dumneavoastră G. Călinescu ? — Sunt un critic pentru care lectura integrală a autorilor pe care-i investighez e obligatorie. N-am scris niciodată despre ce n-am citit, nu m-am luat niciodată după alţii. Opinia diferită a altor critici mă întăreşte în convingerile mele personale. Admit că şi eu pot să mă înşel, ca orice critic. E. Lovinescu şi G. Gălinescu vedeau în Camil Baltazar un mare poet. Cine mai crede azi ? — Ce modele de istorii literare româ­neşti şi străine aţi avut în vedere înce­­pînd să redactaţi Panorama deceniului li­terar românesc (1940—1950) şi cele două volume despre Poezia românească con­temporană (1950—1975) ? — Pentru Panorama deceniului literar româ­nesc (1940—1950) am luat ca model Panorama de la nouvelle littérature française de Gaétan Pi­con. Am vrut să menţin titlul şi la Poezia româ­nească contemporană (1950—1975), dar între timp Editura „Eminescu“, unde a apărut această carte, rezervase titlul de Panorama unor antologii. De fapt, am vrut să continui tabloul literaturii ro­mâne contemporane din Istoria literaturii ro­mâne (1941) de G. Călinescu, tablou numit ca atare de autorul însuşi în prefaţă. în rest, m-am slujit de modelul lovinescian din Istoria litera­turii române contemporane, III, Evoluţia poeziei lirice. Criteriul generaţiilor e folosit de Picon, ca şi de Boisdeffre. — Ce calităţi esenţiale credeţi că tre­buie să posede un critic şi istorie al feno­menului liric ? — Criticul fenomenului liric trebuie să poată recunoaşte şi stabili valori, să aibă perspectivă istorică, să cunoască pe cit posibil la zi poezia universală în marii ei reprezentanţi şi nu strică să fi făcut el însuşi poezie, fie şi numai în sco­puri experimentale. — Sunteţi un critic foarte atent la poe­zia autoscopică, la artele poetice explici­te, la autodefiniri, programe, declaraţii şi pro domo-uri lirice. Nu sunt uneori aces­tea nişte false căi de intrare în universul­ liric ? — Da, sunt atent la poetică în sensul pe care-l dă acestui termen criticul italian Luigi Russo. Poezia e neconfundabilă, poetica (la Croce : non­­poezia) e recognoscibilă în fondul oricărei expre­sii lirice, se poate izola în reflecţiile asupra ar­tei, în confesiunile şi încercările de autodefinire ale poeţilor. Toate ajută la particularizarea uni­versului unui poet care trebuie să fie observat ca univers istoric. Interesează, fireşte, progra­mele şi autodefiniţiile­ poeţilor adevăraţi, de pildă Testament de Tudor Arghezi. ■ „Emil Botta, trebuie aşezat în rîn­­dul marilor poeţi" — Apelaţi extrem de rar la bibliografia critică. Deşi o presupuneţi. Pe acest fun­dal sînt şi mai pregnante numeroasele tri­miteri la G. Călinescu. Cum aţi defini lec­ţia călinesciană de critică şi istorie a poe­ziei ? — De fapt, nu apelez la bibliografia critică deloc. Pe critici îi citesc numai după ce am scris, niciodată înainte. Judecăţile mele de valoare nu sunt polemice. Contrazic cel mult opinia curen­tă, publică. La G. Călinescu am înregistrat reac­ţia, nu atît judecata de valoare, căci, oricum, e interesant ce a zis Călinescu despre Breslaşu, Bănuţă, Florin Mugur. Am luat multe lecţii din cursul şi seminarul de poezie al profesorului meu G. Călinescu (cf. antologia Universul poeziei, Minerva, ed. II, 1973). — Unul dintre procedeele dv. critice curente evidenţiază raportul dintre canti­tatea şi calitatea operei autorilor. Folosiţi cifrele în comentariu cu o plăcere rabe­­laisiană aproape. Ce morală se ascunde în spatele acestei deprinderi critice . — Cantitatea e adesea în raport invers cu ca­litatea, lucru care trebuie demonstrat şi statistic. Rar poet bun care să fi scris mult, cu excepţia lui Arghezi şi Blaga. Un poet totuşi excedentar e Mihai Beniuc. Cazul cel mai bizar e al poeţi­lor care nu ştiu să se selecteze. Cunosc şi selec­ţii făcute în pofida criticilor, cu eliminarea pie­selor apreciate şi menţinerea ostentativă a pie­selor incriminate. — In cîteva rînduri nu ocoliţi exclama­ţia critică şi nu vă reprimaţi entuziasmul. Ce înseamnă, în fond, unitatea de măsură şi vocea egală a criticului în faţa poeziei, a vocilor ei inegale, ori, dimpotrivă, uni­ce, de nemăsurat ? — Observaţia dumneavoastră mă surprinde, dat fiind că în mod obişnuit sunt învinuit de lipsă de entuziasm critic. Ce-i drept, nu-mi plac exaltările, supralicitările, chiotele în critică. Toate acestea nu fac mai buni pe poeţii mo­deşti, nici măcar modeşti pe cei răi. Dar a afir­ma şi a nega nu înseamnă a fi inegal, ci a dis­tinge, a recunoaşte valori şi a denunţa nonva­loarea. Am făcut, cred, mai clare unele voci, nepercepute de critică, am temperat şi uneori amuţit altele, stridente. — Deşi sunt foarte vizibile, în tabloul dumneavoastră, valoarea şi influenţa pe care Blaga a exercitat-o asupra poeziei ultimelor decenii, imaginea poetului mi s-a părut mai ştearsă în comentariu, cu toate răsturnările de perspectivă juste pe care Ie propuneţi. — Nu ştiu dacă aţi ţinut seama că Lucian Blaga este prezentat (cu Nebănuitele trepte) şi în Panorama deceniului 1940—1950. în momen­tul cînd am scris despre el (1969) nu existau din poezia sa postumă (singura de care mă ocup în Poezia românească contemporană) decit ediţiile lui George Ivaşcu din 1962, 1966 şi 1967. Ediţia completă a postumelor a apărut abia în 1974. Am refăcut textul, sporindu-l cu o treime, fără, să înlătur însă întîia prezentare, întrucît a circulat lacunar. în­că o dată, capitolul meu despre Blaga se referă exclusiv la Blaga cel puţin şi rău cu­noscut, nu la Blaga dintre cele două războaie. Nu am avut senzaţia citind alte studii că acest Blaga a fost mai adine comentat de altcineva. — Il prezentaţi, in schimb, foarte bine pe Emil Botta, poet puţin înţeles şi co­mentat de critica noastră. Cum s-a desfă­şurat întîlnirea cu „universul său liric aparte, nesemănînd cu nimic anterior sau contemporan, român sau străin“ ? — Şi eu cred că Emil Botta trebuie aşezat în rîndul marilor poeţi dintre cele două­­războaie. Din nefericire, cînd a scris despre el Călinescu, Botta nu publicase încă Pe-o gură de rai (1943). Următorul volum, Vineri, nu a apărut indepen­dent, iar ultimul volum, Un dor fără saţiu, a apărut în 1976, la un an după cartea mea. Poe­zia sa corespunde în mare parte moţiului meu intim de a înţelege poezia. I-a îu rămas fidel încă de la debut, prieten afectiv ■ după ce l-am cu­noscut, îndurerat la moartea lui neașteptată. Botta nu era doar post, personifica poezia. ■ „Aveam dreptul să neg pînă la 85 la sută" — „Din punct de vedere literar, putem fi de acord cu ideea, numai ■ cînd se reali­zează artistic“. Ce răsturnări ale ierarhiei valorilor s-au impus cu necesitate în ta­bloul poeziei pe care-l daţi dumneavoastră şi pe care le-aţi pune în relaţie cu această credinţă . — Cineva pretindea că a tradus Cîntarea cin­­tărilor în convingerea că „poezia dragostei­ cu­rate, a dragostei bazate pe sentimente de reci­procă dăruire, a dragostei pentru dragoste tre­buie ajutată“. — Poate, dar traducerea fiind me­diocră nu serveşte la nimic. Bunele intenţii nu duc automat la poezie. Marile idei pot fi servite de poezie cînd sunt chiar substanţa ei, nu simple doleanţe, exprimate primitiv. Am fost nevoit să reduc uneori pînă la zero importanţa acordată la un moment dat versificatorilor fără har in cîmpul poeziei (inutil să dau lista, o cunoaşteţi). — Ce mutaţii în receptarea critică a poeziei au traversat ultimele trei decenii, mai ales anii ’70, în afară de cele legate de Arghezi, Barbu, Blaga, Beniuc ? De exemplu, în receptarea poeziei unei gene­raţii. Nu vi se pare receptarea tinerilor mai puţin generoasă şi caldă?. — Receptarea critică a poeziei (Eugen­­Sirhion, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, Dan Cris­­tea) a trebuit să ţină seama de mutaţiile surve­nite în poezia însăşi care dacă omitem (dar nu e corect) pe Arghezi, Barbu,­ Blaga,­­ Philippide, Botta, Jebeleanu, Beniuc, care au dominat tot timpul scena, literară,, ch­iar,idi’i,6c.arupenţă”, (r.a . Barbu , şi Blaga) au­ afectat opera unor poeţi reafirmaţi după o lungă tăcere (Geo Dumitrescu, 1963, Ştefan Augustin Doinaş, 1964, Ton Caraion, 1966) sau afirmaţi după o experienţă incertă, pă­răsită, tăinuită său juvenilă (Leonid Dim­oV, 1966, Ana Blandiana, Călcîiul vulnerabil, 1 196­1 A/ E. Baconsky, Fluxul memoriei, 1967,­ Nichita Stă- ■ nescu, Oul şi sfera, 1967, Adrian­ P­ăunescu,­­Fîn­­tîna somnambulă, 1968, loan Alexandru, Vămile pustiei, 1969, Mihai Ilisachi, 1970, Adrian Popes­­cu­­ şi­ Mircea­­ Dinescu­,­­1971) .­ „Buzduganuele unei­­generaţii“, după expresia lui Eugen Simion, a trecut de­­la Labiş la Nichita Stănescu, de la un poet pierdut înainte de vreme la un poet azi de ecou internaţional. Critica (cei amintiţi şi, alţii) a făcut o primire rapidă şi generoasă acestor poeţi, în bloc şi individual. Dar cum din 1970 existau nişte modele, noii sosiţi de la această dată au fost întîmpinaţi cu oarecare ezitări. E adevărat că între timp s-a proliferat prin lar­­gheţa forurilor editoriale o poezie mimetică sau stereotipă de veleitari, urcînd numărul autorilor de poezie la cifra de 350 (după un inventar cvasioficial). Elanu­l cîntăreţilor de mu­zică fără note a trebuit să fie oprit prin organizarea de concursuri. Nenorocirea e că, recolta obţinută prin concursuri e foarte rar semnificativă artis­tic. Abia se reţin două-trei nume. — Dar în ce priveşte poezia patriotică ? — Orice mare poezie e poezie patriotică, mai bună, adesea, decit cea prezentată sub­ această emblemă, convenţională şi banală. — Vorbind despre dumneavoastră, spu­neaţi la un moment dat : „Sunt un critic pozitiv, interesat în primul rind să afirm şi abia în subsidiar să neg“. N-au fost pu­ţine însă judecăţile de valoare negative in Panorama dv. şi ele au trezit,­ firesc, multe discuţii pro şi contră. Erau impe­rioase aceste negaţii şi de ce ? — Nicăieri nu există la un moment dat 190 de poeţi excelenţi. Aveam, cred, dreptul să neg pînă la 80—85 la sută. — Credeţi că există, în tabloul analitic închinat poeziei române contemporane şi momente de prea mare generozitate ?’ — Nu cred să.­fi abuzat de buna .crediptă. a cititorilor decjt:_;psaj:e ,în, — Am descoperit in cele două volume note şi accente permanente de polemism critic. Ce polemici fundamentale au stat in atenţia dumneavoastră ? — Nu polemizez cu critica, combat­ doar incul­tura, prostul gust, impostura ”şi m­istificaţia..­­— De ce la unii scriitori comentaţi şi scrierile lor de critică, proză şi teatru 7 — Nu pot să fac abstracţie de celelalte scrieri ale poetului, după cum, cînd voi vorbi de pro­zatori, nu voi ignora poezia lor (asta explică de ce n-am prezentat pe Zaharia Stancu, între alţii, aici). — In cîteva rînduri faceţi şi critică sti­listică. Ce rol acordaţi acestui procedeu ? — Cuvîntul este după Mario Fabinî (Critica a poesia, saggi e discorsi di tporia letteraris, Bari, 1956) ca să citez pe unul dintre reforma­torii lui Croce, „o virtualitate a evocării“, poezia fiind: o mărturie piat,, lipninoasă, a­­fenomenului lingvistic, iar stilistica deschizînd o perspectivă nouă­ asupra infinitului lumii expresiei. — Dar comparatismul literar ? — Literatura comparată e una din pasiunile mele. Am publicat și un volum de acest fel. ■ „Ceea ce se ia drept povestire este analiză, exegeză, descriere" — Ce fenomene de epigonism marchea­ză ultimele trei decenii ale poeziei româ­nești ? i, — Sint prea mulți blagieni (singura dată cînd mă servesc de adjectivul de la Blaga), prea mulţi manierişti în înţelesul rău al cuvântului parodiind involuntar pe Ion Barbu şi, din nefe­ricire, mulţi poeţi care nu fac dovada să fi ajuns cu lectura la secolul XX. — Ce mode poetice 7 — Moda păsărilor, peştilor, tibiilor, strămoşi­lor şi moda poeziei obscure, ininteligibile. — Vorbiţi de o şcoală a poeziei Anei Blandiana. Ce alte şcoli ar mai fi 7 — Şcoala Nichita Stănescu, şcoala Marin So­­rescu. — Ce observaţii generale, de istoric lite­rar, aţi face privitor la Şcoala de literatu­ră M. Eminescu . — E o idee greşită, fiindcă poezia e o chestiu­ne­ de vocaţie pe care o ai sau nu o ai. De alt­fel, elevii talentaţi ai acestei şcoli, presupunînd căi erau, nu aveau de la cine să înveţe. Arghezi, Blaga, Ion Barbu erau înlocuiţi atunci cu A. Tom­a. Se recomandau poezia epică, oda, satira şi fabula. — Dar privitor la „poeţii de-al doilea raft“ şi ponderea lor intr-o istorie lite­­­­rară 7 r.' • — Istoria literară reţine poeţii de al doilea raft pentru culoare, după cum botanistul nu ne­glijează plantele mai puţin importante, ca de - Pildă scaeţ­ii. Poeţii mărunţi importă la începu­­­tul, unei literaturi, cînd sint mai puţini. Pe mă­sură , ce­­ literatura se dezvoltă, ponderea lor Scade. In acest caz, istoria literară îi consemnea­ză cel mult bibliografic. In Evoluţia poeziei Uri— , cp . ds. . E. Lovinescu un capitol se intitulează : Săinăixătprîşmpl, cimitir al poeziei române şi­­cuprinde aproape 50 de nume, în general, între 1900 şi 1925 E. Lovinescu inserează, curios, 190 de poeţi, exact cu­i am pus şi eu ! — Pe marginea creaţiei lui Al. Philippi­de şi Ştefan Augustin Doinaş faceţi o afir­maţie foarte importantă şi anume : „ideea că marii poeţi pot fi, cînd vor, tot atît de mari critici, cu nimic mai prejos decit criticii care, printr-o greşită înţelegere a criticii, îşi interzic singuri orice tentativă de alt ordin“. De ce mai există prejude­căţi şi „superstiţii“ în acest sens ? — Prejudecata e întreţinută de unii critici care­­socotesc o eroare de neiertat să­­scrie poezii. Nu aşa gîndeau Perpessicius şi Vladimir Streinu, după mine mai interesanţi ca, poeţi, cum ii pre­zintă G. Călinescu, sau tot atît de interesanţi poeţi pe cit sint de interesanţi în critică. Nu în­seamnă, desigur, că un poet este obligat să facă şi critică sau invers. De obicei una din cele două activităţi trece pe al doilea plan, prin renunţare. Şi Maiorescu e au­torul unor Gedichte. — O serie de voci critice v-au reproşat faptul că povestiţi poezia. Aţi publicat în­tre timp în Luceafărul un articol de răspuns la această afirmaţie. Alex. Ştefă­­nescu arăta că „prin traducerea în limbaj epic chiar şi a textelor considerate intra­ductibile se manifestă in fond acelaşi spi­rit ironic, demistificator“ ce vă caracteri­zează. Ce-aţi mai adăuga­t — Ceea ce se ia drept povestire este analiză, exegeză, descriere, reconstrucţie, evocare, de­­montare­ şi recompunere, chiar inventariere pen­­­tru­ că, „poezia 'îşi are universul ei, aşa cum un ,'conti­nent are fauna şi flora lui“, e „un al doi­lea­ Cosmos“ (am citat pe G. Călinescu). Cara'c­­^'^lâa^.^rStipa’-.ce, și cum este poezia, expu­­':Y:::(f-o, ~fe.'ădih­ î-­)‘. Tlinóiníclés, e‘ aui procedeu. Alții, au altă metodă. Pornesc de la o impresie mai mult sau mai puțin îndreptățită și apoi exemplifică, citind textul întreg și întrerupindu-l cu exclamații : Vers mare ! Superb ! Sublim ! C­orosar­!' Extraordinar spus ! Imagine homerică ! Excepţional ! O asemenea critică mie mi se pare bufonă. — Intr-un articol recent semnat de Petre Anghel în revista Orizont vi se atribuie „nedeclarata dar bănuita istorie completă a literaturii române al cărei în­ceput şi sfirşit sint deja scrise..." •— Am scris intr-adevăr despre începuturile literaturii române pînă la 1830. Am scris şi des­pre sfirşit, nu tot. Am scris multe şi despre mij­loc. Nu am anunţat însă niciodată o istorie com­pletă a literaturii române ca să nu păţesc ca cei care au anunţat-o şi n-au făcut-o (Ion Ne­­goiţescu, Paul Anghel). De fapt ar trebui să apa­ră Întâi o a doua ediţie pregătită de mine pentru tipar din Istoria literaturii române de la origini pină in prezent de G. Călinescu, predată unei edituri acum 11 ani. — S-a tot vorbit despre ironia dumnea­voastră ca despre „principalul mijloc de dominare a literaturii“ pe care il deţineţi. — Ia-o, dacă vrei, drept păcatul meu capital. — Deşi nu vă propuneţi o ierarhie evi­dentă de valori, ea se poate configura după parcurgerea celor două volume ale Poeziei româneşti contemporane. Este vi­zibil că dintre poeţii celor trei vîrste pe care-i cuprinde cartea dv. un loc major il ocupă poetul Mihai Beniuc. Cum ex­plicaţi această situaţie ? — Cum aţi observat foarte bine, n-am făcut o ierarhie cu note, dar judecata de valoare e pro­nunţată în prezentarea fiecărui poet. Despre Mihai Beniuc am scris 28 de pagini la care trebuie să adăugaţi cele 13 pagini din Panorama deceniului .1940—1950, aşadar, în total am scris peste 40 de pagini, o micromonografie ! Am luat în consi­derare întreaga sa operă poetică pe care nu în­cetez s-o situez la cel mai înalt nivel artistic.­­ Privit în totalitate, poetul e inegal, dar o selec­ţie critică severă poate scoate oricînd o operă poetică de Mihai Beniuc cu nimic mai prejos faţă de aceea a poeţilor de întîia mărime ai li­teraturii noastre dintre cele două războaie. Sînt unele volume cu totul admirabile precum cel in­titulat Poezii din 1943. Constat că şi in ultimele volume, pe care eu continui să le citesc, de pil­dă în Ţara amintirilor din 1976, sunt piese me­morabile, deşi critica continuă să neglijeze pro­ducţia sa pe criteriul că de la al treizecilea vo­lum încolo poezia nu se mai citeşte. Dar Beniuc continuă să existe şi niciodată istoria nu va uita opera sa, deocamdată, confruntată de regreta­bila oboseală a criticilor. Nu ignor pe nici unul din ceilalţi mari poeţi contemporani şi nici nu cred că l-am diminuat, dacă am repus pe Mihai Beniuc în drepturile lui. Poezie a umanismului revoluţionar fără Mihai Beniuc ? Nu pot con­cepe acest lucru. — O anchetă mai veche închinată unei posibile istorii a literaturii române con­temporane a dezvăluit timorarea unor cri­tici faţă de eventualele reacţii ale con­fraţilor în cazul unei întreprinderi de asemenea proporţii. Credeţi că o istorie a literaturii române contemporane poate fi întîrziată din aceste pricini . — Timorarea, chiar frica unora poate fi o cauză de a nu scrie istoria literaturii române contemporane, dar nu e singura. O asemenea lu­crare trebuie precedată de studii premergătoare, de ample descrieri, de multiple lecturi, de fişe bibliografice. Numai adunarea pură şi simplă a cărţilor cere un efort extraordinar, dacă vrem să întocmim ceva serios şi durabil. Demersul meu, cum am explicat mereu, este deocamdată ana­litic. Numai după ce am dedicat poeziei con­temporane o mie de pagini, pot să trec la sin­teză, o sinteză de aproximativ o sută de pagini în care, evident, nu vor intra mai mult de două­zeci de poeţi, restul puţind fi doar amintiţi. — O carte despre Poezia româneas­că contemporană ca aceea a dum­neavoastră era de natură să stîrnească reacţii dintre cele mai diverse şi sur­prinzătoare. Ce concluzie trageţi despre receptivitatea critică a comentatorilor după trecerea în revistă a tuturor opiniilor ex­primate cu acest prilej 7 — Cronica cea mai judicioasă mi s-a părut aceea a lui Mihai Ungheanu. N-am citit tot ce s-a scris despre mine. Cornel Regman a susţinut că pre­zint literatura segmentată sau, cum zice Marian Popa, aleg „o tranşă­­temporală convenţională“, nu întreprind cercetarea integrală a fiecărui au­tor (e vorba de acei autori care ies din limitele perioadei 1950—1975). Consider obiecţia fără rost, nu numai pentru că despre Arghezi, Blaga şi Philippide am mai scris şi despre opera dinainte de 1940 în alte cărţi, dar şi pentru că­­aici era­­vorba de a înfăţişa un sfert de secol de poezie, poezia română , de azi şi nu cea dintre cele două războaie. Am motivat undeva de ce Ion Vinea a cărui operă lirică datată nu depăşeşte anul 1944 (volumul Ora fîntînilor, apărut în 1964, se inti­tulează aşa după o poezie datată 1930 şi publi­cată în 1938). Nu puteam însă să exclud pe Ar­ghezi care după război şi-a triplat opera, pe Blaga care şi-a dublat-o, pe Philippide cu ex­cepţionalul său Monolog in Babilon, fiindcă, sunt de acord, locul lor în istoria literaturii române e, ca şi al lui Vinea, în perioada interbelică, eu însă am făcut doar tabloul poeziei române de azi. N-au lipsit invectivele, mîngîierile (Cartea e un instrument „util“ sau „indispensabil“ de lu­cru) şi... abţinerile. Singurul succes real : am dis­părut din librărie în cîteva ore, nu sint de găsit la anticariat, nici în biblioteci. — Cartea dumneavoastră a fost prece­dată de cîteva lucrări care propuneau şi ele un tablou al poeziei de azi, desigur fără pretenţii de epuizare a materiei. Ce părere aveţi despre încercările lui Ion Pop, Petru Poantă, Mihail Petroveanu, Marin Mincu, N­. Zalis . Recent a apărut o nouă încercare de Lucian Alexiu. — Interesanţi mi se par primii trei şi anume : Ion Pop cu Poezia unei generaţii (Dacia, 1973), cuprinzând 11 poeţi, începînd cu Nicolae Labiş şi terminînd cu Ioan Alexandru ; Petru Poantă cu Modalităţi lirice contemporane (Dacia, 1973), cu 62 de poeţi grupaţi în nouă categorii din care mai ales două sunt discutabile­­„marile elanuri“ cu Radu Cârneci şi „către o nouă aventură“ cu Dan Mutaşcu, din generaţia vîrstnică tratind numai despre Gellu Naum, Mihu Dragomir, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A. E. Baconsky, Eugen Frunză (lipsesc : Jebeleanu, Beniuc, Emil Botta ş.a.) şi Mihail Petroveanu cu Traiectorii lirice (Car­tea Românească, 1974) cu 49 de poeţi aşezaţi în ordinea vîrstei, de la Tudor Arghezi pînă la Ioan Alexandru (lipsesc : Lucian Blaga, Alexan­dru Philippide, Emil Botta ş.a., în schimb nu lipsesc Camil Baltazar, Ştefan Roll, Constantin Abăluţă ş.a.). Din cartea lui Marin Mincu, Poe­zie şi generaţie (Eminescu, 1975) cu 58 de poeţi de la Nicolae Labiş pînă la Mircea Dinescu se pot reţine parţial cele opt categorii lirice cu defectul că Nichita Stănescu apare şi la „reformularea lirismului“ şi la „poezia sentimentului civic“, o categorie se numeşte poezia de limbaj şi e ilus­trată de C. Abăluţă iar la manierişti e trecut nu Dimov ci George Virgil Stoenescu. Caracteriză­rile poeţilor sunt nediferenţiate, confuze. Cartea lui H. Zalis Tensiuni lirice contemporane (Dacia, 1975) se ocupă de 37 de poeţi din trei generaţii (I „de aur“, II „punte“, III „moştenitorii“), şi cinci clase de poeţi (sentimentul timpului, tra­diţie şi experiment, ceremonialul bucolic, himeric şi domestic, sisificul estetic). La generaţia de aur a trecut, pe lingă Arghezi şi Blaga, Ion Barbu. Din rest lipsesc Emil Botta, Ioan Alexan­dru şi Ana Blandiana. In fine, despre cartea lui Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane (Facla, 1977), am scris de curînd. Spuneam că se ocupă de 61 de poeţi, cu unul mai puţin de­cit Petru Poantă, modelul său. Natural, s-au ope­rat unele înlocuiri. Nu mai apar Deşliu, Frunză, Mihu Dragomir, dar, surpriză, nici Marin So­­rescu. Să fie concurat acesta din urmă, de Emil Manu şi Gheorghe Azap ? Aparţinând unui cri­tic tînăr, era normal ca „ideografiile“ lui Lu­cian Alexiu să favorizeze cit de cit pe tineri. Nu e nici un rău în asta. — Firesc este ca după o panoramă a poeziei să urmeze una a prozei contem­porane şi aşa mai departe. Le aveţi în vedere ? Ce probleme speciale ridică ele . — Lucrez de mai multă vreme la un tablou al prozei române contemporane, mult mai greu de întocmit decit acela al poeziei, practic imposibil pentru cine şi-ar propune să citească tot ce s-a scris din 1950 încoace. Cred că voi fi nevoit să mă ocup de prozatorii reprezentativi, chiar dacă în genere sunt mai puţini prozatori decât poeţi. Despre cei mai mulţi am scris, urmează să com­pletez. Se va crea poate o disproporţie între vo­lumele consacrate poeziei şi cel destinat prozei. E posibil însă ca volumele despre poezie să se transforme în ceva care va semăna cu cel des­pre proză, printr-o selecţie a posteriori. Fireşte, în critică promisiunile se uită, aşa că nu mai fac şi altele. Mai întîi lectura, vorba unui mare cri­tic, uf ! Doina Uricariu al­ piru «am descris pădurea lirică» poezia româneasca contemporana 1950-1975 biografia ciulilor noastre V. 1 IULIE 1978 Pronunţă Poetul e cu mult mai tare decit armata de uscat a unui asfinţit bogat în lungi balene zburătoare , şi nici nu are să-l doboare decit un nor imaculat pe cerul minţii lui gravat din timpurile glaciare. Hl a trecut de-atîtea ori mai sus de scara Babilon iar glasul său pierdut în nori pronunţă maxime pe-un ton in care nici chiar Faraon nu cuteza la sărbători. Din zi în zi lui Fănuş Din zi în zi e tot mai bun vinul acesta-ncremenit de-aceea nici nu am voit din vasul vechi în nou să-l pun căci drojdii or fi devenit vinul curat iar eu nebun, ci pingăririi mă opun cînd voi săpaţi la Ugarit. Trecutul stringe şi îngheaţă popoare fără de noroc iar noi care săpăm în ceaţă nu ştim că stelele de foc sunt nervi de chiciură măreaţă ai punctului fără de foc. Pân­te la o mie şase sute eram ca azi şi-mi amintesc c-am fost pictat de Velasquez între ţărani şi mutre slute. Deci nu-s fiinţele pierdute chiar dacă nu-şi desăvîrşesc un ele zeul cel firesc egal în patimi şi-n virtute. Pămîntul s-a făcut mai mic iar omenirea mult mai mare, ochiul gîndeşte nehotare, o undă creşte din nimic şi mişcă lumea ca pe-un spic, doar în imagine-i salvare. Din timp Nici geniile nu mai ţin cînd a trecut poporul lor din timp în somnul timpilor — ca-n vară fulgerul alpin. In Babilon va fi fost plin pămîntul tot ,şi sclipitor de faima celor ce nu mor, azi mai uitaţi decit un vin băut de sclavi pe la amiazi. Poporul meu e un destin cu roţi ce-mi trec peste obraz dar viaţa cui să i-o închin de nu acestui cosmic crin privit de stele in extaz. Desen de Mihai Gheorghe Cîntec Demult am gustul plin de crimă (deşi trăim în modernism) de-a elu­da oricare ism şi-a scrie versuri doar cu rimă . Lipsa de muzică deprimă, strigătul nud e un simplism şi-n drumul dur spre comunism se cere­ o muzicală crimă. Voi, menestreli şi virtuoşi, tu, ciocîrlie citadină, cîntaţi-ne ce o să vină ca să imbătrinim frumoşi intr-o furtună de lumină umbriţi numai de albatroşi, cariatida

Next